Minisţerul Educației Republicii MoldovaUniversiţaţea de Sţaţ din Moldova

Faculţaţea de Psihologie şi Şţiinţe ale Educaţiei

Referaţ

FUNCŢIILE  FAMILIEI  SI  ROLUL  LOR  IN  PREVENIREA APARIŢIEI  COMPORŢAMENŢELOR  DELI

NCVENŢE ÎN SOCIEŢAŢE

Lecţor: N. Macovei

A realizaţ: Cheţrari Naţaliasţudenţa la Faculţaţea de Psihologie

și Șţiințe ale Educației Educația civica II

Chișinau, 2014

Mediul familial exercita asupra dezvoltarii fizice si psihice a copilului o influenţa

profunda, ale carei urmari vor determina masura normalitatii personalitaţii

viitorului adult. Procesul de influenţare al copilului de catre familie este posibil

mai ales prin intermediul  funcţiilor   îndeplinite da aceasta. Cu privire la natura si

rolul acestor funcţii ale familiei au existat diferite opinii, dar cea mai complexa si

completa caracterizare a lor a fost facuta de catre HENRI H. STAHL: 1 ) .

                   I. FUNCŢIILE  INTERNE.

                  Prin intermediul acestora se realizeaza, între toţi membrii familiei, o viaţaa

intima care sa le asigure tuturor un climat de securitate si protecţie afectiva.

                   1. FUNCŢIILE BIOLOGICE SI SANITARE  ce asigura realizarea unei vieţi

sexuale normale a partenerilor, procrearea copiilor, necesitaţile igienico-sanitare

pentru dezvoltarea biologica normala a tuturor membrilor familiei.

2. FUNCŢIILE ECONOMICE , prin intermediul carora se acumuleaza venituri

suficiente pentru satisfacerea   nevoilor familiale si pentru organizarea unei

gospodarii pe baza unui buget comun de venituri si cheltuieli.

3.   FUNCŢIA DE SOLIDARITATE FAMILIALA

4. FUNCŢIILE PEDAGOGICO-EDUCATIVE SI MORALE.

                  II. FUNCŢIILE EXTERNE.

                  Acestea sunt o prelungire, in plan social, a celor interne si asigura, în

principal, dezvoltarea fireasca a personalitaţii fiecarui membru al familiei si

integrarea optima a acestuia in viaţa sociala.

                   Dintre aceste funcţii , cîteva prezinta o importanţa deosebita în prevenirea

apariţiei unor conduite delicvente juvenile.

                   In primul rînd funcţia de coeziune si solidaritate familiala  este importanta

deoarece dereglarea ei duce la perturbarea celorlalte funcţii şi la apariţia unor

comportamente deviante la membrii familiei.

                   Manifestarea solidaritătii si unitătii fmiliale incepe incă din familia de

origine a partenerilor si, in functie de modul in care au fost ei pregătiti si educati

pentru viată in doi, depinde, in mare măsura, asigurarea echilibrului familial. Acest

echilibru implica raporturi de complementaritate intre rolurile si sarcinile

familiale, comunitate si unitate de scopuri ale grupului familial sI provine din

conduitele armonioase si atasamentul emotional al membrilor familiei. Dacă

solidaritatea afectiva dispare, familia va functiona numai in virtutea unor interese

individuale care nu-i vor asigură indeplinirea cu succes a tuturor functiilor sale.

                   Unitatea si coeziunea familiei pot fi erodate prin nepotrivirile dintre

caracterul, aspiratiile si ambitiile partenerilor, prin imposibilitatea adaptării

acestora, unul la celalalt, din punct de vedere sentimental ori sexual, printr-o serie

de dificultati de ordin material, prin divergente legate de distributia rolurilor in

familie, de cresterea si educarea copiilor etc. Aceste familii in care apar disfunctii

ale functiei de coeziune si solidarităte familială se confruntă cu o serie de tensiuni,

conflicte, dezechilibre psihosociale ce pot duce la aparitia, in cadrul lor, a unor

conduite delincvente.

                   A doua categorie importantă o reprezinta  functiile pedagogico - educative

si morale.Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple si complexe. Ele presupun

o actiune constientă, consecventă, sistematică si convergentă a ambilor părinti. O

cerintă fundamentală a oricarei activitati educationale o reprezintă realizarea unei

personalităti multilateral si armonios dezvoltate. De aceea, parintii trebuie să aiba

clar conturata finalitatea activitătii educogene si să aiba timpul necesar, precum si

metodele si mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia.

