Universitatea Transilvania din BrasovFacultatea de Stiinte economice si administrarea afacerilorSpecializarea Economia comertului, turismului si serviciilor

Economia serviciilor – Recenzie dupa cartea de „Economia serviciilor”

Editia a II-a, revazuta si adaugitaViorica Ionascu si Camelia Pavel

Editura ProUniversitaria, Bucuresti

Studente:Atanasoaei Andreea

Chiriac AugustinaECTS, anul 2, grupa 8221

1

CAPITOLUL.1.CONŢINUTUL SERVICIILOR

1.1. Conceptul de servicii

Produsul drept concept generic desemnează tot ceea ce este oferit de natură sau de piaţă, astfel încât să poată fi remarcat, achiziţionat sau consumat în vederea satisfacerii unei nevoi.

Termenul de produs provine din latinescul „productus”, este sinonim cu termenii „marfă”, „articol” sau „bun” şi nu este limitat la un bun tangibil.

Corespunzător acestui standard, există patru categorii de produse: servicii (de exemplu, transportul); software (de exemplu, un program de calculator, un dicţionar-on line); hardware (de exemplu, o parte mecanică a unui motor); materiale procesate (de exemplu, lubrefianţii).

În literatura de specialitate există numeroase definiţii care evidenţiază deosebirea dintre bunuri şi servicii, totuşi acestea prezintă o serie de neclarităţi.

În practică sunt o serie de servicii, precum serviciile cinematografice, editoriale, de informatică, alimentaţie publică, care se concretizează în bunuri materiale. Din definiţiile prezentate rezultă:

A. Materialitatea sau nematerialitatea serviciului – în condiţiile abordării: activităţii propriu-zise; suporturilor; rezultatelor.

B. Utilitatea, beneficiile, avantajele, satisfacţiile pe care le provoacă serviciile consumatorilor/utilizatorilor;

C. Producţia, consumul şi utilitatea serviciilor sunt simultane;D. Natura social-economică a serviciilor.

1.2. Caracteristicile serviciilor

Definiţiile prezentate anterior precum şi multe altele cuprinse în literatura de specialitate subliniază diferenţele dintre natura serviciilor şi cea a bunurilor. Pentru a putea înţelege aceste deosebiri, în continuare vor fi prezentate principalele caracteristici, care descriu natura unică a serviciilor.

Imaterialitatea şi intangibilitatea reprezintă o caracteristică definitorie a serviciilor; literatura de specialitate evidenţiază intangibilitatea ca fiind una dintre

caracteristicile cheie ale serviciilor.

2

Nestocabilitatea constituie o trăsătură esenţială a serviciilor; această caracteristică determină dezechilibre ale raportului dintre cererea şi oferta

de servicii, dar pentru evitarea acestor situaţii în practică sunt aplicate o serie de strategii privind oferta

Simultaneitatea producţiei şi consumului această caracteristică relevă inseparabilitatea producţiei şi consumului serviciilor

şi decurge din perisabilitatea acestora;

Nondurabilitatea denotă consumul serviciilor în momentul producerii; datorită acestei caracteristici o perioadă îndelungată de timp serviciile au fost

considerate ca fiind neproductive;

Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului, precum şi de a utilizatorului reflectă simultaneitatea livrării şi consumului serviciilor; prestarea unui serviciu

Eterogenitatea sensul cel mai frecvent utilizat este cel de variabilitate; reflectă potenţialul unei variabilităţi ridicate în livrarea serviciilor; sectorul terţiar are un conţinut foarte diversificat;

1.3. Tipologia serviciilor

Potrivit CAEN, serviciile şi service-ul sunt definite astfel: Serviciile reprezintă „activităţi oferite de către persoane calificate şi specializate în

diverse domenii, altor persoane, pentru satisfacerea anumitor nevoi sociale ale acestora sau pentru efectuarea unor activităţi care nu se materializează în produse (de exemplu: realizarea de reparaţii diverse);

Service-ul reprezintă aceea „activitate care nu are ca obiect prestări de servicii şi asistenţă tehnică privind montajul, punerea în funcţiune, efectuarea de probe, funcţionarea, remedierile şi reparaţiile, urmărirea comportării în exploatare a maşinilor, utilajelor, instalaţiilor şi a altor produse în cadrul termenului de garanţie”.

În literatura de specialitate, precum şi în practică se regăsesc diferite categorii de servicii, grupate în funcţie de anumite criterii:

3

a) După sursele de procurare (provenienţă), serviciile pot fi: servicii marfă (market sau de piaţă): sunt cele care sunt procurate prin acte de vânzare –

cumpărare; servicii ne-marfă (non-market sau necomerciale): sunt cele care ocolesc relaţiile de piaţă

şi cuprind: serviciile publice, serviciile furnizate de organismele private non-profit („self-service”, armata, poliţia, justiţia, educaţia, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, serviciile religioase, de caritate, servicii ale unor organizaţii sindicale); măsurarea valorii adăugate şi a contribuţiei lor la crearea PIB-ului este dificilă de realizat, datorită faptului că ocolesc piaţa.

b) După natura nevoilor satisfăcute, serviciile pot fi: servicii private şi servicii publice. Serviciile private satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor acestora. Scopul

prestatorilor de astfel de servicii este de a identifica cererile consumatorilor, de a acţiona pentru a le satisface şi de a stimula cererea.

Serviciile publice sunt activităţi organizate de autorităţile administrative centrale sau

locale pentru satisfacerea nevoilor de interes public (învăţământul public, sănătatea publică etc).

c) După funcţiile economice îndeplinite serviciile pot fi: de distribuţie: transport, comunicaţii, comerţ ; de producţie (de afaceri): bănci, asigurări, publicitate, cercetare; sociale (colective): sănătate, educaţie, servicii publice non-profit; personale: casnice, hoteluri, restaurante, îngrijire personală etc.

d) În funcţie de beneficiar (utilizator), serviciile pot fi: intermediare şi finale. Serviciile intermediare sunt activităţi care sunt utilizate pentru producţia bunurilor

sau altor servicii (Exemplu: stocarea şi depozitarea mărfurilor, transporturile, asigurările şi reasigurările, telecomunicaţiile, serviciile juridice, contabile, de formare şi perfecţionare a pregătirii profesionale);

Serviciile finale (de consum pentru populaţie) sunt cele care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei (Exemplu.: turism, alimentaţie publică, spectacole etc), precum şi cele ne-marfă (furnizate de armată, poliţie, pompieri etc).

e) În funcţie de natura efectelor se pot face mai multe clasificări ale serviciilor. servicii materiale, care sunt încorporate în bunuri (transport, repararea şi întreţinerea

echipamentelor industriale şi casnice); servicii nemateriale, care de regulă, contribuie la satisfacerea unor nevoi spirituale ale

indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective.

