Razboi Rece

54
Sferele de influenta-Corneliu Bogdan,Eugen Preda,editura stiintifica si enciclopedica http://www.ipedia.ro/razboiul-rece-154/ http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

description

Informatii generale despre Razboiul Rece

Transcript of Razboi Rece

Page 1: Razboi Rece

Sferele de influenta-Corneliu Bogdan,Eugen Preda,editura stiintifica si enciclopedica

http://www.ipedia.ro/razboiul-rece-154/

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

Page 2: Razboi Rece

[24] Peter Calvocoressi, Politica mondiala dupa 1945, Editura All, Bucuresti, 2001

[25] Harry Truman,presedinte al S.U.A in anii cand s-a cristalizat fizionamia razboiului rece:1945-1953.Singurul presedinte in post la Casa Alba in timpul a doua mari razboaie fierbinti:al doilea razboi mondial si razboiul din Coreea

Capitolul 3 - Razboiul Rece si implicatiile sale

Razboiul Rece in care s-au angajat cele doua superputeri postbelice nu a fost un razboi tipic cu un inceput si un sfarsit, cu invingatori si invinsi. Sintagma "razboi rece" a fost inventata pentru a defini o stare de fapt. Un sentiment reciproc de ostilitate si temerile celor doi protagonisti constituiau trasatura definitorie a acestei stari de lucruri. Aceste sentimente isi aveau originea in numeroasele lor diferende istorice si politice, fiind puternic stimulate de mituri care transformau uneori ostilitatea in ura. Razboiul Rece a dominat situatia internationala timp de mai bine de o generatie.[24]

Presedintele Franklin Roosevelt a crezut, sau poate doar a sperat, ca-l va putea convinge pe Iosif Visarionovici Stalin sa nu creeze o sfera separata, de influenta sovietica, in Europa de est, ci mai bine sa coopereze cu Statele Unite in vederea crearii unei ordini economice globale bazata pe comert liber si profitabil pentru toti cei implicati si nu in ultimul rand pentru U.R.S.S.. Primul pas in acest sens l-a constituit acordul de imprumut si inchiriere (Lend-Lease) in favoarea U.R.S.S. din timpul celui de-al doilea razboi mondial; planul Marshall de dupa razboi avea sa fie un soi de ultima actiune disperata, caci si dupa moartea lui Roosevelt, in aprilie 1945, la Washington erau inca persoane care preferau o politica de refacere a Europei de Vest fara o confruntare militara cu U.R.S.S.. Pentru cei mai multi americani, U.R.S.S. reprezenta o forta pornita sa subjuge Europa si lumea intreaga in favoarea sa si a comunismului, capabila sa duca la bun sfarsit, sau macar sa initieze aceasta actiune distructiva si daunatoare cu ajutorul unei forte armate instigate prin subversiune. Unei atare pozitii, Statele Unite trebuiau sa-i riposteze printr-o confruntare militara in alianta cu statele europene si cu altele amenintate, avandu-se in vedere si faptul ca ostilitatea sovieticilor parea, cel putin pe moment, greu de indepartat. Privita de la Moscova, lumea ocidentala (care includea jumatate din Europa, precum si Statele Unite) doreau distrugerea U.R.S.S., precum si eradicarea comunismului prin orice mijloace dar mai ales prin forta sau prin amenintarea cu forta. Aceste doua puncte de vedere sunt la fel de absurde. Cand cel de-al doilea razboi mondial a luat sfarsit, U.R.S.S. era in imposibilitatea de a mai continua efortul militar, iar partidele comuniste din imediata sa sfera de influenta nu erau capabile de nici o actiune semnificativa. Puterile occidentale, profund neincrezatoare in U.R.S.S. si ostile sistemului comunist, precum si valorile promovate de acesta, nu intentionau sa lanseze un atac la adresa acestuia si nici sa tulbure dominatia sa asupra tarilor din centru si estul Europei, dominatie impusa de armata sovietica in ultimul an de razboi. Fiecare tabara s-a inarmat pentru a castiga un

Page 3: Razboi Rece

razboi pe care se astepta ca cealalta parte sa-l declanseze, dar de care nu avea nici un chef si pentru care nici nu-si facuse vreun plan.