                   Pentru realizarea obiectivelor educationale in familie (dezvoltarea fizică,

intelectuală, morală, civică etc.) părintii actionează asupra copiilor prin două

modalităti: 2 )

1.      direct  prin actiuni mai mult sau mai putin dirijate si organizate, utilizand o serie

de metode si tehnici educative;

2.        indirect  prin intermediul modelelor de comportament oferite si prin climatul

psihosocial pe care il asigură copilului.

                   Actiunea educativă directă a părintilor asupra copiilor lor poate fi

caracterizată cu ajutorul unor indicii de educatie parentală:

                   a) Sistemul de sanctiuni si pedepse si acordul parintilor in aplicarea lui.

                   Aplicand una dintre masurile pe care le considera adecvate ca raspuns la un

comportament considerat ca fiind gresit, parintii nu recurg intotdeauna la un  sistem

sanctionator  optim. De multe ori parintii sunt indiferenti fata de comportamentele

pe care chiar minorii le considera negative, iar alteori, copii sunt drastic

sanctionati (mai ales prin agresiuni verbale si fizice) chiar daca faptele savarsite de

ei nu au un grad prea mare de periculozitate sociala. “Reversul pe plan educativ -

formativ al acestor situatii ar putea consta fie in slabirea controlului familial, fie in

excesul de autoritate, caracterizat prin metode brutale si printr-o nedreapta dozare

a sanctiunilor in raport cu natura si gravitatea abaterii savarsite. Acest sistem de

interventie autoritara si-a dovedit ineficacitatea, ducand, in majoritatea cazurilor,

la formarea si consolidarea unei atitudini reactive a minorului fata de propria

sa      familie”   3 ) .

                   Intr-un studiu realizat in 1956, pe un lot de 500 de tineri delicventi si 500

nedelicventi cu aceeasi varsta, nivel de inteligenta, origine etnica si mediu de

provenienta, SHELDON sI ELEANOR GLUECK arata ca “diferenta cea mai

marcanta intre practicile educative ale parintilor delincventilor si nedelincventilor

se regaseste in recurgerea, mult mai des, a primilor la corectii corporale si in

masura, mult mai mica, in care acestia discuta pe fata cu copii lor, pentru a-i face

sa inteleaga, motivele conduitei lor delincvente”   4 ) .

                   Prin sistemul recompenselor  minorii au ocazia sa primeasca din partea

parintilor confirmarea faptului ca au avut un comportament dezirabil. Totodata,

recompensele contribuie la conturarea unui comportament ce corespunde

asteptarilor parintilor si la repetarea acestuia. Aflati la o varsta la care

personalitatea lor este inca in formare, minorii cauta tot timpul confirmarea

actiunilor lor. De aceea, opiniile parintilor sunt foarte importante pentru ei. Uneori

insa, parintii manifesta o atentie mai mare fata de conduitele negative ale copiilor

lor, decat fata de cele pozitive. In acest sens “renuntarea la comportamentele

negative sau repetitivitatea celor pozitive din partea minorilor au sanse mari de a

se produce in masura in care opinia parintilor reprezinta, in general, coordonate

esentiale in orientarea actiunilor viitoare”   5 ) .

                   b) Acordul parintilor asupra modalitatilor de petrecere a timpului liber si

asupra grupului de prieteni al copilului.

                   Tendinta copiilor si tinerilor de a se asocia in grupuri de prieteni in vederea

petrecerii timpului liber este o tendinta obiectva ce rezulta din insasi dorinta de

sociabilitate a oamenilor. Copiii si adolescentii se grupeaza dupa anumite afinitati

psiho - sociale, dintre acestea facand parte si situatia lor familiala asemanatoare. In

acest caz, “lipsiti relativ de familie - care trebuie sa fie si sa ramana grupul de

referinta al oricarui tanar - ei simt nevoia organica de a se grupa, absenta familiei

facandu-le nesigure miscarile interioare si exterioare. Grupul de prieteni rezolva

problema, “echilibrandu-i”(cel putin asa li se pare celor in cauza)” 6 ) .

                   Copiii au astfel impresia ca le este asigurata securitatea emotionala si ca

sunt independenti psihoafectiv, dar se inseala profund. Adevarul este ca

personalitatea fiecaruia trebuie sa se moduleze pentru a se supune normelor

grupului si uneori acesti copii actioneaza impotriva vointei lor, doar pentru a nu fi

marginalizati de catre ceilalti .