4

CAPITOLUL2.ASPECTE ALE GÂNDIRII ECONOMICE ŞI EVOLUŢIA SERVICIILOR

2.1. Începuturile, gândirea clasică şi contemporană privind serviciile

Amplificarea importanţei serviciilor, mai ales în ultimele decenii, a intensificat eforturile teoreticienilor în direcţia conştientizării aportului serviciilor la dezvoltarea economică şi teoretizării unor aspecte ale gândirii privind evoluţia serviciilor. Astfel, din acest punct de vedere s-au conturat mai multe faze:

prima fază, debutul procesului de conştientizare a importanţei serviciilor de către practicieni, care s-au confruntat cu o serie de dificultăţi privind lipsa unei teorii economice fundamentale în domeniul serviciilor, în condiţiile introducerii şi dezvoltării acestora, mai ales în industria prelucrătoare;

a doua fază, determinată de un grup de economişti (Orio Giarini, Jean Gadrey, Jaques Nusbaumer, Juan F. Rada), care în urma observaţiilor şi analizelor efectuate la sfârşitul deceniului 7 al secolului trecut, şi-au exprimat opinia potrivit căreia serviciile au devenit partea predominantă a sistemelor de producţie, având în vedere alocarea resurselor. Grupul respectiv de economişti a susţinut importanţa strategică a serviciilor în alocarea resurselor şi contribuţia deosebită a acestora la dezvoltarea economică;

faza a treia a fost determinată de includerea serviciilor pe agenda negocierilor internaţionale în GATT, la începutul deceniului 8 al secolului XX, cu următoarele efecte benefice:

dobândirea de către servicii a unui statut oficial în cadrul relaţiilor internaţionale; impulsionarea puternică a cercetării ştiinţifice în domeniul serviciilor.

În aceste condiţii apare necesitatea şi oportunitatea abordării interdisciplinare a serviciilor cu disciplinele de marketing, cercetări de marketing, studiul comportamentului consumatorilor, sociologia, psihologia etc., datorită:

caracterului intangibil al serviciilor, care determină ca evaluarea şi cuantificarea producţiei şi consumului de servicii să fie foarte dificile, metodele şi instrumentarul utilizat pentru bunurile tangibile să nu mai fie atât de eficace;

necesitatea abordării serviciilor într-un context social şi instituţional; dependenţei valorii serviciului pentru consumator de personalitatea

prestatorului/furnizorului serviciului respectiv.

2.2. Evoluţia şi dimensiunile macroeconomice ale serviciilor

Indicele de volum al PIB-ului pe locuitor realizat de România în anul 2004 a fost de 31% faţă de cel realizat de Uniunea Europeană (25 de state), acesta din urmă având o valoare absolută de 22500 de PCS.

5

Comparativ cu anul 1998, produsul intern brut a înregistrat o dinamică ascendentă pe toată perioada 1998-2004, cu excepţia anului 1999 creşterile procentuale au variat între 1,0% în anul 2000, până la 28,1% în anul 2004.

Pe categorii de servicii, ponderea populaţiei ocupate civile înregistrate pe ansamblul economiei s-a concentrat astfel: 1. comerţ (11,4%); 2. învăţământ (5,2%); 3. transport, depozitare şi comunicaţii (4,9%); 4. tranzacţii imobiliare (4,7%); 5. sănătate şi asistenţă socială (4,4%); 6.administraţie publică şi apărare (1,9%); 7. hoteluri şi restaurante (1,6%); 8. intermedieri financiare (1,0%)

CAPITOLUL3.PIAŢA SERVICIILOR

3.1. Globalizarea pieţelor

Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80 ai secolului trecut, odată cu globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai “expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de “virusul” globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii '70. În aceeaşi perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări.

După anii '80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc: întărirea sectorului financiar; evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operaţiuni speculative de

anvergură; întărirea sistemului companiilor private; evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către

exterior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi; modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.

Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest

fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia

6

numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.

În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea, globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără precedent la scară mondială.

Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacţiilor şi are drept actori principali - societăţile transnaţionale.

3.2. Caracteristici şi particularităţi ale pieţei serviciilor

Piaţa serviciilor prezintă o serie de caracteristici, ceea ce determină anumite particularităţi.

Principalele caracteristici ale pieţei serviciilor sunt: diversitatea, includerea doar a serviciilor marfă, dificultatea evaluărilor cantitative privind structura şi dinamica pieţei.

Diversitatea, primă caracteristică a pieţei serviciilor este determinată de: a) diversitatea categoriilor de servicii care determină o structură complexă a pieţei serviciilor. Astfel, piaţa serviciilor de afaceri este constituită din:

piaţa serviciilor de cercetare; piaţa serviciilor IT; piaţa serviciilor profesionale, care se poate structura astfel:

b) O altă caracteristică a pieţei serviciilor se referă la includerea numai a serviciilor marfă. Serviciile publice sau serviciile nonmarket satisfac o parte semnificativă a cererii de servicii din partea populaţiei, dar şi cererea manifestată de întreprinderi. Astfel, există categorii de servicii care sunt atât servicii publice cât şi servicii marfă (sănătate, învăţământ etc).

În general, piaţa serviciilor este o piaţă imperfectă din punct de vedere al modului de manifestare a concurenţei. Printre particularităţile pieţei serviciilor rezultate din modul de manifestare a concurenţei enumerăm:

neomogenitatea majorităţii serviciilor; afectarea atomicităţii; existenţa unor bariere la pătrunderea (lansarea) pe piaţă; limitarea transparenţei.

7

3.3. Cererea de servicii3.3.1. Conţinutul şi formele de manifestare a cererii de servicii

Nevoia de consum reprezintă ansamblul necesităţilor oamenilor, unităţilor economice, instituţiilor, deci a tuturor agenţilor economici existenţi pe piaţă. Aceasta poate fi definită şi ca o dorinţă de satisfacere născută dintr-o exigenţă naturală sau din adeziunea la exigenţele de comportament ale societăţii, care incită la o acţiune şi care este satisfăcută prin intermediul consumului. De asemenea, nevoia de consum reprezintă o lipsă percepută privind posedarea sau consumul unui bun oarecare.

Prin cererea de servicii se satisface partea principală a nevoii de consum, serviciile procurându-se şi prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea de servicii este determinată de trei condiţii esenţiale de existenţă:

disponibilitatea de a cumpăra serviciul respectiv; existenţa dorinţei clientului de a consuma într-o anumită cantitate un serviciu; posibilitatea de a achiziţiona serviciul respectiv, determinată în principal de solvabilitatea

consumatorului.

