CUPRINS

INTRODUCERE ...............................................................................................................3

CAPITOLUL I: Repere teoretice ale războaielor.........................................................6

1.1. Puterea militară, componentă esenţială a puterii statale........................6

1.2. Scopuri şi cauze ale războaielor – delimitări conceptuale...................10

1.3. Crizele secolului XXI şi gestionarea acestora......................................12

1.3.1. Tipuri de crize.......................................................................................12

1.3.2. Managementul crizelor........................................................................12

1.4. Trăsături definitorii ale războaielor moderne.......................................15

CAPITOLUL II: Secolul XXI şi războaiele sale ...........................................................19

2.1. Războaiele etnice şi religioase – o ameninţare perpetuă......................19

2.1.1. Războaiele etnice..................................................................................19

2.1.2. Războaiele religioase............................................................................20

2.2. Războiul total – o relicvă a trecutului?.................................................21

2.3. Aspecte ale războaielor asimetrice şi neconvenţionale........................22

2.3.1. Războiul de gherilă...............................................................................23

2.3.2. Războiul împotriva criminalităţii organizate........................................25

2.3.3. Războiul împotriva pirateriei................................................................26

2.3.4. Războiul informaţional.........................................................................27

2.3.5. Războiul psihologic..............................................................................28

2.3.6. Războiul cibernetic...............................................................................29

2.3.7. Războiul împotriva terorismului...........................................................31

CONCLUZII ..............................................................................................................33

BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................35

ANEXE ..............................................................................................................37

INTRODUCERE

Pacea a fost dintotdeauna un construct fragil. Războiul a fost, de-a lungul istoriei, una din modalităţile folosite de cei care deţineau, la un moment dat, un raport de forţe favorabil, de a-şi exercita puterea, a-şi impune voinţele şi interesele - cucerirea de teritorii în scopul achiziţionării resurselor acestora, schimbarea regimurilor politice, instalarea unor guverne dezirabile.

Totuşi, societatea contemporană traversează o perioadă în care rolul războaielor s-a diminuat într-o măsură substanţială, dintr-o serie de motive, din rândul cărora pot fi enumerate: există temerea, fundamentată dealtfel, că un conflict major între două state ar antrena, prin activarea unor măsuri preventive, propagarea instabilităţii către o întreagă regiune; instrumentul militar şi-a pierdut din eficienţă, în sensul că există în prezent alte instrumente mai adecvate de impunere a intereselor şi de acaparare a resurselor unui anumit teritoriu; violenţa dusă la extrem, cu consecinţe incalculabile, în cadrul unui război total, sau „război absolut”, cum îl numesc unii teoreticieni militari, nu mai este tolerată de comunitatea internaţională; pentru sistemul economic mondial, caracterizat printr-un echilibru instabil, dar şi printr-o strânsă interdependenţă a subsistemelor care îl compun, întreruperea fluxurilor şi circuitelor economice ar antrena după sine efecte negative şi asupra non-beligeranţilor.

Afirmaţiile de mai sus nu trebuie să conducă la concluzia că, în perioada următoare, războaiele vor înceta să mai existe. Provocarea de distrugeri materiale şi pierderi umane adversarului sau descurajarea, înţeleasă ca simpla existenţă a acestei posibilităţi, va continua să fie o modalitate de a supune voinţa acestuia şi a-l constrânge să accepte cereri şi concesii. Chiar dacă în efortul de război vor fi angrenate mijloace economice, informaţionale şi psihologice, rolul central vor continua să îl aibă, pe termen scurt şi mediu, mijloacele militare.

Indiferent că definim războiul într-un sens larg („starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de fiinţe aparţinând aceleiaşi specii, din dorinţa sau voinţa lor” - Lagurgette) sau mai restrâns („luptă armată sângereoasă între grupări organizate” - Clausewitz), esenţa lui este violenţa, exercitată prin folosirea armelor, care opune un grup social altuia. Fenomen complex, cu implicaţii deosebite în plan societal, războiul a cunoscut o evoluţie şi o dinamică permanentă. Evoluţia la care facem referire nu are în vedere conotaţiile pozitive ale acestui concept, ci continua dezvoltare a mijloacelor distructive, a tacticilor, tehnicilor şi procedurilor de luptă, orientate către producerea de pierderi maxime adversarului, cu resurse minime.

Una dintre observaţiile care se desprind din analiza definiţiilor războiului, indiferent de sursa acesteia şi de perioada în care a fost elaborată, este faptul că războiul nu se desfăşoară între indivizi, ci între grupuri de indivizi. Un aspect al evoluţiei războiului este legat de mărimea acestor grupuri de indivizi. Din acest punct de vedere, observăm că, de-a lungul perioadelor istorice, dimensiunea acestor grupuri (la început mai puţin, dar ulterior mai bine organizate), a înregistrat diferite tendinţe. La apariţia sa, care coincide, cu o anumită aproximaţie, cu apariţia societăţii omeneşti, când omul era culegător şi vânător, grupurile sociale erau de dimensiuni reduse, iar legăturile dintre ele erau predominant legături de sânge. Şi în acea perioadă, dar şi acum, cauza principală a conflictelor a fost de ordin economic: membrii grupului doreau să obţină, prin orice mijloc aveau la dispoziţie, ceva ce se afla în posesia altui membru al grupului său sau al altui grup.

2 din 33

Treptat, grupurile şi-au împărţit teritoriile disponibile, ale căror resurse naturale erau diferite. Prin urmare, unele grupuri aveau posibilitatea să îşi asigure existenţa şi să facă provizii, în timp ce altele aveau opţiunile de a le deposeda de aceste provizii, de a le alunga de pe teritoriul lor, sau de a migra către un alt teritoriu (opţiune îngreunată de faptul că existau şi alte grupuri care concurau pentru acestea). Aceste ciocniri relativ dezorganizate dintre grupările care concurau pentru aceleaşi resurse marchează apariţia confruntărilor violente, ca mijloc de atingere a unui interes vital – supravieţuirea. Ulterior, instinctul de supravieţuire, necesitatea de a se proteja de grupurile rivale, sau relaţiile care se stabileau între acestea, au avut ca urmare faptul că o parte a comunităţilor omeneşti s-a unit, iar dimensiunea acestora a cunoscut o tendinţă de creştere.

După o anumită perioadă de timp, comunităţile omeneşti, denumite acum triburi sau ginţi, au trecut de la un stil de viaţă nomad la un stil de viaţă sedentar şi dispuneau de un număr suficient de mare de membri pentru a fi în măsură să le atribuie diferite roluri. Viaţa sedentară făcea posibilă realizarea unui surplus: ceea ce se culegea, vâna sau recolta putea fi împărţit celor care nu participau direct la aceste procese. S-au întrunit astfel condiţiile ca unii membri ai comunităţilor să primească rolul de paznici ai surplusurilor, în schimbul unei părţi a acestora. Au apărut astfel, „strămoşii” celor care astăzi se numesc soldaţi, cu misiunea iniţială de a proteja bunurile comunităţii din care făceau parte.

În etapa istorică denumită „antică”, profesia de soldat a început să fie tot mai bine definită. Soldaţii devin o pătură distinctă a societăţii şi primesc treptat şi rolul de a proteja conducătorul comunităţii. Deposedarea prin forţă a comunităţilor mai puţin numeroase sau neapărate şi cucerirea altor teritorii devine o practică tot mai des folosită, încurajată de conducător, care vedea în aceasta o modalitate de a-şi extinde stăpânirile, bogăţia şi numărul supuşilor. Încep să apară mijloacele de luptă specializate – armele, folosirea acestora fiind una din trăsăturile care distinge războiul ( luptă armată) de alte tipuri de confruntări. Evul mediu marchează apariţia unui alt fenomen - triburile sau noile formaţiuni statale sunt tot mai diferenţiate în ceea de priveşte mărimea, puterea şi stilul de viaţă (nomad sau sedentar), iar acesta la rândul său ridică următoarea problemă: în timp ce, în confruntarea cu formaţiunile cu puteri similare, structura armată profesionalizată este suficientă, în confruntarea cu formaţiuni mult mai puternice se conturează necesitatea completării acesteia cu membri ai comunităţii care în viaţa de zi cu zi au alte îndeletniciri. Apar astfel germenii unui nou concept de forţe armate conform căruia vom distinge în rândul acestora forţe armate profesionalizate, permanente (întâlnite ulterior sub diferite denumiri, cum ar fi „oastea mică”), şi forţe armate formate din membrii comunităţii care sunt recrutaţi temporar pentru a lupta într-un anumit conflict, care în situaţii normale au alte îndeletniciri (forţe care au purtate adesea denumirea de „oastea mare”).

În epoca modernă, se formează şi se cristalizează ideea de naţiune, idee care va coaliza în jurul ei mişcările de constituire a statelor pe noi principii. Este epoca progresului tehnologic, a formării statelor – naţiune, a ideologiilor moderne, care vor contribui la aşezarea relaţiilor externe ale statelor pe noi baze şi care vor imprima războaielor noi trăsături. Apar armatele de masă, se creează şi se extind, prin forţa armelor, imperiile coloniale, se cuceresc continente. Războiul este ubicuu şi dreptul forţei prevalează. Dezvoltarea tehnologică impresionantă şi inovaţia fac posibilă apariţia unor categorii şi tipuri de armament cu caracteristici distructive fără precedent, iar războaiele sunt alimentate de o industrie (complexele militar-industriale) tot mai interesată de perpetuarea lor. O serie de ideologii care justifică războiul ca mijloc de instaurare a unei noi ordini sunt preluate de naţiunile militariste şi grăbesc apariţia a două conflagraţii mondiale, cu efecte devastatoare. Importanţa factorului militar atinge apogeul, dar totodată şi o limită care declanşează, în condiţiile dezvoltării armelor de nimicire în masă, preocupări de aducere a sa sub control internaţional.

Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, denumită şi perioada Războiului Rece, instaurează un „echilibru al terorii”, bazat pe „distrugerea reciproc asigurată”. Puterea armamentului nuclear şi termonuclear este inimaginabilă, iar orice interpretare greşită a acţiunilor adversarului se poate dovedi catastrofală. Are loc o ”industrializare” a războiului, o militarizare a ştiinţei şi a societăţii, a spaţiului aerian, terestru, maritim şi cosmic. Armatele ating dimensiuni impresionante. Marile puteri, care grupează în jurul lor cele două alianţe politico-militare ale

3 din 33

momentului (NATO şi Tratatul de la Varşovia) nu se confruntă în mod direct, dar susţin cu armament şi personal militar războaiele locale în care sunt implicaţi actorii aflaţi în zona proprie de influenţă, în scopul contracarării extinderii ideologiei adversarului (Egipt, Israel, India, Pakistan, Afganistan, Vietnam, Coreea de Nord şi Coreea de Sud).

Supra-militarizarea se dovedeşte a fi sursa subminării propriului piedestal. Cheltuielile uriaşe necesare întreţinerii unor armate supradimensionate, costurile exorbitante ale armamentului modern epuizează adversarii şi declanşează un proces de remodelare a echilibrului de putere. Efectuarea de cheltuieli nesustenabile economic de către URSS aduce în prim-plan imperativul iniţierii unor reforme – „perestroika”, a căror efect s-a dovedit însă contrar obiectivelor scontate. URSS se dezintegrează, iar statele integrate cu forţa armelor în compunerea imperiului sovietic îşi dobândesc independenţa. Detensionarea relaţiilor est-vest de după prăbuşirea imperiului sovietic modifică din nou fizionomia structurilor militare. Se desfiinţează majoritatea bazelor militare americane din Europa, trupele sovietice se retrag din fostele ţări satelit, se reduc stocurile de arme nucleare. Milioane de soldaţi sunt demobilizaţi în cadrul unui proces de reducere generală a efectivelor, pe fondul creşterii încrederii între foştii adversari. Numărul mare al militarilor disponibilizaţi contribuie la declinul economic înregistrat în Rusia şi ţările Europei de est, ţări intrate într-un proces îndelungat de tranziţie, care a afectat în mare măsură şi organismul militar.

SUA rămâne singura super-putere şi profită de slăbiciunea Rusiei pentru a încuraja ţările Europei de Est să se alăture alianţei nord-atlantice. Retragerea forţelor armate ale marilor puteri din zonele care nu mai corespundeau intereselor strategice provoacă un vid de putere şi activează conflicte înăbuşite în timpul ocupaţiilor. Este perioada conflictelor interetnice şi separatiste. În unele state ex-sovietice, armamentul rămas după retragerea forţelor de ocupaţie este folosit în lupta pentru redesenarea graniţelor, proclamarea autonomiei, punerea în practică a aspiraţiilor secesioniste, în primul rând în statele din Caucaz (Armenia, Azerbaidjan, Cecenia), dar şi în Georgia şi Transnistria. În Europa şi Asia are loc un proces de fărâmiţare a statelor în contextul noilor schimbări geopolitice. În procesul de dezintegrare a Iugoslaviei, generat de clivaje etnice şi religioase, are loc prima intervenţie a NATO pentru impunerea prin forţă a unor soluţii politice.

Din punct de vedere al structurilor militare, se înregistrează o reducere continuă a acestora, până la niveluri minime, strict necesare descurajării şi apărării teritoriale. Se acordă un rol tot mai important organismelor internaţionale cu atribuţii în apărarea păcii şi securităţii, se elaborează proiecte de constituire a unor armate comune în cadrul alianţelor şi sistemelor economico-politico-militare. Unul dintre aceste proiecte este EUROCORPS, care se doreşte a fi nucleul forţelor armate comune ale Uniunii Europene. Constituit în 1992 din structuri militare ale Franţei şi Germaniei, la care s-au adăugat ulterior cele ale Spaniei, Belgiei şi Luxemburgului, EUROCORPS numără peste 60.000 de militari. Operaţionalizat în scurt timp, structura a participat la misiunea SFOR din Bosnia în 1998, la misiunea de menţinere a păcii din Macedonia în 2002 şi, începând cu 2012, la misiunea ISAF din Afganistan1.

