TEMA:

Profesor: Manghiuc Gabriela

Creşterea şi dezvoltarea copiilor reprezintă una din problemele de

biologie umană cu o deosebită semnificaţie teoretică şi practică. Se poate

spune că, cu cât datele din acest domeniu sunt mai numeroase, cu atât se

deschid noi orizonturi şi noi aspecte de cercetare, printre care şi fenomenul

acceleraţiei, atât de mult dezbătut în prezent, subliniind complexitatea

problemelor. Este suficient să amintim numai că în urma proceselor de

creştere şi dezvoltare apare adultul a cărui personalitate biologică şi socială

se clădeşte tocmai în aceste perioade, sub influenţa jocului complex al

patrimoniului sedentar şi al condiţiilor de mediu şi viaţă.

Numeroasele lucrări apărute în străinătate şi la noi în ţară evidenţiază

caracterul particular al biologiei vârstei de creştere, care corespunde cu

vârsta şcolară, care nu poate fi neglijat de către profesorii de educaţie fizică

şi antrenorii care lucrează nemijlocit cu acest material uman fragil, nefinisat

ontogenetic. Din datele literaturii de specialitate, rezultă o primă observaţie

de ordin general şi anume că creşterea şi dezvoltarea copiilor nu se

desfăşoară într-un ritm uniform, ci pe parcurs, apar perioade de accelerare şi

încetinire a creşterii, cu durate variabile, în raport cu vârsta, condiţiile de

viaţă şi particularităţile individuale ale copiilor.

La sfârşitul perioadei de creştere, copilul ajunge la maturizare somato-

vegetativă şi psihică, dar până atunci el nu poate fi considerat un adult în

miniatură, deoarece organismul lui prezintă deosebiri fundamentale şi o

însemnată labilitate neuro-hormonală. Creşterea şi dezvoltarea neuniformă,

cu perioade de accelerare şi încetinire, cu exacerbări temporare ale

proceselor neuro-vegetative şi psihice, vârsta de creştere se împarte în mai

multe etape, cu aspecte morfo- funcţionale şi psihice particulare.

Oricare ar fi împărţirea, toate etapele perioadei de creştere şi

dezvoltare sunt importante, dar etapa peripuberală, în decursul căreia copilul

se transformă în adult, are o semnificaţie deosebită. Pentru unii biologi,

pubertatea ar reprezenta chiar momentul cel mai important - după naştere -

din viaţa unui individ. Pubertatea este ea însăşi o perioadă ce se întinde pe o

durată de timp variabilă atât la fete cât şi la băieţi, depinzând de numeroşi

factori ereditari sau de mediu.

Datele din literatură arată că există o mare variabilitate individuală a

particularităţilor morfo-funcţionale şi psihice la indivizii de aceeaşi vârstă

cronologică, dar că această variabilitate este mai mică dacă grupăm copiii

după vârsta fiziologică.

Datorită faptului că perioadele vârstei fiziologice nu corespund celei

cronologice şi deci nici etapelor de şcolarizare se va pune accentul pe

periodizarea biologică şi se va menţiona în secundar etapele de şcolarizare şi

vârstele cronologice care corespund, în general, acestor perioade biologice.

Această periodizare bazată pe cel mai important eveniment biologic şi

psihologic, nu numai al vârstei de creştere, dar şi ale întregii vieţi, grupează

copiii şi juniorii în următoarele perioade de vârstă:

1. Vârsta antepubertară (şcolară mică-clasele I-V; 6-11 ani);

2. Vârsta pubertară (şcolară mijlocie-clasele V-IX);

3. Vârsta postpubertară (şcolară mare-clasele IX-XII).

Ea concretizează pentru profesorii de educaţie fizică şi pentru

antrenori raportul cu vârsta cronologică, care grupează copii de vârstă

şcolară pe clase, cu programe diferite, deci cu regimuri diferite de efort fizic.

Capacitatea de efort diferită a copiilor de aceeaşi vârstă cronologică

(aceeaşi clasă) se menţine şi după trecerea la seniorat, dar în timpul

junioratului aceste diferenţe sunt mai ample; mai mult ceea ce este foarte

important, această capacitate de efort la juniori este instabilă şi nesigură, fapt

explicabil prin marea labilitate neuro-vegetativă a juniorilor, datorită

“furtunii vegetative”, care abia a trecut peste ei în timpul pubertăţii şi care

şi-a lăsat amprenta de o mare variabilitate individuală.

