Lumea contemporană ne obligă să operăm cu un concept mai larg de eficienţă, ireductibil la sensul tehnic şi economic. După cum am spus, autonomizarea câmpului de activitate economică -fenomen integrat procesului de autonomizare a valorilor în epoca modernă - a propulsat sensul cantitativist şi instrumental al ideii de eficienţă, sens pertinent în aria faptelor strict economice. La nivel macrosocial, istoric şi antropologic, eficienţa economică nu poate fi considerată o variabilă independentă şi nici un indicator absolut al dezvoltării. Eficienţa acţiunii umane trebuie apreciată şi din perspectiva unor efecte sociale şi umane.

Eficienţa strict economică poate intra adesea în contradicţie cu alte valori sociale de natură etică, estetică, politică sau vitală (protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea omului etc.). Există efecte secundare perverse (neluate în seamă de proiectele strict tehnice şi economice), efecte sociale pe termen lung (iarăşi pierdute adesea din vedere) sau efecte extraeconomice care, prin amploarea lor, anulează rezultatele obţinute în plan economic. "Costurile" sociale şi umane ale eficienţei economice trebuie avute în vedere. O eficienţă economică obţinută cu preţul deteriorării iremediabile a mediului natural, cu preţul înstrăinării umane şi al marginalizării unor categorii sociale nu poate dobândi o semnificaţie pozitivă într-o autentică perspectivă umanistă. În coinsecinţă, trebuie să ne întrebăm care e finalitatea sau valoarea eficienţei economice. Eficienţa trebuie conjugată cu valorile sociale, trebuie apreciată prin intermediul unor criterii axiologice, care o raportează la nevoile şi aspiraţiile umane.

Concluzia este aceea că semnificaţia ideii de eficienţă este supradeterminată de vectorii axiologici ai unui model cultural. Dincolo de relativitatea distincţiilor conceptuale introduse de antropologia culturală, putem afirma că societăţile şi culturile premoderne, folclorice şi tradiţionale, cele cu "istorie staţionară" - ca să folosim sintagma lui Claude Levi-Strauss - n-au fost animate de "demonul" eficienţei în intensitatea şi în ipostazele pe care acest "factor" le-a dobândit în "istoria cumulativă" a societăţilor moderne. Aşadar, ideea de eficienţă este o componentă a mentalităţilor moderne. Hegemonia pe care o exercită în destinul societăţilor contemporane trebuie pusă în legătură cu schimbarea generală a paradigmelor culturale în perioada Renaşterii occidentale.

Schimbarea reprezentărilor asupra timpului istoric, închegarea ideii de timp linear al evoluţiei, noua perspectivă faustică ("La început voi pune Fapta", se decide Faust) ce acordă o valoare hotărâtoare acţiunii, vieţii active în opoziţie cu viaţa contemplativă şi alte schimbări în structura mentală şi culturală au propulsat ideea de eficienţă în poziţia strategică de azi. Semnificativ este şi faptul că acţiunea economică s-a autonomizat în raport cu ansamblul altor câmpuri valorice, încorporându-le însă (cazul ştiinţei) sau încercând să le "traducă" în indicatorii "eficienţei" immediate (tendinţa de comercializare a artei sau transformarea unor valori morale, a demnităţii personale sau a onoarei, în valori de schimb). Legea economiei de timp şi de muncă devine stindardul unei societăţi care glorifică progresul material în sine. "Mitul utilului", magistral analizat de D.D.Roşca, este axul modelului cultural impus de burghezie, cu efecte vizibile în structura vieţii cotidiene.

Procesul e complicat şi nu putem nici măcar menţiona toate aspectele sale. Evident că el a avut şi o imensă semnificaţie istorică pozitivă, introducând o nouă formă de raţionalitate a muncii şi a vieţii sociale. Pentru acest nou tipar de organizare a ei, acordul dintre formă şi fond rămâne o cerinţă de căpătâi. Ineficienţa acţiunilor umane condamnă orice societate la stagnare sau chiar la dispariţie. A produce mai mult într-un timp mai scurt, a obţine performanţe cu un minimum de cheltuieli sunt formule ce definesc societăţile moderne angajate într-o competiţie acerbă cu timpul.