1 Săgeată, Radu, Geopolitica României, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2010, p.371.4 din 33

CAPITOLUL 1REPERE TEORETICE ALE RĂZBOAIELOR SECOLULUI

XXI

1.1 Puterea militară, componentă esenţială a puterii statale

Pentru impunerea intereselor proprii, în relaţiile cu ceilalţi actori, statele trebuie să îşi exercite puterea de care dispun. Din multitudinea de definiţii ale puterii existente în literatura de specialitate, o apreciem ca fiind cea mai adecvată momentului şi domeniului securităţii şi apărării naţionale pe cea a lui J.Thompson, care afirmă că puterea reprezintă un fenomen social fundamental care constă în capacitatea de a lua decizii şi a asigura îndeplinirea lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune şi constrângere, fiind exprimată într-o relaţie asimetrică (conducere – supunere şi dominare – subordonare) între factorii la nivelul cărora ea se manifestă2. Morgenthau, în „Politica între naţiuni”, scoate în evidenţă faptul că puterea este o relaţie psihologică, înţeleasă ca o capacitate a unui actor de a influenţa alţi actori să acţioneze în sensul dorit de el. Alţi autori consideră că puterea este determinată de o serie de elemente constitutive, numite surse sau elemente ale puterii, clasificate în determinanţi naturali şi determinanţi sociali, în rândul cărora sunt incluşi3:

a) determinanţii naturali: factorii geografici – reprezentaţi de dimensiunea teritoriului, topografia şi

localizarea acestuia; dimensiunea teritoriului are potenţialitatea de a influenţa puterea prin faptul că acesta poate hrăni şi adăposti o populaţie numeroasă, permite dispunerea obiectivelor critice politico-militare şi administrative la mare distanţă de potenţialul adversar, simultan cu dispersarea acestora; topografia este strâns legată de formele luptei armate care pot fi adoptate cu succes – o configuraţie muntoasă permite organizarea unei apărări puternice, de poziţii, cu forţe reduse numeric, în timp ce terenul şes favorizează desfăşurarea acţiunilor ofensive; localizarea geografică a unui stat influenţează raporturile de putere în plan regional – existenţa unor vecini puternici va reprezenta întotdeauna o ameninţare potenţială pentru propria suveranitate;

mărimea populaţiei – a jucat un rol important îndeosebi în secolele trecute, când tehnologia disponibilă era simplă şi similară în majoritatea regiunilor; în prezent, deşi numărul locuitorilor rămâne în continuare un element însemnat al puterii, cresc în importanţă caracteristicile calitative ale acesteia (structură pe vârste, nivel de educaţie, voinţă, sentiment de apartenenţă naţională, coeziune); nivelul de educaţie al populaţiei este în strânsă legătură cu capacitatea acesteia de a inova, de a realiza şi de a întrebuinţa tehnologii cu grad ridicat de complexitate;

resursele naturale – sunt elemente esenţiale pentru economie în general şi pentru complexul militar-industrial în special, precum şi pentru transpunerea gândirii inginereşti în bunuri tangibile; chiar dacă nici un stat nu deţine în totalitate pe teritoriul său resursele necesare dezvoltării economice, există

2 Thompson, J.B., apud Similieanu, Vasile, Geopolitică şi centre de putere, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2010, p.102.3 kms1.isn.ethz.ch/serviceengine/Files/ISN/.../Chapter_10.pdf, accesat la 26.01.2014.

5 din 33

state mai favorizate din acest punct de vedere, faţă de altele; cu atât un stat dispune de mai multe resurse, cu atât este mai puţin vulnerabil la o serie de acţiuni ale unui potenţial adversar sau ale comunităţii internaţionale, cum ar fi presiunile, şantajul şi sancţiunile economice (embargoul, blocada terestră sau navală, boicotul); trebuie menţionat că, în decursul istoriei, o serie de materii prime şi-au disputat rolul de resurse strategice, esenţiale pentru subzistenţa populaţiei sau pentru funcţionarea economiei – lemnul, cărbunele, petrolul, pentru perioada următoare conturându-se importanţa în creştere a materialelor radioactive, necesare centralelor nucleare şi a apei;

b) determinanţii sociali: factorul economic – tinde să dobândească rolul de element dominant al

puterii statale, în condiţiile globalizării specifice secolului XXI; în relaţiile internaţionale, puterea economică va depăşi în importanţă puterea militară, deoarece nu doar o influenţează în mod direct şi decisiv pe aceasta din urmă, ci se conturează şi ca o modalitate tot mai eficientă de modificare a comportamentului actorilor, statali şi non-statali; mai mult, interdependenţa strânsă dintre economiile lumii face tot mai riscantă o intervenţie militară, deoarece pierderile generate de măsurile de sancţionare luate de comunitatea internaţională ar putea depăşi cu mult eventualele „câştiguri” provenite din accesul la resursele teritoriului altui stat; terorismul pare să reprezinte o excepţie notabilă de la legea care statuează legătura directă dintre puterea economică şi puterea militară; fără resurse importante, comparativ cu armatele regulate şi fără a dispune de armament performant, organizaţiile teroriste continuă să reprezinte o ameninţare credibilă pentru guvernele sau populaţiile împotriva cărora acţionează;

factorul militar – a constituit de secole cel mai important pilon al puterii statale, iar acţiunea militară era regula şi nu excepţia în cadrul relaţiilor internaţionale; interesele erau impuse prin forţă, accesul la resurse se făcea prin cucerirea de teritorii sau prin obligarea învinsului la plata unor sume de bani sau la furnizarea unor bunuri în natură, o parte a forţei de muncă era asigurată din rândul prizonierilor de război sau a populaţiei cucerite; între factorul economic şi cel militar a existat o legătură directă, care devine şi mai importantă în condiţiile actuale: factorul economic furnizează capital, tehnologie şi echipamente militare necesare ducerii războiului, iar factorul militar asigură, prin descurajare, stabilitatea şi securitatea necesare dezvoltării factorului economic; ţinând cont de trăsăturile specifice forţelor armate moderne – dislocabilitate, flexibilitate, mobilitate, capacitate ridicată de proiecţie, de mobilizare rapidă, susţinere logistică, înaltă tehnologizare, putem afirma că doar un număr limitat de state pot atinge şi menţine un nivel al puterii militare care să le asigure superioritatea şi prin aceasta puterea în plan regional sau internaţional;

factorul politic – este determinat de forma de guvernământ, de competenţa şi de credibilitatea autorităţilor, de capabilitatea acestora de a asigura stabilitate internă, de a crea condiţiile dezvoltării celorlalţi factori ai puterii şi relaţii de bună vecinătate, incluzând încheierea de alianţe politico-militare cu statele vecine; pe termen scurt, un sistem dictatorial poate creşte puterea statului prin luarea unor măsuri nepopulare, prin conducerea centralizată a economiei şi subordonarea acesteia unui scop precis determinat, cum ar fi cel al pregătirii în vederea declanşării unui confllict armat; pe termen lung însă, în lipsa unor rezultate care să se regăsească în creşterea nivelului general al bunăstării societăţii, adeziunea populaţiei la obiectivele politice stabilite se va diminua, fiind posibile mişcări pentru răsturnarea conducerii politico-militare;

6 din 33

factorul psihologic – a fost adesea subestimat, dar s-a dovedit decisiv în soluţionarea unor conflicte, îndeosebi a celor care s-au desfăşurat pe o perioadă lungă de timp; factorul psihologic este legat de moralul şi coeziunea populaţiei, de capacitatea acesteia de a face faţă unor privaţiuni care se extind pe o perioadă îndelungată, dar şi de legitimitatea cauzei războiului; conştiinţa purtării unui război drept, de apărare a teritoriului sau a valorilor proprii, omogenitatea etnică şi lingvistică a populaţiei se constituie într-un multiplicator de forţă care va înclina decisiv balanţa confruntării;

factorul informaţional – este considerat din ce în ce mai mult o componentă cheie, deoarece „informaţia este putere”; cunoaşterea permanentă a situaţiei (situational awarness) reprezintă o condiţie sine-qua-non a obţinerii succesului, în timp de pace şi mai ales la război; în timp de pace, cunoaşterea în detaliu a mediului politic, economic, militar şi cultural asigură orientarea politicii statului către contracararea riscurilor şi ameninţărilor identificate, precum şi anticiparea, pe baza analizelor, a evoluţiei acestora; în timp de război, punerea la dispoziţia structurilor de conducere, în timp scurt, a unor informaţii exacte, actuale şi relevante, despre evenimente care au loc în mediul operaţional, este o precondiţie a succesului, deoarece permite, în primul rând, scurtarea ciclurilor de orientare, observare, decizie, acţiune. Concret, se reduce timpul necesar elaborării estimărilor, analizelor, planurilor şi ordinelor de operaţie, se asigură datele necesare fundamentării deciziilor, se reduc la maximum incertitudinile şi se maximizează eficacitatea acţiunii forţelor, prin acţiunea sincronizată a acestora, alegerea optimă a momentului şi locului acţiunii, reducerea vulnerabilităţilor, evitarea surprinderii de către adversar; dominaţia şi superioritatea informaţională, înţelese printr-o cunoaştere mult mai exactă a mediului aerian, terestru şi naval în care au loc acţiunile militare ale forţelor proprii în raport cu adversarul, sunt concepte tot mai des utilizate de strategii militari, care au scos în evidenţă că, în condiţiile războiului modern, decizia rapidă şi acţiunea oportună sunt hotărâtoare pentru deznodământul acestuia; folosirea pe scară largă a mijloacelor de comunicaţii şi informatică interconectate, a dispozitivelor şi sistemelor cu inteligenţă artificială aduce în atenţie un tip nou de risc – ameninţarea terorismului cibernetic.

Analizând rolul informaţiei şi a tehnologiei asupra celor două tipuri de putere identificate (hard, respectiv soft), Robert O. Keohane identifică următoarele efecte4:

Putere hard Putere soft

În beneficiul actorilor mari

revoluţia în afaceri militare;

culegerea de informaţii cu mijloace tehnice;

economii;

În beneficiul actorilor mici

disponibilitate comercială; pieţe economice; vulnerabilitatea

infrastructurii;

O.N.G.-uri şi comunicare ieftină;

noi comunităţi virtuale;

Figura 1: Efectele tehnologiei informaţiei asupra puterii

Prioritatea acordată elementelor de putere de-a lungul timpului a fost în strânsă legătură cu etapele dezvoltării societăţii, printre momentele care au marcat evoluţia de la o etapă la alta numărându-se atât factori de ordin tehnologic, cum ar fi revoluţia industrială, cât şi factori de ordin

4 Keohane, O.Robert, Nye, S. Joseph, Putere şi interdependenţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p.2837 din 33

doctrinar, cum ar fi conceptele de război al întregului popor, războiul fulger, revoluţia în afacerile militare (RMA), războiul asimetric.

Analiştii politici şi geopoliticienii au dezvoltat chiar formule pentru estimarea puterii unui actor statal. Majoritatea acestora au avut la bază formula lui Cline, conform căreia:

P=(Mcr+E+M)x(S+V),unde:Mcr – masa critică (putere şi teritoriu);E – puterea economică;M – puterea militară;S – planificarea coerentă a strategiei naţionale;V – voinţă.

Plecând de la această formulă, Vasile Simileanu, în „Geopolitică şi centre de putere”, dezvoltă o altă formulă care ţine cont de noile realităţi ale secolului XXI:

P=(C+V+K+R+Mn)x[(∑S+W+EM)/µ]xA,unde:C - masa critică;V - vitalitatea naţiunii;K - nivelul de instruire;R - religii;Mn - minorităţi;S - capacitate strategică;W - capacitate de comandă;µ - resurse primare;A- alianţe militare.

Totodată, autorul5 clasifică sursele de putere în surse tangibile - forţă militară, poziţie geografică populaţie, capacitate economică - şi surse intangibile, care includ stabilitatea şi voinţa politică, liderii politici, coeziunea naţională, instituţiile, cultura, viziunea despre lume. Din punctul de vedere al principalelor teorii realiste (al naturii umane, ofensive şi defensive), au fost identificate următoarele cauze ale implicării statelor în lupta pentru putere6:

Realismul naturii umane

Realismul defensiv Realismul ofensiv

Care sunt factorii care determină statele să intre în competiţia

pentru putere?

Dorinţa de putere, inerentă în state

Structura sistemului Structura sistemului

Cât de multă putere îşi doresc statele?

Atât de multă cât pot obţine. Statele maximizează puterea relativă, iar hegemonia este princi-palul lor ţel.

Nu cu mult mai multă putere decât au. Statele urmăresc menţinerea echili-brului de putere

Atât de multă cât pot obţine. Statele maximizează pute-rea relativă, iar hegemonia este principalul lor ţel.

Figura 2: Cauze ale implicării statelor în lupta pentru putere

1.2 Scopuri şi cauze ale războaielor – delimitări conceptuale

5 Simileanu, Vasile, Geopolitică şi centre de putere, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2010., p.112.6 Mearsheimer, John, Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, Bucureşti, 2003.

8 din 33

Scopurile şi cauzele războaielor au fost analizate de specialişti din diferite domenii de activitate – economişti, politologi, polemologi, strategi militari şi filozofi. Însă, ca urmare a faptului că viziunea acestora era diferită şi limitată de propria experienţă şi expertiză, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte răspunsurile formulate. În sinteză, în rândul principalelor cauze identificate, pe baza cărora au fost construite şi dezvoltate, în literatura de specialitate, o serie de teorii, pot fi enumerate7:

inegalitatea de putere dintre state, care favorizează agresivitatea statelor puternice şi alimentează teama celor slabe, determinându-le pe acestea din urmă să urmărească încheierea de alianţe sau să lanseze atacuri preventive (Tucidide);

dorinţa de putere şi de dominare a liderilor, atribuirea rolului de valoare fundamentală securităţii, convingerea că o atitudine pacifistă va îndemna celelalte state să treacă la agresiune (Machiavelli);

starea de anarhie şi dilema securităţii, care antrenează reacţii succesive, propagate prin efectul dominoului (Hobbes);

neîncrederea, egoismul, teama, interesele individuale ale statelor împiedică dezvoltarea relaţiilor de cooperare şi favorizează războiul (J.J. Rousseau);

dorinţa omului de a deţine puterea şi de a domina, precum şi lipsa echilibrului puteri în planul relaţiilor internaţionale (Morgenthau);

nevoia de prestigiu şi glorie, necesitatea accesului la resursele naturale şi bogăţiile altor teritorii (R. Aron);

arhitectura neechlibrată a sistemului internaţional, caracterizat printr-o distribuţie inegală a puterii, la care se adaugă nesoluţionarea disputelor teritoriale, rivalităţile de ordin ideologic, economic şi politic (Mearsheimer);

distribuţia inegală a avantajelor de ordin tehnologic şi economic între state, care va duce, printre altele, la schimbarea într-o anumită perioadă de timp a hegemonului, conform unui ciclu de creştere, apogeu şi declin (R. Gilpin).În ciuda diferenţelor de abordare, majoritatea acestor teorii ajung la concluzia că războaiele

sunt recurente, inevitabile, fiind inerente naturii umane şi sistemului de relaţii stabilite între state. Cauzele enumerate mai sus sunt cauze de ordin general şi evidenţiază „esenţa ultimă” a originii războaielor. Cu alte cuvinte, indiferent de tipologia şi natura declarată a războaielor, factorul declanşator se va regăsi, mai mult sau mai puţin evident, în rândul acestora. O menţiune care trebuie făcută este aceea că, de regulă, există un cumul de cauze, care se întrepătrund şi creează împreună condiţiile transformării unor tensiuni şi diferenduri în conflict.

Din analiza pe care am efectuat-o a rezultat că majoritatea teoriilor au aplicabilitate în rândul conflictelor interstatale dar şi în conflictele desfăşurate în interiorul statelor. Indiferent că sunt războaie etnice, religioase, de secesiune, teroriste sau insurgente, acestea au avut la bază, în esenţă, în marea lor majoritate, factori de natură socială (inegalitatea de şanse, anarhia, lipsa echilibrelor, tratamentul preferenţial al unor grupuri etnice sau religioase), psihologică (dorinţa de putere şi de dominare, interesul propriu, nevoia de prestigiu şi de glorie) sau economică (distribuţia inechitabilă a resurselor între comunităţi, şomajul, sărăcia).

Investigarea războaielor interetnice care au avut loc în perioada imediat următoare încheierii Războiului Rece, a celor religioase din primele decenii ale mileniului pe care îl traversăm şi a celor insurgente în curs de desfăşurare în state cum ar fi Siria relevă că animozităţile şi tensiunile dintre diferitele grupuri sociale care s-au confruntat nu ar fi condus la conflicte armate dacă nu ar fi avut şi un substrat economic şi social.