După modul de manifestare în timp, cererea de servicii poate fi: cerere curentă specifică serviciilor ce prezintă un grad sporit de necesitate pentru

una sau mai multe categorii de consumatori (de exemplu: serviciile de transport, serviciile de învăţământ etc.);

cerere sezonieră specifică serviciilor a căror necesitate sau posibilitate de consum apar cu o anumită periodicitate (de exemplu: serviciile de turism de pe litoral, servicii de închiriere a echipamentelor sportive pentru schi etc.);

cerere ocazională sau nouă care se manifestă numai în anumite condiţii determinate de ocazii sau evenimente cu caracter de excepţie pentru consumatori (de exemplu: serviciile de renovare a unei locuinţe, service-ul pentru bunurile de uz îndelungat etc).

În funcţie de agentul economic care exprimă cererea de servicii, se deosebesc: cerere individuală care se manifestă din partea unui individ, întreprindere sau

instituţie pentru un anumit serviciu; cerere agregată care reprezintă pe de o parte însumarea tuturor cererilor

individuale de pe piaţa unui serviciu într-o perioadă de timp şi pe de altă parte reprezintă ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea serviciilor.

8

3.3.2. Factori de influenţă ai cererii de servicii Identificarea şi studierea factorilor de influenţă ai cererii de servicii reprezintă o

etapă importantă în procesul complex de evaluare cantitativă şi calitativă a serviciilor. Rezultatele obţinute din acest demers ştiinţific constituie o bază în fundamentarea investiţiilor în acest domeniu, precum şi în fundamentarea politicilor de piaţă ale ofertanţilor de servicii. Factorii de influenţă ai cererii de servicii se pot grupa în două mari categorii: factori generali şi factori specifici.

3.3.2.1. Factori generali ai cererii de servicii Din această categorie de factori ai cererii de servicii fac parte: tarifele practicate,

veniturile consumatorului, tarifele serviciilor substituibile şi complementare, preferinţele consumatorului şi factorul timp.

3.3.2.2. Factori specifici de influenţă ai cererii de serviciiSectorul terţiar este deosebit de vast şi prezintă un grad ridicat de complexitate.

De aceea, concomitent cu acţiunea factorilor cu caracter general, cererea de servicii este influenţată şi de o serie de factori cu caracter specific. Specificitatea factorilor de influenţă se diferenţiază pe principalele categorii de servicii:

servicii prestate în special pentru populaţie; servicii prestate în special pentru întreprinderi; servicii internaţionale.

3.3.3. Studierea cererii de serviciiÎn cele ce urmează se vor preciza principalele categorii de metode utilizate în

studierea cererii de servicii a populaţiei, precum şi rezultatele unei analize a satisfacerii cererii populaţiei pentru servicii.3.3.3.1. Metode utilizate în studierea cererii de servicii

Pentru studierea cererii de servicii există o paletă largă de metode, care de fapt şi-au dovedit valabilitatea şi în cazul bunurilor de consum. Spre deosebire de acestea, în cazul serviciilor dificultatea întâmpinată se referă la calitatea informaţiilor privind cererea de servicii, dificultate cauzată de complexitatea, diversitatea şi caracteristicile serviciilor.

3.3.3.2. Rezultatele analizei satisfacerii cererii de servicii a populaţieiSatisfacerea cererii populaţiei pentru diversele categorii de servicii s-a realizat în

urma prelucrării şi analizei informaţiilor obţinute în urma studierii diferitelor materiale elaborate de Institutul Naţional de Statistică şi au vizat:

posibilităţile de satisfacere a nevoilor de consum ale gospodăriilor, pe total şi pe categorii de gospodării, în anul 2005;

nivelul cheltuielilor totale de consum, pe destinaţii şi categorii de gospodării, în anul 2005

9

3.4. Oferta de servicii Oferta de servicii, în termenii de bază economici, reprezintă cât de mult şi ce anume

poate oferi piaţa serviciilor, o definiţie destul de simplă în aparenţă, dar cu multe implicaţii şi conotaţii de ordin economic pe piaţa de consum a serviciilor.

3.4.1. Categorii de oferte ale serviciilorÎn literatura de specialitate se regăsesc două modalităţi de prezentare a ofertei de

servicii: oferta individuală de servicii şi oferta agregată. Oferta individuală reprezintă

oferta de servicii la nivelul unui singur agent economic; cantităţile dintr-un serviciu pe care un agent economic le pune la dispoziţia

clienţilor spre vânzare. Oferta agregată

reprezintă cantităţile totale de servicii puse la dispoziţia consumatorilor finali sau utilizatorilor la un moment dat;

este constituită din ofertele individuale ale tuturor întreprinderilor prestatoare.

3.4.2. Particularităţi ale ofertei de serviciiParticularităţile ofertei de servicii rezultă din caracteristicile acestora. În cele ce urmează vor fi prezentate particularităţi ale ofertei, ce se regăsesc la majoritatea serviciilor.

Netransferabilitatea ofertei derivă din nematerialitatea şi nestocabilitatea serviciilor. Serviciile nefiind materiale şi stocabile, nici nu se pot transfera de pe o piaţă pe alta. De exemplu, serviciile hoteliere de cazare, nu se pot transfera în altă localitate unde cererea este mai mare sau invers, când cererea pentru cazare este foarte mare, peste numărul locurilor de cazare, nu se pot transfera astfel de servicii din alte localităţi.

Dificultatea protecţiei juridice a serviciului rezultă din nematerialitatea şi intangibilitatea unor servicii. Aceste două caracteristici ale serviciilor creează condiţiile de creştere a posibilităţilor de imitare ale acestora. Datorită nematerialităţii şi participării cumpărătorului la producerea serviciului, prestatorul poate foarte uşor să-şi particularizeze oferta, astfel încât atât teoretic cât şi practic există reale posibilităţi de a prezenta un alt serviciu. Protecţia juridică se limitează în astfel de cazuri la marcă.

Implicarea consumatorului în producerea serviciului generează: producerea unor servicii personalizate, ceea ce poate crea dificultăţi pentru

prestator; un sistem aparte de relaţii stabilite între prestator şi consumator, cu consecinţe

benefice pentru ambele părţi.

10

3.4.3. Factori de influenţă ai ofertei de servicii Oferta de servicii se află sub influenţa unui complex de factori cu acţiune concomitentă.

Cei mai importanţi factori dintre aceştia, sunt enumeraţi în continuare: Volumul şi structura cererii influenţează oferta de servicii şi poate avea mai multe

forme de manifestare. Cererea nesatisfăcută, care pentru o perioadă de timp nu a regăsit o ofertă echivalentă.

Important din acest punct de vedere este cunoaşterea atât cantitativă şi structurală, cât şi a localizării în timp şi spaţiu a cererii nesatisfăcute.

Manifestarea cererii efective influenţează volumul ofertei pentru un anumit serviciu, dar şi tarifele percepute de prestatorii care activează pe piaţa respectivă.