În ultimul secol, dar mai ales în ultimile decenii, s-a constat la copiii şi

tinerii din majoritatea ţărilor europene şi din alte continente un important

fenomen biologic, denumit de Gh. Roberts (1876) şi E. W. Koch (1953)

“secular trend” (tendinţă seculară), caracterizat printr-o creştere accelerată a

unor indici de dezvoltare; astfel valorile medii ale înălţimii şi greutăţii

copiilor şi adolescenţilor de azi sunt mai mari decât în secolul trecut, iar

maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Deşi încheierea procesului de

creştere are loc mai curând, totuşi dimensiunile definitive ale adultului sunt

mai mari; vârsta sexuală s-a prelungit nu numai printr-o pubertate mai

timpurie, dar şi printr-un climateriu (menopauză) mai tardiv. Longevitatea

omului a devenit mai mare.

Din datele obţinute pe plan mondial se poate trage concluzia că

“secular trend”-ul are loc în toate ţările lumii dezvoltate economico-social,

independent de poziţia geografică, climă, componenţa etnică, atât în oraşe,

cât şi la sate în diverse grade el poate atinge toate păturile sociale.

După unii autori, accelerarea creşterii şi dezvoltării corpului copiilor

şi tinerilor ar aduce după sine şi o mai mare dispersie a indicilor şi valorilor

fiziometrice, precum şi o gracilizare a organismului.

Ea ar fi cauza scăderii rezistenţei fizice, precum şi a altor calităţi

morfo-fiziologice. Unii autori arată că la copiii născuţi şi crescuţi la oraş se

produce o creştere mai accelerată a taliei decât la cei de la sate, dar că

perimetrul toracic şi greutatea nu cresc la toţi în acelaşi ritm.

În unele cazuri apar disproporţii între dimensiunile longitudinale şi

transversale ale corpului, iar în alte cazuri acceleraţia se limitează la

maturizarea sexuală.

Studiul condiţiilor şi factorilor care determină fenomenele de

acceleraţie şi întârziere în dezvoltare scoate în evidenţă influenţa vieţii

civilizate, a îmbunătăţirii alimentaţiei, progresele în profilaxiea şi

tratamentul bolilor, precum şi beneficiile unei organizări mai raţionale a

activităţii şi timpului liber al tineretului.

Cercetările dovedesc eficacitatea practicării metodice a exerciţiilor

fizice asupra creşterii normale şi dezvoltării armonioase, asupra sporirii

capacităţii funcţionale şi îmbunătăţirii rezultatelor sportive la juniori şi copii

de ambele sexe.

Ca urmare a acceleraţiei, un număr tot mai mare de copii şi tineri

participă mai de timpuriu la antrenamente şi competiţii. Dacă, pe de o parte,

foloasele acestei activităţi pentru consolidarea organismului sunt evidente,

pe de altă parte există permanent pericolul suprasolicitărilor, al oboselii şi al

accidentelor.

Particularităţile dezvoltării somatice la vârsta pubertară

Intervenţia pubertăţii duce la accelerarea creşterii în înălţime într-un

ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi aceasta să se diminueze treptat până

la 20-21 ani.

Creşterea mai intensă se semnalează la membrele inferioare, apoi la

cele superioare, fapt care creează în mai multe cazuri dizarmonii evidente,

mai ales când se întocmesc grafice ale creşterii.

Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca

urmare a acestor trăsături somatice, organele din cutia toracică sunt puţin

dezvoltate, fapt care generează dificultăţi în procesul de adaptare la efort

prin lipsa de rezistenţă funcţională. În concordanţă cu cele prezentate şi

sistemul articular este slab, fiind în plin proces de consolidare.

Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la

băieţi, ele prezintă valori superioare ale creşterii în înălţime şi greutate,

trunchiul este mai lung, iar membrele inferioare sunt mai scurte.

Particularităţi funcţionale la vârsta pubertară

În concordanţă cu particularităţile dezvoltării morfologice se constată

o capacitate scăzută de adaptare şi rezistenţă funcţională a aparatelor cardio-

vascular şi respirator la efortul fizic intens şi apar des fenomene de oboseală,

ameţeli şi tulburări ale ritmului cardiac.