O analiză interesantă a proceselor politice în planul relaţiilor internaţionale, care include scopul şi condiţiile de folosire a instrumentelor de putere, o face Keohane în „Putere şi interdependenţă”, comparându-le pe acestea în funcţie de viziunea realistă, respectiv cea care are în vedere interdependenţa complexă care se stabileşte între actori. Sintetic, această analiză este prezentată în tabelul de mai jos8:

7 Cioculescu, Şerban, Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Ed. Militară, Bucureşti, 2007.8 Keohane, O.Robert, Nye, S. Joseph, Putere şi interdependenţă, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p.80.

9 din 33

RealismInterdependenţă

complexă

Scopurile actorilorScopul primordial va fi securitatea militară

scopurile actorilor pot varia;

actorii care operează la nivel mondial îşi urmăresc propriile scopuri;

Instrumente ale politicii statelor

Chiar dacă pot fi folosite o serie de alte instrumente, cum sunt cele economice, cel mai eficient dintre acesta va fi forţa militară

Instrumentul major îl reprezintă manipularea interdependenţelor

Formarea agendei

Agenda va fi stabilită în funcţie de ameninţările legate de securitate şi de schimbări ale balanţei de putere

Agenda va fi modificată în funcţie de schimbările care vor afecta distribuţia relaţiilor de putere

Conexarea temelor

Conexările vor determina micşorarea diferenţelor şi vor consolida ierarhia dintre state în plan internaţional

Deoarece forţa îşi reduce din eficienţă, conexările se vor realiza mai dificil

Rolul organizaţiilor internaţionale

Rolul organizaţiilor interna-ţionale va fi minim, acestea fiind limitate de forţa militară a statelor

Rolul organizaţiilor inter-naţionale va fi de stabilire a agendei

Figura 3: Procesele politice în condiţii de realism şi interdependenţă complexă

Războiul, „domeniu al vieţii şi al morţii, calea spre supravieţuire sau spre nimicire9”, cum îl numea Sun Tzi, nu este un scop în sine. Scopul războiului trebuie să se circumscrie scopului stabilit la nivel politic, fiind bine cunoscută afirmaţia lui Clausewitz conform căreia „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, şi anume cele militare”. Din această cauză, un război strategic total, chiar dacă este din punct de vedere tehnic posibil, este foarte improbabil, deoarece nimicirea totală a adversarului şi producerea unor consecinţe ecologice ireversibile nu sunt obiective politice viabile.

Unii autori10 apreciază că scopul politic al războiului vizează succesul acţiunii forţelor armate, ocuparea sau eliberarea teritoriului cucerit de către adversar, contracararea politicii „faptului împlinit”, apărarea prin luptă armată a intereselor fundamentale ale statului şi a ordinii constituţionale.

1.3 Crizele secolului XXI şi gestionarea acestora

1.3.1 Tipuri de crizeDezvoltarea neliniară a societăţii, ca sistem, înrăutăţirea condiţiilor generale, acumularea

tensiunilor, incompatibilităţilor şi disfuncţionalităţilor creează crize, interne sau externe, care nu pot fi ignorate şi impun măsuri de soluţionare, prin intermediul diferitelor instrumente. Neadministrarea crizei, în sensul neluării măsurilor necesare atenuării contradicţiilor, mai ales în

9 Sun, Tzî, Arta războiului, Ed. Militară, Bucureşti, 1976, pag.31.10 Paul, Vasile, Războiul mileniului trei, Ed. D.B.H., Bucureşti, 2000, p.80.

10 din 33

fazele lor incipiente, sunt factori favorizanţi ai extinderii acesteia. Este de dorit ca instrumentele de gestionare să fie folosite în mod gradat, pornind de la recunoaşterea problemei, negocieri, un permanent dialog politic, concesii, presiuni politice, iar instrumentul militar să fie folosit doar în ultimă instanţă.

În literatura de specialitate sunt menţionate şi descrise diverse tipuri de crize. Din multitudinea de clasificări, considerăm că cea mai elaborată şi exactă este următoarea11:

după criteriul geografic: crize periferice (nu afectează interesele marilor puteri), crize succesive şi crize ulterioare Războiului Rece;

după spaţiul în care se manifestă: crize locale, regionale, naţionale, bilaterale, continentale, mondiale;

după resursele pe care le implică: crize de resurse umane, de materii prime, financiare, bancare şi demografice;

după origini şi cauze: crize progresive (cu evoluţie graduală) şi crize subite (impredictibile şi de scurtă durată);

după rol: crize induse, calculate şi accidentale; după soluţiiile adoptate: crize de dezvoltare (crize specifice sistemelor ajunse într-o anumită

etapă a evoluţiei), de legitimitate (neacceptarea unei soluţii existente, care şi-a demonstrat limitele), de onestitate (utilizarea incorectă a informaţiei, în scopuri neconforme cu interesele organizaţiei) şi de competenţă (specifice situaţiilor în care resursa umană necesară funcţionării organizaţiilor şi-a atins limitele);

după mediul în care acţionează: crize interne şi externe; după mediul evolutiv: crize politice, economice, culturale, ideologice, de imagine, ecologice

şi de mediu, etnico-confesionale; după urgenţă: crize imediate, urgente şi susţinute (desfăşurate pe o perioadă mai mare de

timp); după domeniul în care se manifestă: crize diplomatice (apar în relaţiile dintre state),

economice (care pot fi generate de alte tipuri de crize), sociale (apar în legătură cu valorile fundamentale ale unei societăţi), informaţionale (generate de nefuncţionarea sistemelor informaţionale), financiare (afectează instituţii financiar-bancare sau întreaga societate), militare (care implică folosirea violenţei organizate), psihologice, tehnologice şi ecologice (apar în urma afectării semnificative a factorilor de mediu).În contextul secolului XXI, în majoritatea crizelor, indiferent de tipul acestora, vor interveni

alături de factorii declanşatori interni (care au fost principala cauză a crizelor recente) şi o serie de factori externi, care sunt determinaţi de contextul politic regional sau internaţional, dar mai ales de măsurile de răspuns luate de organizaţiile care preiau sarcina gestionării lor.

1.3.2 Managementul crizelorÎn plan internaţional, unele organizaţii cum sunt NATO şi ONU, care au ca obiectiv, printre

altele, apărarea păcii şi securităţii mondiale, au iniţiat şi dezvoltat un sistem propriu de prevenire a conflictelor dar şi de management al crizelor. Alianţa Nord-Atlantică12 dispune de politici, planuri şi instrumente pentru a interveni rapid, prin declanşarea unor operaţii de management al crizei, fie acestea umanitare, militare sau politice, printre tipul de operaţii posibile numărându-se cele de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor (monitorizări, consultări, inspecţii), impunerea păcii (implementarea de sancţiuni, de zone de interdicţie aeriană, restaurarea păcii), construcţia păcii (sprijinirea structurilor politice şi a celor destinate reconstrucţiei economiei unui stat) şi realizarea păcii (supraveghere, demobilizare, demilitarizare, asistenţă), fiecare dintre acestea desfăşurându-se într-un anumit cadru juridic (reguli de angajare) şi prin procedee diverse.

În mod ideal, acţiunile trebuie să anticipeze desfăşurarea evenimentelor, să permită analiza şi prognoza acestora, să fie bazate pe cunoaşterea în detaliu a cauzelor lor intrinseci. În prim-planul eforturilor de gestionare a crizei trebuie să se afle imperativul evitării producerii de pierderi de vieţi

11 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.207-209.12 http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49192.htm, accesat la 23.01.2014.

11 din 33

omeneşti. Cheia succesului este un management integrat al crizei, care să juxtapună în mod optim eforturile şi resursele componentei civile şi a celei militare. Eficienţa şi eficacitatea acţiunilor sunt strâns legate de o intervenţie cât mai rapidă, hotărâtă şi energică, de acţiunea unitară a cât mai multor actori, pentru punerea în comun a resurselor, de separarea părţilor aflate în conflict. Promptitudinea reacţiei şi conjugarea eforturilor tuturor actorilor implicaţii sunt determinante pentru împiedicarea extinderii crizei în zonele proxime focarului.

Pentru stingerea conflictului vor fi necesare, ca măsuri obligatorii, dezarmarea facţiunilor rivale, colectarea şi distrugerea armamentului, protecţia populaţiei civile, asigurarea pazei obiectivelor politice, administrative şi militare, rezolvarea problemei refugiaţilor, organizarea de alegeri, instaurarea ordinii de drept, dizolvarea organizaţiilor ilegal constituite.

Răspunsul şi responsabilitatea autorităţilor statului în scopul managementului crizei sunt strâns legate de tipul acesteia. De exemplu, în cazul crizelor nonmilitare, provocate de factorii de mediu (incendii de proporţii, cutremure, inundaţii, căderi masive de zăpadă), care afectează viaţa populaţiei civile şi bunurile acesteia, sunt aplicabile reglementările specifice managementului situaţiilor de urgenţă. În România, responsabilitatea conducerii şi coordonării acţiunilor în situaţii de urgenţă revine Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Acesta va integra eforturile tuturor structurilor care fac parte din Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă – Comitetele ministeriale, comitetele locale şi judeţene, serviciile publice comunitare profesioniste pentru situaţii de urgenţă, centrele operative special constituite. Conform O.G. 21 / 2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, la baza managementului situaţiilor de urgenţă vor sta următoarele principii:

previziunea; prevenirea, desfăşurarea cu prioritate a acţiunilor destinate salvării vieţilor omeneşti; asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale omului; asumarea de către autorităţile publice cu atribuţii în domeniu a responsabilităţii acţiunilor

întreprinse; cooperarea permanentă cu organizaţiile destinate managementului situaţiilor de urgenţă de la

nivel regional şi internaţional; desfăşurarea activităţilor specifice în deplină transparenţă; acţiunea continuă şi graduală a autorităţilor, în funcţie de amploarea şi intensitatea

evenimentelor generatoare de situaţii de urgenţă.La nivelul Ministerului Apărării Naţionale, acţiunile sunt coordonate de Comitetul

Ministerial pentru Situaţii de Urgenţă, prin intermediul Centrului Operativ din cadrul Centrului Militar Naţional de Comandă. În cazul apariţiei situaţiilor de criză care ameninţă ordinea publică, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor se înfiinţează, în conformitate cu reglementările Hotărârii Guvernului nr. 373 din 2008, Centrul Naţional de Conducere a Acţiunilor de Ordine Publică. Acest comitet asigură elaborarea şi implementarea deciziilor, elaborarea proiectelor de acte normative în domeniul respectării ordinii publice în situaţii de criză, interoperabilitatea forţelor de ordine publică, testarea şi verificarea capacităţii operaţionale a acestora, managementul informaţiilor şi cooperarea pe plan intern şi internaţional, în cazul acţiunilor desfăşurate în comun. Pentru managementul situaţiilor de criză de natură teroristă funcţionează, în condiţiile Legii 535 din 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului. Coordonarea sistemului se asigură de Serviciul Român de Informaţii, prin Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, din cadrul Direcţiei Generale de Prevenire şi Combatere a Terorismului.

De cele mai multe ori, participarea forţelor armate la gestionarea crizelor ia forma operaţiilor militare altele decât războiul. Operaţiile militare altele decât războiul sau operaţiile de stabilitate şi sprijin presupun executarea unor acţiuni ale forţelor armate (acţiuni care nu întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria războaielor), cu sau fără folosirea armamentului militar, în scopul gestionării crizelor, prevenirii conflictelor sau a împiedicării extinderii lor, precum şi pentru a asigura cadrul necesar reinstituirii unui climat de normalitate. De cele mai multe ori, forţele armate nu vor avea rolul principal în soluţionarea crizelor, dar vor desfăşura acţiuni specifice şi îşi vor

12 din 33

conjuga efortul cu cel al altor instrumente de putere aflate la dispoziţia autorităţilor, naţionale sau internaţionale. Operaţiile de stabilitate includ: combaterea terorismului, sprijinul acţiunilor antidrog, controlul armamentelor, asistenţă umanitară şi civică, impunerea de sancţiuni, demonstraţiile de forţă. Deşi sunt operaţii care nu implică pentru forţele armate un grad de risc similar cu cel al acţiunilor de luptă, acestea prezintă un nivel ridicat de complexitate. Ele pot evolua cu rapiditate de la acţiuni non-combatante la cele combatante, de autoapărare, sau chiar de impunere a păcii cu forţa armelor, în funcţie de mandantul încredinţat. Forţele de intervenţie vor fi confruntate cu situaţii atipice, pentru care, de cele mai multe ori, militarii nu au pregătirea sau dotarea necesară. O mare parte a armamentului şi tehnicii de luptă îşi pierde din utilitate şi eficienţă în unele tipuri de intervenţii cum ar fi, de exemplu, cele de interpunere între facţiunile rivale în scopul impunerii păcii. Mai mult, soluţionarea diferendelor impune participarea la negocieri, unele cu caracter politic, care necesită abilităţi diplomatice pe care liderii militare e posibil să nu le deţină. Este adevărat că, în scopul acumulării de cunoştinţe şi deprinderi în acest domeniu, se desfăşoară unele forme de pregătire CIMIC (Cooperarea civil-militară), iar unele structuri militare au în compunere compartimente al căror rol este de a sprijini misiunea prin cultivarea de relaţii cu liderii comunităţilor din zonele în care se desfăşoară acţiunile. Apreciem totuşi că forţele armate nu sunt cele mai adecvate pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni. Operaţiile de sprijin, care includ asistenţa umanitară externă (operaţii de salvare, managementul consecinţelor accidentelor biologice, chimice, nucleare, radiologice) şi operaţiile de sprijin intern (sprijinul impunerii legii, operaţiuni de salvare în caz de calamităţi naturale, asistenţa comunităţii), sunt destinate ajutorării autorităţilor publice centrale sau locate, atunci când acestea nu dispun de mijloace sau mijloacele sunt insuficiente pentru a face faţă unei situaţii de urgenţă.

Operaţiile desfăşurate în etapa post-conflict au o importanţă deosebită, deoarece creează condiiţiile reinstituirii stării de normalitate şi de împiedicare a reizbucnirii conflictului. Printre cele mai importante faze ale etapei post-conflict sunt13:

dezamorsarea conflictului; pentru fi posibilă derularea acestei faze, trebuie întrunite o serie de condiţii cum ar fi implicarea organizaţiilor internaţionale şi a marilor puteri, cumulată cu dorinţa părţilor de a înceta confruntările armate; printre acţiunile care pot fi desfăşurate în această fază pot fi enumerate: impunerea sancţiunilor economice (embargou, blocadă), impunerea interdicţiei aeriene, interpunerea sau intervenţia directă;

reabilitarea părţilor aflate în conflict; în cadrul acestei faze, care se extinde de fapt până la reinstituirea stării de normalitate, se urmăreşte reducerea tensiunilor, reconcilierea părţilor, colectarea armamentului;

stabilizarea; este faza în care se pregătesc şi se desfăşoară alegerea noilor autorităţi centrale şi locale şi are loc preluarea puterii de către acestea, se desfăşoară operaţii împotriva forţelor care urmăresc subminarea noii ordini (prin acţiuni cum ar fi cele de tip terorist) sau care vor să profite de pe urma situaţiei de confuzie şi de lipsă de autoritate (traficanţii de droguri, contrabandiştii), se constituie forţele armate capabile de a prelua sarcina asigurării securităţii de la contingentele multinaţionale;

reconstrucţia şi revenirea la normalitate; deoarece implică mai ales acţiuni de refacere a infrastructurii distruse în timpul conflictului (în primă urgenţă, de repunere în funcţiune a utilităţilor necesare populaţiei) este o fază în care rolul primordial revine factorului economic; obiectivul acestei faze este a reduce la maximum probabilitatea reizbucnirii conflictului.