Căci ideea de eficienţă s-a impus ca simptom al unei noi atitudini faţă de timp. "Timpul dezvoltării ne este luat şi tema cea mare este de a-l înlocui printr-o îndoită energie", proclamă

Maiorescu, sesizând decalajul societăţii româneşti din vremea lui faţă de societăţile occidentale. Ne trebuie o gestiune chibzuită a energiilor naţionale, ne trebuie clarviziune, temeinicie şi eficienţă în cultură, în economie, în politică, în diplomaţie, în administraţie, în tot ce facem, spunea Maiorescu, căci, angajaţi în cursa unei dezvoltări accelerate, "românii au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite". Idee de o actualitate copleşitoare. Un sens pozitiv al tranziţiei actuale se va impune doar printr-o gestiune chibzuită şi eficientă a forţelor naţionale, ceea ce implică o anumită cultură a agenţilor sociali.

Spiritul critic maiorescian operează firesc cu acest sens larg al eficienţei. "Formele fără fond" reprezintă un consum în gol al energiilor sociale, un consum ineficient. Atunci, unei sincronizări în planul formelor politice îi corespundea un "decalaj" economic, tehnic şi cultural, o întârziere a fondului. Acest dezacord este caracteristic pentru societăţile din semiperiferie, care trebuie să-l depăşească printr-un efort conjugat sub raport cultural şi economic.

Evident că raţionalitatea şi eficienţa acţiunilor sociale sunt dependente de coeficientul de cultură pe care-l încorporează agenţii acestor acţiuni. Dar trebuie să ne delimităm de înţelegerea tehnocratică, pragmatistă şi de cea economicist-îngustă a eficienţei. În gândirea contemporană se pot detecta semnele unei mutaţii cu privire la ideea de eficienţă. E vorba de abandonarea cunoscutei teorii a neutralităţii axiologice a ştiinţei şi tehnicii, de modificările survenite în strategiile dezvoltării, de relevanţa pe care o dobândesc treptat criteriile transeconomice ale dezvoltării (calitatea vieţii, factorii ecologici, sociali, demografici, psihosociali, culturali, stil de viaţă, dezvoltarea organică, armonioasă etc.). Într-un cuvânt, este vorba de conjugarea eficienţei cu alte valori sociale, perspectivă care se impune tot mai frecvent azi.

Cultura nu este doar o componentă a societăţii, ci şi a oricărei structuri de putere. Această componentă a devenit azi una strategică. Toffler vorbea de economia suprasimbolică, ca un nou mod de a face bogăţie, în care contează cunoaşterea, comunicarea, procesarea informaţiilor. Toate aceste componente ale puterii economice sunt puse în mişcare de cognitariat, grupuri sociale cu înaltă specializare, care manipulează nu obiectele materiale, ci cunoaşterea, ideile, strategiile, informaţiile. De aici decurge o nouă definiţie a eficienţei sociale şi a factorilor care intervin în configuraţia puterii. O putere fără suport cultural nu durează. Hegemonia politică şi economică este însoţită de hegemonia culturală şi simbolică. Mulţi teoreticieni exemplifică această idee pe cazul URSS şi al fostelor ţări comuniste.

Abordarea relaţiei dintre integrare şi identitate presupune o înţelegere raţională şi aplicată a termenilor acestei ecuaţii. Precizez că identităţile naţionale şi cele ale grupurilor etnice, deşi au elemente durabile, de permanenţă istorică, nu sunt structuri îngheţate, ci configuraţii aflate în devenire, odată cu evoluţia componentelor morfologice ale societăţilor. Identitatea este un concept pertinent, cu planuri multiple de semnificaţie, ce trebuie protejat de abordările substanţialiste şi tradiţionaliste, care îl fac atât de vulnerabil sub raport teoretic.

