Recenzia 1.

Fukuyama argumenteaza ca democratia liberala de sorginte occidentala nu inseamna altceva decat sfarsitul unei evolutii socioculturale in care guvernarea isi atinge limitele si, prin aceasta, finalul. Autorul este influentat de interpretarea pe care Alexandre Kojeve o practica asupra unor scrieri hegeliene despre istorie. Atat hermeneutica lui Kojeve, cat si argumentele lui Fukuyama converg inspre legitimarea democratiei liberale si a pietii libere, ca expresii complete si definitive ale reprezentarii politice.Fukuyama are o opinie destul de optimista asupra angajarii umanitatii in acest proces progresiv, evolutiv, care este sfarsitul istoriei. Acest sfarsit nu este imaginat ca o apocalipsa, mari evenimente inca se produc si oamenii inca au acces la transformarile istoriei evenimentiale, in preajma sfarsitului. Ceea ce face ca istoria sa cunoasca un sfarsit este intelegerea deficitara a stiintelor, tehnologiei si a conflictelor.Printre "profetiile" lui Fukuyama se pot enumera: disparitia claselor sociale, a razboaielor, a statelor unitare, a conceptului de "nationalitate". Se pare, realitatea nu poate infirma faptul ca unele dintre aceste "profetii" deja se produc sau sunt pe cale sa devina functionale. Unele critici aduse conceptiei lui Fukuyama incearca sa acrediteze ideea conform careia volumul "Sfarsitul istoriei si ultimul om" nu este altceva decat o modalitate de a lichida marxismul (Derrida). Pe de alta parte, in urma conflictului ideologic Est-Vest, ideologia dominanta a invins ridicand Cortina de Fier, insa acest lucru nu va dura foarte mult, vechiul conflict urmand a fi inlocuit cu altul - cultural sau civilizational (Huntington). Acestor critici si multor altora, Fukuyama le-a raspuns intr-o serie de articole, prin care isi apara pozitia cu abilitate. El nu este nici un "lichidator al marxismului", nici un clinician care constata simptomele unei ideologii ce agonizeaza. Eseul sau presupune ordinea evidentei ca singur criteriu valabil.Argumentul care intareste opinia dupa care istoria va cunoaste un sfarsit este impartit in trei. Mai intai, o componenta empirica, ne arata Fukuyama, demonstreaza insistent rapiditatea cu care cele mai multe guverne din lume tind sa adopte formula democratiei liberale ca tip de conducere statala. In al doilea rand, o privire filosofica asupra naturii conflictului pune in relief inutilitatea, pentru fiinta umana, a dorintei de recunoastere publica si acumulare de prestigiu social. Urmarea acestui punct de vedere nu duce decat la indreptatirea unei democratii de a suprima inauntrul modului ei de functionare a binomului nefundamentat "stapan-sclav". Al treilea filon argumentativ sta in logica cu care Fukuyama a prezis caderea comunismului (in anul in care acesta a inceput sa piarda masiv din influenta – prima forma a eseului fiind publicata la inceputul lui 1989).Cand citim cartea lui Francis Fukuyama, este bine sa nu confundam "istoria" cu "evenimentele" care se produc in cadrul ei. Sfarsitul istoriei nu este decat o prelungire pe termen lung, chiar nedeterminat, a democratiei ca forma de conducere, astfel incat orice alt tip de guvernare va deveni improbabil. Este mai degraba o "uniformizare". Aceasta aducere la un numitor comun este interpretata de Fukuyama ca fiind "sfarsitul istoriei". Ca model de regim politic asemanator unui guvern din proximitatea sfarsitului istoriei, autorul arata ca Uniunea Europeana, mai mult decat Statele Unite ale Americii, ar fi indreptatita sa capete acest rol de model de democratie liberal parlamentara exprimata intr-o piata libera – expresie a formei de guvernamant ce va marca sfarsitul istoriei. 