La vârsta de 12 ani capacitatea vitală se situează la 2000 cm3, din

cauza plămânilor care sunt slabi dezvoltaţi, crescând până la 3000 cm3 la 15

ani. Mai menţionăm faptul că aparatul respirator şi în special plămânii sunt

puţin rezistenţi la infecţii.

În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru

irigarea organelor şi sistemelor, deoarece lumenul vaselor este îngust şi în

consecinţă apar des fenomene de oboseală, ameţeli şi tulburări ale ritmului

cardiac.

Privind sistemul nervos se constată o creştere redusă a volumului

creierului, însă se adâncesc circumvoluţiunile, iar prin înmulţirea fibrelor de

asociaţie sporesc conexiunile funcţionale dintre diferitele zone. Celulele

corticale se dezvoltă continuu, perfecţionându–se şi diferenţiindu-se,

crescând astfel baza funcţională a activităţii de prelucrare a informaţiei.

În această perioadă se realizează diferenţierea dintre cele două sexe

prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

Particularităţile dezvoltării psihice la vârsta pubertară

Prin dezvoltarea psihică se înţelege procesul complex de formare,

creştere şi maturizare a funcţiilor, însuşirilor şi capacităţilor psihice ale

copiilor.

Acest proces se desfăşoară neîntrerupt de la naştere până la atingerea

vârstei adulte, în decursul dezvoltării sale, copilul parcurge succesiv şi

obligatoriu mai multe etape sau stadii de dezvoltare psihică. Fiecare etapă a

dezvoltării psihice - ce corespund în linii mari unei perioade de vârstă - are

un anumit tablou psihic, caracterizat prin existenţa unor procese şi însuşiri

psihice cu particularităţi proprii acelei vârste. Acestea sunt denumite

particularităţi psihice ale vâstei.

Trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării psihice este determinată de

apariţia şi formarea unor procese psihice tot mai complexe şi mai

perfecţionate, care ameliorează continuu adaptarea la mediul social şi natural

al copilului.

Cunoaşterea şi respectarea particularităţilor de vârstă constituie o

necesitate pedagogică, întrucât condiţionează modul de desfăşurare a

antrenamentelor, determină selectarea şi folosirea metodelor şi mijloacelor

de pregătire în funcţie de posibilităţile şi perspectivele dezvoltării psihice a

copiilor. Practica a dovedit elocvent că nerespectarea sau ignorarea lor duce

la eşecul activităţii de instruire şi educare.

Particularităţi psihologice la vârsta pubertară

Pubertatea este etapa începutului maturizării psihice a copilului. În

strânsă legătură cu importantele modificări morfo-funcţionale apar

însemnate transformări şi în viaţa psihică. Percepţiile devin mai depline,

capătă un pronunţat caracter de selectivitate, orientarea spaţială şi temporară

se perfecţionează considerabil, suferind influenţa proceselor gândirii.

În activităţile cognitive se manifestă net predominarea celui de-al

doilea sistem de semnalizare. Puberul este capabil să opereze cu noţiuni cu

un grad mare de abstractizare, manifestă interes şi curiozitate pentru teorie,

pentru explicarea fenomenelor a atenţiei, deşi în unele faze ale pubertăţii

este deosebit de instabilă şi fluctuabilă.

Apar importante modificări pe plan afectiv. Ele sunt determinate nu

numai de transformările biologice, dar şi de implicaţiile ce decurg din

integrarea socială.

Datorită disconfortului biologic, puberul se caracterizează printr-o

conduită irascibilă, relativ conflictuală, prin labilităţi afective, stări de

excesivă timiditate sau exuberanţă, stări capricioase ce se dezvoltă pe un

fond de independenţă fluctuant. Creşte interesul pentru propria persoană,

pentru lumea sa interioară, apar relativ frecvent stări de neîncredere în

propriile posibilităţi.

Se dezvoltă calităţile voinţei; manifestă dorinţă de autoafirmare, de

impunere a propriilor hotărâri. Apar forme de autoeducare în scopul

cultivării capacităţilor considerate ideale. „Ştacheta” aspiraţiilor este ridicată

tot mai sus, deşi motivele sunt încă foarte instabile. Se dezvoltă intens simţul

responsabilităţii.

Conduita este caracterizată prin exuberanţă, prin participarea la

numeroase şi variate activităţi. Se menţine nevoia de mişcare, de joc, deşi

acestea capătă alte semnificaţii. Regulile jocului sunt respectate, dar scopul

îl constituie atragerea atenţiei propriei persoane.