1.4 Trăsături ale războaielor moderne

Una din trăsăturile caracteristice ale structurilor militare actuale este dată de reducerea continuă a dimensiunii acestora, aşa-numitul proces de demasificare. În opinia noastră, faptul că importanţa armatelor de masă s-a diminuat se datorează următoarelor categorii de factori:

13 http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/ssa3.pdf, accesat la 26.01.2014.13 din 33

a) factori de natură economică: întreţinerea armatelor de masă presupune cheltuirea unor sume uriaşe, cheltuieli care nu sunt la îndemâna tuturor statelor; pe termen lung, efectuarea unor astfel de cheltuieli neproductive se va concretiza în dezechilibre majore, deficite, creşterea datoriei publice;

b) factori de natură tehnologică; evoluţia tehnologiei în domeniul militar a permis o schimbare de paradigmă, prin înlocuirea dimensiunii cantitative cu o dimensiune calitativă; miniaturizarea, automatizarea sistemelor de arme, creşterea preciziei şi bătăii armamentului, a puterii de distrugere a muniţiilor, dezvoltarea capacităţilor de transport aerian, au redus numărul platformelor de luptă şi numărul personalului din componenţa echipajelor, au condus la apariţia unor structuri formate dintr-un număr redus de militari, dar cu performanţe sporite;

c) factori de natură conceptuală; doctrina nucleară a represaliilor masive a fost înlocuită cu cea a ripostei graduale şi a războiului nuclear limitat, iar conceptele de agresiune indirectă, război mediatic, de comandă control, cibernetic şi informaţional, război de coaliţie, război asimetric şi război economic au produs schimbări în strategia militară; armatele bazate pe serviciul militar obligatoriu au fost înlocuite deja în majoritatea statelor din Europa cu armate de profesionişti; transpunerea în practică a noilor concepte aduce în atenţia specialiştilor provocări de natură diferită şi complexă, cum ar fi formarea unor forţe manevriere, cu o mobilitate ridicată, interoperabile, capabile de a îndeplini o gamă largă de misiuni, dezvoltarea unor capabilităţi informatice extinse, interconectate în cadrul unor reţele care să fie în măsură să transmită, în timp real, informaţii de la senzori către centre de fuziune şi ulterior la decidenţi.În războaiele viitoare, vor fi folosite intens o serie de echipamente şi tehnologii noi, cum ar

fi14: echipamente dispuse în spaţiul cosmic, care vor permite identificarea şi lovirea

precisă a trupelor de la toate nivelurile – strategic, operativ şi tactic; soldaţi „digitizaţi” şi roboţi miniaturali; echipamente capabile să neutralizeze armamentul convenţional, precum şi cele

destinate scoaterii din funcţiune a sistemelor şi reţelelor informatice; arme capabile să provoace modificări ale fenomenelor meteorologice, cutremure şi

inundaţii; tehnologii destinate controlului mulţimilor sau inducerii unor aşa-numite

comportamente „programate”.Va creşte deci gradul de tehnologizare şi sofisticare a armamentului, a sistemelor de

cercetare şi achiziţii de date, a celor de comandă, control, comunicaţii şi de asistare a deciziei, fapt ce va atrage după sine digitizarea şi automatizarea câmpului de luptă, necesitatea profesionalizării şi super-specializării militarilor. Totodată, fizionomia conflictelor va fi determinată de acţiunea unor factori cum ar fi15 creşterea numărului statelor deţinătoare de armament nuclear, accentul pus pe scoaterea din luptă a potenţialului economic, folosirea armelor ecologice (tectonice, geofizice), creşterea preciziei şi razei de acţiune a sistemelor de lovire, întrebuinţarea unor noi tipuri şi categorii de mijloace, extinderea războiului în spaţiul cosmic.

Cele mai multe operaţii vor avea un caracter întrunit, caracter dat de integrarea, în cadrul unui efort comun, a acţiunii coordonate a cel puţin două din cele patru categorii de forţe ale armatei: terestre, aeriene, navale şi speciale. Eficienţa acţiunilor întrunite a fost demonstrată în cadrul bătăliilor aero-navale din timpul războiului din fosta Iugoslavie sau a bătăliilor aero-terestro-navale din timpul celor două războaie din Golf. Supertehnologizarea va permite executarea operaţiilor militare cu ritmuri înalte şi prin surprindere, proiecţia rapidă şi extracţia forţelor, executarea manevrelor, desfăşurarea acţiunilor pe obiective, realizarea unor dispozitive de luptă cu o dezvoltare largă, cunoaşterea permanentă a situaţiei. Comanda şi controlul vor fi facilitate de organizarea modulară a statelor majore dar şi de posibilitatea comunicării directe dintre comandant şi orice

14 Paul, Vasile, Războiul mileniului trei, Ed. D.B.H., Bucureşti, 2000, p.42.15 Paul, Vasile, Războiul mileniului trei, Ed. D.B.H., Bucureşti, 2000, p.47.

14 din 33

soldat aflat în acţiune. Nu toate armatele vor dispune însă de aceste tehnologii de ultimă generaţie, deoarece există o conexiune directă între nivelul dezvoltării economice şi cel al puterii militare. Prin urmare, apreciem că decalajele dintre armate vor creşte, corespunzător decalajelor economice, ceea ce ne conduce la concluzia că numărul conflictelor asimetrice va creşte.

O analiză a trăsăturilor noilor tipuri de războaie scoate în evidenţă faptul că, în viitor, va creşte importanţa mijloacelor neletale în soluţionarea conflictelor. Războiul cibernetic, informaţional şi economic mută accentul de la armele cinetice la cele necinetice, iar acest lucru se va răsfrânge asupra organizării şi dotării armatelor. Conceptele menţionate mai sus au fost elaborate, în marea lor majoritate, de către strategii militari ai statelor dezvoltate din SUA şi Europa şi probabil că doar acestea vor reuşi, cel puţin în următoarele decenii, să concretizeze şi să operaţionalizeze în totalitate dezvoltările teoretice. Schimbările preconizate necesită o viziune clară pentru transpunerea conceptelor în proiecte concrete, costuri însemnate, conducere politică stabilă, coeziune şi voinţă naţională, economie performantă. De aici rezultă că doar o parte a armatelor vor fi în măsură să întrebuinţeze, pe scară largă, într-un orizont mediu de timp, tactici şi proceduri neletale pentru scoaterea din luptă şi neutralizare a adversarului.

Începând cu sfărşitul secolului XX, strategii militari americani au clasificat conflictele în conflicte de joasă intensitate, conflicte de intensitate medie şi conflicte de mare intensitate. Conflictele de joasă intensitate au o arie limitată de răspândire, se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp, includ, în general, acţiuni de amploare redusă, cum ar fi cele teroriste, combinate cu acţiuni politico-militare şi presupun16:

o definire clară a ameninţării; determinarea scopurilor şi obiectivelor; stabilirea forţelor participante, a punctelor tari şi a vulnerabilităţilor acestora; analizarea şi determinarea riscurilor; precizarea regulilor de angajare.

În ceea ce priveşte conflictele de intensitate medie, se apreciază17 că acestea vor avea în viitor un rol tot mai mare, vor fi războaiele globalizării şi se vor caracteriza prin folosirea intensă a înaltei tehnologii, inclusiv a sistemelor de arme moderne, cu grad de precizie şi de distrugere ridicat.

Probilitatea apariţiei conflictelor de mare intensitate se va menţine în continuare la un nivel relativ redus, având în vedere ameninţările şi pericolele pe care le generează întrebuinţarea armamentului strategic nuclear. Totuşi, nu se poate elimina în totalitate posibilitatea unui astfel de război, în contextul în care unele state dictatoriale, impredictibile, posedă deja sau sunt pe cale să se înarmeze cu armament nuclear. Trebuie menţionat însă că există pericolul izbucnirii unui război cu folosirea armelor nucleare şi între state considerate stabile, credibile, dar care nu şi-au rezolvat încă disputele istorice, teritoriale sau de altă natură (de exemplu, tensiunile dintre India şi Pakistan, state posesoare de arme nucleare legate de controlul Kashmirului, dintre Israel şi Iran, care au poziţii aparent ireconciliabile în problema palestiniată şi nu numai, etc.).

Apreciem că războaiele locale vor continua să predomine şi în secolul XXI, din punct de vedere numeric, spectrul confruntărilor armate. Dacă în timpul Războiului Rece, războaiele locale erau un paravan prin care se confruntau de fapt în mod indirect marile puteri, prin intermediul statelor aflate oficial în război, în prezent acestea au loc mai ales între statele cu un nivel scăzut al dezvoltării economice din Africa şi Orientul Apropiat, care concurează pentru aceleaşi resurse. În cadrul acestui tip de războaie, zonele de desfăşurare ale acţiunilor militare sunt mai restrânse, mobilizarea populaţiei poate fi parţială, amploarea confruntărilor poate fi mai redusă.

O tendinţă a ultimilor ani o reprezintă creşterea numărului actorilor non-statali care deţin armament militar şi care sunt instruiţi după reguli militare, înfiinţaţi în mod legal. Apărând sub diferite denumiri – contractori de securitate, firme de securitate, „armate de închiriat” sau armate private, aceştia sunt în esenţă mercenari, care oferă servicii specifice, atât de consultanţă de securitate cât şi acţiuni care presupun utilizarea armamentului, în schimbul unei solde. Prin urmare,

16 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.161.17 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.161.

15 din 33

se produce o mutaţie importantă în ceea ce priveşte cauzele pentru care cetăţenii unui stat iau arma în mână pentru a lupta. Accentul se deplasează de la lupta pentru apărarea interesului naţional, a unei cauze sau ideologii, la lupta pentru interesul propriu, care include primirea unei remuneraţii şi posibilitatea continuării unei evoluţii într-o carieră similară celei militare.

Formate în general din foşti militari, aceste armate private au jucat un rol destul de important îndeosebi în războaiele locale de joasă intensitate, în acţiunile post conflict, în state măcinate de războaie civile, desfăşurând în special acţiuni de pază şi protecţie a oficialităţilor şi a firmelor care operează în zone cu grad ridicat de instabilitate, fiind şi o soluţie temporară pentru acoperirea unui vid de securitate, până la constituirea formaţiunilor statale capabile să îndeplinească acest rol. Mai mult, se intenţionează folosirea contractorilor înarmaţi la bordul navelor comerciale18, pentru a contracara acţiunile piratereşti în zonele în care acestea proliferează (coastele Somaliei, Asia de Sud, America Centrală), acţiuni care au adus prejudicii imense companiilor maritime, sub forma răscumpărărilor pe care au trebuit să le plătească. O diferenţă importantă faţă de forţele regulate o constituie o mai mare flexibilitate, mobilitate, adaptabilitate, dar şi capacitate de reacţie, ţinând cont de faptul că, pentru intervenţia lor într-o zonă de conflict nu este necesară, în cele mai multe cazuri, aprobarea instituţiilor statului, proces consumator de timp, care se poate dovedi un element critic atunci când este necesară rezolvarea rapidă a unei situaţii.

Pentru organismele internaţionale cu atribuţii în gestionarea păcii şi securităţii internaţionale, prezenţa firmelor de securitate oferă importantul avantaj al reducerii (dar nu al eliminării) bugetelor destinate susţinerii unor forţe însemnate de menţinere a păcii. Pentru statele care şi-au asumat rolul de apărărori ai ordinii mondiale, firmele de securitate reprezintă o alternativă la utilizarea forţelor regulate şi evită probleme cum ar fi cele privind opoziţia opiniei publice în situaţia existenţei unui număr ridicat al pierderilor umane în rândul acestora (opinia publică joacă un rol important în luarea unor decizii de politică externă, cum ar fi cea de intervenţie militară). Există însă unele probleme legate de întrebuinţarea acestui tip de forţe, care se referă la aspecte de legitimitate dar şi juridice, cum ar fi statutul, mandatul şi regulile de angajare. Pentru actorii statali, acceptarea înfiinţării în mod legal a firmelor de securitate şi a misiunilor lor echivalează cu renunţarea la monopolul asupra violenţei, monopol pe care statele şi l-au rezervat, până în prezent, ca element de bază în asigurarea funcţionării lor. Acţiuni recente ale firmelor private de securitate au fost înregistrate în Irak, dar şi în Afganistan (gărzi de corp pentru oficialităţi) sau Columbia (la folosirea elicopterelor pentru distrugerea culturilor de coca)19.

Trebuie însă menţionat că, uneori, disiplina şi controlul în interiorul acestor firme de securitate nu a ajuns la nivelul celor din armatelor regulate. Astfel, unele firme au fost implicate în scandaluri, abuzuri, încălcări ale legilor şi ale dreptului internaţional umanitar, fiind înregistrate şi participări la violuri, masacre, execuţii20, în timp ce altele au fost angajate pentru a înăbuşi eventuale revolte interne (inclusiv pro-democraţie), limitarea influenţelor externe, executarea unor operaţiuni speciale21. În aceste condiţii, se impunea creşterea transparenţei acţiunilor întreprinse de firme dar şi un cadrul legislativ care să le reglementeze în detaliu.

Luând act de aceste fapte precum şi de alte încălcări ale principiilor internaţionale, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat „Convenţia internaţională privind interzicerea recrutării, finanţării şi instruirii mercenarilor”, care a intrat în vigoare în anul 2001. Faptul că doar un număr redus de state au semnat până în prezent această convenţie permite formularea unor concluzii privind prioritatea acordată intereselor naţionale, în detrimentul respectării unor principii fundamentale.În prezent, printre cele mai importante firme care activează în domeniu sunt22:

G4S, care are un număr de peste 625.000 de angajaţi, în peste 125 de ţări; Unity Resources Group, care operează în zone instabile din Asia, America, Europa şi Africa;

18 http://www.globalsecurity.org/military/library/news/2011/07/mil-110708-irna04.htm, accesat la 18.01.2013.19 http://www.informationliberation.com/?id=26599, accesat la 18.01.2014.20 http://www.isn.ethz.ch/iiss/prap316.htm], accesat la 18.01.2013.21 http://adevarul.ro/international/in-lume/o-armata-mercenari-emiratele-arabe-unite-1_50ba04637c42d5a663b01 bbf/index.html, accesat la 18.01.2013.22 http://www.money.ro/cele-mai-puternice-armate-de-mercenari-din-lume_1217198.html, accesat la 18.01.2014.

16 din 33

Erynis, care oferă servicii în special de pază a infrastructurii petroliere din Africa (de exemplu, în Congo);

Asia Security Group, o firmă din Afganistan, angajată inclusiv pentru paza convoaielor NATO;

DynCorp, cu peste 10.000 de angajaţi, care au luptat în Columbia, Peru, Sudan; Aegis Defense Services, care a furnizat servicii de profil atât O.N.U. cât şi S.U.A.

