Universitatea “ Transilvania” – Brașov – Facultatea de Muzică

REFERAT

Dimitrie Cuclin

Viața și opera

Anghel Melodin – Junior IV IM

Dimitrie Cuclin

Dimitrie Cuclin (24 martie 1885, Galaţi - 7 februarie 1978, Bucureşti) - compozitor,

muzicolog, filosof, estetician, scriitor, folclorist, profesor. Studiile muzicale le-a început la Galaţi

(1896-1897, 1899-1903) cu Constantin Cuclin (1896-1897), Gheorghe Cociu şi Ioan Bohociu

(teorie-solfegiu), continuându-le la Turnu Măgurele (1897-1899) şi la Conservatorul din

Bucureşti (1903-1907) cu D.G. Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct,

fugă şi compoziţie), Robert Klenck (vioară), Dimitrie Dinicu (muzică de cameră), Robert Klenck

(vioară), Dimitrie Dinicu (muzică de cameră) şi Constantin Dimitrescu (orchestră). S-a

perfecţionat la Conservatoire National de musique din Paris (octombrie-decembrie 1907) cu

Charles Marie Widor (compoziţie) şi la Schola Cantorum din Paris (1908-1914) cu Vincent

d’Indy şi August Serieux (compoziţie).

Profesor suplinitor la clasa de orchestră a lui Alfonso Castaldi (1918-1919), profesor de

istoria muzicii şi estetică muzicală (1919-1922), contrapunct, fugă, forme muzicale şi estetică

muzicală (1930-1939), armonie, contrapunct şi compoziţie (1939-1948) la Conservatorul din

Bucureşti; profesor de vioară la City Conservatory of Music şi la Brooklyn College of Music din

New York (1924-1930). A scris studii, eseuri, articole, cronici muzicale, recenzii, pamflete etc.

în „Muzica”, „Muzică şi poezie”, „Armonia” (Botoşani), „Rampa”, „Epoca”, „România nouă”,

„Neamul românesc”, „Cronicarul”, „Contemporanul”, „Tribuna” (Cluj Napoca), „Cronica”

(Iaşi), „Scânteia”, „România liberă” etc. A fondat şi a condus revista „Foaia volantă” din

Bucureşti (1932-1933). A susţinut concerte-lecţii, prelegeri, conferinţe, emisiuni de radio şi

televiziune, comunicări ştiinţifice în ţară şi peste hotare (Statele Unite, Franţa, Cehoslovacia,

Italia etc.).

A scris 333 de parabole, poezii, sonete şi poeme în limbile română, engleză şi franceză. A

scris romane, eseuri, dialoguri de filosofie şi artă, piese de teatru (The Strange Appointment, Le

cauchemar des esprits, Duşmanul şi Stroe Leudeanul), librete (Soria). A tradus în limba română

librete de operă (Samson şi Dalila de C. Saint-Saens), texte de oratorii (Bach şi Handel) şi

versete din Fastele de Ovidiu (primele două cărţi). A tălmăcit în limba engleză poezii şi poeme

de Mihai Eminescu. A publicat La sonate du coq gaulois (Bucureşti, 1919), Poems (Bucureşti),

2

Doine şi sonete (Bucureşti, 1932), Agamemnon, spectacol tragic în două părţi, text după

Aischylos, libret cu 67 citaţiuni muzicale (Bucureşti, 1944), Parabole (Bucureşti, Institutul de

Arte Grafice Gândul, 1944) şi Sofonisba, tragedie într-un prolog şi trei acte în versuri (Bucureşti,

1944).

A fost distins cu Premiul I de compoziţie George Enescu (1913), Premiile Academiei

Române (1923, 1934), Premiul naţional de compoziţie (1939), Ordinul Muncii, clasa I (1955),

Premiul de Stat clasa I (1955) şi Ordinul „Meritul cultural”, clasa I (1969).

Activitatea ştiinţifică, artistică şi filosofică a lui Cuclin - personalitate singulară de tip

enciclopedic, universal - s-a desfăşurat din fosa orchestrei (ca instrumentist) şi catedra din

învăţământ până la condeiul de ziarist, muzicolog, critic muzical, etnomuzicolog, bizantinolog,

poet şi prozator, autor dramatic şi traducător, estetician şi filosof, dar mai presus de toate

compozitor de operă, oratoriu şi cantată, muzică simfonică şi camerală, vocală şi instrumentală.