Cererea potenţială reprezintă un factor de influenţă deosebit de important a ofertei de servicii. Pentru ca cererea potenţială să fie transformată în cerere efectivă, se impune cunoaşterea elementelor constitutive ale cererii potenţiale

3.4.4. Tendinţe în evoluţia ofertei de servicii Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au fost marcate de o serie de tendinţe

în evoluţia ofertei de servicii: creşterea în ritm superior a ofertei de servicii în raport cu oferta celorlalte sectoare; asocierea respectiv disocierea ofertei de bunuri şi de servicii; creşterea rolului şi importanţei calităţii în domeniul serviciilor;

Această tendinţă este susţinută de: creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în România, de la 31,1% în

anul 1996, la 34,09% în anul 2002 şi la 37,2% în anul 2004; ponderea serviciilor la crearea produsului intern brut în România a crescut de la 44,8% în

anul 1999, la 45,3% în anul 2004; ponderea agriculturii, vânătorii şi silviculturii a scăzut de la 13,3% în anul 1999, la 12,8% în anul 2004; ponderea industriei a evoluat de la 24,8% în anul 1999, la 25,1% în anul 2004; ponderea construcţiilor a crescut de la 1,4% în anul 1999, la 6,0% în anul 2004;

3.5. Preţurile de consum ale serviciilor

Nivelul preţurilor de consum ale serviciilor este rezultatul unei operaţiuni deosebit de complexe şi dificile datorită diversităţii serviciilor (categorii, clase etc), simultaneităţii producerii şi consumului serviciilor, etc.

Metoda marjei de profit adăugată la costuri – este cea mai simplă metodă şi oferă cele mai reduse garanţii producătorului; profitul realizat este egal cu profitul planificat şi nu se ţine cont de cumpărătorul potenţial, de cerinţele sau de posibilităţile financiare ale acestuia;

11

Metoda pragului de rentabilitate – porneşte de la ipoteza unui asemenea tarif, astfel încât veniturile realizate din prestarea unui anumit volum de servicii să fie egală cu valoarea costurilor; această metodă se poate aplica în două proceduri:

determinarea producţiei minime care, la un tarif dat, asigură o activitate rentabilă;

determinarea tarifului minim, care pentru o anumită producţie, asigură rentabilitatea activităţii.

Metoda costului marginal egal cu venitul marginal –

reprezintă o metodă apropiată de cea care se utilizează pe o piaţă liberă şi se aplică cel mai bine în condiţiile în care producătorul deţine pe piaţă o poziţie relativ monopolistă.

Spre deosebire de celelalte metode, aceasta ţine seama atât de comportamentul consumatorului cât şi de cel al producătorului.

Indicii preţurilor de consum ai serviciilor

În perioada 1999-2004, preţurile de consum pe ansamblul bunurilor şi serviciilor au înregistrat o tendinţă de scădere, de la 145,8% în anul 1999, faţă de anul 1998, la 111,9% în anul 2004, faţă de aul 2003. Aceeaşi tendinţă de scădere a indicilor preţurilor de consum s-a constatat şi în cazul serviciilor, de la 184,0% la 114,7%.

3.6. Conjunctura serviciilor

Ancheta de conjunctură în servicii se bazează pe estimările managerilor de întreprinderi, cu privire la tendinţa de evoluţie a activităţii economice. Ancheta s-a efectuat pe un eşantion de 1093 agenţi economici, reprezentativ pe ansamblul sectorului. Mărimea eşantionului a fost stabilită astfel încât eroarea de estimare maxim admisă este ±5% pe total sector. S-a utilizat sondajul stratificat simplu aleator, iar variabilele de stratificare sunt activitatea şi mărimea întreprinderii. Pentru obţinerea rezultatelor agregate, răspunsurile întreprinderilor sunt ponderate cu variabila de selecţie, respectiv cifra de afaceri. Proporţia alternative lor de evoluţie (creştere, stabilitate, scădere) reprezintă ponderea întreprinderilor (care au ales alternativa respectivă) în volumul de activitate al sectorului. Diferenţa procentuală între alternative le extreme (% creştere - % scădere) constituie soldul conjunctural, care exprimă tendinţa de evoluţie a indicatorilor faţă de perioada de referinţă. Anchetele de conjunctură sunt realizate în cofinanţare, cu contribuţia Comisiei Europene - DGECF1N (Bruxelles).

În concluzie, indicatorul de confidenţă mediu pentru România are valori superioare faţă de mărimile realizate pentru ţările Uniunii Europene şi a celor din zona de influenţă Euro, ceea ce indică o situaţie negativă. Cu toate că indicatorul de confidenţă mediu pentru România este de 28, la fel ca în cazul Bulgariei şi această comparaţie este defavorabilă

12

României deoarece media realizată s-a obţinut prin solduri conjuncturale aflate într-un interval foarte larg (1 şi 54), ceea ce denotă opinii foarte variate datorită complexităţii şi dificultăţilor întâmpinate în activitatea practică. În cazul Bulgariei, acest interval este mai restrâns (15-42).

Capitolul 4 SERVICII DE PIAŢĂ

Vorbește despre serviciile de piață și le descrie apoi pe baza unor date statistice. Aceste servicii de piață sunt activițăți care fac obiectul vânzării și cumpărării pe piață,indiferent de momentul plății, tipul de preț practicat și modalitățile de încasare.

Serviciile de piață se împart în trei categorii:servicii de piață prestate în general pentru populație, servicii de piață prestate în general pentru operatorii economici și servicii pentru depozitare, transport și comunicații.

Pe scurt voi analiza cele trei categorii de servicii de piață și voi pune în evidență aspectele cele mai importante.Prima categorie numită și servicii de piață prestate în general pentru populație studiază conținutul si structura serviciilor prestate pentru populație comform codului CAEN rev1.De exemplu: hotelui și restaurant(diviziunea 55); agenții de voiaj(clasa 6310) etc.Criteriile după care se pot grpa serviciile de piață sunt următoarele:caracteristicile beneficiarului; natura relațiilor economice și financiare ce intervin între prestator și beneficiar; din punct de vedere esențial; conținutul activității și nivelul de dezvoltare și importanța pentru consumul populației.

În complexitatea şi diversitatea lor, serviciile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, după conţinutul, natura şi caracteristicile acestora, după caracterul lor comercial, după gradul de uzare al echipamentelor necesare performării lor, după gradul de implicare a persoanelor în prestarea lor etc. În ceea ce priveşte serviciile de piaţă prestate pentru populaţie, acestea se clasifică, la rândul lor, după mai multe criterii: după natura relaţiilor economice şi financiare ce intervin între prestator şi beneficiar, după caracteristicile beneficiarului, din punct de vedere existenţial, în funcţie de conţinutul activităţii, precum şi după nivelul de dezvoltare şi importanţa pentru consumul populaţiei. Astfel, structura serviciilor pentru populaţie este prezentată în figura de mai jos:

Fig.4.1 Structura serviciilor pentru populaţie

13

Sursa: 32683999625_Ec serviciilor ed. a II-a (1).pdfLuând ca baza de analiză anii 1999-2007 din anuarul statistc național anul 2005 observăm

că tendințele stucturii serviciile de piață pentru populație dar și pentru întreprinderile pe formă de proprietate sunt următoarele.