17 din 33

CAPITOLUL 2SECOLUL XXI ŞI RĂZBOAIELE SALE

2.1 Războaiele etnice şi religioase – o ameninţare perpetuă

2.1.1 Războaiele etnice Corelate într-o anumită măsură cu războaiele religioase, războaiele etnice vor continua să fie

prezente în spectrul conflictelor şi în secolul XXI. Aşa cum s-a întâmplat şi în perioadele anterioare, dificultăţile economice, perceperea unei anumite injustiţii sociale, rivalităţile istorice vor alimenta tendinţele separatiste şi segregaţioniste. La sfârşitul secolului XX, societatea a fost martora unui val de acţiuni de discriminare, purificare, omogenizare sau genocid etnic. Deşi majoritatea acţiunilor de purifcare etnică şi genocid etnic au avut loc în Africa (Congo, Ruanda, Sudan), acestea au fost prezente, în mod surprinzător, şi pe continentul european, în timpul conflictelor care au urmat procesului de dezintegrare a Iugoslaviei, în Kosovo, Croaţia, Bosnia şi Muntenegru. Tot în contextul unei dezagregări, de data aceasta a Uniunii Sovietice, au avut loc conflictele interetnice din Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Cecenia şi Transnistria. Tensiunile interetnice, menţinute în stare latentă în timpul ocupaţiei sovietice, s-au transformat, după redobândirea autonomiei şi redesenarea graniţelor, în conflicte sângeroase. Chiar dacă majoritatea acestor conflicte armate au încetat în acest moment, ele s-au transformat în „conflicte înghetaţe”, care pot fi reactivate în orice moment.

Nici continentul european nu pare a fi situat în afara pericolului conflictelor etnice. O serie de state europene sunt ameninţate de eşecul multiculturalismului dar şi de existenţa unor tendinţe separatiste care nu pot fi neglijate în analiza geopolitică a continentului, cum ar fi: Belgia – dorinţa populaţiei flamande de a se separa de cea valonă; Spania - separatismul Cataloniei şi a Ţării Bascilor, susţinut de gruparea ETA; Marea Britanie – mişcarea pentru independenţă a Irlandei de Nord, susţinută de IRA (Armata Republicană Irlandeză) şi a Ţării Galilor, susţinută de Mişcarea Republicană Galeză; Italia – mişcarea secesionistă susţinută politic de Liga Nordului. Instabilităţile se amplifică atunci când mişcărilor separatiste li se suprapun politicile iredentiste şi revanşarde ale unor state, care le pot asigura acestora sprijinul militar şi ajutorul economic de care au nevoie pentru garantarea şanselor de succes.

Din punct de vedere militar, intervenţia în soluţionarea conflictelor etnice comportă o serie de limitări, cum ar fi23: lipsa coeziunii şi a sprijinului politic (atât al statelor contributoare cu trupe, cât şi al ONU), sprijinul limitat al populaţiei, incapacitatea structurilor militare de a gestiona situaţia cu costuri scăzute, necesitatea evitării lovirii ţintelor care ar putea determina escaladarea conflictului precum şi menţinerea la un nivel minim a „pierderilor colaterale”, lipsa unui scop clar definit. În ceea ce priveşte centrele de greutate care trebuie urmărite în cadrul proceselor de planificare a operaţiilor, acestea trebuie să includă24: forţele armate participante la conflict, conducerea politico-militară, sprijinul economic şi politic extern, sprijinul populaţiei. Un element

23 http://strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/parameters/Articles/1995/stofft.htm, accesat la 11.01.2014.24 http://strategicstudiesinstitute.army.mil/pubs/parameters/Articles/1995/stofft.htm.

18 din 33

esenţial pentru obţinerea succesului îl constituie armonizarea constrângerilor şi limitărilor de ordin politic cu centrele de greutate identificate.

Considerăm că, printre dificultăţile pe care le ridică o intervenţie în scopul stopării crimelor împotriva umanităţii şi a genocidelor s-a numărat şi lipsa unui cadru legislativ adecvat care să permită iniţierea acţiunilor militare împotriva unui stat suveran. În scopul eliminării acestui obstacol, a fost elaborat conceptul „responsabilitatea de a proteja”, conform căruia o intervenţie militară împotriva unui stat care nu este în măsură să îşi protejeze cetăţenii sau care acţionează deliberat împotriva acestora este legitimă. Intervenţiile umanitare, chiar dacă au fost efectuate în numele acestui principiu rămân totuşi controversate, ridicându-se în continuare o serie de dileme de ordin juridic şi moral. Totodată, există opinii care consideră intervenţiile umanitare pretexte pentru justificarea unor acţiuni care urmăresc de fapt promovarea unor interese geopolitice şi extinderea prezenţei militare în zone de interes. Lista intervenţiilor umanitare desfăşurate după încheierea Războiului Rece include operaţiile Unified Task Force - Somalia, 1992, Uphold Democracy - Haiti, 1994, UNAMIR – Ruanda, 1994 UNTAET – Timorul de Est, 1999, bombardarea Iugoslaviei de către NATO în 1999, intervenţia militară din Libia, 2011. Dorind să îşi asume un rol mai important în plan internaţional, Uniunea Europeană intenţionează desfăşurarea, în 2014, a unui contingent militar în Republica Africa Centrală.

Complementar pierderilor umane, în rândul consecinţelor conflictelor etnice se regăseşte problema umanitară, constând în foamete, acutizarea sărăciei, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, strămutarea sau refugierea populaţiei civile. Situaţia umanitară a populaţiei civile este îngreunată şi de durata conflictelor, în general mai mare decât a celor interstatale. Astfel, conform studiilor 25, în timp ce durata medie a conflictelor interstatale este de trei ani iar cea a războaielor civile este de cinci ani, conflictele etnice se întind, în medie, pe o perioadă de zece ani.

2.1.2 Războaiele religioase Deşi încheierea Războiului Rece părea să marcheze şi sfârşitul perioadei războaielor

ideologice, acest lucru nu s-a întâmplat. Conflictele secolului XXI par să demonstreze veridicitatea teoriei lui Samul Huntington formulate în lucrarea sa „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, conform căreia, în perioada următoare, cauzele principale ale războaielor vor fi de ordin religios şi cultural.

Politica şi religia tind să se întrepătrundă tot mai mult, să interacţioneze într-o relaţie de „simbioză”, reciproc avantajoasă. Acest lucru este evident mai ales în statele în care perceptele religioase au fost ridicate la rang de lege (de exemplu, legea islamică – sharia, este adoptată de majoritatea statelor musulmane, în forma ei tradiţională sau modificată, în urma influenţelor occidentale). Interdependenţa religie-politică are însă consecinţe în planul securităţii şi stabilităţii, fapt demonstrat de ponderea războaielor religioase în totalul războaielor civile. Astfel, în timp ce în perioada 1940-1950, 25% dintre războaie aveau caracter religios, ponderea acestora a crescut la 43% după anul 200026. La începutul milieniului trei, structura religioasă a lumii cuprindea catolici 17,4%, ortodocşi 3,5%, protestanţi 5,6%, musulmani 19,8%, hinduşi 13,3%, budişti 5,9%, la care se adaugă credincioşi de alte religii şi agnostici27. Din punctul de vedere al lui Huntington, acestei structuri religoase îi corespund opt tipuri de civilizaţii, pe care el le defineşte astfel: occidentală, ortodoxă, sinică (zona Chinei şi Asiei de Sud Est), a Americii Latine, musulmană, japoneză, hindusă şi a Africii sub-sahariene.

Asistăm în prezent, atât la evoluţii ale culturii politice şi religioase, cât şi la o nouă confruntare ideologică, dar care nu are la origine o dihotomie de tip capitalism-comunism, ci o exacerbare a ideologiei religioase, şi anume a celei islamiste. O religie tânără în raport cu celelalte mari religii ale lumii, islamismul traversează o perioadă de frământări, care au condus, în opinia noastră, la acţiuni diametral opuse.

25 http://www.systemicpeace.org/conflict.htm, accesat la 18.01.2014.26 Mârşu, Ştefan, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial, Ed. RAO, Bucureşti, 2011, p.343.27 Mârşu, Ştefan, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial, Ed. RAO, Bucureşti, 2011, p.343.

19 din 33

Pe de o parte, sub impactul unor factori cum ar fi cel al globalizării, a fost posibilă pătrunderea informaţiei în interiorul celor mai închistate comunităţi, fapt ce a generat, la rândul său, presiunea pentru schimbare socială, pentru guvernarea după legi democratice şi nu conform legii islamice, solicitarea de alegeri libere, emanciparea femeii. În rândul conflictelor pentru schimbarea regimului politic se înscriu cele care au marcat aşa-numită „primăvară arabă”, cum au fost numite războaiele civile sau demonstraţiile care au cuprins ţări ca Libia, Tunisia, Algeria, Yemen, Maroc începând cu anul 2010. O parte a acestor revoluţii, coordonată cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicaţii şi a Internetului, s-au soldat cu răsturnarea de la putere a unor dictatori (în Egipt, Tunisia şi Libia).

Pe de altă parte, susţinătorii islamismului radical consideră propagarea ideilor democratice şi a celorlalte valori occidentale ca fiind o ameninţare la adresa propriei identităţi religioase şi au declanşat, în consecinţă, un război sfânt (jihad) împotriva „necredincioşilor”. Se conturează astfel ideea că, în secolul XXI, principalii opozanţi ai războaielor religioase vor fi creştinii şi musulmanii. Nu vor fi excluse nici confruntările dintre musulmani şi hinduşi, motivate însă de dispute teritoriale, (cum ar fi disputa dintre India şi Pakistan pentru controlul regiunii Kashmir), dintre musulmani (uiguri) şi budişti (cauza principală fiind tendinţele separatiste ale provinciei Xinjiang din China), dintre evrei şi musulmani (care au la bază lupta pentru controlul teritoriilor ocupate de Israel).

2.2 Războiul total – o relicvă a trecutului?

O clasificare cu care se operează în mod frecvent este cea care opune războaiele totale celor locale. În cadrul războaielor totale, naţiunile întrebuinţează toate instrumentele şi mijloacele disponibile, incluzând:

resursele economice: ramurile industriei vor fi militarizate şi vor fi orientate pentru producerea cu predilecţie a bunurilor cu destinaţie militară; obiectivele industriei militare devin ţinte principale ale atacurilor planificate; controlul economiei se va exercita centralizat, iar statul va lansa comenzi care vor avea prioritate faţă de celelalte categorii de bunuri; dacă economia nu va fi în măsură să producă în ritmul solicitat, vor fi efectuate rechiziţii din cadrul bunurilor cu utilizare dublă – civilă şi militară; statele care vor dispune de materii prime şi alte resurse naturale proprii vor avea un avantaj important în faţa adversarului, în special dacă războiul se prelungeşte pe o perioadă mai lungă de timp;

resurse umane: populaţia civilă va fi mobilizată la locul de muncă sau va fi înrolată în cadrul unităţilor armatei; statele care dispun de forţă de muncă suficientă şi înalt calificată vor putea menţine un ritm ridicat al producţiei, fiind totodată posibilă producerea de armament care încorporează tehnologie înaltă, precum şi introducerea inovaţiilor tehnologice, prin extinderea rapidă a proceselor de cercetare-dezvoltare;

resursele militare: vor fi întrebuinţate toate categoriile de forţe ale armatei, toate genurile de arme, vor fi înfiinţate prin mobilizare noi unităţi, iar acestea se vor completa cu echipamentele şi materialele din stocurile operative şi strategice; în primă urgenţă vor intra în acţiune forţele de reacţie imediată, ulterior intervenind unităţile cu termen lung de constituire, după operaţionalizarea completă a acestora; completarea piederilor şi instruirea rezerviştilor vor fi executate de către unităţile de generare-regenerare;Războiul total este un război de masă, care presupune efortul, de cele mai multe ori de

durată, al unei întregi naţiuni. Lecţiile învăţate din conflictele ultimilor ani demonstrează că determinantă pentru acest tip de război este voinţa naţiunii de a continua războiul şi de a învinge, chiar dacă acestea dispun de resurse tangibile considerabil mai mici decât cele ale adversarului (vezi victoria Vietnamului împotriva SUA şi a Afganistanului împotriva URSS). De multe ori, războaiele totale sunt războaie de uzură, care pot îngenunchea voinţele naţiunilor dar şi voinţa politică de a le continua, cu atât mai mult dacă sunt războaie nedrepte, sau dacă interesele şi cauzele pentru care se poartă nu sunt vitale pentru existenţa acestora. Se poate pune de aceea în mod legitim întrebarea – în ce măsură şi până la ce punct va susţine un stat un partener de alianţă, de care este legat doar

20 din 33

printr-un acord politico-militar. În astfel de cazuri, conducerea politică va fi supusă la presiuni de către propriul popor, pentru a găsi rapid o modalitate de soluţionare a conflictului.

Un alt element care ar putea ridica în prezent semne de întrebare referitoare la adeziunea populaţiei la obiectivele războiului rezultă din schinbarea, observată în ultimele decenii, a modului de raportare a cetăţeanului faţă de stat. Ascensiunea individualismului care caracterizează ultimele generaţii, creşterea mobilităţii populaţiei care rezultă din libertatea de circulaţie specifică globalizării, tendinţa de punere a siguranţei personale deasupra oricăror altor valori, existenţa sentimentului cetăţenilor din păturile defavorizate ale societăţii că sunt abandonaţi de către stat, sunt aspecte care vor influenţa considerabil loialitatea populaţiei mobilizate la locul de muncă sau chemată sub arme faţă de acesta. Se adaugă privaţiunile la care va fi supusă populaţia civilă, privaţiuni rezultate din consecinţele atacurilor asupra reţelelor de comunicaţii (căi ferate, drunuri de aprovizionare şi rocadă, centre nodale), telecomunicaţii (reţele de telefonie fixă şi mobilă), energetice (centrale electrice, baraje ale hidrocentralelor, reţele de distribuţie a energiei electrice), asupra surselor de aprovizionare cu mijloace de subzistenţă sau de altă natură şi din pericolul folosirii mijloacelor de nimicire în masă.

2.3 Aspecte ale războaielor asimetrice şi neconvenţionale

Prin război neconvenţional înţelegem acel tip de război care opune armatelor regulate alte tipuri de structuri, înarmate şi organizate mai mult sau mai puţin după reguli militare, de diferite dimensiuni. Totodată, fac parte din categoria războailelor neconvenţionale şi războaiele care opun armate regulate, dar în care cel puţin una aplică în luptă tactici şi proceduri diferite de cele clasice.

Trăsătura marcantă a războaielor neconvenţionale este asimetria, disproporţionalitatea dintre puterea şi tacticile de luptă ale actorilor implicaţi. Folosirea elementului surpriză, aplicarea forţei asupra punctelor vulnerabile ale adversarului, clandestinitatea, contopirea până la confundare cu masa populaţiei, ignorarea legilor şi obiceiurilor războiului, atacarea fără discernământ atât a obiectivelor civile, cât şi militare, sunt elemente care caracterizează în cel mai înalt grad acest tip de acţiuni.

Deplasarea tipologiei conflictelor din zona războaielor convenţionale în cea a războaielor asimetrice, neconvenţionale s-a datorat, în cea mai mare parte, dezechilibrului de forţe în plan internaţional şi multiplicarea efectelor distructive ale armamentului modern. Unii autori28 consideră definitorii pentru războaiele asimetrice următoarele trăsături:

o anumită imprevizibilitate a acţiunilor şi efectelor, precum şi evoluţia haotică a acestora;

variabilitatea configuraţiei structurilor; adaptarea rapidă a acţiunilor la modificarea condiţiilor iniţiale, însoţită de capacitatea

rapidă de regenerare; abilitatea de a iniţia acţiuni de diversiune.

În ceea ce priveşte tipurile de asimetrii, acestea pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii29:

După raportul de forţe În funcţie de duratăPozitivă Pe termen scurtNegativă Pe termen lung

28 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.29.29 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.29.