Punctul de interes al Razboiului Rece a fost Germania, confruntarea in privinta Berlinului din anii 1948-1949 fiind foarte aproape de un conflict armat, dar sfarsitul acestei confruntari a insemnat o victorie pentru tabara occidentala, fara a se ajunge la o angajare militara. Aceasta demonstratie controlata de forta a stabilizat Europa care, timp de cateva decenii, a fost cea mai stabila zona din lume, dar aproape simultan s-au declansat ostilitatile in Asia, incepand cu triumful comunismului in China si razboiul din Coreea. Aceste evenimente au condus in schimb la o accelerare a independentei si reinarmarii Germaniei de Vest in cadrul unei noi aliante euro-americane si la o succesiune de conflicte in Asia, dintre care cel mai devastator a fost razboiul din Vietnam. Cele doua protagoniste ale Razboiului Rece nu au ajuns niciodata la o confruntare directa, dar fiecare s-a angajat in actiunea de extindere a propriei influente si dobandirea unor avantaje teritoriale in diferite zone ale lumii, in special in Orientul Mijlociu si, dupa colonizare, in Africa. Nici una dintre aceste tentative nu a avut un caracter decisiv si, timp de aproape jumatate de secol, principalul aspect exterior al Razboiului Rece nu au fost inaintarile sau retragerile, ci acumularea si perfectionarea mijloacelor cu care fiecare dintre cele doua tabere incerca sa o intimideze pe cealalta: adica, propria cursa a inarmarii. Destinderea Razboiului Rece a avut rezultatul combinat al imensului cost al acestor inarmari si al deteriorarii principiilor care stateau la baza acestuia.

In vara anului 1945, atat Washingtonul cat si Moscova stiau ca Japonia era gata sa se declare invinsa si sa iasa din razboiul care incepuse cu atacul de la Pearl Harbour din 1941. In iulie, americanii au detonat experimental prima arma nucleara din istoria omenirii, iar in august au lansat doua bombe asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki. Japonia a capitulat imediat, iar iminenta victorie a americanilor i-a pus pe rusi in situatia de a se multumi cu o prada modesta din impartirea de dupa razboi a Orientului Indepartat. Cel de-al doilea razboi mondial s-a incheiat printr-o actiune care includea doua dintre principalele elemente ale Razboiului Rece: aparitia armelor nucleare si rivalitatea ruso-americana.

Pe frontul din Europa, acest conflict a fost pentru catva timp mascat. Organismele si particularitatile colaborarii din timpul razboiului aveau sa fie adaptate la problemele pacii, nicidecum inlaturate. Ofensiva sovietica din primavara anului 1944 a creeat U.R.S.S.-ului conditiile pentru a domina militar si politic Europa, ceea ce nu se mai intamplase din 1814, cand Alexandru I a intrat victorios in Paris planuind sa puna ordine in Europa si sa vegheze la pastrarea acestei ordini. Natura controlului pe care marile puteri il puteau exercita la mijlocul secolului XX era o chestiune ce necesita discutii: in ce masura marile puteri aveau sa controleze in mod colectiv intreaga lume, in ce masura aveau sa domine un anumit sector. Sovieticii si britanicii, cu acordul sovaitor al presedintelui Franklin D. Roosevelt dar fara acceptul secretarului de stat american Cordell Hull, au discutat aspectele practice ale unei impartiri imediate a reponsabilitatilor, iar in luna octombrie 1944, la conferinta de la Moscova, la care presedintele american nu a putut participa din cauza campaniei electorale in plina desfasurare, aceste responsabilitati au fost discutate sub forma de cifre concrete. In aceste discutii

Page 4: Razboi Rece

nu s-a pus deloc problema Europei Occidentale pentru ca era limpede cine detine controlul asupra acestei zone. Polonia nu a fost inclusa, de vreme ce anumite zone erau efectiv sub controlul militar al lui Stalin iar alte zone din ea erau iminent sub acelasi control. In ceea ce priveste celelalte tari, realitatea existenta era exprimata sub forma de procente. Astfel, influenta sovietica in Romania era de 90%, iar in Bulgaria si Ungaria de 80%, in Iugoslavia de 50%, iar in Grecia de 10%. In realitate, aceste cifre, desi au aspectul unei targuieli intre cele doua parti, descriu de fapt situatia concreta: 90% si 10% reprezinta o modalitate politicoasa de a spune 100% si 0%, situatia in cele doua cazuri extreme al Romaniei si al Greciei, fiind confirmata de faptul ca britanicii si-au arogat Grecia fara ca rusii sa protesteze, iar U.R.S.S. a instaurat in Romania un regim procomunist, britanicii multumindu-se sa protesteze numai formal impotriva acestui lucru. Bulgaria si Ungaria au avut aceeasi soarta ca Romania din ratiuni militare. Iugoslavia desi a aparut initial ca intra in sfera de influenta a sovieticilor, foarte curand a iesit de sub controlul lor. Europa a ajuns sa fie impartita in doua segmente apartinand celor doi principali invingatori, S.U.A. si U.R.S.S. Aceste doua puteri au continuat catva timp sa vorbeasca in termenii unei aliante, fiind angajate in acelasi timp in dirijarea teritoriilor german si austriac, pe care ele si aliatii lor le cucerisera.