                   “In mod normal, s-ar cuveni ca grupul de prieteni sa fie, intotdeauna, un

factor care sa sprijine integrarea sociala a tanarului dar e de remarcat faptul ca

anumiti tineri care se devoteaza peste masura grupului lor de prieteni, desi isi cauta

aici personalitatea pagubita, dupa opinia lor, de propria familie, exact in grup si-o

pierd, fiind obligati, ca toti ceilalti membrii (cu exceptia “sefului”), sa se

supuna” 7 ) .

                   Tinerii, datorita posibilitatilor lor intelectuale limitate, aflate intr-un

profund proces de formare si dezvoltare, nu inteleg intotdeauna caracterul nociv al

actiunilor in care sunt atrasi de prietenii lor. Astfel, datorita lipsei controlului

eficient al parintilor asupra anturajului si modalitatilor de petrecere a timpului

liber, pote aparea unele comportamente delicvente la copiii in cauza.

                   c) Divergenta metodelor educative si lipsa de autoritate a parintilor.

                   In literatura de specialitate s-au conturat 4 stiluri educationale:

1)    adecvat (unitatea actiunilor educative ale parintilor)

2)    “laissez-faire” (indiferenta ambilor parinti)

3)    sever (pedepse severe aplicate de catre ambii parinti)

4)     incompatibil (lipsa de unitate a actiunilor paternale).

                   In vederea unei structurari armonioase a personalitatii copilului, este

necesar un mediu familial coerent. Parintii care nu se inteleg asupra atitudinii ce

trebuie adoptata fata de diferitele conduite ale copilului, constituie o sursa de

dezechilibru psihic si afectiv pentru acesta. “Divergenta punctelor de vedere ale

parintilor privind educatia copiilor si neconcordanta metodelor si procedeelor

disciplinare pot “deruta” copilul, intrucat acesta simte in anturajul familial lipsa

unitatii de opinii si conceptii despre bine si rau, despre necesitatea respectarii unor

reguli, precum si despre modalitatea de manifestare a autoritatii parintilor”   8 ) .

                   Pentru ca un copil sa simta ca autoritatea parinteasca exista si se cere

respectata, acesta trebuie sa fie convins ca parintii sai il inteleg si au puncte de

vedere comune in privinta sa. In cazul in care opiniile parintilor asupra modului de

educatie al copilului nu coincid sau sunt inconstante, autoritatea lor in fata

copilului scade treptat, pana la disparitie. V. DRAGOMIRESCU (1976), in cadrul

unei cercetari efectuate asupra unui lot de minori delincventi, a descoperit ca, in

81I din cazuri, carentele de autoritate paterna se datorau neconcordantei punctelor

de vedere ale parintilor asupra procesului educativ al copiilor.

O concluzie asemanatoare reiese si din studiul lui ELEANOR si SHELDON

GLUECK: “intr-o mult mai larga masura, tatii si mamele delincventilor trec de la

extrema indulgenta la severitate, provocand tulburari in sufletul copilului, in loc

sa-l mentina intr-o disciplina rezonabila si justa. De asemeni, parintii

delincventilor isi controleaza mult mai putin copiii , ajungand pana la neglijarea

acestora.” 9 ) .

                   In calitatea lor de educatori, parintii trebuie sa alcatuiasca impreuna cu

copilul o unitate inseparabila care isi imparte sarcinile si rolurile. Un copil nu

poate fi educat decat intr-o ambianta caracterizata de afectivitate si dragoste. In

acest sens parintii trebuie   sa-si delimiteze si sa-si completeze reciproc rolurile

pentru a crea, impreuna cu copilul, un climat de intelegere si amicitie; trebuie sa

ofere modele de conduita corespunzatoare deoarece divergenta dintre vorba si fapta

duce la lipsa discernamantului copilului in apreciera binelui si raului si astfel se

creaza premiza unor conduite deviante.

                   H. PIERON a numit copilul “un candidat la umanitate”, deoarece tipul adult

nu este format in el de la nastere, ci se dezvolta, in perioada copilariei si

adolescentei, mai ales in cadrul grupului familial. Inca din momentul venirii sale

pe lume copilul este plasat, in cadrul familiei, intr-un anumit sistem de relatii socio

- culturale si afective care isi vor pune amprenta asupra procesului sau de

“umanizare”. Parintii exercita asupra copilului o importanta functie educativ -

formativa de transmitere a unor cunostinte si norme de conduita si de oferire a unor

modele de comportament necesare identificarii afective si sociale pe care o

realizeaza copilul cu fiecare din membrii cuplului parental. Aceste “modele umane”

vor fi imitate si apoi interiorizate de catre copil la formarea treptata a acestuia ca

personalitate singulara si autonoma.