Tema atractivă pentru sociologi şi filozofi, Istoria capătă un sfârşit, odată ce secolul al XX-lea se apropie de final, dând naştere diverselor teorii despre ce va fi după sau beyond. Sociologii – filozofi vorbesc despre preeminanţa democraţiei liberale, teoreticienii culturali despre postmodernism, iar

istorii, mai pragmatici, aduc drept argument datele demografice pentru un secol XXI plin de conflicte. Ceea ce au toţi în comun este practica riscantă, dat cu atât mai tentantă, a profeţiilor.Secolele anterioare celui de-al XX-lea au fost dominate de imaginea omului sub istorie şi a efectelor ce decurg din acest fenomen : libertate redusă, egalitate inexistentă, stat absolutist. Francis Fukuyama, în cartea « Sfârşitul istoriei şi ultimul om » aduce o perspectivă foarte tentantă şi foarte optimistă asupra finalului secolului XX şi începul de secol XXI, afirmând supremaţia democraţiei liberale ca unică soluţie a unui stat contemporan. Ceea ce a suscitat multe discuţii, a fost perspectiva autorului asupra istoriei din articolul premergător cărţii, perspectivă ce nu a fost receptată conform aşteptărilor lui Fukuyama, aşa că în 1992 publică această carte, adăugând articolului latura omului contemporan. Istoria, în viziunea sa, nu reprezintă cumularea cronologică a evenimentelor, ci un fenomen coerent, evolutiv, care conţine valoarea imanentă a progresului, deci celebra sintagmă « sfârşitul istoriei » nu semnifică stoparea evenimentelor istorice, ci o formă supremă evolutivă, o formă ultimă a procesului de transformare a societăţii umane, care să satisfacă perfect şi total, nevoile omului. Acest punct final îl vede Fukuyama ca fiind democraţia liberală.Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, el apelează la Hegel, teoreticianul care a impus pentru prima dată ideea de sfârşit al istoriei. Coerenţa istoriei este determinată de ştiinţa modernă, datorită efectului său uniformizant, produs asupra societăţilor care au parcurs-o. Ştiinţa aduce beneficii remarcabile societăţilor angajate în acest proces, fapt rezultat din analiza economică ce relevă un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Ceea ce afirmă Fukuyama este necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor, care să ridice societăţile tradiţionaliste de la nivelul de trib, sectă sau familie, la cel de formă raţională bazată pe eficienţă şi funcţiune. Piaţa liberă, cultura de consum universală, economia postindustrială sunt premisele unei societăţi bazate pe o democraţie liberală, în care globalizarea este liantul necesar pentru obţinerea aceleiaşi identităţi naţionale, în care diferenţele să coexiste armonios cu valorile şi principiile acestui nou sat planetar (termen introdus de Marshall Mc Luhan). Într-adevăr, sună prea bine pentru a fi adevărat. Fukuyama nu se opreşte aici.  Un alt argument pentru susţinerea teoriei sale, îl constituie ideea lui Hegel (filozof idealist de altfel), conform căreia personalitatea umană se bazează pe « dorinţa de recunoaştere » sau thymos (termen « împrumutat » de la Platon), latură fundamentală care îl deosebeşte pe om de regnul animal şi factorul care face diferenţa între un regim totalitar şi democraţia liberală.Că acumularea cunoaşterii, dezvoltarea economică nu sunt singurele necesităţi care conduc la o societate democratică este un fapt demonstrabil. State puternic industrializate ca Uniunea Sovietică sau Coreea de Sud, state autoritare de tipul dictaturilor de dreapta sau al celor islamice, care se dovedesc la fel de capabile să asigure prosperitatea economică a ţărilor respective, sunt argumente hotărâtoare.Ceea ce diferenţiază însă un stat autoritar, totalitar, de unul democratic este dorinţa de recunoaştere a oamenilor, nevoia a le fi recunoscută valoarea, aceasta este fundamentul pus pe primul plan şi confirmat prin respectarea drepturilor omului într-o democraţie. Dacă dorinţa şi raţiunea sunt suficiente pentru crearea procesului industrializării, thymosul aduce valoarea de democratic, cei doi termeni aflându-se într-o relaţie de interdependenţă - dorinţa de recunoaştere se poate manifesta doar într-o societate democratică, existând cadrul legislativ pentru acest fapt, iar democraţia nu poate exista decât prin thymos : libertate şi egalitate. Această ultimă componentă este răspunzătoare de cele mai multe evenimente istorice, de exemplu revoluţia din 1989 din România.Însă thymosul poate fi duplicitar : în doze exagerate generează megalothymia, devenind agresivă şi antisocială (exemple din istorie sunt destule – Hitler, Lenin, Stalin, Mao Tze Dun, Ceauşescu) şi de aceea Hobbes şi Locke au încercat să o extirpe ca pe un viciu uman, creând astfel thymosul aristocratic ce dispreţuia morala sclavului, morală « secundară » (cu sensul impus de Virgil Nemoianu) ce erupe, impunându-se şi triumfând în istorie ; morala sclavului s-a dovedit chiar mai complexă decât îşi