In toata aceasta perioada, U.R.S.S. s-a dovedit a fi un stat extrem de fragil. Pentru U.R.S.S., razboiul a insemnat un adevarat dezastru economic, insotit de numeroase pierderi de vieti omenesti, numarul acestora nefiind nici astazi cunoscut cu adevarat. Statul rus a fost puternic datorita imensului sau teritoriu, puterea lui fiind de fapt puterea pamantului, consolidata din generatie in generatie, intr-o zona aflata in permanenta sub amenintarea germana. In faza sovietica a istoriei Rusiei, politica externa a fost caracterizata mai degraba printr-o politica de izolare, astfel ca in 1941, U.R.S.S. se afla in situatia de a disparea ca forta militara. Ceea ce l-a salvat din aceasta situatie au fost extraordinarele sale resurse geografice si spirituale, precum si razboiul din Vest, in care nemtii se implicasera inainte de a ataca U.R.S.S-ul si care s-a agravat pentru ei in momentul in care Hitler a declarat, in mod absolut gratuit, razboi Statelor Unite ale Americii. Pentru Stalin, alianta antifascista din perioada 1941-1945 nu a fost altceva decat o casatorie de convenienta si o chestiune de timp; acelasi lucru este valabil si pentru aliatii sai occidentali, in special pentru guvernele occidentale, daca nu chiar si pentru opinia publica din Occident. O data cu incheierea razboiului, scopul aliantei a fost atins, iar traditiile si mentalitatile aliatilor nu incurajau deloc ideea ca aceasta alianta ar putea deveni o intelegere pe termen lung: ba chiar dimpotriva, istoria diplomatica de pana in 1941 a tuturor statelor implicate in aceasta alianta precum si atitudinea lor fata de problemele internationale de ordin politic, social si economic sugereaza exact contrariul.

Inlaturarea permanenta sau temporara, a amenintarii germane a coincis cu lansarea primelor bombe nucleare americane. Pentru prima data in istoria omenirii, un stat a devenit mai puternic decat toate celelate state la un loc. U.R.S.S., asemeni celui mai neinsemnat stat, era acum la cheremul americanilor daca acestia aveau de gand sau nu sa procedeze cu Moscova si Leningradul asa cum procedasera cu Hiroshima si Nagasaki. Desi existau serioase dovezi in favoarea faptului ca acest lucru nu avea sa se intample nici un guvern de la Kremlin nu putea sa accepte sa se bazeze pe presupuneri. Singura alternativa prudenta pe care Stalin o avea la indemana in aceasta situatie foarte neplacuta era aceea de a imbina maxima consolidare a U.R.S.S cu o atitudine cat mai putin provocatoare la

Page 5: Razboi Rece

adresa Statelor Unite si de a subordona totul, inclusiv reconstructia de dupa razboi, ajungerii din urma a tehnologiei militare americane. Stalin avea o armata numeroasa, ocupase mai toate statele din centrul si estul Europei si avea numerosi aliati si slujitori fideli in toate statele comuniste din intreaga lume.