                  Parintii reprezinta pentru copil    primul si cel mai important educator.

Dragostea lor precum si autoritatea flexibila dar ferma a acestora, impreuna cu

modelele de comportament pe care le promoveaza, asigura copilului dezvoltarea si

consolidarea sentimentului de siguranta,  care, dupa P. OSTERRIETH, R. VICENT

si alti autori, reprezinta “conditia fundamentala a echilibrului si dezvoltarii

copilului, intrucat in acest sentiment se reflecta modul de satisfacere a tuturor

trebuintelor fundamentale implicate in structurarea armonioasa a personalitatii

copiilor si tinerilor:trebuinta de afectivitate, trebuinta de identificare cu un adult

“model” si trebuinta de activitate” 1 0 ) .

                   Cand acest sentiment de siguranta nu este format si consolidat, imaginea pe

care si-o creeaza copilul despre sine si despre lume in general, va fi intotdeauna

viciata de insecuritate. Astfel, formarea personalitatii armonioase a copilului va fi

perturbata si vor aparea reactii comportamentale negative, ceea ce inseamna ca

rolul socializator al familiei va fi alterat intr-o mare masura.

                   Deseori, in familiile de origine ale tinerilor delincventi intalnim, printre

membrii acestora, persoane imorale, agresive, alcoolice, cu antecedente penale etc.

Aceste modele de comportament nu sunt cele mai indicate pentru a fi urmate, dar

copiii , neavand discernamantul maturitatii , le preiau, la interiorizeaza si mai tarziu

vor dezvolta, la randul lor, conduite delincvente. De aceea rolul procesului

educational in combaterea aparitiei delincventei juvenile este evident mai ales ca

“probabilitatea ca, in conditii sociale, economice si culturale identice, numai o

anumita categorie de minori si tineri sa comita actiuni delincvente depinde de

capacitatea lor de autocontrol, de calitatile lor morale. De aceea, formarea

personalitatii acestora presupune o educare constienta in sensul intelegerii de catre

acestia a valorilor si normelor sociale, a aprecierii reale a scopurilor si intereselor

pe care le au, precum si a mijloacelor permise pentru realizarea lor” 1 1 ) .

                   In acest proces educativ parintele trebuie sa detina un rol primordial,

stabilind o relatie interpersonala optima cu copilul.

                   In vederea desfasurarii unei educatii eficiente, parintele trebuie sa actioneze

asupra copilului pe mai multe planuri 1 2 ):

a)     ca agent si sursa a satisfacerii necesitatilor primare;

b)    ca interlocutor permanent in procesul de comunicare;

c)    ca model de comportament pe care copilul il imita si in care se reflecta,

construindu-sepe sine insusi.

d)    ca fauritor al sentimentului de securitate afectiva - factor fundamental pentru

dezvoltarea echilibrata a personalitatii .

                   Ultima si cea mai importanta functie a familiei este cea de  socializare.

                   Prin intermediul acestui proces orice societate transmite membrilor sai un

anumit model normativ si cultural si astfel faciliteaza formarea unei personalitati

sociale a individului in cadrul careia resorturile interioare ale comportamentului se

impletesc armonios cu normele si valorile sociale.

                   Socializarea se realizeaza cu ajutorul a trei procese importante:

o  invatarea sociala

o  imitatia (copiii i i imita pe adulti dar mai ales pe cei de varsta lor)

o  identificarea (asimilarea si internalizarea valorilor si rolurilor sociale ale

altor persoane in propriul comportament).

                   “Esecul acestor procese de socializare si integrare sociala ca si incapacitatea

organica sau functionala de interiorizare a exigentelor normative si a simbolurilor

culturale, faciliteaza devianta” 1 3 ) .

                   Intr-o societate exista mai multe instante de socializare si, la nivelul

fiecareia, exista modele educative diverse, unele in consens, altele divergente cu

modelul normativ si cultural al societatii respective. Dintre toate aceste instante

familia detine rolul primordial realizand socializarea individului intr-un anumit

climat afectiv, promovand un anume stil educativ si utilizand sanctiunile parentale

si un anumit tip de control asupra conduitei copiilor.

                   Ca principala instanta socializatoare familia permite realizarea a doua

procese importante: socializarea primara si stabilizarea personalitatii adultilor.