închipuiau cei vechi.Statul democratic reprezintă astăzi dizolvarea forţelor thymotice iraţionale, rămânând doar perspectiva omului deasupra istoriei, FIINŢA UMANĂ. Însă pericolul contemporan generat de trimful moralei sclavului este denunţat de Friedrich Nietzsche, care descrie ultimul om ca un « cetăţean » care renunţă la credinţa mândră a propriei superiorităţi în favoarea autoconservării. Astfel, democraţia liberală produce oameni fără inimi, alcătuiţi structural din dorinţă şi raţiune, dar lipsiţi de thymos, oameni care nu simt necesitatea unor realizări superioare, mulţumiţi de soarta lor şi fără a se ruşina din cauza incapacităţilor de a se ridica deasupra unor nevoi meschine.Această stare se datorează împlinirii idealului creştin al egalităţii tuturor oamenilor, ceea ce determina lipsa libertăţii şi satisfacţiei stăpânului. Friedrich Nietzsche conferă o nouă valoare megalothymiei, reproşând societăţii democrate impunerea modelului structural englez Hobbes-Locke, adică modelul autoconservării fiecăruia dintre noi, sentiment care predomină până la atrofierea laturii dorinţei de recunoaştere.Astfel, Friedrich Nietzsche vede soluţia prezervării desăvârşirii umane, a nobleţei şi a măreţiei omului doar în cadrul societăţii aristocratice, unde inegalitatea determină concurenţă şi constientizarea fiinţelor umane. Care posedă thymosul că nu sunt egale cu ceilalţi oameni. Înaintea lui Nietzsche, istoricul care a prezis ce se pierde când societăţile treceau de la aristocraţie la democraţie, a fost Tocqueville – acesta afirma că societatea democratică va distruge estetismul şi gratuitatea actelor aristocratice, introducând în schimb utilitarismul, fenomen ce ucide necesitatea omului de a-şi pune întrebări, de a-şi creea probleme pentru a simţi că nu se aliniază uniformizării intelectuale, mentale a celorlalâi oameni.Concluzia finală a cărţii lui Fukuyama este că istoria a luat, practic, sfârşit o dată cu înfrângerea de către democraţiile liberale a tuturor celorlalte tipuri de state : monarhic, aristocratic, fascist, comunist, înfrângere practică sau teoretică, teoretică prin aspiraţia lor către acest ideal, acest element central al unei lumi transnaţionale, globalizate.Sociologul care « îi dă replica » lui Fukuyama este Samuel Huntington, care, în careta « Şocul civilizaţiilor », demonstrează falsitatea teoriei anterioare prin afirmarea fragmentarităţii lumii contemporane în 7 sau 8 blocuri civilizaţionale.Ce este un asemenea bloc civilizaţional? Este un ansamblu uman structurat prin aceeaşi cultură şi prin aceeaşi religie, existând deci blocul occidental, lumea chineză, lumea islamică, lumea indiană, blocul balcanic, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante. De asemenea, Huntington contracarează ideea de sat planetar, de globalizare şi de uniformizare prin argumentul final că răspândirea tehnologică şi a bunurilor occidentale nu impun automat şi valorile occidentale. Dimpotrivă, în anumite ţări, această proliferare informaţională şi încercarea de occidentalizare au eşuat, producând o reacţie de re-indigenizare, adică o reîntoarcere la tradiţie, la baza caracteristică a acelor naţiuni.La o primă analiză, trebuie remarcată următoarea distincţie : dacă Fukuyama operează cu noţiuni ca – stat, naţiune, societate, Huntington adoptă, o tratează pe aceea a « civilizaţiei », termeni neechivalenţi, demonstrând un demers diferit : primul este un filozof al istoriei şi al doilea un istoric al modernităţii.Huntington, bazându-se pe date demografice, demonstrează că în secolul XXI vor domina populaţiile islamiste, iar în ceea ce priveşte forma statală, modernitatea începe să nu mai fie echivalentă cu lumea occidentală (care astăzi nu mai ocupă decât 10% din suprafaţa globului, exercitându-şi autoritatea numai asupra propriilor populaţii) şi democraţia să nu mai fie sinonimă cu liberalismul. Inegalitatea, astfel, sub toate formele ei şi la toate nivelurile, începe sp ia locul egalităţii. De asemenea, Huntington, nu vede ca soluţie decât un conflict armat între blocurile civilizaţionale mai importante : un occident pe cale de dispariţie şi un islam modernizat şi superior numeric.Teoreticianul care integrează ambele perspective, demonstrând normalitatea fenomenelor existente şi