In timpul razboiului, Roosevelt reprezenta pentru Stalin personificarea americanilor, mai ales ca acesta isi exprimase in repetate randuri dorinta de a avea relatii bune cu U.R.S.S.-ul, precum si neincrederea in britanici si in alte tari imperialiste occidentale. Ba mai mult, Roosevelt dorea o alianta cu U.R.S.S. impotriva Japoniei si nu parea deloc dispus sa faca lucrul de care Stalin se temea foarte mult si anume sa mentina trupe permanent in Europa, astfel incat Statele Unite sa devina o putere europeana. Ba chiar dimpotriva, Roosevelt nu era prea interesat de Europa postbelica si, spre deosebire de Churchill, parea foarte putin interesat de cele ce aveau sa se petreaca in Polonia si Grecia. In timp ce relatiile sovieto-britanice au cunoscut momente foarte critice, fiind poate chiar pe punctul de a se rupe datorita situatiei Poloniei, relatiile sovieto-americane nu au fost deloc afectate de evolutia evenimentelor din zona; iar Stalin, fie datorita unei reale lipse de interes, fie datorita unei diplomatii calculate, a evitat sa ajunga la neintelegeri serioase cu Roosevelt in ceea ce priveste organizarea mondiala, probleme care il preocupau foarte mult pe presedintele american. Bazandu-se pe faptul ca Statele Unite isi vor retrage trupele din Europa si ca americanii vor continua sa aiba o atitudine prieteneasca fata de U.R.S.S., Stalin era dispus sa diminueze sprijinul pe care il acorda comunistilor din Europa pentru a nu produce ingrijorare in randul americanilor. El nu a prevazut ca cedand Grecia Marii Britanii nu a facut altceva decat sa-i netezeasca acesteia calea spre Statele Unite, trei ani mai tarziu. Faptul ca el a refuzat sa-i ajute pe comunistii greci este posibil sa fi fost rezultatul unor calcule pe care si le-a facut si care l-au condus la concluzia ca acestia nu merita ajutorul sovietic, dar este la fel de posibil ca Stalin sa fi urmarit prin acest lucru sa nu provoace ingrijorare si iritare in anturajul lui Roosevelt. El a continuat astfel o linie politica pe care a aplicat-o in Iugoslavia in timpul razboiului, convingandu-i pe comunistii iugoslavi sa renunte la planul lor de a infaptui revolutia sociala atunci cand razboiul era in plina desfasurare si cerandu-le in acelasi timp sa colaboreze cu celelalte partide, fie ele chiar si monarhiste. I-a convins apoi pe comunistii italieni sa fie mai ponderati in sentimentele lor antimonarhice decat reprezentantii partidului necomunist Partidul actiunii. Liderul comunist Palmiro Togliatti a fost cel care a propus, dupa caderea lui Mussolini, ca soarta monarhiei italiene sa fie lasata in suspensie pana dupa incetarea razboiului. La vremea aceea, Roosevelt murise deja si indiferent de politica pe care Stalin ar fi adoptat-o fata de Statele Unite, aceasta nu mai putea avea acum ca punct de plecare relatia lui cu Roosevelt si nici intuitiile lui in privinta intentiilor acestuia. Chiar daca Roosevelt ar mai fi trait, politica lui nu ar fi putut fi fundamental schimbata, asa cum s-a intamplat in cazul lui Truman, de scoaterea din lupta a Japoniei prin lansarea celor doua bombe nuclearea si de evolutia politicii lui Stalin in Europa.

Pentru Stalin, pus in fata faptului implinit, in august 1945, cand au fost lansate cele doua bombe nucleare americane asupra Japoniei, era limpede ca U.R.S.S. neposedand armament strategic nu poate lansa un atac direct asupra Statelor Unite. Tot ceea ce Stalin isi putea permite era sa faca in asa fel incat U.R.S.S. sa reprezinte o amenintare la adresa Europei occidentale ceea ce i-ar putea descuraja pe americani sa atace Uniunea Sovietica. Trupele sovietice nu au fost demobilizate si nici

Page 6: Razboi Rece

retrase din zonele pe care le-au ocupat in ultimele campanii din timpul razboiului, zone care includeau capitalele istorice ca Budapesta, Praga, Viena si Berlin. Stalin a creat astfel un baraj de protectie care sa puna la adapost zonele de interes strategic, determinandu-i in acelasi timp pe europenii epuizati si speriati, precum si pe protectorii lor americani sa se intrebe daca inaintarea rusilor s-a incheiat intr-adevar o data cu capitularea Germaniei sau va mai continua pana ce Parisul, Milano, Brest si Bordeaux vor deveni la randul lor trofee de razboi. Mentinand, insa, impresionantele efective ale Armatei Rosii si transformand in simpli vasali cele mai multe dintre statele din centrul si rasaritul Europei, in timp ce banii si eminentele cenusii din Rusia erau puse in slujba producerii de bombe rusesti, Stalin a accentuat ostilitatea americanilor de care avea serioase motive sa se teama.