Problema “intrării în Europa” a fost inevitabil contaminată de angajări politice şi, în consecinţă, interpretată într-o manieră disjunctivă. Teza care s-a impus, sub presiunea mediatică a unor viziuni unilaterale, a fost aceea că integrarea europeană ar fi incompatibilă cu ideea naţională şi cu promovarea valorilor naţionale. Operaţia de recuperere a identităţii, după desfigurarea ei în perioada comunistă, a fost şi ea interpretată, în mod eronat, ca atitudine antieuropeană. Conştiinţa acestei desfigurări a identităţii şi eforturile de a o recupera au fost condamnate acum din noua perspectivă a sincronizării cu spiritul democratic şi cu exigenţele globalizării şi ale integrării europene.

Astfel, s-a ajuns la situaţia în care relaţia de disjuncţie funcţionează ca o reprezentare de fundal atât în opinia celor care militează pentru integrare, considerând că aderarea la UE implică

punerea în surdină a valorilor naţionale, cât şi în opinia celor care resping integrarea tocmai pe motiv că ea ar însemna abandonul tradiţiilor şi al specificului naţional. Această paradigmă disjunctivă a fost preluată din patrimoniul raţionalismului clasic şi redimensionată sociologic de ideologiile globalizării, cum voi încerca să arăt. Mulţi au înţeles că integrarea presupune să ne uităm tradiţiile şi valorile naţionale, să le subapreciem, să ne “demitizăm” istoria şi simbolurile naţionale, să nu mai amintim nici de nedreptăţile istorice flagrante pe care le-a suferit poporul român după al doilea război mondial.

În această viziune antinomică este greu de înţeles că o conştiinţă raţională şi critică a identităţii nu este un obstacol, ci o condiţie a integrării europene. În mod inevitabil, s-au redeschis disputele dintre cei care apreciază că integrarea este posibilă numai prin diminuarea sau uitarea identităţii noastre, odată cu armonizarea legislativă, instituţională şi cu remodelarea sistemului economic după cerinţele UE, şi cei care susţin că nu ne putem integra în concertul european decât cu valorile culturale specifice, cele care ne legitimează existenţa şi identitatea. Poziţia din urmă, calificată de adversari drept “naţionalism moderat” sau “decent”, are drept formulă expresivă afirmaţia că nu există “europeni de nicăieri”, cum spune dl Octavian Paler, întrucât calitatea de european nu anulează apartenenţa naţională. Poziţiile extreme şi-au găsit şi ele expresii în retorica noului cosmopolitism, care, mizând excesiv pe virtuţile globalizării, subapreciază valorile naţionale, şi în atitudinile naţionalist înguste şi antioccidentale.

În plan ideologic, avem de a face cu o disjuncţie între “europenism şi naţionalism”, ca poziţii unilaterale, pe când, în plan antropologic şi istoric, este vorba de “complementaritatea”, zice autorul, dintre “european şi naţional”. În plan ideologic avem un “antagonism al suprafeţelor”, cum ar spune Camil Petrescu, iar în planul de adâncime avem o conjuncţie a termenilor. Disjuncţia este nutrimentul cotidian al ideologiilor, al confruntărilor politice şi al spectacolului mediatic curent; conjuncţia se dezvăluie numai unei priviri şi analize aplicate istoriei de durată lungă.

Deplasarea discuţiei din planul ideologiilor în planul istoric şi antropologic este de natură să atenueze tensiunile conjuncturale şi să impună o nouă viziune asupra procesului de integrare, o viziune ce nu exclude cei doi termeni, naţional şi european. Integrarea în Europa “instituţională” şi afirmarea identităţii nu sunt aspecte disjunctive, ci conjunctive. Prin valorile sale definitorii şi prin întreaga sa evoluţie spre modernitate, România aparţine structural spaţiului de civilizaţie al Europei, iar sentimentul naţional este astăzi solidar cu sentimentul apartenenţei noastre fireşti la acest spaţiu.