urmând modelul cultural al lui Ihab Hassan, este Mircea Cărtărescu. Definind lumea contemporană ca o lume postmodernă, el îi trasează caracteristicile importante: motemorfoza continuă, transparentizarea sa (Gianni Vattimo – “Societatea transparentă”) definită prin accesul aproape nelimitat al fiecărui individ la toată informaţia, indeterminarea valorilor, fragmentarea discursului universal, decanonizarea care determină o egalitate prin diferenţă, principiu care permite coexistenţa tuturor formelor culturale în pluralitate şi interdependenţă, lipsa – de – sine, hibridizarea, toate aceste trăsături creând imaginea unei lumi fără ziduri, o lume eliberată de ameninţări directe, trăind în prosperitate o viaţă liberă, tolerantă, în care secundarul coexistă cu primarul, fără a se distruge unul pe celălalt.În schimb, această lume creează şi opusul : experienţe psihice nemaiîntâlnite datorate creşterii exponenţiale a ritmului vieţii, schimbarea modului de viaţă, ceea ce determină un profund sentiment al instabilităţii, al de-peizării omului din lume prin pierderea treptată a simţului libertăţii.Astăzi, diferenţele, deosebirile, creează o mare defilare a minorităţilor (religioase, sexuale), întreaga societate desconpunându-se şi realcătuindu-se într-un mozaic de minorităţi. De asemenea, termenul de « naţiune », inventat de Occident începe să dispară, statele naţionale pierzîndu-se puţin câte puţin în interiorul lor – unificarea politică şi economică a continentului presupune ştergerea frontierelor şi un transfer important de suveranitate. Globalizarea s-a transformat într-un tăvălug universal, spaţiul pierzăndu-şi din semnificaţie. Acest fenomen de mondializare poartă amprenta S.U.A., sistem de dominaţie aproape complet : economie, putere militară, tehnologie avansată şi folosirea unei limbi universale – engleza.Această explozie şi dominaţie a lumii de către societatea americană, care a constituit pentru foarte mult timp idealul de democraţie liberală, a determinat o impunere a simbolurilor americane în foarte multe societăţi.Acestea au avut însă reacţii diferite : de refuz şi de întoarcere la tradiţii (societăţile islamiste), de naţionalism izolat (Franţa) şi de acceptare totală, până la substituirea tradiţiilor cu simbolurile importate (România). Din punct de vedere politic, S.U.A. are o atitudine protectoare faţă de aliaţi şi o atitudine agresivă faţă de ţările care îi stau în calea intereselor de mondializare, fapt dovedit de războaiele duse în Vietnam, Golf şi Kosovo.Secolul XXI s-a deschis printr-un nou război, care a infirmat toate teoriile sociologilor, care preziseseră sfârşitul istoriei. Războiil din Irak a demonstrat cumva că nevoile oamenilor liberi, democratici, nu au fost satisfăcute? Sau că „nevoile”, termen sinonimic cu cel de „interese”, ale S.U.A. trebuie satisfăcute? În timpul acestui război, a avut loc un fenomen foarte interesant: ţări cu tradiţie în ceea ce priveşte democraţia liberală ca Franţa, Italia, Grecia şi Germania au refuzat să-şi dea acordul pentru invadarea Irakului, ceea ce a produs o scindare a blocului occidental între S.U.A. şi Europa, scindare de care profită şi astăzi grupările teroriste.Dar naţiunea este minată şi din interior. La toate nivelurile s-a instaurat individul lui Nietzsche, „ultimul om”, instaurându-se cu tot cu obsesiile sale, şi anume sănătatea şi confortul personal. Totodată, comunităţile locale, regiunile şi minorităţile se află din ce în ce mai mult în planul actualităţii. Europa se regionalizează şi se federalizează. Astăzi prinde contur şi o nouă mitologie, valorizând entităţile de mici dimensiuni, susceptibile de a armoniza tradiţia cu modernitatea. Naţiunile europene devin tot mai compozite, Europa transformându-se în scurt timp într-o patrie a minorităţilor. Naţiunea este deci prinsă între două axe de evoluţie: extinderea structurilor transnaţionale, continentale şi planetare, dar şi fărâmiţarea interioară, evoluţie paralelă care ne mai rezervă multe surprize şi metamorfoze, contrazicând teoria lui Fukuyama.Omul contemporan trăieşte astăzi într-un sistem de libertate supravegheată, mai puţin brutal decât al cenzurii directe, dar mult mai eficient. Societate „mai transparentă” care trebuie văzută în contextul