Dupa 1945, paritatea nucleara a devenit un obiectiv inevitabil pentru Kremlin desi, teoretic, exista o alternativa pe care unii americani au incercat sa o impuna in interesul politicii practice. Aceasta alternativa consta in a idealiza sau a internationaliza energia atomica pentru a o elimina astfel din politica interstatala. Una dintre primele masuri ale O.N.U. a fost infiintarea in 1946 a unei Comisii pentru Energie Atomica. La prima intrunire a acestei comisii Bernard M. Baruch a prezentat in numele Statelor Unite un plan vizand constituirea unui organism international (Atomic Development Authority) care sa aiba exclusivitate in ceea ce priveste controlul si dreptul de proprietate in domeniul tuturor activitatilor nucleare care pot provoca conflicte si care sa aiba, de asemenea, dreptul de a inspecta toate celelte tipuri de activitati in domeniul atomic. El a afirmat in acelasi timp ca imediat dupa ce acest organism isi va incepe activitatea, Statele Unite vor inceta sa mai produca armament nuclear si vor distruge stocurile existente. Statele Unite nu vor putea insa distruge o data cu armamentul nuclear nivelul de cunoastere la care au ajuns specialistii sai in domeniul tehnologiei nucleare si vor beneficia astfel de un imens avantaj fata de U.R.S.S. care, acceptand Planul Baruch, va fi nevoit sa-si limiteze propriile progrese in domeniul fizicii atomice. U.R.S.S. avea si un alt motiv pentru a nu agrea acest plan si anume faptul ca el presupunea abrogarea in acest domeniu a dreptului de veto, principalul simbol si cea mai importanta garantie a suveranitatii nationale in contrast cu guvernarea internationala, pe care U.R.S.S. era mai putin dispus decat orice alt stat s-o permita. A.A.Gromiko a propus in schimb un tratat pentru interzicerea folosirii armelor nucleare, distrugerea stocurilor existente si crearea unei comisii internationale de control care sa raspunda in fata Consiliului de Securitate (supusa deci veto-ului); el a propus crearea unui nou organism international care sa aiba autoritate in acest sens, fiind dispus sa accepte numai inspectii ale organismelor internationale abilitate in fabricile in care s-a declarat ca s-a pus capat productiei de armament nuclear si care urmau sa fie inspectate si de guvernul tarii in care erau situate. Aceste pozitii au ramas categorice, iar Comisia O.N.U. pentru Energie Atomica, in ciuda prelugirii dezbaterilor pe aceasta tema, a decis in cele din urma, in 1948 amanarea luarii unei hotarari pe termen nedefinit. Faptul ca rusii au respins Planul Baruch a fost un argument in plus menit sa convinga administratia lui Harry S.Truman, care a devenit presedinte dupa moartea lui Roosevelt in aprilie 1945, ca U.R.S.S. nu mai este un aliat ci un adversar. Politicienii americani aveau mult mai multa libertate in alegerea unei alternative decat omologii lor rusi. Bomba nucleara a fost o arma militara folosita pentru a pune capat razboiului cu Japonia, dar si o arma politica folosita pentru a zdruncina puterea rusilor. Razboiul a facut din Statele Unite o putere majora in Europa cu importante efective militare cantonate aici si avand privilegiul de a avea in dotare armament nuclear. Beneficiind de o serioasa superioritate tehnica, care cu greu ar fi putut fi depasita de cineva americanii erau in situatia de a-si permite sa atace sau sa ameninte sau sa astepte si sa vada ce se mai intampla.

Page 7: Razboi Rece

Declansarea unui atac, pentru initierea unui razboi preventiv, era practic imposibila pentru ca nu isi avea de fapt rostul. Un razboi preventiv este un razboi declansat de un popor care se simte amenintat pentru a inlatura aceasta amenintare, iar americanii nu erau amenintati de rusi si nici nu se simteau amenintati de acestia. In atare imprejurari un razboi preventiv declansat de americani era un concept intelectual abstract. Americanii au adoptat, prin urmare, o politica ce imbina amenintarile cu expectativa.

Toate tipurile de arme au implicatii politice iar armele cele mai sofisticate au si cele mai profunde implicatii. Acea arma care este prea infricosatoare pentru a fi folosita are profunde implicatii, dat fiind ca posesorul sau va voi sa o foloseasca in scop politic pentru a-i compensa neajunsurile si inutilitatea practica din punct de vedere militar. Pozitia lui Truman imediat dupa distrugerea Hiroshimei a fost total diferita de cea a lui Roosevelt. Problema care se punea nu era aceea daca sa foloseasca sau nu in scop politic noua arma, ci cu ce scop politic sa o foloseasca. Relatiile dintre Statele Unite si U.R.S.S. se inrautatisera: in ce fel se putea profita de aceasta inrautatire ? Contextul in care s-a pus pentru prima oara aceasta problema nu a fost acela al Asiei ci dimpotriva, cel european, caci in Europa s-au ivit principalele probleme politice. Statele Unite spre deosebire de U.R.S.S. si Marea Britanie nu erau de acord cu ideea sferelor de influenta. O alta idee cu care nu erau de acord era perspectiva ca U.R.S.S. sa controleze in exclusivitate jumatate din Europa; americanii considerau ca acest control nu va putea fi impus decat prin incalcarea dreptului popoarelor eliberate de ocupatia germana de a-si instala guverne democratice. Dat fiind ca intentiile rusilor erau neclare, initial Stalin s-a aratat multumit cu instalarea in aceste tari a unor guverne de coalitie si dispus sa interpreteze democratia ca nimic altceva decat excluderea fascistilor (un termen ambiguu si moderat in imprejurarile date). Statele Unite doreau sa exercite presiuni asupra Moscovei in doua directii: pentru ca guvernele de coalitie sa fie cu adevarat reprezentative pentru vointa populara a electoratului din tarile aflate sub controlul rusilor si pentru a li se permite reprezentantilor americani si britanici din Comisiile Aliate de Control din tarile eliberate sa aiba aceeasi autoritate ca si colegii lor rusi. Pentru a putea exercita aceste presiuni americanii s-au bazat pe faptul ca bomba nucleara aflata in posesia lor ii va face pe liderii sovietici sa se gandeasca de doua ori inainte de a adopta o politica diferita de cea stablita de comun acord.