Recuperarea identităţii naţionale şi reinterpretarea ei ca suport al integrării sunt compatibile cu viziunea prin care apreciem că evoluţia pozitivă a României în deceniile următoare va fi legată vital de procesul integrării sale în structurile europeane. Reprezentarea ce vedea în UE o construcţie ce va duce la dizolvarea naţiunilor şi a identităţilor este astăzi depăşită. Unificarea monetară, coordonarea programelor economice, politicile externe comune şi existenţa unor instituţii politice comunitare nu au dus la atenuarea identităţilor naţionale. Dovadă că ţările care fac parte din UE nu şi-au pierdut identitatea, ci şi-au redefinit-o în acest context nou.

Globalizãrile, departe de a şterge diferenţele şi identitãţile naţionale, impun o redefinire a lor în noul mediu policentric, o înrãdãcinare a lor în datele interne, în vocaţiile şi ethosul naţional, precum şi o deschidere a lor spre dialog şi schimb de valori. Aceastã atitudine spiritualã ambivalentã se manifestã cu vigoare astãzi şi în societãţile democratice dezvoltate.

Intregrare europeană şi diversitate culturală Raportul dintre cultură şi sistemele politice şi economice au fost analizate şi din perspectiva procesului de intregrare europeană. Uniunea Europeană este un experiment crucial pentru istoria

postmodernă în care am intrat deja. Alte proiecte de integrare regională vor fi condiţionate de succesul sau de eşecul ei. Există opinii care văd în Tratatul de la Maastricht "lovitura de graţie dată statelor-naţiuni", ce au constituit secole de-a rândul fundamentul Europei. Philippe Seguin aminteşte faptul că, oricât de ambiţios ar fi şi oricât de mult ar vrea să ocolească realităţile, în stufărişul unor consideraţii retorice, Tratatul de la Maastricht nu poate crea "o nouă cetăţenie", nici un "ipotetic popor european". Tendinţa de integrare supra-naţională îşi are replica în renaşterea identităţilor şi întoarcerea comunităţilor spre sinele lor ireductibil. "Logica angrenajului economic şi politic al Tratatului este aceea a unui federalism mascat, fundamental antidemocratic, fals liberal, puternic tehnocratic. Europa care ni se propune nu este nici liberă, nici dreaptă, nici eficace“.

Tratatul, prin aplicarea neraţională a principiului subsidiarităţii, ar duce la dezintegrarea statelor naţionale, deşi "noi am ales, totuşi, descentralizarea, nu dezintegrarea". Prin acest proiect administrativ şi tehnocratic, ce ignoră "economiile reale" şi se sprijină exclusiv pe mecanismele monetariste şi formale de integrare, "federaliştii" urmăresc, de fapt, "să scoată din joc statele naţionale". Nu se ştie, deocamdată, cine va dicta în organismele comunităţii, deşi există deja temeri că vor apărea noi tipuri de hegemonie, ca cele exercitate de Germania, care devine pe zi ce trece pivotul Europei după destrămarea Estului.

Este semnificativ că Tratatul s-a semnat în decembrie 1991, exact când se consemna destrămarea URSS. Între timp, Rusia îşi reafirmă statutul de mare putere, iar UE a avansat considerabil în procesul de integrare economică şi monetară. Contextul s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, perspectivele s-au particularizat, iar politicile statelor membre se re-naţionalizează sub presiunea intereselor economice şi a reacţiilor sociale. Între timp, lumea s-a obişnuit cu ideea unei Europe cu "geometrie variabilă", o Europă cu "mai multe viteze", cu un "nucleu dur", format din blocul germanic, şi mai multe cercuri concentrice.

Cei mai mulţi critici ai Tratatului de la Maastricht sunt, de asemenea, adepţi ai integrării europene, dar nu după modelul federalist (readus în discuţie recent), ci după cel al cooperării dintre state şi naţiuni, cu păstrarea suveranităţii şi a identităţii lor. Această viziune şi-a găsit un sprijin consistent în poziţia celor care susţin că identităţile culturale rezistă la presiunile unificării politice şi economice, drept pentru care, spun istoricii şi analiştii lucizi, tocmai de aceea aspectul cultural al integrării este ignorat şi acoperit în discursuri conjuncturale.