mai larg al unui sistem foarte bine pus la punct de spălare a creierelor. Imaginile pe care le priveşte la televizor omul contemporan sunt realizate după un model greu de perceput. Imaginile dominante sunt extrem de penetrante, iar avantajul de a le transmite la televizor constă în învestirea lor cu valoarea realităţii, cu veridicitatea faptului întâmplat. Oricine ar da drept contraargument pluralitatea mediilor de informare, însă această persoană ar ignora faptul că toate mediile au aceeaşi sursă, ceea ce face ca scenariul să fie identic: aceleaşi evenimente după aceeaşi ierarhie.De asemenea, omul evadează în virtual, o virtualitate produsă cu ajutorul drogurilor sau cu cel al televizorului – omul actual trăieşte în imaginar, realitatea nu-l mai satisface, ficţiunea este mai „adevărată” decât realitatea.Opiumul de astăzi este spectacolul – politica devine spectacol, viaţa fabricată devine spectacol (Reality show–ul de genul Big Brother), filmul este mai veridic decât viaţa. De sub toate aceste stimulente, omul de azi iese tulburat de-peizat, virtualizat.Singura soluţie pentru el este păstrarea unui spaţiu intim, profund personal, reprezentat de o moralitate elementară, dar şi prin păstrarea thymosului pentru a rămâne întotdeauna propriul său stăpân.

Recenzia 2.

Intr-un eseu memorabil din 1989 al lui Fukuyama,” numit “The End of History?” aici (“Sfârşitul

istoriei”) si preluat ca tematica in 1991 intr-o carte care a devenit un best seller sub titlul“The End of

History and the Last Man”  (“Sfârşitul istoriei şi ultimul om”) incearca acest stimabil si celebru

cercetator sa ne convinga ca razboiul rece s-a terminat si ca democratiile liberale au triumfat. Am ras

atunci, acum trebuie sa mentionez sunt amuzat mult mai putin.

Francis Fukuyama este influentat de interpretarea pe care Alexandre Kojeve o practica asupra unor

scrieri hegeliene despre istorie. Atat hermeneutica lui Kojeve, cat si argumentele lui Fukuyama

converg inspre legitimarea democratiei liberale si a pietii libere, ca expresii complete si definitive ale

reprezentarii politice

Istoria, in viziunea lui Fukuyama este inteleasa ca un proces coerent, evolutiv, format pe baza

experientelor tuturor generatiilor din toate timpurile. Fukuyama se opreste asupra cazurilor lui Hegel si

Marx care considerau ca evolutia societatii umane nu era fara sfarsit si ca ea se va incheia cand

omenirea va fi realizat acea forma a societatii care sa ii satifaca aspiratiile fundamentale. Pentru Hegel,

sfarsitul istoriei era statul liberal, iar pentru Marx societatea comunista.