Evoluția valorică este ascendentă de la an la an în toată perioada de analiză, evolutie armonică a cifrei de afaceri realizată de către întreprinderile cu activitate principală de servicii de piață prestate în general pentru populație. Forma de proprietate majoritară privată(83,6% 1999 ajungând până la 90,1% 2007). În anul 2007, în total servicii pentru populație, ponderea cea mai mare au deținut-o restaurantele (19,5 % din veniturile totale realizate), activități sportive si altele recreative (18,4 % din veniturile totale realizate), hoteluri (13,5% din veniturile totale realizate), baruri, cantine și alte locuri de preparare a hranei (11,9 % din veniturile totale realizate ).

Totodată cele mai mici ponderi din venituri s-au înregistrat din campinguri si alte unități de cazare pe termen scurt (2,1%), activități fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări (2,0%), activități de artă și spectacole (1,5%), activități ale agenților de presă, ale bibliotecilor,muzeelor (0,6%).

CAPITOLUL 5. EVOLUŢII, DINAMICI ŞI STRUCTURI PE CATEGORII DE SERVICII

La sfârşitul anului 2004, în România funcţionau 312.731 de întreprinderi de servicii, ceea ce reprezenta 79,3% din numărul total de întreprinderi active din industrie, construcţii, comerţ şi alte servicii.

14

Pe clase de mărime, după numărul de salariaţi, cea mai mare pondere (92,3%) din numărul de întreprinderi de servicii au funcţionat cu până la 10 salariaţi, faţă de 73,7% cât s-a înregistrat în cazul întreprinderilor active din industrie şi construcţii.

Cele mai mari ponderi ale întreprinderilor cu 0-9 salariaţi s-au constatat la tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor (94,4%) şi la unităţile de sănătate şi asistenţă socială (96,6%)

Întreprinderile de servicii cu 10-49 de salariaţi deţin ponderi mai mari în cazul:hotelurilor şi restaurantelor (9,1%); întreprinderilor de transporturi, depozitare şi comunicaţii (8,2%); întreprinderilor de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea şi întreţinerea autovehiculelor şi a bunurilor personale şi casnice (7,0%).

Din numărul total de întreprinderi de servicii, pe categorii de servicii, la sfârşitul anului 2004, situaţia se prezenta după cum urmează:comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea şi întreţinerea autovehiculelor, motocicletelor şi a bunurilor personale şi casnice 61,1%; transport, depozitare şi comunicaţii 8,0%; tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor 19,6%; hoteluri şi restaurante 5,6%.

Aşa cum reiese din tabelul următor, ponderea întreprinderilor de servicii cu capital majoritar privat este de aproape 100%. Întreprinderile de servicii cu capital integral străin deţin ponderi relativ reduse (tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor 3,6%, comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea şi întreţinerea autovehiculelor, motocicletelor şi a bunurilor personale şi casnice 2,7%, etc).

Referitor la evoluţia numărului de întreprinderi active din comerţ şi alte servicii în perioada 1999-2004 situaţia se prezintă astfel:a crescut în fiecare an numărul de întreprinderi de transporturi, depozitare şi comunicaţii, de la 12,4 mii la 25,1 mii, întreprinderi de tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor, de la 15,2 mii la 61,2 mii, învăţământ, de la 0,6 mii la 1,1 mii, etc.; s-a redus numărul de întreprinderi în 2000-2004, urmând după aceea o creştere a acestuia la întreprinderile de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea şi întreţinerea autovehiculelor, motocicletelor şi a bunurilor personale şi casnice (de la 217,4 mii la 191,2 mii).

În anul 2004, încasările din serviciile de transporturi, depozitare şi comunicaţii s-au situat la nivelul de 374531,0 miliarde lei preţuri curente, din care 74,5% s-au realizat în întreprinderile cu capital majoritar privat.

Ponderea încasărilor din serviciile de transporturi, depozitare şi comunicaţii realizate în sectorul privat în perioada 1999-2004 au înregistrat o tendinţă de creştere, de la 41,3%, la 74,5% în volumul total.

Din analiza încasărilor realizate în anii 2003 şi 2004 rezultă: transporturile terestre deţin ponderea cea mai mare (43,7% în anul 2004), urmate de telecomunicaţii (32,7%); transportul pe calea ferată a reprezentat în anul 2004, 34,0% din totalul serviciilor de transport.

Evoluţia activităţii în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor a fost influenţată de: starea şi structura bazei tehnico-materiale; capacitatea de investire a operatorilor economici; modificările structurale înregistrate de volumul de activitate al principalelor ramuri ale economiei naţionale - ca efect a derulării reformelor specifice tranziţiei, precum şi a celor

15

necesare aderării la structurile europene; reorientarea fluxurilor comerciale internaţionale, inclusiv a acelora din zona geografică în care este situată şi România.

În anul 2004, mijloacele de transport feroviar au cuprins 2059 locomotive, care aveau o putere de 7245 mii CP, din care 69,9% au fost locomotive Diesel.

De asemenea, baza tehnico-materială a transportului feroviar a mai inclus 60964 vagoane de marfă, cu o capacitate de 2766 mii tone şi 5584 vagoane pentru trenuri de pasageri, cu o capacitate de 354 mii locuri.

Analiza evoluţiei bazei tehnico-materiale aferente transporturilor feroviare evidenţiază vârsta înaintată a parcului de locomotive, care, în anul comparativ cu anul 2003, a înregistrat serioase reduceri (cu -35,4% din punct de vedere numeric şi cu -30,7% din punctul de vedere al puterii de tracţiune).

La vagoanele pentru marfă s-au înregistrat reduceri numerice mai puţin spectaculoase (cu -5,9% în ceea ce priveşte numărul şi cu -5,0% în ceea ce priveşte capacitatea de transport). În anul 2004 faţă de anul 2003, la vagoanele pentru pasageri deşi s-au înregistrat uşoare creşteri numerice (cu 0,4%), în ceea ce priveşte capacitatea de transport a acestora s-a produs o scădere (cu -4,3%).

Mijloacele de transport pentru căile navigabile interioare, în anul 2004, au fost reprezentate de: 1661 nave fără propulsie pentru transportul mărfurilor - cu o capacitate de 2185 mii tdw; 915 remorchere şi împingătoare - cu o capacitate de 465 mii CP; 111 nave pentru transportul pasagerilor - cu o capacitate de 13 mii locuri.