În perioada interbelică, Valery aprecia că "Europa cântăreşte încă mult mai greu decât restul globului", dar el era conştient că avantajele comparative tradiţionale ale Europei sunt pe cale de dispariţie, observând că "inegalitatea atât de mult păstrată în beneficiul Europei trebuia, prin propriile ei efecte, să se schimbe progresiv în inegalitate de sens contrar". În această perspectivă geopolitică se pune azi problema reunificării spirituale şi politico-economice a Europei, pentru a putea rezista în competiţia dezvoltării, declanşată de noile forţe ale civilizaţiei.

Problema integrării europene nu este însă a trecutului, ci a prezentului şi a viitorului. Întrebarea este în ce măsură integrarea va afecta culturile naţionale atât de individualizate ale Europei, mai ales cele din sfera occidentală. Există mai multe răspunsuri globale, în funcţie de modelul de integrare avut în vedere. Europa a ajuns la performanţele cunoscute prin mijlocirea culturilor ei naţionale, prin bogăţia şi diversitatea experienţelor ei spirituale.

Provocarea majoră la care va trebui să facă faţă UE va fi, în viziunea lui Jean Marie- Domenach, tensiunea dintre “Europa economică” şi “Europa culturală”. Prima poate avea succes în competiţia globalizării – şi aceasta este miza ei geopolitică -, dar a doua se va revendica mereu de la logica identităţii şi a diferenţierii. Deficienţa majoră a proiectului elaborat de euro-tehnocraţii integrării este că au propus ca bază a integrării Europa economică, nu Europa

culturală, pe care au ignorat-o cu superioritate. Astfel, Europa comunitară pare a fi obsedată doar de unificarea ei pe temeiul bunurilor şi al valorilor instrumentale, utilitare, deci civilizaţionale, ignorând cu superioritate planul cultural, în care relaţia identitate/integrare dobândeşte o altă relevanţă şi semnificaţie. Jean Marie-Domenach susţine că nu putem vorbi de o cultură europeană, ci de culturi ale Europei , în care se conjugă elementele comune cu cele diferenţiale ale fiecărei culturi. Putem vorbi, însă, de o civilizaţie europeană, ceea ce este altceva, dacă păstrăm distincţiile clasice. Dar, după Huntington, şi sub raport civilizaţional Europa ar fi fracturată între zona creştinismului occidental şi a celui răsăritean.

Principala sfidare la adresa UE va veni, aşadar, din partea identităţilor culturale, spune acelaşi Domenach. Apropiind în mod forţat naţiunile, proiectul Europei unite riscă să provoace o reacţie de respingere reciprocă între entităţile ei. "Proximitatea naşte totdeauna reflexe de diferenţiere, de iritare şi ostilitate", iar acest mecanism psihologic s-ar putea traduce mâine într-unul sociologic, cultural şi politic, accentuând tendinţele centrifuge şi pasiunea pentru diferenţiere naţională. Nimeni nu poate răspunde deocamdată în mod univoc şi tranşant la interogaţiile ce privesc modul în care se va articula funcţional şi practic un spaţiu economic şi monetar unificat cu diferenţele de mentalitate şi de cultură ce alimentează identităţile naţionale. Poate avea viabilitate o

Europă integrată la etajele economic, monetar şi (eventual) politic, dar diferenţiată interior de structuri culturale naţionale? Pot supravieţui diferenţele culturale sub cupola unificării economice, monetare, financiare şi politice? Sunt întrebări pe care le va dezlega istoria, nu teoria istoriei. Întrebările sunt fireşti întrucât în planul cultural intră în joc bariere lingvistice, psihologice, mentale, religioase, întreaga fundaţie spirituală a naţiunilor europene, acumulată în decursul a zece secole de evoluţie diferenţiată şi specifică.

Pentru a nu fi o simplă adiţionare de state şi economii, Uniunea Europeană trebuie să treacă pragul de la cantitativ la calitativ, să-şi organizeze diversităţile culturale în unităţi viabile. Este problema cea mai grea. Aşa cum a trecut şi altă dată peste situaţii critice, proiectul unificării europene va depăşi, cu certitudine, şi impasurile actuale, întrucât miza geopolitică a UE angajează destinul acestor popoare în arhitectura lumii de azi.