La baza eseului lui Fukuyama sta intrebarea “daca la sfarsitul secolului al-XX-lea mai are sens sa

vorbim despre o istorie a omenirii coerenta si directionala, care va conduce in final cea mai mare parte

a omenirii la democratia liberala.”

Raspunsul dat de Fukuyama este unul afirmativ, avand la baza o dubla motivatie- una legata de

aspecte economice si cealalta de “lupta pentru recunoastere”.In acest volum se evidentiaza doua

incercari de a prezenta o Istorie Universala; in prima parte se stabileste necesitatea invocarii

posibilitatii unei asemenea Istorii, in timp ce in partea a doua se propune un raspuns, fiind folosita

stiinta moderna ca mecanism de reglare petru a explicita directionalitatea sau coerenta istoriei.

Importanta stiintei moderne in acest demers este data de faptul ca ea este singura activitate sociala care

este considerata de toata lumea ca fiind cumulativa, dar si directionala. Dezvoltarea stiintei moderne a

avut un efect uniform asupra tuturor societatilor in care s-a manifestat.

Aceasta deoarece, in primul rand, tehnologia confera avantaje militare celor care o detin, dar si

datorita posibilitatii existenei in continuare a razboiului in cadrul sistemului international. In al doilea

rand, stiinta moderna stabileste un orizont uniform al posibilitatilor productiei economice. Toate tarile

care se modernizeaza din punct de vedere economic trebuie sa ajunga sa se asemene din ce in ce mai

mult.

Logica stiintei moderne pare sa dicteze o evolutie universala in directia capitalismului, dar

mecanismele ei nu sunt suficiente pentru a explica fundamentul democratiei. Democratia stabila a

aparut si in state preindustriale (Statele Unite), iar progresul tehnologic a aparut si in state

autoritare(Coreea).

Logica stiintei moderne poate totusi explica de ce noi suntem functionari si nu tarani, de ce facem

parte din organizatii profesionale si sindicate si nu din triburi sau din clanuri, de ce ne supunem

birocratiei si nu bisericii si nu in ultimul rand, de ce suntem alfabetizati si vorbim o limba nationala

comuna.

Interpretarile economice ale istoriei nu pot explica de ce apare democratia, deoarece noi, oamenii nu

ne reducem la niste animale economice, motiv pentru care, in partea a treia, Fukuyama incearca sa

recupereze omul in totalitatea sa- aici intervine Hegel si “lupta pentru recunoastere”.

Hegel sustine ca omul se deosebeste de animal prin faptul ca doreste dorinta altor oameni, adica vrea

sa fie recunoscut ca fiinta omeneasca, ce detine o anumita valoare si o anumita demnitate. In prestigiu

vede Hegel prima licarire a libertatii umane.

Conform lui Platon, dorinta ii impinge pe oameni sa caute anumite lucruri in afara fiintei lor, iar

ratiunea le arata calea optima de a obtine respectivele lucruri, dar omul mai cauta si recunoastere(a sa

cat si a obiectelor pe care le considera ca fiind valoroase).

Mania, rusinea si mandria, care apar cand omul este subestimat, cand nu se ridica la nivelul

asteptarilor sau atunci cand se ridica si este recunoscut, sunt parti ale personalitatii cu o importanta

majora in viata politica si in intreg procesul istoric, afirma Hegel.

Filosoful german crede ca dorinta de a fi recunoscut l-a impins pe omul

preistoric la o lupta sangeroasa pentru a obtine prestigiu; astfel societatea s-a impartit in stapani si in

sclavi. Aceasta recunostere era insuficienta pentru prima categorie si inexistenta pentru a doua.

Contradictia aceasta este rezolvata in urma revolutiei franceze si a celei americane. Ceea ce a urmat

dupa a fost numai o consolidare si o evolutie sociala in care societatea umana a experimentat

Fukuyama are o opinie destul de optimista asupra angajarii umanitatii in acest proces progresiv,

evolutiv, care este sfarsitul istoriei. Acest sfarsit nu este imaginat ca o apocalipsa, mari evenimente

inca se produc si oamenii inca au acces la transformarile istoriei evenimentiale, in preajma sfarsitului.

Ceea ce face ca istoria sa cunoasca un sfarsit este intelegerea deficitara a stiintelor, tehnologiei si a

conflictelor.