În anul 2004 faţă de anul 2003, baza tehnico-materială aferentă transporturilor pe căile navigabile interioare a înregistrat uşoare evoluţii negative (cu -1,2% în ceea ce priveşte numărul şi respectiv cu -1,3% în ceea ce priveşte capacitatea de transport la nave fără propulsie pentru transportul mărfurilor; cu -0,1% în ceea ce priveşte numărul şi respectiv cu -1,1% în ceea ce priveşte puterea de tracţiune la remorchere şi împingătoare); excepţie au făcut navele pentru transportul pasagerilor, la care deşi numeric s-a înregistrat o mică creştere (cu 0,9%), totuşi la indicatorul capacitate de transport s-a înregistrat o reducere (cu -13,3% în anul 2004 faţă de anul 2003), fenomen datorat şi schimbărilor intervenite în preferinţele călătorilor.

Mijloacele de transport maritime în anul 2004, au fost reprezentate de 129 nave pentru transportul mărfurilor, cu o capacitate totală de 1150 mii tdw. Structura pe principalele tipuri de nave a capacităţii de transport maritim existente în inventar la sfârşitul anului 2004 - a fost următoarea: 55,0% din capacitatea totală a aparţinut navelor pentru transportul general al mărfurilor, 21,2% petrolierelor şi 10,7% mineralierelor.

Transport rutier (autovehicule în circulaţie) – în anul 2004 au fost înscrise în circulaţie 25,4 mii autobuze, 17,8 mii microbuze, peste 3,2 milioane autoturisme (inclusiv taxiuri), 482,4 mii autovehicule de marfă, precum şi 104,5 mii motociclete.

Transportul rutier de mărfuri, în anul 2004, a fost de 294,2 milioane tone, din care 68,1% s-a realizat cu autovehicule pe cont propriu.

Liniile de cale ferată în exploatare. Lungimea liniilor de cale ferată, în exploatare, la sfârşitul anului 2004, era de 11053 de kilometri, din care liniile electrificate reprezentau 35,9%.

16

Liniile de cale ferată cu ecartament normal sunt predominante (98,7 % din lungimea totală a liniilor de cale ferată), iar dintre acestea liniile cu o cale deţin o pondere de 71,9%.

Densitatea medie a liniilor de cale ferată, la sfârşitul anului 2004, era de 46,4 kilometri la 1000 km2 teritoriu, cu manifestarea unor puternice diferenţieri pe regiuni de dezvoltare; astfel, peste nivelul mediu al densităţii liniilor de cale ferată s-au situat următoarele regiuni de dezvoltare: Bucureşti-Ilfov (cu 142,0 kilometri de cale ferată la 1000 km2 teritoriu). La sfârşitul anului 2004, faţă de acelaşi moment de referinţă din anul 2003, s-au înregistrat următoarele modificări ale indicatorului lungimea liniilor de cale ferată: s-a produs scădere a lungimii liniilor de cale ferată, în exploatare, cu 24 kilometri, respectiv cu 0,2%, dar fără a fi afectată lungimea liniilor de cale ferată electrificate;lungimea liniilor de cale ferată cu ecartament normal cu o singură cale s-a redus cu 32 kilometri, respectiv cu 0,2%, în timp ce lungimea liniilor de cale ferată cu două căi a rămas nemodificată.

La sfârşitul anului 2004 lungimea drumurilor publice a fost de 79,5 mii kilometri, din care drumurile modernizate cu îmbrăcăminţi rutiere uşoare au reprezentat 25,4%.

Din lungimea totală a drumurilor publice, drumurile judeţene şi comunale au reprezentat 80,2%, iar drumurile naţionale 19,8%. Deşi drumurile judeţene şi comunale deţin cea mai mare pondere, totuşi mai puţin de jumătate din acestea sunt fie modernizate (10,4% din lungimea totală a drumurilor judeţene şi comunale), fie au îmbrăcăminţi uşoare rutiere (29,8%).

La sfârşitul anului 2004, comparativ cu acelaşi moment de referinţă din anul 2003, s-a înregistrat o creştere a lungimii drumurilor publice cu 0,6%, respectiv cu 453 kilometri şi a drumurilor modernizate cu 410 kilometri (cu 2,1%); În acelaşi timp, însă, lungimea drumurilor cu îmbrăcăminţi uşoare rutiere s-a micşorat (cu 245 kilometri, respectiv cu -1,2%). În aceste condiţii, pe ansamblu, în anul 2004 faţă de anul 2003, lungimea drumurilor publice s-a majorat cu 105 kilometri, respectiv cu 0,1%.

Densitatea drumurilor publice, la sfârşitul anului 2004, comparativ cu acelaşi moment de referinţă din anul 2003, a crescut cu 0,2 kilometri la 100 km2 de teritoriu.

Referitor la lungimea străzilor orăşeneşti, în anul 2004 a fost de 25003 km, cu 6,7% mai mult decât în anul 2003 şi cu doar 9,1% faţă de anul 1999.

Străzile modernizate în anul 2004 reprezentau o pondere doar de 58,6%, situându-se la acelaşi nivel din anul 1999.

Comunicaţii -Poştă şi telefonie – telegrafie În anul 2004 au funcţionat 7335 de unităţi de poştă şi telefonie- telegrafie, iar comparativ

cu anul 2003, a continuat scăderea numărului acestora (cu -347 unităţi, respectiv cu -4,5%). Regresul, în timp, a numărului unităţilor de poştă s-a încadrat în tendinţele înregistrate pe plan internaţional.

Menţionăm că în România peste 85,3% din numărul total al unităţilor de poştă şi telefonie-telegrafie sunt situate în mediul rural. În anul 2004 în mediul rural au funcţionat 6260 unităţi de poştă şi telefonie-telegrafie. Comparativ cu anul anterior, în anul de referinţă, numărul acestora a scăzut cu 228 unităţi, respectiv cu -3,5%.

Activităţile de poştă desfăşurate în anul 2004, comparativ cu anul 2003, au înregistrat o amplificare la corespondenţa expediată (cu 51 milioane bucăţi, respectiv cu 19,1%) şi la

17

mesagerii (cu 612 mii bucăţi, respectiv cu 11,4%), iar la mandate poştale şi telegrafice s-a produs o reducere (cu -5426 mii bucăţi, respectiv cu -4,3%), ca efect a extinderii unor noi modalităţi de comunicare, cum ar fi spre exemplu poşta electronică.

Comunicaţiile radio şi televiziune În anul 2004 mijloacele de comunicaţie radio au fost reprezentate de 487 staţii

radiodifuziune, din care marea majoritate (66,5%, respectiv 324 staţii) au fost de staţii private de radiodifuziune.

În ceea ce priveşte mijloacele de comunicaţie prin televiziune, în anul 2004, acestea au numărat 232 staţii de televiziune, cu menţiunea că la aceste staţii s-a manifestat un relativ echilibru între deţinătorii publici şi privaţi (48,7% din numărul total de staţii au fost publice şi 51,3% au fost staţii private). De asemenea, în anul 2004 au funcţionat şi 402 translatoare de televiziune.