                   Socializarea primara  reprezinta temelia procesului de socializare, ii revine

exclusiv familiei si se realizeaza in patru situatii specifice:

1.   “educatie morala” in cadrul careia copiii isi insusesc regulile morale pe baza

raporturilor de autoritate avute cu parintii;

2.   “invatarea cognitiva” - copilul dobandeste sistemul de cunostinte, aptitudini,

deprinderi necesare convietuirii in societate;

3.  imaginatia si inventia care au ca rezultat dezvoltarea capacitatii creatoare si a

gandirii “participative”;

4.   “comunicarea psihologica” ce duce la dezvoltarea afectivitatii specific umane cu

rol foarte important in echilibrul psihic al individului.

                   Rezultatul procesului de socializare primara il constituie formarea

“personalitatii de baza” care prezinta o consistenta deosebita intre trasaturile

psihice interne si comportamentele externe si isi modifica foarte greu

caracteristicile sale fundamentale.

                   Prin intermediul socializarii primare copilul invata sa aiba dorinte, interese,

obiceiuri si “sa-si insuseasca si sa aplice in practica primele notiuni privitoare la

datorie, responsabilitate, interdictie si sa-si dezvolte treptat o structura cat mai

adecvata a constiintei sale morale si juridice” 1 4 ) .

                   Inca de la o varsta frageda, prin identificarea cu parintii , copilul preia si

interiorizeaza treptat interdictiile si atitudinile acestora, ajungand in final sa evite

actiunile nepermise, nu de teama pedepsei, ci datorita faptului ca a ajuns el insusi

sa-si dea seama de caracterul nociv al acestor actiuni.

                   In  acest moment s-a format la copil constiinta morala semnalata mai ales de

prezenta sentimentului culpabilitatii .

                   Familia reprezinta cea mai importanta “scoala” a relatiilor interpersonale,

fiind in acelasi timp si un loc de individualizare a personalitatii viitorului adult.

Dupa cum arata P. OSTERRIETH “familia ii da copilului cele mai mari sanse de a

se defini pe sine, punandu-i in acelasi timp la dispozitie modelele la care sa se

poata referi. Datorita aproprierii dintre fiintele care o compun, familia este

favorabila, mai mult decat oricare alt mediu, jocului cautarii conformitatii cu altul,

dar este favorabila si deosebirii de altul, iar toate acestea asigura realizarea

socializarii copilului” 1 5 ) .

                   In vederea realizarii unei socializari adecvate, foarte importanta este

autoritatea parintilor care, exercitata flexibil dar ferm, constituie baza

autocontrolului si autoreglarii conduitei, la care va ajunge, treptat, copilul in

urmatoarele etape ale dezvoltarii sale psihosociale.

                   In concluzie, indeplinirea in bune conditii a tuturor functiilor familiei si in

special a celor de socializare si educatie morala, va permite o formare si dezvoltare

optima a personalitatii tanarului si integrarea sa cu succes in viata sociala. In caz

contrar, este posibila structurarea unei personalitati dizarmonice si alunecarea pe

panta delincventei a minorilor si tinerilor.

 

 

NOTE  BIBLIOGRAFICE

 

1)M. VOINEA ,  Sociologia familiei , Universitatea Bucuresti, 1993,       p. 26.

2)RODICA T.,  Familia in fata conduitelor gresite ale copilului,  Editura Didactica

si Pedagogica, Bucuresti, 1981, p. 53.

3)CENTRUL DE STUDII SI CERCETaRI PENTRU PROBLEME DE

TINERET,Tineretul in Romania actuala (sinteze de cercetare),  Bucuresti, 1996, p.

148.

4)S. GLUECK, E. GLUECK,Déliquants en Herbe - sur les voies de la

prévention,    Animus et Anima,Lyon- Paris, 1956, p. 98.

5)CENTRUL DE STUDII SI CERCETARI PENTRU PROBLEME DE

TINERET, op. Cit., p. 150.

6)M. STOIAN, Minori in deriva,  Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972,

p. 140-141.

7)Ibidem, p. 142.

8)PREDA V.,  Profilaxia delincventei si reintegrarea sociala,  Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 49.

9)  S. GLUECK, E. GLUECK, op. cit . , p. 239.

10)PREDA V.,  op. cit . , p. 44.

11)A. BANCIU, D. BANCIU,  Cercetarea sociologica a manifestarilor deviante in

randul minorilor si tinerilor,  “Viitorul Social” nr. 4 / 1977, p. 680.

12)S. ALEXANDRU,  Educatie si terapie,  Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1978, p. 54.

13)S. M. RADULESCU,  Anomie, devianta si patologie sociala,  Editura Hyperion,

Bucuresti, 1991, p. 25.

14)S.M. RADULESCU, D. BANCIU, M. VOICU,  Adolescentii si familia,  Editura

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 148.

15)      PREDA V.,  op. cit . , p. 41.