In ceea ce privste pe americani, factorul intangibil dar deloc neglijabil, numit mentalitate, se schimbase in aceasta conjunctura din mai multe motive decat acela datorat acumularii de putere nucleara. Oamenii noi aduc cu ei idei noi si noi modalitati de a aborda problemele existente. Truman era un om foarte diferit de Roosevelt si constient de aceste diferente: un american cu o anumita inteligenta dar nefiind in nici un caz o figura de anvergura, un om respectat pentru calitatile lui care tineau mai degraba de simplitate si caracter direct decat de subtilitate, un om mai curand curajos decat sofisticat din punct de vedere politic, un american tipic prin atasamentul sau fata de cateva principii de baza si fata de o anumita ideologie, spre deosebire de Roosevelt, care nefiind defel tipic a preferat pragmatismului metodele gandirii. In ultima instanta, Truman a adoptat o politica mai degraba principiala decat dupa ureche si, in timp ce Roosevelt fusese preocupat de problema relatiilor dintre marile puteri, Truman era mult mai preocupat de conflictul dintre comunism si o entitate mult mai vaga numita anticomunism. Pe de alta parte, dupa parerea mea, Truman era cel

Page 8: Razboi Rece

mai reprezentativ american de la sfarsitul anilor 1940 si mult mai dispus sa considere intalnirea americanilor si rusilor in inima Europei ca pe o confruntare intre doua sisteme si civilizatii si nu intre doua state. Rapoartele privind actele de indisciplina si barbarie comise de trupele sovietice, etichetate adeseori in acest context drept fapte demne de popoarele asiatice sau mongolice, i-au intarit aceasta convingere.

Statele Unite aveau motive sa spere ca moderatele implicatii pe care Hiroshima le avea pentru Europa aveau indeajuns efect si in cazul rusilor. Alegerile care au avut loc in Ungaria in octombrie si noiembrie 1945 s-au desfasurat in mod liber, fara nici un fel de constrangeri si au acordat comunistilor un procent foarte scazut in guvernarea capitalei si a tarii. Alegerile din Bulgaria au fost amanate la insistentele americanilor si impotriva vointei rusilor. In Romania, Statele Unite au facut front comun cu anticomunistii si regele impotriva prim-ministrului Petru Groza pe care l-au instalat rusii atunci cand au intrat in tara in 1944. Piatra de incercare a constituit-o insa Polonia, in care guvernul de coalitie, avand un prim-ministru socialist, s-a mentinut pana in 1947, pentru ca apoi sa capete o evidenta orientare de stanga; in anii ce au urmat, ani ce s-au remarcat printr-o preponderenta a influentei venite din Est fata de cea din Vest asupra Europei centrale si rasaritene, americanii au inregistrat un dureros esec in tentativa lor de a impiedica impartirea Europei in sfere de influenta si oficializarea Razboiului Rece.

Acesti ani au marcat o schimbare a politicii americane care a renuntat la marirea influentei sale asupra Europei in favoarea unui scop deloc neglijabil, acela de a face U.R.S.S.-ul sa inteleaga ca ocuparea unor noi teritorii din Europa este interzisa. Aceasta interdictie din Europa avea sa fie consfintita si institutionalizata printr-o serie de acorduri politice, sustinute de o serie de dispozitii militare. Puterea coplesitoare a Statelor Unite putea fi folosita in sens obstructionist, dar nu distructiv. In masura in care U.R.S.S.-ul reprezenta o amenintare materiala, era absolut necesar sa i se ingradeasca libertatea de miscare; in masura in care reprezenta o amenintare ideologica, aceasta trebuia sa fie contracarata cu ajutorul exemplului democratic, al banilor si exploatandu-se parerea occidentalilor care considerau sistemul comunist un sistem putred. Puterea americana era in egala masura destinata constructiei si reconstuctiei. U.N.R.R.A.(United Nations Relief and Constuction Administration - Agentia Natiunilor Unite pentru Ajutor si Reconstructie ) era finantata in principal cu banii americanilor; aceasta organizatie a fost un real folos, in special in cazul U.R.S.S.-ului si al Iugoslaviei.