"Dacă ar fi să reîncep, aş începe cu cultura", ar fi mărturisit Jean Monnet, iniţiatorul CEE. Este posibil ca în viitorul imediat discuţiile despre Europa unită să se strămute din plan politic şi economic în plan cultural. Avem astăzi o Europă divizată încă de dezvoltări economice inegale şi de atâtea alte realităţi diferenţiatoare. Cum se vor armoniza identităţile plurale în Europa integrată de mâine? Nimeni nu are un răspuns pregătit dinainte. Dar istoria nu este doar repetiţie, ci şi invenţie. Uniunea Europeană nu va anula principala bogăţie a Europei: diversitatea ei culturală. E diversitatea umană, care face posibilă creaţia şi istoria.

Concluzii Suntem în secolul XXI, atunci cînd tehnologiile se luptă pentru putere, iar economia joacă rolul decisiv pe arena globală. Timp de trei decenii, aşa cum afirma Alvin Toffler, omenirea a trecut de la coşurile de fum la tehnologiile avansate, unde puţini oameni creează cantităţi mult mai mari şi mai calitative. Părinţii şi buneii noştri au rămas în altă era a cunoaşterii dar anume că saltul nostru economic se datorează lor. Ei au fost acei care au pus baza dezvoltării ulterioare.

Integrarea economică reprezintă un avantaj pentru ţările membre, dar oare cultura naţională nu este influienţată?Eu aş zice că da.Însă sloganul globalizării este “unitate prin diversitate”, ceea ce se opune fenomenului în realitate. Tineretul nostru nu are nimic împotriva generaţiilor trecute. Doar că există totuşi un fenomen pe care tinerii nu-l pot accepta: integrarea europeană nu este bine primită de către bătrîni. Aceştia din urmă au rămas cu o cultură, dacă o putem aşa numi,

sovietică, bazată pe comunism. Orice schimbare din societate este privită cu ochi răi de către populaţia mai înaintată, în special de către acei care nu au fost învăţaţi. De aici apar unele conflicte dintre generaţiile de ieri şi acele de astăzi. Pe de altă parte, bătrînii sunt cei care păstrează cl mai mult trăsăturile culturii. A ne integra în UE, ar semnifica să implementăm unele legi care sunt străine pentru noi, de exemplu acceptarea persoanelor de orientaţie diferită, sau diferite alte lucruri care sunt bizare pentru societatea noastră. Integrarea UE, ar putea fi un atentat la cultura noastră naţională. Aceasta ar putea fi asimilată de către cultura europeană, şi acest lucru ar însemna să rămînem fără identitatea naţională. Pe parcursul istoriei am rămas fără teritorii, iar cultura este cea componentă care ne mai uneşte. Un celebru om de artă francez afirma faptul că cultura este tot ce mai rămîne atunci cînd omul uită totul. Deci trebuie să ne mai protejăm ce ne-a mai rămas.

Nu trebuie să discriminăm bătrînii fiindcă au o altă gîndire, ci trebuie să învăţăm de la ei cît mai multe lucruri, căci ei sunt mai versaţi şi experimentaţi şi reprezintă o adevarată sursă a culturii. Iar nouă ne rămîne sarcina de a-i lua după noi şi după ideile noastre.

Bibliografie:Jean Marie-Domenach, Europe: le defi culturel, Paris, La Decouverte, 1991, p. 12. Paul Valery, Criza spiritului şi alte eseuri, Iaşi, Editura Policrom, 1996, p. 270. Gabriel Andreescu, Naţionalişti, antinaţionalişti...O polemică în publicistica romînească, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 276.

Grigore Georgiu Filosofia culturii. Cultura si comunicare. Bc., Editura Comunicare.ro, 2004

Universitatea Academiei de Ştiinţe a Republicii MoldovaFacultatea Ştiinţe Socioumanistice

Specialitatea Globalizare

Integrarea Europeană şi discursul dintre generaţii în

contextul dezvoltării culturale

Studenta: M. Coţofană Coordonator: A. Suceveanu

Chişinău 2013