21 din 33

După modalitatea în care se manifestă În funcţie de riscurile pe care le reprezintăDeliberată Întâmplătoare

După natura acumulărilorMaterială CantitativăPsihologică Calitativă

2.3.1 Războiul de gherilăRăzboiul de gherilă este definit ca fiind folosirea tacticilor de tipul „loveşte şi fugi” de către

grupuri de dimensiuni reduse, mobile care acţionează într-un teritoriu controlat de forţele regulate30. Analizat de mulţi teoreticieni şi strategi militari (Sun Tzi, Jomini, Clausewitz, Mao Tze Tung), acest tip de război a fost cunoscut şi sub diferite alte denumiri – război naţional, război popular, război revoluţionar sau insurecţie.

Apreciem că cel mai important teoretician al războiului de gherilă a fost Mao Tze Tung, prin lucrarea sa „On guerilla warfare”. În cadrul acestei lucrări, scrisă în perioada în care China era angajată în lupta împotriva Japoniei cotropitoare, Mao identifică în rândul celor mai importante repere ale unui război de gherilă necesitatea unei strategii politice naţionale (care include, fără a se limita la acesta, factorul militar) şi a obţinerii sprijinului populaţiei (pentru Mao, populaţia este „marea” în care trebuie să înoate „peştele” – gherilele - pentru a supravieţui)31.

Istoria consemnează victorii importante obţinute de către forţe inferioare numeric împotriva unor forţe superioare, folosind tactici de gherilă. În rândul celor mai semnificative războaie de gherilă pot fi enumerate: războiul partizanilor iugoslavi împotriva Germaniei naziste în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, războiul vietnamezilor împotriva francezilor din perioada 1953-1954 şi a SUA din perioada 1965-1975, războiul dintre URSS şi Afganistan între 1978-1989, dintre Federaţia Rusă şi Cecenia între 2000-2009, la care se adaugă cele două aflate în derulare în Irak şi Afganistan, declanşate de intervenţia SUA. Războiul de gherilă – „războiul celui slab împotriva celui puternic”- este un exemplu tipic de război neconvenţional, asimetric, în care se confruntă două forţe semnificativ inegale din punct de vedere al raportului de forţe. Inegalitatea de forţe este de fapt cea care dictează porcedeele specifice de acţiune ale gherilelor. Vor fi evitate confruntările directe, clasice cu forţele convenţionale, acţiunile executate bazându-se în majoritatea lor pe conspirativitate şi surprindere.

Dezavantajul în număr va fi compensat prin libertatea de acţiune, gherilele având în majoritatea situaţiilor iniţiativa, posibilitatea de a alege obiectivul pe care îl vor ataca şi situarea în timp a acestui atac. De regulă, vor fi alese obiectivele situate în adâncimea teritoriului ocupat, mai slab apărate, dar a căror scoatere din funcţiune produce un puternic impact emoţional şi simbolic, la care se vor adăuga efectele economice – pierderile rezultate prin blocarea căilor de acces, a perturbării şi dezorganizării activităţii industriale şi comerciale, interzicerea accesului la resurse. Scoaterea repetată din funcţiune a obiectivelor este de natură a demonstra incapacitatea guvernului de a le proteja şi de a creşte nemulţumirea populaţiei împotriva acestuia. Semnificativ este faptul că, în unele situaţii, confruntarea a avut loc mai întîi sub forma unui război dus între forţe regulate şi s-a transformat, în urma înfrângerii uneia dintre acestea, în război de gherilă.

Strategia urmărită este uzura şi hărţuirea permanentă a adversarului, prin executarea de ambuscade, raiduri, capcane, atacuri cu obiectiv limitat, menţinerea unui climat de nesiguranţă în rândurile acestuia şi, în final, sub presiunea evenimentelor, dar şi a opiniei publice „ forţarea” unei decizii politice favorabile. De menţionat este faptul că, de cele mai multe ori, forţele de gherilă nu vor înfrânge din punct de vedere militar forţele regulate, fie în sensul producerii acestora unor pierderi umane şi materiale atât de însemnate, încât să modifice considerabil raportul de forţe, fie al capturării şi nimicirii acestora. O mare importanţă în succesul gherilelor o are alegerea terenului. În acest sens, analiza ultimelor conflicte scoate în evidenţă două orientări. Prima dintre aceasta 30 http://dictionary.reference.com/browse/guerrilla+warfare, accesat la 22.01.2014.31 http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/mao-zedong%E2%80%99s-on-guerrilla-warfare-and-joseph-kabila%E2%80%99 s-lost-opportunity, accesat la 02.02.2014.

22 din 33

corespunde aşa-numitor gherile rurale. Bazele din care acestea îşi vor lansa operaţiunile sunt situate, cu predilecţie, în zone izolate, muntoase, greu accesibile şi greu de cercetat, sau chiar în afara graniţelor, unde se vor afla, de regulă, sub protecţia statului vecin, care îşi urmăreşte prin aceasta propriile interese (destabilizarea unui potenţial rival, creşterea propriei influenţe militare şi politice, sprijinul unei anumite etnii sau grup religios). Dezavantajele gherilei urbane constau, în principal, în distanţele crescute faţă de obiectivele de atacat, posibilităţile reduse de aprovizionare, mai ales în situaţia controlului căilor de comunicaţie de către forţele regulate, contactul redus cu populaţia civilă. A doua orientare, care a început să prindă contur în ultima parte a secolului XX şi prima parte a secolului XXI, corespunde gherilei urbane. Gherilele urbane folosesc cu prioritate oraşele ca baze de aprovizionare şi refacere, precum şi ca mediu principal de confruntare. Mediul urban constituie, aşa cum a fost demonstrat în timpul războaielor din Irak şi Afganistan, zone favorabile pentru aprovizionarea cu armament, echipament, materiale dar şi cu mijloace de subzistenţă, asigurând în acelaşi timp şi posibilitatea de adăpostire a luptătorilor (mai mult, disiparea în rândul populaţiei civile poate duce la situaţii în care luptătorii acţionează, în afara perioadelor în care desfăşoară acţiuni de luptă, sub acoperirea unei meserii). Totodată, legătura cu populaţia locală se realizează cu uşurinţă, fiind posibilă desfăşurarea cu eficienţă maximă a acţiunilor de îndoctrinare şi de câştigare de simpatizanţi.

La avantajele enumerate se mai pot adăuga32: posibilităţi crescute de recrutare şi antrenare a luptătorilor; existenţa unor multitudini de surse de informaţii, fapt care facilitează culegerea de informaţii

despre adversar; distanţele relativ reduse până la obiective şi posibilitatea deplasării în ascuns până în

apropierea acestora; condiţii favorabile pentru întrebuinţarea procedeelor de luptă specifice: atacurile prin

surprindere, ambuscadele şi hărţuirea; existenţa unor spaţii înguste şi a construcţiilor cu grad ridicat de rezistenţă, care favorizează

ducerea luptei de apărare împotriva unui adversar superior numeric.În ceea ce priveşte resursele financiare, acestea pot proveni de la state-sponsor, prin filiera

serviciilor secrete, de la forţele adverse, obţinute prin şantaj, de la proprii membri, sau din donaţiile făcute de către populaţia civilă care aderă la cauza gherilelor. Armamentul şi tehnica provin, de regulă, din acelaşi surse, la care se adaugă capturile făcute în urma confruntărilor desfăşurate cu succes, achiziţii de la funcţionari sau militari corupţi şi de la reţelele transfrontaliere de crimă organizată. Deoarece armamentul folosit este în general simplu şi ieftin, uneori artizanal, costurile legate de aprovizionarea şi mentenanţa acestuia sunt reduse. La aceasta se adaugă faptul că, de cele mai multe ori, rezistenţa la privaţiuni a luptătorilor de gherilă este mai mare decât a soldaţilor, iar necesităţile de asigurare a subzistenţei sunt mai mici.

Gherilele sunt organizate de regulă în echipe (3-5 luptători), grupe (6-10 luptători) şi detaşamente (18-30 luptători), care îndeplinesc, de regulă următoarele misiuni33:

desfăşurarea de acţiuni informative şi contrainformative; nimicirea forţelor adversarului, dar şi a trădătorilor şi colaboraţioniştilor; întârzierea executării manevrelor de către adversar prin blocarea căilor de

comunicaţii; atacarea şi ninimirea forţelor adversarului aflate în deplasare pe căile de comunicaţii

rutiere şi feroviare; atacarea şi distugerea unor obiective importate de infrastructură (gări, porturi,

aeroporturi) sau ale forţelor armate adverse (puncte de comandă, centre de recrutare, centre de comunicaţii);

răpirea unor lideri politico-militari; eliberarea prizonierilor de război.

32 http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2003/GHERILA.pdf, accesat la 18.01.2014.33 http://www.armyacademy.ro/biblioteca/anuare/2003/GHERILA.pdf, accesat la 18.01.2014.

23 din 33

În anumite situaţii, este posibilă acţiunea conjugată a gherilelor cu cea a unor structuri regulate, care fac parte din forţele de intervenţie ale altui stat, ale coaliţiei multinaţionale sau a unei facţiuni desprinse din armata guvernamentală.

2.3.2 Războiul împotriva criminalităţii organizateGlobalizarea informaţiei, a schimburilor de mărfuri şi persoane a condus totodată şi la

consecinţe nedorite în planul securităţii, cum ar fi dezvoltarea criminalităţii organizate transfrontaliere. Structurile crimei organizate, dispunând de reţele tot mai complexe şi de fonduri tot mai însemnate şi-au multiplicat puterea, devenind actori non-statali importanţi, cu conexiuni la nivelurile înalte ale conducerii statale, capabile să influenţeze deciziile politice prin coruperea funcţionarilor, a liderilor politici şi a formatorilor de opinie, dar şi să obţină protecţie din partea organelor statului (cu precădere în statele neconsolidate). În sfera activităţilor acestor organizaţii intră comerţul ilegal cu armament, traficul de droguri şi de carne vie, activităţi aducătoare de profituri considerabile. Unele dintre aceste organizaţii dispun, pe lângă fonduri importante de bani, de parcuri proprii de nave şi aeronave, armament de infanterie, mijloace de comunicaţii sofisticate. Un exemplu edificator referitor la resursele de care dispun cartelurile crimei organizate este folosirea de către organizaţiile criminale din Columbia a unui submarin artizanal, dotat cu echipament de ultimă generaţie (GPS, sisteme de vedere pe timp de noapte), de mici dimensiuni pentru transportul drogurilor34, care putea evita cu uşurinţă sistemele radar ale poliţiei. Astfel, mijloacele militare ale unor organizaţii criminale transnaţionale sunt suficient de mari pentru a ameninţa statele neconsolidate, vorbindu-se tot mai des de aşa numite zone gri, în care acestea din urmă nu îşi pot exercita puterea35.

Procesul de „spălare” a banilor este favorizat de politica de confidenţialitate a băncilor, care îngreunează sau chiar face imposibilă identificarea titularilor de cont. Relaxarea politicilor vamale în interiorul diferitelor regiuni economice avantajează transferul ilegal de fonduri, armament şi droguri şi facilitează conexiunile dintre reţelele organizaţiilor criminale. În interiorul aşa-ziselor state eşuate, traficul ilicit se desfăşoară prin filiere care tranzitează zonele controlate de organizaţiile locale sau aflate sub protecţia uneia din facţiunile rivale sau chiar a funcţionarilor de poliţie corupţi. Flagelul organizaţiilor criminale este în măsură să destabilizeze statele şi să le pună sub controlul unor „lorzi ai războiului”, în timp ce ondurile obţinute în mod ilegal pot avea o contribuţie decisivă la alimentarea şi prelungirea unor conflicte locale.

În rândul conflictelor finanţate din fondurile provenite din traficul de droguri sau care au legătură cu disputele privind controlul unor culturi generatoare de astfel de venituri pot fi menţionate36:

acţiunile gherilei marxiste 1919 din Peru; războiul din Liban; războiul civil din Tadjikistan; războiul din Sudan; războiul din Afganistan; războiul din Liberia.

Chiar dacă armata nu este instrumentul cel mai potrivit pentru lupta împotriva crimei organizate, de multe ori, lupta împotriva acesteia necesită intervenţii militare, de durată şi costisitoare, inclusiv ale unor forţe externe, cum ar fi cel al statelor vecine, interesate de interzicerea propagării fenomenului pe teritoriul lor.

2.3.3 Războiul împotriva pirateriei

34 http://content.time.com/time/world/article/0,8599,2061934,00.html#ixzz1I2o9jenR, accesat la 19.01.2014.35 Aymeric Chauprade, Thual Francois, Dicţionar de geopolitică, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p.405.36 Aymeric Chauprade, Thual Francois, Dicţionar de geopolitică, Ed. Corint, Bucureşti, 2003, p.405.

24 din 33

O sursă de instabilitate relativ neobişnuită pentru secolul XXI o constituie pirateria maritimă. Considerată drept o categorie de acţiune specifică secolelor XVII şi XVIII, pirateria cunoaşte un reviriment neaşteptat în ultimul deceniu, consecinţă a multiplelor probleme cu care se confruntă regiunile în care aceasta proliferează – sărăcie, lipsa perspectivelor, degradarea mediului înconjurător, criminalitate. În timp ce, în trecut, prin acţiunile piratereşti se urmărea capturarea pe mare a navelor şi a încărcăturilor acestora, în scopul valorificării sau folosirii lor pentru uz propriu, sau chiar subminarea economiilor statelor adverse (piraţii acţionând adesea la comanda monarhilor vremii), majoritatea acţiunilor recente au ca obiectiv capturarea navelor şi echipajelor în scopul obţinerii de răscumpărări.

Până în prezent, acţiunile piratereşti au costat economia mondială miliarde de dolari, plătite de armatori sau de companiile de asigurare. Veniturile obţinute le-au permis piraţilor achiziţionarea de ambarcaţiuni de mare viteză, echipamente moderne de comunicaţii, armament sofisticat (arme de asalt, aruncătoare de grenade). Răspunsul coordonat al comunităţii internaţionale la acest tip de ameninţare a venit destul de târziu, într-un moment în care fenomenul atinsese deja dimensiuni îngrijorătoare. O.N.U. a adoptat o serie de rezoluţii destinate contracarării pirateriei, cum ar fi rezoluţia 1851 din 2008, referitoare la acţiunile piraţilor din Somalia, prin care autoriza statele ale căror nave făceau obiectul atacurilor în Golful Aden să acţioneze pentru protejarea lor sau rezoluţiile 2018 din 2011 şi 2039 din 2012 împotriva piraţilor din Golful Guineea. Un rol activ în diminuarea fenomenului de piraterie maritimă l-a jucat NATO, care a desfăşurat acţiuni specifice de patrulare, descurajare, escortă şi protecţie pentru convoaie, încă din anul 2008. Cele mai importante misiuni au fost Allied Protector, Allied Provider şi Ocean Shield în Golful Aden şi Cornul Africii, Active Endeavor în Marea Mediterană. Pentru o strânsă cooperare şi coordonare cu companiile comerciale, Alianţa a înfiinţat un centru de coordonare al transporturilor – NATO Shipping Centre. Alături de navele statelor membre NATO au desfăşurat misiune de luptă împotriva piraţilor nave ale Uniunii Europene, în cadrul Operaţiunii Atalante, precum şi ale Rusiei, Indiei, Chinei, Iranului, Japoniei, Coreei de Sud, Australiei şi Malayeziei.