Printre “profetiile” lui Fukuyama se pot enumera: disparitia claselor sociale, a razboaielor, a statelor

unitare, a conceptului de “nationalitate”. Se pare, realitatea nu poate infirma faptul ca unele dintre

aceste “profetii” deja se produc sau sunt pe cale sa devina functionale. Unele critici aduse conceptiei

lui Fukuyama incearca sa acrediteze ideea conform careia volumul “Sfarsitul istoriei si ultimul om” nu

este altceva decat o modalitate de a lichida marxismul (Derrida). Pe de alta parte, in urma conflictului

ideologic Est-Vest, ideologia dominanta a invins ridicand Cortina de Fier, insa acest lucru nu va dura

foarte mult, vechiul conflict urmand a fi inlocuit cu altul – cultural sau civilizational (Huntington).

Acestor critici si multor altora, Fukuyama le-a raspuns intr-o serie de articole, prin care isi apara

pozitia cu abilitate. El nu este nici un “lichidator al marxismului”, nici un clinician care constata

simptomele unei ideologii ce agonizeaza. Eseul sau presupune ordinea evidentei ca singur criteriu

valabil.

Argumentul care intareste opinia dupa care istoria va cunoaste un sfarsit este impartit in trei. Mai intai,

o componenta empirica, ne arata Fukuyama, demonstreaza insistent rapiditatea cu care cele mai multe

guverne din lume tind sa adopte formula democratiei liberale ca tip de conducere statala. In al doilea

rand, o privire filosofica asupra naturii conflictului pune in relief inutilitatea, pentru fiinta umana, a

dorintei de recunoastere publica si acumulare de prestigiu social. Urmarea acestui punct de vedere nu

duce decat la indreptatirea unei democratii de a suprima inauntrul modului ei de functionare a

binomului nefundamentat “stapan-sclav”. Al treilea filon argumentativ sta in logica cu care Fukuyama

a prezis caderea comunismului (in anul in care acesta a inceput sa piarda masiv din influenta – prima

forma a eseului fiind publicata la inceputul lui 1989).

Pentru Francis Fukuyama istoria s-a terminat cand statele comuniste conduse de Uniunea Sovetica s-

au prabusit si ideologia comunista s-a dovedit nefunctionala. Democratia liberala a triumfat. Traiasca

capitalismul, traiasca economia de piata, traiasca neo-liberalismul triunfator! Lozinci noi pentru

timpuri noi.

Recenzie 3. Tema atractivă pentru sociologi şi filozofi, Istoria capătă un sfârşit, odată ce secolul al XX-lea