Consideraţii metodice.

Posibilităţile crescute ale gândirii, ca şi bogăţia şi varietatea

cunoştinţelor însuşite în cadrul şcolii determină restructurări în metodica

instruirii. Este vârsta când se poate învăţa tehnica perfectă. Se poate şi este

indicat să se facă apel la înţelegere, la explicarea elementelor şi implicaţiilor

fiecărui act motric, a sensului şi necesităţii respectării sfaturilor date.

Mişcările trebuie învăţate conştient, aceasta presupunând însă expunerea

clară, precisă a principiilor exerciţiilor. Comportamentul faţă de copil trebuie

să fie plin de tact pentru a contracara crizele de timiditate, de anxietate,

teama de a nu apărea ridicol în faţa membrilor grupei de antrenament,

rezultate din execuţia incorectă a exerciţiilor. Încurajarea, lauda,

descompunerea exerciţiilor complicate în exerciţii mai simple, ce pot fi

efectuate cu succes, sunt câteva peocedee concrete de lucru.

O indicaţie psihologică, valabilă de altfel pentru toate vârstele, constă

în desfăşurarea antrenamentelor într-o atmosferă de optimism, înţelegere,

prietenie şi sinceritate.

Particularităţile dezvoltării motrice

Din cauza dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales

datorită creşterii plasticităţii scoarţei cerebrale şi mobilităţii proceselor

nervoase de excitaţie şi inhibiţie sporesc posibilitatea de îmbunătăţire a

tuturor calităţilor motrice şi în special a vitezei, mai ales la 12 ani la fete şi

13 ani la băieţi.

La 12 ani viteza fetelor este mai mare decât a băieţilor, urmând ca

progresiv aceştia să-şi sporească indicii de viteză, depăşind treptat fetele.

Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14-15 ani. Ca urmare

a dezvoltării a aparatului locomotor, concomitent cu viteza, îndemânarea

progresează evident, fapt pentru care pubertatea este denumită vârsta

îndemânării. Datorită disproporţiilor dintre diferitele segmente ale corpului

în efectuarea exerciţiilor fizice se remarcă stângăcia, însă disponibilităţile

pentru îmbunătăţirea îndemânării sunt totuşi crescute atunci când se dezvoltă

simultan cu simţul orientării în spaţiu, care la 12 – 13 ani se apropie de cea a

adultului.

Mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani la fete şi 13-14 ani

la băieţi, fapt care face ca mişcările să nu fie executate cu amplitudine

corespunzătoare, ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecţiilor.

Prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor şi mai ales a laturii funcţionale

ce condiţionează viteza, sporeşte capacitatea de forţă în regim de viteză sub

forma detentei (forţa explozivă).

Se măreşte şi capacitatea de efort static moderat, în raport cu greutatea

corporală, mai ales la băieţi, începând cu 13-14 ani, care după această vârstă

depăşesc substanţial fetele.

Capacitatea de rezistenţă este scăzută mai ales sub forma ei de

rezistenţă cardio-vasculară, ceea ce impune o acţionare sistematică pentru

dezvoltarea ei. Se va acţiona de preferinţă asupra rezistenţei în regim de

forţă sau viteză, care să angajeze grupele musculare mari (spate, membre

superioare, membre inferioare) şi să permită activitatea nestingherită a

aparatului cardio-respirator fără a-l solicita la posibilităţile sale maxime.

La fete rezistenţa este mai scăzută decât la băieţi, cu toate că şi la

aceştia comparativ cu alte vârste, ea se situează la valori scăzute.

În privinţa calităţilor motrice la elevii din ciclul gimnazial, mai ales la

12-14 ani, trebuie menţionat faptul că se impun măsuri metodice atente în

procesul de dezvoltare a forţei şi rezistenţei.

În ceea ce priveşte motricitatea, aceasta nu prezintă deosebiri esenţiale

între băieţi şi fete, ci numai unele particularităţi care trebuie luate în

considerare pentru o tratare diferenţiată.

Aceste particularităţi se referă la gradul de motricitate al mişcărilor,

economicitatea acestora, cursivitatea, tempoul, expresivitatea. Băieţii au

înclinaţii către exerciţiile de forţă, efectuate uneori cu repezeală, în timp ce

fetele preferă mişcările expresive executate pe muzică, care tind către

acurateţea tehnică.