Impresionantă prin amploare şi surprinzătoare prin diversitate de genuri şi forme muzicale,

moştenirea artistică a lui Cuclin rămâne - deocamdată - unică în cultura românească modernă.

Prin originalitatea, noutatea şi îndrăzneala ideilor sale teoretice şi practice, Cuclin a impus

muzicii, filosofici muzicii şi muzicologiei autohtone dimensiuni absolut excepţional în context

universal.

Scriind cu o uşurinţă şi naturaleţe uimitoare (trei simfonii într-un singur an), aproape

întotdeauna direct în cerneală, fără reveniri şi refaceri, Cuclin a căutat să evite repetările în

muzica simfonică şi camerală, încercând mereu formule şi formaţii inedite, fără a abdica de la

sintaxa limbajului şi stilului său atât de riguros şi personal. Adept hotărât al grandiosului în

creaţie (simfonie, operă, tratate teoretice, estetică), Cuclin s-a singularizat în peisajul culturii

muzicale româneşti prin vastitatea şi proporţiile gigantice ale lucrărilor (1.235 pagini conţine

Simfonia a XII-a, 616 pagini Simfonia a X-a), numărul impresionant al ciclurilor vocale şi

instrumentale. A întreprins incursiuni în problemele acusticii, cântului gregorian şi melosului

bizantin, fără a ocoli matematica, astronomia, lingvistica etc. şi în general ştiinţele pozitive. A

mânuit arsenalul de argumente istorice, estetice şi teoretice muzicale cu un bagaj luxuriant de

informaţii, propriu savantului în arta sunetelor şi disciplinelor filosofice. Pornind de la ideea

identificării sursei folclorului, Cuclin a încercat să descopere la strămoşii noştri acel melos

3

ancestral, care a oferit pecetea originalităţii cântecului popular românesc: „enigma dacică”. Prin

esenţă - folclorul nostru este „unic” - după Cuclin - distingându-se prin elevaţia spiritualităţii,

strălucirea luminozităţii, puterea vitalităţii, perfecţiunea arhitecturală, cu acel farmec

inconfundabil al „sentimentalităţii nostalgice”.

În întreaga sa operă, Cuclin a valorificat folclorul în toate formele şi genurile muzicale,

socotindu-l capabil să stimuleze şi să confere pecetea originalităţii artei autohtone. În gândirea

compozitorului, originalitatea creaţiei putea să aibă doar trei aspecte (pozitiv, negativ, neutru)

din care se reţinea unul, opera de artă consacrând numai originalitatea pozitivă, proprie geniului

creator-autentic. Există la Cuclin o consecvenţă a gândirii estetice şi istorice care îl

particularizează pe muzician şi-i conferă moştenirii sale ştiinţifice o unitate şi personalitate

inconfundabile. Meritul excepţional al operei teoretice a lui Cuclin constă în faptul că oferă un

sistem unitar de gândire românească, demn de a fi integral şi comparat cu modelele marilor

culturi universale. Desigur, poli să fii de acord sau să respingi punctele sale de vedere, dar

argumentele de logică, bagajul de cunoştinţe tehnice, risipa de cultură ce o investeşte în ideile şi

teoriile sale rămân pe cât de bizare, pe atât de captivante şi originale. Totuşi, înverşunata apărare

a canoanelor clasice în privinţa formelor muzicale, susţinerea - exclusivă - a sistemului

funcţional la baza tuturor reformelor stilistice (moştenire oarbă de la Vincent d’Indy, profesorul

său adorat), respingerea oricăror sintaxe sonore modeme, dezvăluie limitele compozitorului.

  Adept al definiţiilor, caracterizărilor, aforismelor, cugetărilor filosofice, părerilor despre

inovaţie, tradiţie, inefabil şi originalitate în artă, Cuclin nu ocoleşte dezbaterile şi polemicile

contradictorii, interpretările subiective, pe care de cele mai multe ori nu le poli accepta.