se apropie de final, dând naştere diverselor teorii despre ce va fi după sau beyond. Sociologii – filozofi vorbesc despre preeminanţa democraţiei liberale, teoreticienii culturali despre postmodernism, iar istoricii, mai pragmatici, aduc drept argument datele demografice pentru un secol XXI plin de conflicte. Ceea ce au toţi în comun este practica riscantă, dat cu atât mai tentantă, a profeţiilor.Secolele anterioare celui de-al XX-lea au fost dominate de imaginea omului sub istorie şi a efectelor ce decurg din acest fenomen : libertate redusă, egalitate inexistentă, stat absolutist. Francis Fukuyama, în cartea « Sfârşitul istoriei şi ultimul om » aduce o perspectivă foarte tentantă şi foarte optimistă asupra finalului secolului XX şi început de secol XXI, afirmând supremaţia democraţiei liberale ca unică soluţie a unui stat contemporan. Ceea ce a suscitat multe discuţii, a fost perspectiva autorului asupra istoriei din articolul premergător cărţii, perspectivă ce nu a fost receptată conform aşteptărilor lui Fukuyama, aşa că în 1992 publică această carte, adăugând articolului latura omului contemporan. Istoria, în viziunea sa, nu reprezintă cumularea cronologică a evenimentelor, ci un fenomen coerent, evolutiv, care conţine valoarea imanentă a progresului, deci celebra sintagmă « sfârşitul istoriei » nu semnifică stoparea evenimentelor istorice, ci o formă supremă evolutivă, o formă ultimă a procesului de transformare a societăţii umane, care să satisfacă perfect şi total, nevoile omului. Acest punct final îl vede Fukuyama ca fiind democraţia liberală.Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, el apelează la Hegel, teoreticianul care a impus pentru prima dată ideea de sfârşit al istoriei. Coerenţa istoriei este determinată de ştiinţa modernă, datorită efectului său uniformizant, produs asupra societăţilor care au parcurs-o. Ştiinţa aduce beneficii remarcabile societăţilor angajate în acest proces, fapt rezultat din analiza economică ce relevă un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Ceea ce afirmă Fukuyama este necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor, care să ridice societăţile tradiţionaliste de la nivelul de trib, sectă sau familie, la cel de formă raţională bazată pe eficienţă şi funcţiune. Piaţa liberă, cultura de consum universală, economia postindustrială sunt premisele unei societăţi bazate pe o democraţie liberală, în care globalizarea este liantul necesar pentru obţinerea aceleiaşi identităţi naţionale, în care diferenţele să coexiste armonios cu valorile şi principiile acestui nou sat planetar (termen introdus de Marshall Mc Luhan). Într-adevăr, sună prea bine pentru a fi adevărat. Fukuyama nu se opreşte aici.  Un alt argument pentru susţinerea teoriei sale, îl constituie ideea lui Hegel (filozof idealist de altfel), conform căreia personalitatea umană se bazează pe « dorinţa de recunoaştere » sau thymos (termen « împrumutat » de la Platon), latură fundamentală care îl deosebeşte pe om de regnul animal şi factorul care face diferenţa între un regim totalitar şi democraţia liberală.Că acumularea cunoaşterii, dezvoltarea economică nu sunt singurele necesităţi care conduc la o societate democratică este un fapt demonstrabil. State puternic industrializate ca Uniunea Sovietică sau Coreea de Sud, state autoritare de tipul dictaturilor de dreapta sau al celor islamice, care se dovedesc la fel de capabile să asigure prosperitatea economică a ţărilor respective, sunt argumente hotărâtoare.Ceea ce diferenţiază însă un stat autoritar, totalitar, de unul democratic este dorinţa de recunoaştere a oamenilor, nevoia a le fi recunoscută valoarea, aceasta este fundamentul pus pe primul plan şi confirmat prin respectarea drepturilor omului într-o democraţie. Dacă dorinţa şi raţiunea sunt suficiente pentru crearea procesului industrializării, thymosul aduce valoarea de democratic, cei doi termeni aflându-se într-o relaţie de interdependenţă - dorinţa de recunoaştere se poate manifesta doar într-o societate democratică, existând cadrul legislativ pentru acest fapt, iar democraţia nu poate exista decât prin thymos : libertate şi egalitate. Această ultimă componentă este răspunzătoare de cele mai multe evenimente istorice, de exemplu revoluţia din 1989 din România.Însă thymosul poate fi duplicitar : în doze exagerate generează megalothymia, devenind agresivă şi

antisocială (exemple din istorie sunt destule – Hitler, Lenin, Stalin, Mao Tze Dun, Ceauşescu) şi de aceea Hobbes şi Locke au încercat să o extirpe ca pe un viciu uman, creând astfel thymosul aristocratic ce dispreţuia morala sclavului, morală « secundară » (cu sensul impus de Virgil Nemoianu) ce erupe, impunându-se şi triumfând în istorie ; morala sclavului s-a dovedit chiar mai complexă decât îşi închipuiau cei vechi.Statul democratic reprezintă astăzi dizolvarea forţelor thymotice iraţionale, rămânând doar perspectiva omului deasupra istoriei, FIINŢA UMANĂ. Însă pericolul contemporan generat de trimful moralei sclavului este denunţat de Friedrich Nietzsche, care descrie ultimul om ca un « cetăţean » care renunţă la credinţa mândră a propriei superiorităţi în favoarea autoconservării. Astfel, democraţia liberală produce oameni fără inimi, alcătuiţi structural din dorinţă şi raţiune, dar lipsiţi de thymos, oameni care nu simt necesitatea unor realizări superioare, mulţumiţi de soarta lor şi fără a se ruşina din cauza incapacităţilor de a se ridica deasupra unor nevoi meschine.