3.1 Doctrina Truman

La 12 martie 1947, intr-un discurs la o sesiune reunita a Congresului Statelor Unite a fost enuntata de presedintele democrat Harry S.Truman[25], Doctrina Truman. In acel cadru el a denuntat natura

Page 9: Razboi Rece

opresiva a sistemului comunist si a avertizat asupra posiblitatii ca largi campanii de subversiune sa poata aduce si mai multe tari sub acest sistem.

Presedintele american considera ca, dupa ce au purtat un razboi lung si costisitor impotriva lui Hitler, Mussolini si a Japoniei, democratiile occidentale nu mai trebuie sa cedeze in fata unei amenintari care le-ar parea la fel de grava. Pentru ca europenii din vest sunt prea secatuiti de razboi pentru a rezista ofensivei comuniste si lui Stalin, Statele Unite trebuie sa ii ajute din nou, si "sa se plaseze in fruntea lumii libere".

"Cred ca Statele Unite trebuie sa sustina popoarele libere care rezista tentativelor de aservire de catre minoritati armate sau presiuni venite din exterior. Trebuie sa ajutam popoarele libere sa-si faureasca destinul cu propriile lor maini".

Truman a cerut, iar Congresul i-a acordat autoritatea, de a oferi asistenta regimurilor amenintate, initial acelor din Grecia si Turcia. Pentru prima oara in istoria lor, Statele Unite avanseaza pe timp de pace, in afara frontierelor lor. Doctrina Truman a fost astfel punctul de start al strategiei de infranare a comunismului, dezvoltata de presedintii succesivi ai Statelor Unite in anii Razboiului Rece.

Revista "Foreign Affairs" publica in 1947, un articol semnat cu pseudonimul "X"[26], in care se afirma ca "elementul principal al intregii politici americane fata de U.R.S.S. trebuie sa fie o ingradire pe termen lung, rabdatoare dar ferma si urmarind cu atentie tendintele expansioniste ale Rusiei, in vederea punerii in opozitie fata de rusi a unei contraforte inalterabile in orice punct in care isi vor arata semnele vointei de a incalca interesele unei lumi pasnice si stabile".

Nu este deci vorba de a ii face pe sovietici sa dea inapoi de pe pozitiile pe care deja le-au dobandit, ci de a fi fermi fata de acestia pentru ca sa nu mearga mai departe. Asadar trebuie create "baraje" care sa opreasca orice inaintare suplimentara a influentei sovietice.

Autorul articolului, este George Kennan, fost diplomat la Moscova. El prevedea ca, daca occidentalii ajung sa opreasca expansiunea sovietica, liderii de la Kremlin vor reveni dupa un oarecare timp la o politica mai inteleapta, si mai putin expansiva.

3.2. Politica de ingradire

Page 10: Razboi Rece

Politica de ingradire[27] a marcat politica externa a Statelor Unite ale Americii in perioada Razboiului Rece, a implicat mentinerea prezentei militare a Statelor Unite peste tot in lume cat si sprijinirea din punct de vedere economic si militar a regimurilor "prietene".

Politica de ingradire trebuia sa tina seama de faptul ca, in Europa Occidentala, un factor decisiv al evolutiilor istorice avea sa fie criza economica.

Crizei economice "de nedescris" (caracterizare care apartine primului ministru britanic dupa o vizita in Europa devastata de razboi, in martie 1945) i se adauga "criza spirituala" in care Europa, care dupa sute de ani de preeminenta isi pierdea statutul de superputere mondiala.

Acordurile de la Breton Woods si institutiile create prin acestea, care urmau sa devina stalpii de rezistenta ai economiei mondiale, nu erau suficiente pentru redresarea economica a Europei.

3.3. Planul Marshall si reconstructia Europei

Bratul economic al Doctrinei Truman si al politicii containment, a fost Planul Marshall[28], conceput pentru a furniza ajutor si a reinvia astfel economiile de piata epuizate ale Europei. Prosperitatea economica era perceputa ca fiind cel mai eficient antidot impotriva atractivitatii comunismului.

Planul Marshall, oficial cunoscut sub denumirea European Recovery Programme, a fost anuntat de Secretarul de Stat al SUA (echivalentul ministrului de externe) in ziua de 5 iunie 1947 intr-un discurs la Harvard.