Atitudinea de-a dreptul ostilă fală de muzica contemporană, atonală şi experimentală l-a izolat pe

măsura scurgerii anilor, apogeul atingându-l la vârsta patriarhală (80-90 de ani). Nu a cunoscut

concesii nici în faţa oficialităţilor şi cu atât mai mult în faţa modelor şi curentelor epocii. Retras

în umbra partiturilor şi scrierilor teoretice în ultimul sfert de veac al vieţii, impunându-şi singur o

detaşare pe care a socotit-o - eronat - „independentă”, Cuclin a căzut pradă unor exagerări şi

exclusivisme în judecăţile de valoare ce poartă amprenta patimii (a se vedea jurnalele intime,

convorbirile, corespondenţa).

4

  Ca om, Cuclin a cucerit prin modestie. Ca dascăl, a impresionat prin vastitatea

informaţiilor şi profunzimea ideilor. Ca savant, a dominat prin inteligenţă şi fineţe a spiritului.

Ca literat, a surprins prin puritatea şi expresivitatea limbii moştenite de la strămoşi. Ca muzician

a atras prin monumentalitatea, varietatea şi originalitatea operei. Tocmai datorită acestui cumul

de virtuţi excepţionale, gânditorul şi creatorul muzical Cuclin a rămas - paradoxal - străin şi opac

în faţa cuceririlor estetice şi tehnice înnoitoare ale secolului XX, devenind astfel un „caz” aparte

în peisajul componisticii noastre. Exemplul edificator ni-l oferă ciclul unitar al celor 20 de

simfonii ce îl situează (ca număr, dimensiuni, bagaj orchestral şi vocal, perspectivă filosofică

ele.) în vârful piramidei muzicii româneşti. Primele 14 simfonii semnifică ocolul dublului

univers sonor al celor 12 tonalităţi (prima constituind „prologul”, iar a XIV-a „epilogul”).

Următoarele partituri au amprentă personală. Toate dispun de o formă fixă: 1. Acţiune; 2.

Reacţiune; 3. Meditaţie; 4. Triumful acţiunii asupra reacţiunii. Proporţiile Simfoniilor a V-a, X-a

şi XII-a sunt gigantice, fără egal în muzica românească.

  Pe plan teoretic, Cuclin a susţinut o reformă radicală a sistemului funcţional, prin

schimbarea definiţiilor teoretice clasice (dominantă este orice funcţiune „atrasă” de funcţiunea

tonică, sau orice element îndeplineşte o funcţie diatonică în oricare din cele 12 tonalităţi aflate în

practica uzuală ele). Este dificil a pătrunde în labirintul gândirii sale muzicale, dar nimeni nu

poale nega specificitatea sistemului său estetic şi teoretic. Pe plan strici metafizic, filosofia

muzicianului se încadrează într-un dualism personal între Esenţă şi Substanţă. Este greu de a-l

descifra pe Cuclin atunci când exprimă pe calea sunetelor relaţia subiect-obiect, spiril-materie,

absolut-relativ, adevăr-realitate, abstract-concret, dar nu imposibil. Poale că raportul

indestructibil între conţinut şi formă să ofere cheia tuturor revelaţiilor operei sale. Prin tot ce a

lăsat moştenire posterităţii, Cuclin se înscrie printre acele personalităţi de excepţie ale culturii

româneşti din prima jumătate a veacului XX care fascinează prin monumental şi luxuriant, fiind

departe de a se lăsa clasificat, înţeles şi tălmăcit imediat la dimensiunea unui autentic savant al

muzicii noastre. Fiecare notă aşternută pe portativ are o semnificaţie de esenţă filosofică la

Cuclin şi aceasta fiindcă toată viata s-a condus după principiul că „muzica este barometrul

cultural al omenirii”.

5

BIBLIOGRAFIE :

Bentoiu, Pascal - Dimitrie Cuclin - în Muzica, nr. 4, aprilie 1978

Cosma, Viorel - Muzicieni din România - lexicon, vol. II, Editura muzicală, Bucureşti, 1999.

Cosma, Viorel - Introducere la: Dimitrie Cuclin „O istorie polemică a muzicii” -

ediţie critică, Editura Junimea, Iaşi, 1983.

Dicţionar de mari muzicieni - din Larousse de la musique, coordonatori Antoine

Goléa şi Marc Vignal, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

6