Alergarea este deprinderea cea mai larg aplicată, desfăşurându-se în

mod deosebit în activitatea neorganizată faţă de cea organizată, care solicită

însă destul de puţin din acest punct de vedere. Volumul alergării scade însă o

dată cu înaintarea în vârstă, fapt ce trebuie prevenit de profesori, prin crearea

obişnuinţei de a alerga.

În privinţa aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit

băieţilor care spre sfârşitul ciclului gimnazial deprind bine mişcarea de

azvârlire, în timp ce fetele efectuează mai bine prin împingere.

Săriturile nu se execută cu eficienţă corespunzătoare, bătaia este

puternică, zborul nefiind pe măsura acesteia. Se impune astfel lucru pentru

dezvoltarea detentei la membrele inferioare, necesară la săriturilor în

lungime, înălţime, pe aparate şi peste aparate. Important în efectuarea lor

este coordonarea dintre mişcările segmentelor corpului, precum şi pentru

învăţarea aterizărilor elastice.

La acest ciclu de învăţământ există mari disponibilităţi în ceea ce

priveşte însuşirea unor procedee specifice ramurilor de sport şi mai ales

jocurilor sportive. Deci, învăţarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o

sarcină prioritară a educaţiei fizice.

Refacerea după efort la copii şi juniori

Datele ştiinţifice în ceea ce priveşte refacerea organismului copiilor

după efort sunt contradictorii; unii autori remarcă o perioadă de restabilire

mai scurtă la unii copii în comparaţie cu adultul, alţii autori găsesc o creştere

a perioadei de restabilire la copii şi juniori.

Contradicţia în această problemă se explică prin folosirea unei

metodici şi a unor eforturi diferite şi prin nivelul diferit de pregătire fizică a

subiecţilor.

Cercetările sistematice ale lui Volkov arată că o dată cu creşterea

capacităţii de efort de la 11 la 20 de ani, creşte şi intensitatea modificărilor

vegetative (puls, T.A., consumul de O2, etc).

El a constat că cea mai scurtă perioadă de restabilire se găseşte la

băieţii de 11-12 ani, iar o dată cu creşterea vârstei se observă o creştere a

duratei perioadei de refacere.

Explicaţia rezultă din faptul că procesele de restabilire depind de

valoarea modificărilor funcţionale şi biochimice din timpul activităţii

musculare. Este cunoscut faptul că la copiii în efort fizic consumul de O2/kg

corp este mai mare, acesta fiind un stimulent al proceselor de restabilire.

După efortul de rezistenţă durata restabilirii este mai mare la juniori

decât la sportivii seniori.

Aceasta se explică prin faptul că după o stare de oboseală accentuată,

nu se produce o intensificare a proceselor de refacere, ci, dimpotrivă, o

reprimare a lor. În concluzie, după datele din literatură, durata refacerii după

efortul fizic la copii reflectă existenţă diverselor forme de adaptare la efort şi

este în funcţie de intensitatea efortului, de regimul activităţii musculare, de

gradul de antrenament şi calificarea sportivă a subiecţilor de diferite vârste.

Concluzii generale

În perioada copilăriei şi apoi în timpul pubertăţii atât băieţii cât şi fetele

se caracterizează printr-o mare instabilitate a reglării şi coordonării neuro-

umorale, care se oglindeşte în fluctuaţiile ample ale indicilor funcţionali şi

determină o inconstanţă a capacităţii de efort.

Cu alte cuvinte, putem considera instabilitatea performanţelor sportive

ale copiilor ca răspuns normal al organismului faţă de cerinţele mediului şi,

ca atare, fluctuaţiile de performanţă sunt, din acest punct de vedere,

justificate. Cu cât vârsta tinerilor sportivi este mai mică, cu atât mai mare

trebuie să fie atenţia acordată pregătirii lor. Copiii şi juniorii necesită un

control şi o supraveghere medicală atentă. Această măsură nu rezultă numai

din instabilitatea mai accentuată a indicilor fiziologici, dar şi din tendinţa

tinerilor de a-şi supraaprecia forţele.

Dozarea corectă a efortului, respectarea cu stricteţe a particularităţilor

de vârstă şi sex a copiilor şi juniorilor, cadrul igienic de desfăşurare a

pregătirii, controlul medical diferenţiat şi sistematic sunt condiţiile

armonioase a organismului lor, pregătindu-i pentru marile performanţe

ulterioare.