În unele cazuri, statele ale căror cetăţeni au fost luaţi ostatici pe mare au desfăşurat acţiuni de tip comando pentru eliberarea lor (de exemplu, raidul forţelor speciale ale Coreii de Sud în Marea Arabiei şi ale Malayeziei în Golful Aden, în 2011, în urma cărora membrii echipajelor au fost eliberaţi iar piraţii arestaţi)37. Măsuri de autoapărare, pasive şi active, au adoptat şi navele comerciale. Au fost angajaţi agenţi de securitate înarmaţi, au fost implementate sisteme automate de identificare şi au fost dotate navele cu echipamente ca tunuri cu apă şi sisteme anti-abordaj. Totuşi, aşa cum este cazul tuturor surselor de instabilitate, instrumentul militar nu va fi în măsură să stopeze singur acest fenomen, chiar dacă îşi va schimba strategia şi va desfăşura acţiuni nu numai împotriva navelor piraţilor, ci şi a bazelor de lansare a operaţiunilor acestora aflate în zonele de coastă (aşa cum au procedat unele state din Uniunea Europeană în 2012 – Franţa, Germania, Spania, Portugalia, Olanda şi Italia, când au atacat cu elicoptere de luptă baze ale piraţilor somalezi situate de-a lungul coastelor)38. Acţiunile militare trebuie să fie complementare unui summum de alte acţiuni desfăşurate de comunitatea internaţională, printre care se află combaterea sărăciei la nivel global, reducerea corupţiei, investiţii, acordarea de ajutor umanitar, reducerea efectelor schimbărilor climatice, ameliorarea cadrului legislativ în domeniul pescuitului ilegal şi a pirateriei maritime. Aceste condiţii sunt cu atât mai necesar mai ales din perspectiva faptului că, conform unor date 39, statele dezvoltate au contribuit indirect la această situaţie, prin suprapescuit şi deversarea rezidurilor toxice din nave în apropierea coastelor, reducând dramatic sursele de hrană şi de venituri ale populaţiilor din zonă.

37 http://www.foxnews.com/world/2011/01/23/skorea-releases-video-raid-hijacked-ship/, accesat la 20.01.2014.38http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/somalia/9266849/EU-anti-piracy-force-strikes-Somali-targets.html, accesat la 20.01.2014.39http://www.eurasiareview.com/on-piracy-and-pigeonholed-security-oped-16052011/?utm_source=feedburner&utm_ medium=email&utm_campaign=Feed%3A+eurasiareview%2FVsnE+%28Eurasia+Review%29&utm_content=Yahoo!+Mail.

25 din 33

2.3.4 Războiul informaţionalÎn general, războiul informaţional este definit ca fiind un ansamblu de acţiuni executate în

scopul interzicerii, exploatării sau distrugerii fluxului informaţional al adversarului, simultan cu protejarea sistemelor informaţionale proprii40. Din analiza definiţiei rezultă că războiul informaţional presupune două tipuri de acţiuni, de natură diferită: pe de o parte, acţiuni pasive, de protejare a informaţiilor proprii şi a fluxului informaţional al acestora, iar pe de altă parte acţiuni active, de tip ofensiv, îndreptate împotriva informaţiilor şi fluxurilor informaţionale ale adversarului. Acest tip de război, element esenţial al războiului cunoaşterii, se poartă într-un continuum temporal – pe timp de pace, în situaţii de criză şi în perioada desfăşurării ostilităţilor militare, continuum impus de rolul tot mai important pe care l-a dobândit informaţia în era conflictelor super-tehnologizate.

Spre deosebire de conflictele secolului XX, conflictele actuale au la bază un mecanism acţiune-reacţie care se desfăşoară foarte alert. Acţiunile adversarului sunt descoperite rapid cu ajutorul senzorilor de toate categoriile (electronici, optici, acustici etc.), iar informaţiile despre acestea sunt transmise în timp foarte scurt prin intermerdiul reţelelor moderne de comunicaţii la care sunt conectaţi (aplicându-se astfel conceptul de război bazat pe reţea – Network Enabled Capabilities). Informaţiile obţinute pot fi direcţionate către sistemele de arme (vectori de lansare a muniţiilor), către sistemele automate de asistare a deciziei (software de comandă control) sau direct către decidenţi. În acest mod, prin folosirea sistemelor electronice avansate, interconectate în cadrul unor reţele de tip mesh, cu grad foarte ridicat de descentralizare şi cu o redundanţă deosebită, se obţine o reducere considerabilă a duratei procesului de luare a deciziei (ciclul Boyd – observare, analiză, decizie, acţiune). Informaţia devine un multiplicator de forţă şi crează condiţii optime punerii în valoare a potenţialităţilor de care dispun actorii sistemului de relaţii internaţionale – economice, politice, diplomatice, culturale şi militare. Informaţiile şi circuitele parcurse de acestea pe timpul ducerii acţiunilor militare, dar şi în timp de pace sau situaţii de criză sunt ţintele vizate în cadrul războiului informaţional, fiecare dintre adversari sau potenţiali adversari încercând să obţină supremaţia sau superioritatea informaţională, văzute ca premize importante în procesul de obţinere a unui raport de putere favorabil.

Printre cele mai importante trăsături ale războiului informaţional putem enumera41: adversarii nu pot fi identificaţi cu precizie; nu există graniţe temporale sau geografice; există un număr mare de ţinte; atacurile sunt adesea dificil de identificat, iar contracararea lor se realizează în general după

un interval destul de lung de timp; atacurile pot fi executate cu mijloace care produc efecte disproporţionate în raport cu costul

lor redus de achiziţie; manipularea informaţiei poate fi realizată cu uşurinţă; este speculată, mai ales în timp de pace, existenţa unui vid legislativ, atât la nivel naţional

cât şi internaţional.Acţiunile de război informaţional pot fi atât de tip pasiv cât şi activ. În rândul acţiunilor de

tip activ, ofensiv putem include: distrugerea fizică a elementelor sistemelor informaţionale adverse, componenta de atac electronic din cadrul războiului electronic, acţiunile de influenţare psihologică a adversarului şi unele componente ale acţiunilor de înşelare sau inducere în eroare. Din rândul acţiunilor de tip pasiv, defensiv, putem enumera: protecţia psihologică, protecţia informaţională, sprijinul electronic şi protecţia (mascarea) electronică. Aceste acţiuni pot fi folosite succesiv dar mai ales simultan, pentru a creşte deruta în rândul adversarului şi a împiedica funcţionarea sistemelor de comandă şi control.

Prin inducerea în eroare se urmăreşte înşelarea adversarului, în scopul creării unei percepţii false a acestuia asupra realităţii câmpului de luptă, cum ar fi compunerea, dispunerea, dispozitivul de luptă şi cursul probabil de acţiune al forţelor proprii. Cele mai frecvente acţiuni de înşelare sunt:

40 http://edocs.nps.edu/npspubs/scholarly/biblio/Jan08-IWall_biblio.pdf, accesat la 24.01.2014.41 Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2011, p.307.

26 din 33

executarea lucrărilor de mascare, de camuflare a tehnicii şi personalului, de realizare a unor ţinte false, acţiuni menite a crea confuzie în rândul factorilor de decizie.

Războiul electronic42 este o componentă de bază a războiului informaţional, care foloseşte energia electromagnetică în scopul descoperirii, identificării şi interpretării informaţiei, exploatând în acest fel dependenţa sistemelor informaţionale de spectrul electromagnetic. Războiul electronic cuprinde acţiuni de sprijin, atac şi protecţie electronică. Acţiunile de sprijin electronic (Electronic Support), care cuprind la rândul lor acţiuni de ELINT (cercetare electronică) şi COMINT (cercetarea comunicaţiilor), constau în monitorizarea, interceptarea şi goniometrarea surselor de radiaţie electromagnetică a adversarului sau a potenţialului adversar. Aceste acţiuni se desfăşoară permanent, în scopul obţinerii de informaţii privind ameninţările şi riscurile din mediul de securitate, a creării şi actualizării bazelor de date, a elaborării estimărilor de informaţii, îndeosebi a celor privind interpretarea acţiunilor adversarului şi identificarea cursului cel mai probabil de acţiune al acestuia. Atacul electronic cuprinde o gamă largă de acţiuni de: îngreunare, neutralizare sau interzicere a lucrului mijloacelor radioelectronice ale adversarului, prin bruiaj electronic; înşelare a adversarului ca urmare a simulării, manipulării, imitării sau modificării caracteristicilor radiaţiilor electromagnetice, prin acţiuni de dezinformare electronică; scoaterii din luptă a mijloacelor electronice ale adversarului, prin acţiuni de distrugere fizică, executate cu fascicule electromagnetice sau cu arme cu energie dirijată (microunde, laseri de mare putere, impulsuri electromagetice). De exemplu, cu ajutorul sistemului HEL MD (High Energy Laser Mobile Demonstrator), un laser de mare putere din dotarea forţelor terestre ale SUA, s-a reuşit, în anul 2013, în cadrul unor teste, doborîrea a 90 de proiectile de mortiere şi a unor drone43. Deasemenea, compania Rheinmetall a testat în anul 2012 un sistem HEL cu puterea de 50KW, formată dintr-o turelă Oerlikon comandată de o unitate de control a focului, cu care s-a reuşit penetrarea, de la o distanţă de 1 km a unei ţinte cu grosimea de 15mm44.

Protecţia informaţională45 se desfăşoară în scopul ascunderii intenţiilor, capabilităţilor, compunerii şi dispunerii forţelor proprii, a limitelor în întrebuinţarea acestora, care vor conduce în final la realizarea unor estimări incorecte ale acestuia şi la luarea unor decizii inadecvate. Totodată, aceste acţiuni vor spori gradul de incertitudine în rândul factorilor de decizie şi durata de realizare a procesului de comandă şi control.

2.3.5 Războiul psihologicRăzboiul psihologic este, în opinia noastră, o componentă a războiului continuu, deoarece se

desfăşoară permanent, atât în timp de pace, cât şi în toate etapele conflictului. În conformitate cu AJP 2.0 – „Doctrina NATO de informaţii, contra-informaţii şi securitate”, operaţiunile psihologice sunt „activităţile psihologice planificate pe timp de pace şi de război asupra inamicului, amicului sau audienţei neutre, pentru a le influenţa atitudinile şi comportamentul, în vederea atingerii obiectivelor politice şi militare. Acestea includ activităţi psihologice strategice, activităţi de consolidare psihologică şi activităţi psihologice pe câmpul de luptă”. Prin modalităţi specifice de acţiune, războiul psihologic are un rol decisiv în conturarea, formarea şi manipularea percepţiilor, atitudinilor şi convingerilor unor grupuri ţintă, care pot fi formate atât din populaţia civilă, cât şi din membrii forţelor armate. În timp ce acţiunile psihologice care au ca ţintă populaţia civilă au capacitatea de a influenţa adeziunea acesteia la obiectivele stabilite la nivel politic şi implicit sprijinirea sau nu a efortului de război, cele care sunt îndreptate împotriva membrilor forţelor armate pot induce atitudini defetiste, neîncredere în comandanţi şi în armamentul din dotare, refuzul de a lupta, precum şi o imagine deformată, supradimensionată, neconformă cu realitatea a adversarului.

42 Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teotor, Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, Centrul Th.Ed. al Armatei, Bucureşti, 2004, p.213.43 http://www.rumaniamilitary.ro/tag/arme-cu-energie-dirijata, accesat la 20.01.2014.44 http://www.rumaniamilitary.ro/arme-cu-energie-dirijata-razboiul-stelelor-tot-mai-aproape accesat la 19.01.2014.45 Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teofor, Asimetria şi idiosincrasia în acţiunile militare, Centrul Th.Ed. al Armatei, Bucureşti, 2004, p.212.

27 din 33

Sincronizate şi integrate cu alte tipuri de acţiuni – economice, informaţionale, mediatice, acţiunile psihologice pot deveni expresia supremă a războiului, care, în opinia lui SunTzi, este de a înfrînge inamicul fără luptă46. Succesul operaţiilor psihologice depinde în mare măsură de identificarea corectă de către structurile specializate (formate din sociologi, lingvişti, psihologi) a celor mai vulnerabile ţinte (grupuri etnice defavorizate, categorii sociale nemulţumite de deciziile conducerii politice şi de condiţiile economice) şi de întocmirea, pe această bază, a strategiilor şi planurilor de acţiune. În ceea ce priveşte grupurile-ţintă formate din militari, vor fi speculate carenţele organizatorice ale comandanţilor şi statelor majore, neasigurarea condiţiilor de echipare, hrănire şi odihnă, lipsa de informaţii.

Formele războiului psihologic cuprind: propaganda (care poate fi albă, gri sau neagră, în funcţie de sursa de provenienţă), prin care

sunt răspândite, prin diverite medii (oral, scris sau combinat), mesaje conţinând ideologii şi concepţii menite a influenţa publicul ţintă în sensul dorit. Deşi, de cele mai multe ori, ţinta propagandei este adversarul, există şi o formă a acesteia îndreptată către forţele proprii, prin care se urmăreşte ridicarea moralului şi creşterea coeziunii colectivului;

manipularea, realizată prin acţiuni de înşelare, dezinformare şi intoxicare, a cărei ţintă este influenţarea voinţei, valorilor şi convingerilor unui grup, în scopul creării unor condiţii favorabile realizării intenţiilor urmărite de agresor (formarea unor convingeri dezirabile, obţinerea cooperării, reducerea ostilităţii faţă de prezenţa unor forţe străine, discreditarea conducerii politico-militare);

zvonul, o combinaţie de informaţie reală şi informaţie falsă, prin care se speculează temerile grupului ţintă şi lipsa informaţiilor transmise pe cale oficială.

2.3.6 Războiul ciberneticEvoluţia impresionantă din ultima perioadă a tehnologiei comunicaţiilor şi informaticii a

adus cu sine posibilităţi multiple de acces la informaţii şi cunoaştere, dar şi o serie de ameninţări şi vulnerabilităţi, atât la nivel statal, cât şi al sistemului de relaţii internaţionale. Considerat o nouă dimensiune a mediului de confruntare, alături de cel terestru, aerian, naval şi cosmic, mediul cibernetic oferă posibilitatea desfăşurării unor acţiuni prin surprindere şi cu un impact deosebit, in cadrul unui nou tip de război, denumit război cibernetic.

Război cibernetic este definit ca fiind „desfăşurarea de acţiuni ofensive în spaţiul cibernetic de către un stat în scopul distrugerii sau perturbării funcţionării infrastructurilor critice ale altui stat, concomitent cu desfăşurarea de acţiuni defensive şi contraofensive pentru protejarea infrastructurii cibernetice proprii”47. Paradoxul confruntării din mediul cibernetic constă în faptul că, cu cât un stat este mai informatizat şi depinde mai mult de sistemele automatizate de culegere şi prelucrare a datelor, interconectate în reţele, cu atât este mai vulnerabil în faţa atacurilor desfăşurate în acest mediu. Aceste trăsături pot determina includerea războiului cibernetic în rândul războaielor asimetrice, în care se confruntă forţe inegale din punct de vedere al înzestrării. Războiul cibernetic este una din componentele esenţiale ale „războiului continuu”, un „război al tuturor împotriva tuturor”, desfăşurat permanent, în timp de pace, în situaţii de criză şi la război. În consecinţă, atacurile cibernetice pot fi lansate împotriva unei game largi de obiective – civile (bănci, sisteme de monitorizare şi dirijare a traficului aerian şi feroviar, infrastructura de comandă a centralelor nucleare, baze de date) dar şi militare (reţele de senzori, sisteme automatizate de conducere a focului, sisteme de dirijare a platformelor de arme, reţele de comandă şi control). O dată cu introducerea virusului STUXNET în anul 2009 într-un reactor iranian de către autori încă neidentificaţi, războiul cibernetic şi-a demonstrat potenţialul distructiv şi a căpătat o nouă dimensiune – cea nucleară.