Distribuţia de gaze naturale La sfârşitul anului 2004, numărul localităţilor în care se distribuiau gaze naturale au fost

de 684, cu 25,3% mai multe decât în anul 1999, ceea ce reprezenta doar 21,8% din numărul total de localităţi (municipii, oraşe, comune).

Volumul gazelor naturale distribuite a înregistrat o tendinţă oscilatorie în perioada 1999-2004, ajungând la sfârşitul perioadei la valoarea de 12734 milioane m3, cu 23,7% mai mult decât în anul 2003 şi cu 7,3% decât în anul 1999. pentru consumul casnic s-au distribuit 2745 milioane m3, ceea ce reprezenta la nivelul anului 2004 o pondere de 21,6%.

Distribuirea apei potabile La sfârşitul anului 2004, în 1860 de localităţi (ceea ce reprezenta 59,2% din numărul total

de municipii, oraşe şi comune din România) s-a distribuit apă potabilă, cu 5,9% mai multe localităţi decât în anul 2003 şi cu 15,7% decât în anul 1999.

Lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile a fost la sfârşitul anului 2004 de 44987 km, mai mult cu 6,4% decât în anul 2003 şi cu 20,8% faţă de anul 1999.

Canalizare publică şi spaţii verzi La sfârşitul anului 2004, doar 675 de localităţi (municipii, oraşe şi comune) erau dotate cu

instalaţii de canalizare publică (ceea ce însemna 21,5% din numărul total de municipii, oraşe şi comune). În 96,2% din numărul municipiilor şi oraşelor din România existau instalaţii de canalizare publică. În perioada 1999-2004 lungimea totală simplă a conductelor de canalizare a înregistrat o tendinţă de creştere, de la 16080km în anul 1999, la 17514 km în anul 2004, cu 8,9% mai mult.

Suprafaţa spaţiilor verzi în municipii şi oraşe a înregistrat în perioada analizată o tendinţă oscilatorie, situându-se în jurul a 20100 -20500 hectare.

Învăţământ Pe ansamblul formelor de învăţământ numărul unităţilor de învăţământ a fost în 2004-

2005 de 14396, cu 13237 unităţi mai puţin decât în anul 1999 (cu 47,9% mai puţin). În aceeaşi perioadă populaţia şcolară, numărul elevilor şi personalul didactic a înregistrat o tendinţă de scădere. Din analiza indicatorului număr de elevi la 10000 de locuitori şi număr de studenţi la

18

10000 de locuitori, în perioada 1999-2005 rezultă o scădere până în anul 2001-2002, pentru ca în anii 2003-2004 şi 2004-2005 să se constate o redresare a acestor indicatori.

Învăţământ preşcolar În ultimii doi ani şcolari, atât populaţia şcolară, cât şi numărul unităţilor şcolare în

funcţiune au avut evoluţii contradictorii, cu oscilaţii diverse, pe niveluri educaţionale. Numărul grădiniţelor s-a redus (-1929 unităţi în anul şcolar 2004-2005 faţă de 2003-2004, respectiv cu 25,3%), fenomen datorat transformării unor unităţi independente în secţii ale grupurilor şcolare.

În anul şcolar 2004-2005 au funcţionat 5687 grădiniţe. Din punctul de vedere al programului adoptat de unităţile de învăţământ preşcolar, din totalul grădiniţelor 79,2% au avut program normal, 19,6% program prelungit, 0,7% program săptămânal.

Învăţământ primar şi gimnazial În anul şcolar 2004-2005 au funcţionat 7023 şcoli aparţinând învăţământului primar şi

gimnazial, cu 1691 mai puţine (-19,4%) faţă de anul şcolar anterior. Dintre acestea, în învăţământul primar şi gimnazial special au funcţionat 135 de unităţi, cu 6 mai puţine (-4,3%), comparativ cu anul şcolar 2003-2004.

Învăţământ liceal În anul şcolar 2004-2005 numărul de licee a fost de 1413; comparativ cu anii şcolari

anteriori numărul acestora a continuat să crească; astfel, faţă de anul şcolar anterior numărul de licee din anul şcolar de referinţă a crescut cu 16 unităţi, respectiv cu 1,1%.

Sănătate-Infrastructura sistemului de sănătate Serviciile de îngrijire a sănătăţii au fost furnizate printr-o reţea de unităţi sanitare (spitale,

policlinici, dispensare şi alte instituţii), aparţinând, în principal, sectorului public.În anul 2004, din această reţea făceau parte aproape 36700 unităţi sanitare, din care peste

jumătate aparţineau sectorului privat (peste 19800 unităţi sanitare). Modificările intervenite în structura reţelei sanitare s-au datorat măsurilor luate în cadrul programului de restructurare, prin transformări în tipologia unităţilor sanitare sau prin desfiinţarea altora devenite ineficiente.

În anul 2004 comparativ cu anul 2003 s-a înregistrat o tendinţă generală de creştere a numărului de unităţi sanitare (în medie cu 4,2%), cea mai mare rată de creştere înregistrându-se în sectorul majoritar privat (în medie cu 9,3%).

CulturaEfectele proceselor de reformă şi restructurare s-au reflectat şi în domeniul culturii, unde

au apărut o serie de mutaţii în ceea ce priveşte diversificarea structurilor de proprietate şi, în directă legătură cu aceasta, modificarea dimensiunilor şi specificului activităţilor cultural-artistice prestate de instituţiile din domeniu. Sectorul privat continuă să domine în domeniul producţiei editoriale şi tipografice, în producţiile de radio şi televiziune. De asemenea, în anul 2004 faţă de anul 2003, au continuat să apară noi ziare şi reviste finanţate din fonduri majoritar sau integral private.

Instituţii de spectacol La sfârşitul anului 2004 instituţiile de spectacol au fost în număr de 145, în descreştere

faţă de anul 2003 cu două unităţi, respectiv cu -1,4%.

19

Cel mai mare număr de unităţi, în perioada 1999-2004, s-a înregistrat în anul 2002 şi anume 152 de unităţi, cu 17821 spectacole şi concerte, însă cel mai mare număr de spectatori şi auditori s-au înregistrat în anul 1999 (de 5092 mii persoane), cu tendinţă de scădere.

CAPITOLUL6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR Orice activitate economică implică un consum de resurse naturale, materiale, umane şi

financiare şi se cheltuieşte muncă socială.În sectorul serviciilor, datorită particularităţilor pe care acestea le prezintă, procesul de

evaluare a eficienţei este destul de complex şi dificil de realizat. Cu toate acestea, totuşi, ca orice activitate economică şi în acest domeniu eficienţa economică şi creşterea continuă a acesteia reprezintă o lege obiectivă generală. Competiţia tot mai puternică dintre agenţii economici ce îşi desfăşoară activitatea într-o economie de piaţă liberă, impune cu necesitate obiectivă desfăşurarea unor asemenea activităţi, a căror rezultate să răspundă nevoilor materiale şi spirituale ale membrilor societăţii.

Noţiunile de eficienţă şi eficacitate nu se suprapun, acestea fiind diferite din punct de vedere conceptual.Prin eficienţă se înţelege obţinerea unui anumit rezultat cu cele mai mici intrări (inputuri) posibile sau obţinerea unui rezultat (output) maxim cu un nivel dat al resurselor.În sens general, eficienţa economică este expresia raportului dintre efectul util (rezultatul) şi efortul depus (resursele utilizate şi consumate) sau eficienţa economică reprezintă raportul dintre efort şi efect. Eficacitatea exprimă măsura în care efectul realizat se apropie de cel dorit. Eficienţa socială vizează relaţia dintre efectele sociale obţinute şi efortul făcut, la nivel micro sau macroeconomic.

Efectele sociale privesc rezultatele economice ale întreprinderilor şi efortul social (efortul făcut de societate) din punctul de vedere al consumatorilor individuali sau colectivi.

Cele două laturi ale eficienţei se completează în cele mai multe cazuri, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc. De exemplu, diversificarea gamei produselor, obţinerea lor la costuri cât mai scăzute determină o creştere a rezultatelor economice, dar în acelaşi timp determină şi o îmbunătăţire a gradului de satisfacere a nevoilor consumatorilor.

Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă aceleaşi trăsături definitorii, comune tuturor activităţilor economice din toate sectoarele. Dar eterogenitatea şi complexitatea efectelor utile rezultate din activităţile de servicii conferă eficienţei o sferă mult mai largă de cuprindere şi evaluare. De aceea, este necesar să se ia în considerare: toate categoriile de resurse, precum şi structura acestora;efectele directe şi indirecte produse de activităţile de servicii;aspectele cantitative şi calitative ale efectelor;factorul timp, ce poate acţiona diferit asupra resurselor şi asupra efectelor; impactul economic şi social al acestor activităţi.

La nivel macroeconomic, eficienţa sectorului terţiar este influenţată de modul de alocare a resurselor în economie: între diferite sectoare ale economiei; între consum şi investiţii; pentru alocarea cât mai bună a resurselor la nivel global sunt utilizate o serie de instrumente de politică economică, cum sunt nivelul dobânzilor, nivelul impozitelor, menite să stimuleze economiile şi investiţiile, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică a sectorului serviciilor. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului în spaţiul pieţei unice europene sunt

20

create condiţiile de amplificare a concurenţei, ceea ce contribuie la înlăturarea prestatorilor de servicii de o calitate mai slabă şi încurajarea celor care prestează servicii de o calitate superioară. La nivelul întreprinderii de servicii, eficienţa economică este determinată de:eficienţa de alocare a resurselor (naturale, materiale, financiare, umane); eficienţa de utilizare a factorilor de producţie; eficienţa de distribuţie a serviciilor.

Alocarea resurselor este eficientă în măsura în care serviciile se realizează cu costuri minime şi se prestează acele servicii care sunt solicitate de consumatori, satisfăcându-le nevoile la cel mai ridicat nivel. Deci, eficienţa de alocare a resurselor se poate exprima prin mixul optim al factorilor de producţie utilizaţi pentru producţia serviciilor solicitate de societate. În această direcţie un rol important revine alegerii tehnologiei de producţie, în funcţie de resursele de forţă de muncă şi de capital. În ţările în curs de dezvoltare, în general se folosesc tehnologii ce presupun utilizarea de forţă de muncă mai ieftină, în timp ce în ţările dezvoltate sunt folosite tehnologii moderne, care necesită capital.

Costul de oportunitate reprezintă costul ales din mai multe variante posibile şi poate fi definit ca preţuirea, aprecierea – în expresie fizică şi/sau monetară – acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o acţiune. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile şi totodată, incertitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin „pierderea” celei mai bune dintre şansele sacrificate.

Distribuţia serviciilor este eficientă în condiţiile existenţei unei concordanţe între volumul şi structura serviciilor prestate şi exigenţele consumatorilor, inclusiv disponibilitatea acestora de a-şi cheltui o parte din venituri.

Eficienţa sectorului de servicii prezintă o serie de particularităţi, atât în ceea ce priveşte semnificaţia cât şi modalităţile de evaluare.

O primă particularitate se referă la formele specifice de exprimare a efectelor utile produse în urma prestării unor activităţi. Deşi pentru prestarea unui serviciu, se consumă factori de producţie similari cu alte ramuri sau sectoare ale economiei, totuşi formele de exprimare a rezultatelor sunt specifice, datorită, în principal, caracterului imaterial al serviciilor. Sunt categorii de servicii ale căror efecte utile sunt dificil de cuantificat sau altele sunt observabile după o perioadă lungă de timp (ocrotirea sănătăţii, învăţământul etc.). în toate aceste cazuri se urmăreşte cu prioritate eficacitatea utilizării resurselor şi nu obţinerea de profit.

Relaţia dintre eficienţă şi calitatea serviciilor reprezintă o altă particularitate a eficienţei sectorului de servicii. Calitatea serviciilor implică, de regulă, o comparaţie între serviciul furnizat şi cel aşteptat de consumatori. Optimizarea relaţiei calitate-eficienţă în domeniul serviciilor asigură garanţia desfăşurării unei activităţi în concordanţă cu exigenţele consumatorilor şi cerinţele pieţei, constituie cheia succesului pentru întreprinderile de servicii.

După opinia unor specialişti, îmbunătăţirea eficienţei, respectiv realizarea unei activităţi performante de către o întreprindere se poate realiza prin: calitate superioară; inovaţie; atenţie sporită acordată clienţilor.

21

Performanţa reprezintă o stare de competitivitate a unei întreprinderi care îi asigură o prezenţă durabilă pe piaţă. Este sinonimă cu avantajul competitiv.

O creştere cât de mică a calităţii serviciilor, mergând până la serviciile de calitate superioară, are un impact deosebit asupra avantajului competitiv, manifestându-se prin:o imagine mai bună în rândul clienţilor; posibilitatea întreprinderii de a promova preţuri mai mari; desfăşurarea unei activităţi cu costuri unitare mai mici; realizarea unei eficienţe economice sporite.

Inovaţia reprezintă fundamentul performanţei şi poate fi definită ca o preluare de idei noi şi de transformare a acestora în bunuri şi servicii ce satisfac anumite nevoi ale consumatorilor.

Principalele criterii de evaluare a eficienţei serviciilor sunt:rentabilitatea; nivelul costurilor; eficienţa utilării factorilor de producţie; eficienţa investiţiilor; eficienţa socială.

22