Multitudinea de actori care activează în mediul cibernetic şi care dispun de reţele informatice interconectate (agenţii guvernamentale, departamente, structuri ale administraţie

46 Sun, Tzi, Arta războiului, Ed. Militară, Bucureşti, 1976, p.36.47 http://www.mcsi.ro/Transparenta-decizionala/21/Strategie_Cyber_23052011, accesat la 07.02.2014.

28 din 33

centrale şi locale, structuri militare) impun cu necesitate dezvoltarea unei strategii comune la nivel guvernamental, dar şi la nivelul uniunilor şi alianţelor. Un sistem de securitate cibernetică48 trebuie să dispună de o componentă de cunoaştere (destinată punerii la dispoziţie a informaţiilor necesare elaborării măsurilor preventive), o componentă de prevenire (destinată limitării atacurilor cibernetice) şi o componentă de contracarare (destinată identificării şi interzicerii acţiunilor cibernetice ostile), care să răspundă următoarelor principii:

coordonarea – desfăşurarea acţiunilor conform responsabilităţilor specifice, pe baza unor planuri şi într-o concepţie unitară;

cooperarea – colaborarea strânsă între toate entităţile implicate în prevenirea şi contracararea acţiunilor cibernetice ostile;

eficienţa – folosirea optimă a resurselor la dispoziţie; prioritizarea – orientarea resurselor şi eforturilor pentru protejarea cu preponderenţă a

infrastructurilor critice; diseminarea – schimbul permanent de informaţii între structurile cu responsabilităţi în

domeniu.Identificând potenţialul războiului cibernetic de a destabiliza securitatea şi stabilitatea

regională şi internaţională, organizaţia nord-atlantică a inclus printre preocupările sale dezvoltarea unei capabilităţi proprii de răspuns la incidente cibernetice. Iniţiate la summit-ul de la Praga din 2002 şi continuate la summitul de la Riga din 2006, demersurile pentru realizarea unui sistem de „prevenire şi detecţie a atacurilor cibernetice, de redresare în urma apariţiei lor, de consolidare şi coordonare a capabilităţilor naţionale de apărare cibernetică”49 au fost incluse în Noul Concept Strategic de la Lisabona din 2010 şi s-au concretizat ulterior în Politica de apărare cibernetică şi în Planul de acţiune pentru implementare acesteia. Din 2010, apărarea cibernetică a fost inclusă în procesul de planificare a apărării (NATO Defence Planning Process), fiind totodată desemnată structura responsabilă pentru coordonarea acesteia - NATO Cyber Defence Management Board (CDMB), care este formată din responsabili din domeniul politic, operaţional, militar şi tehnic50.

Atacurile cibernetice executate în mod organizat, în timp de pace, asupra infrastructurii informaţionale şi-au dovedit potenţialul distructiv în anul 2007. Ţinta acestor atacuri a fost Estonia, o ţară dezvoltată din punct de vedere al reţelelor informatice, după o dispută cu Rusia legată de amplasarea unui monument al soldatului sovietic51. Atacurile concertate împotriva serverelor instituţiilor administrative şi a băncilor estoniene au paralizat practic activitatea acestora. Printre ţintele atacurilor s-au numărat52 siturile web ale guvernului, preşedenţiei, a majorităţii ministerelor, a poliţiei de frontieră, serverele DNS, serviciile comerciale de tip e-banking, cei mai importanţi provideri de Internet şi unii operatori de telefonie mobilă.

Nu doar NATO şi-a creat structuri specializate în domeniul apărării cibernetice, ci şi cea mai mare parte a statelor aliate, cum ar fi SUA (Cyber Command), Marea Britanie (GCHQ – Government Communications Headquarters), Franţa (ANSSI – Agence Nationale de la Securite des Systemes d’Information), Germania (NCDC - Nationales Cyber-Abwehrzentrum).

Specialiştii în domeniu au identificat trei forme de operaţii împotriva computerelor53: atacul reţelelor de calculatoare, care constă în distrugerea fizică a acestora; exploatarea reţelelor de calculatoare, prin care sunt sustrase informaţiile; apărarea reţelelor de calculatoare, prin care sunt protejate reţelele proprii împotriva

acţiunilor ostile.Prima acţiune în mediul cibernetic, coordonată şi sincronizată cu acţiunile din celelalte

medii de confruntare (terestru, aerian, maritim) a avut loc însă în timpul războiului dintre Georgia şi

48 http://www.mcsi.ro/Transparenta-decizionala/21/Strategie_Cyber_23052011, accesat la 01.02.2041.49 http://nato.mae.ro/node/435, accesat la 06.02.2014.50 http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_78170.htm, accesat la 06.02.2014.51 http://www.gandul.info/international/serverele-din-estonia-blocate-de-atacuri-cibernetice-rusesti-313726, accesat la 05.02.2014.52 http://www.mapn.ro/publicatii/2_2011.pdf, accesat la 07.02.2014. 53 http://www.mapn.ro/publicatii/2_2011.pdf, accesat la 07.02.2014.

29 din 33

Rusia din 200854. În acest caz, au fost atacate cu prioritate siturile web ale instituţiilor guvernamentale, financiare şi de informare, de regulă prin suprasolicitarea cu cereri a serverelor (DDoS – Distributed Denial of Service).

În timp de război, atacurile cibernetice contribuie la dezorganizarea comenzii şi controlului, inducerea în eroare, afectarea programelor de comandă a sistemelor de arme şi a sistemelor de control a traficului aerian, distrugerea bazelor de date, perturbarea comunicaţiilor, influenţarea psihologică. Printre soluţiile care trebuie adoptate pentru creşterea securităţii în exploatarea sistemelor informaţionale pot fi enumerate: separarea fizică a reţelelor de calculatoare, utilizarea VPN, folosirea programelor antivirus, implementarea unor politici de securitate stricte, achiziţionarea de software cu licenţă. O componentă importantă a războiului cibernetic o reprezintă spionajul. Accesarea ilegală a bazelor de date, a planurilor de dezvoltare şi a cifrelor de afaceri, furtul de proprietate intelectuală (secrete tehnologice şi de fabricaţie) produc companiilor comerciale pierderi uriaşe. Conform unor studii55, numărul acţiunilor de spionaj cibernetic a crescut în 2012 cu 42% faţă de anul precedent, ţintele principale fiind companiile industriale şi structurile guvernamentale.

2.3.7 Războiul împotriva terorismuluiLa început de mileniu III, recrudescenţa fenomenului terorist a atins o asemenea

dimensiune, încât putem afirma, fără teama de a greşi, că acesta se încadrează în rândul celor mai semnificative ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Fenomen cu adânci rădăcini istorice, terorismul a avut determinări de naturi diferite – politice, militare, sociale şi economice, fiecare dintre acestea punându-şi amprenta asupra formelor sale de manifestare, cât şi asupra duratei metodelor şi procedeelor de acţiune. Diversitatea fenomenului terorist este dată şi de multitudinea actorilor care sunt implicaţi. Spre deosebire de conflictele armate convenţionale, de tip armată contra armată, acţiunile teroriste pot fi organizate, coordonate şi sprijinite atât de actori statali, cât mai ales de cei non-statali, dar care aspiră la crearea unui stat propriu sau urmăresc răsturnarea unei conduceri existente.

Terorismul face parte din categoria conflictelor de uzură, caracterizate prin lipsa acţiunilor cu impact decisiv, de anvergură. Se urmăreşte o tactică a paşilor mărunţi, perturbarea mecanismelor de funcţionare a societăţilor, de natură a genera presiuni pentru schimbare asupra factorului politic.Chiar dacă există conceptul de terorism de stat, acţiunile teroriste în sine sunt executate doar de actorii non-statali. Terorismul de stat este acea formă de terorism în care statele suverane acordă sprijin organizaţiilor teroriste pentru a desfăşura acţiuni specifice pe teritoriul unui stat advers, în scopul obţinerii unor efecte în care sunt direct interesate: destabilizare, intensificarea presiunii opiniei publice pentru schimbarea conducerii incapabile să stopeze fenomenul, producerea de pierderi economice prin creşterea cheltuielilor pentru securitate, decredibilizare în faţa opiniei publice internaţionale, declanşarea unor războaie civile.

Globalizarea informaţiei joacă un rol negativ în lupta împotriva terorismului, deoarece sporeşte impactul emoţional al atentatelor asupra opiniei publice, contribuind de fapt, prin aceasta, la atingerea obiectivelor teroriştilor. Popularizarea permanentă şi excesivă a efectelor acestor acţiuni nu face decât inducă şi să perpetueze senzaţia de insecuritate şi de frică a populaţiei, să genereze panică şi chiar să paralizeze, în momente de maximă intensitate, viaţa economico-socială a unei comunităţi.

54 http://smallwarsjournal.com/blog/journal/docs-temp/639-hollis.pdf, accesat la 01.02.2014.55 http://www.starnet-consulting.ro/lang/en-uk/42-crestere-atacurilor-cibernetice-2012/, accesat la 07.02.2014.

30 din 33

31 din 33

CONCLUZII

Violenţa, organizată sau nu, individuală sau instituţională, va continua să reprezintă o modalitate de soluţionare a disputelor şi conflictelor şi în secolul XXI. În ciuda evoluţiilor pozitive în ceea ce priveşte transpunerea în practică a principiului renunţării la forţă în relaţiile internaţionale, violenţa rămâne adesea singura variantă posibilă pentru a împiedica pierderile de vieţi omeneşti sau instaurarea haosului. De altfel, violenţa a jalonat întregul parcurs istoric al omenirii, fiind, până în secolul XX, instrumentul principal prin care se atingeau obiective şi se înfăptuiau interese naţionale, fără a se ţine cont prea mult de problemele de ordin etic sau juridic pe care aceasta le aduce cu sine. Violenţa naşte violenţă, iar cel ce va fi în măsură, pe baza puterii de care dispune, să intimideze, să ameninţe şi să recurgă la forţă, în detrimentul altui actor mai puţin înzestrat, o va face.

Războiul modern a evoluat odată cu revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul militar, numită de unii teoreticieni şi „revoluţie în afacerile militare”. Dezvoltarea tehnologică, descoperirile ştiinţifice şi aplicaţiile lor în domeniul militar au fost „motoarele” dezvoltării armatelor moderne, care au produs schimbări radicale în planificarea, organizarea şi executarea acţiunilor militare. Noua tehnologie a antrenat după sine dezvoltarea unor noi concepte - mediul de luptă fluid, războiul bazat pe reţea, războiul non-contact, teatre de operaţii transparente -, şi a facut posibilă desfăşurarea unor operaţii în ritm alert, neliniare, caracterizate prin lipsa unor dispozitive de luptă clasice. Armatele moderne, sau „armatele celui de-al Treilea Val”, cum le numeşte Toefler, vor continua să se doteze cu cele mai noi tehnologii, în scopul obţinerii unor avantaje decisive în raport cu competitorii strategici. Teoria şi arta militară sunt puternic influenţate de noile deteminări ale mediului de securitate, caracterizate printr-o strânsă interdependenţă a economiilor şi statelor lumii. În aceste condiţii, strategiei de securitate, dar şi celei militare le revine un rol tot mai dificil, de a armoniza obiectivele naţionale, politico-militare, cu mijloacele la dispoziţie.

Se impune un efort continuu de adaptare a organismului militar la noile provocări pe care le aduce cu sine introducerea pe scară largă, la toate nivelurile, a tehnologiilor moderne, adaptare care va presupune dezvoltarea de noi structuri organizatorice, noi forme şi proceduri de luptă. Armatele viitorului vor fi în întregime profesionalizate, specializate, vor fi folosite pe scară largă forţele pentru operaţii speciale, iar acţiunile militare vor fi sprijinite cu alte tipuri de acţiuni (psihologice, informaţionale, economice). Războiul, ca luptă armată violentă, sângeroasă, îşi îndeplineşte obiectivul de impunere a voinţei proprii celei a adversarului prin folosirea armamentului pentru dezorganizarea, producerea de pierderi umani şi materiale, capturarea sau nimicirea acestuia. Deoarece armamentul este mijlocul care facilitează obţinerea efectelor dorite, acesta se află în centrul atenţiei strategilor, planificatorilor şi a inginerilor militari. Au fost dezvoltate noi tipuri de armament, letal şi neletal – arme nucleare de generaţia a treia, arme cu plasmă, arme cu infrasunete, emiţătoare de radiaţii izotropice şi va continua, probabil, dezvoltarea de către marile puteri a armamentului strategic (rachete, submarine şi bombardiere strategice, purtătoare de muniţii nucleare).

Este posibil ca relativa reducere a violenţei inter-statale de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului actual să fi atins un punct de maxim şi să cunoască o inversare de sens, ca efect al creşterii contradicţiilor, a perpetuării şi acutizării problemelor esenţiale cu care se confruntă omenirea: penuria de resurse, poluarea, discrepanţa nord-sud, fanatismul religios. Totuşi, având în vedere sistemul de alianţe politico-militare şi arsenalele nucleare strategice existente, o confruntare deschisă între actorii statali depăşeşte cu mult riscurile calculate, acceptate de planificatorii militari şi poate avea, în majoritatea scenariilor, consecinţe extreme.

În interiorul entităţilor statale, inechitatea socială, distribuirea inegală a resurselor şi veniturilor, lipsa de perspective, diferenţele etnice, clivajele culturale, vor accentua nemulţumirile şi vor provoca tot mai multe conflicte sociale. Evoluţiile recente din nordul Africii – aşa-numita

32 din 33

„primăvara arabă” -, mişcările populare din Ucraina, războiul civil din Siria, sunt semne că generaţiile actuale nu mai acceptă să fie generaţii de sacrificiu. Mijloacele de comunicare actuale permit o viteză de circulaţie a informaţiei de neimaginat în secolele trecute, organizarea rapidă şi sincronizarea acţiunilor, propagarea nemulţumirilor, influenţarea psihologică.

Mai mult decât oricând, războiul trebuie văzut ca un fenomen care depăşeşte cu mult sfera militară. El este mai mult decât un conflict armat şi presupune folosirea tuturor mijloacelor pe care le are la dispoziţie o naţiune, un stat, un actor non-statal pentru a se apăra, a nimici un inamic, a-şi atinge interesele vitale, şi din această cauză influenţează toate domeniile vieţii sociale. Totuşi, trebuie făcută o distincţie între impactul, consecinţele şi nivelul în care este perturbată viaţa socială în funcţie de locul desfăşurării războiului – pe teritoriul propriu sau pe cel al adversarului. Este de remarcat şi faptul că, în războaiele ultimelor decenii, numărul pierderilor în rândul civililor este mult mai mare decât cel al militarilor, îndeosebi în războaiele asimetrice. În ciuda progreselor înregistrate în ceea ce priveşte precizia muniţiilor, nu s-a reuşit eliminarea „pierderilor colaterale”, cum sunt numite victimele neintenţionate.

33 din 33