Marshall a subliniat pericolul care ameninta Europa, de a se expune unei dislocari grave politice, economice, sociale. Dificultatile economice prin care treceau natiunile europene, mai ales aprovizionarea cu alimente, puteau degenera in tulburari sociale care i-ar fi favorizat pe sovietici. Era necesara facilitarea crearii unei piete europene care sa ofere si un debuseu produselor prosperei economii americane.

Tarilor europene li se oferea un ajutor nerambursabil (90% donatii si 10% credite), pentru o perioada de patru ani, ajutor pe care ele trebuiau sa si le repartizeze singure. Initial ajutorul a fost oferit si tarilor Europa de Est, dar rusii au preferat sa refuze pentru a doua oara, Planul Baruch fiind cel dintai

Page 11: Razboi Rece

respins, generoasa propunere venita din partea Washingtonului, pentru a nu accepta o colaborare care sa permita americanilor si altora sa vina oricand in U.R.S.S. si sa vada care este adevarata stare de fapt. S-a ajuns astfel la o dezvoltare separata a tarilor din Vestul si Estul Europei, iar initiativa americanilor de a reface Europa occidentala a pus capat oricaror sperante ale rusilor de a obtine vreo victorie in Vest. Deci o data cu Planul Marshall, incepe adevarata impartire a Europei: la Vest, tarile care beneficieaza de ajutor american, la Est, tarile satelit ale Moscovei.

Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Protugalia, Regatul Unit, Suedia si Turcia au devenit beneficiarele subventiilor americane.

Desi cele 16 natiuni, plus Republica Federala Germania, reprezentata de puterile ocupante, au cerut initial un total de 29 miliarde de dolari ca sa acopere deficitele in perioada 1948-1952, in realitate au fost livrate numai 12,5 miliarde de dolari. Ajutorul Marshall a expirat in vara anului 1951 si a fost inlocuit de Asistenta pentru Securitatea Mutuala, care a extins in mod substantial ajutorul militar pentru Europa Occidentala.

Desi Planul Marshall a fost calificat "cel mai altruist act din istorie", el a fost instituit nu numai pentru a salvgarda interesele strategice politice si militare ale Americii in Europa Occidentala ci si luandu-se de asemenea in considerare necesitatea SUA de a-si mentine colosalul surplus de export in ciuda unei recesiuni interne prevazute.

Planul Marshall care reprezenta 1,2% din PNB-ul american din 1948 in 1952, va permite dezvoltarea economica a Europei de Vest si va ramane o referinta mitica a unui ajutor economic reusit.

Dupa lansarea Planului Marshall de introducere masiva a ajutorului american, europenii au reactionat prin initierea unor planuri complementare de autoajutorare si de ajutorare reciproca. In timp ce presiunea sovietica continua neabatuta, culminand cu lovitura de stat comunista de la Praga si cu incercarile de intimidare a Norvegiei, ministrii de externe ai Frantei si Marii Britanii au inceput sa lucreze energic la elaborarea unui pact de aparare a Uniunii Occidentale, demn de sprijinul Statelor Unite.

Semnarea Tratatului de la Bruxelles, in martie 1948, marca hotararea a cinci tari europene: Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie, de a construi un sistem comun de aparare si de a-si intari relatiile, astfel incat sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica, politica si militara, ce ar fi putut deveni amenitari directe la adresa suveranitatii lor.

Page 12: Razboi Rece

Se poate aprecia ca incheierea Tratatului de la Bruxelles a fost o prima reactie postbelica a unor state europene care percepeau, in primul rand pericole de natura ideologica si politica generate de existenta unor forte politice interne de extrema stanga, in special in Franta, sprijinite substantial de U.R.S.S., care la randul sau actiona deosebit de agresiv pentru instaurarea unor regimuri comuniste in statele care intrasera in sfera sa de influenta. In ceea ce priveste pericolul de natura militara, acesta nu era perceput ca venind din partea U.R.S.S.-ului, ci mai degraba erau serioase preocupari cu privire la evolutiile viitoare ale Germaniei.

Era astfel creata o alianta defensiva pentru 50 de ani, care demonstra Statelor Unite faptul ca europenii se gandesc serios la viitorul securitatii lor, dar si ca sunt capabili sa se autoorganizeze. Acesta avea sa fie resortul care a accentuat implicarea americana in apararea europeana.

Traditia izolationista a SUA parea puternica pentru a fi abandonata cu usurinta. A fost nevoie de insistente din partea presedintelui Truman pentru a demonstra congresului american ca determinarea natiunilor libere europene de a se apara trebuia sustinuta de Statele Unite. In cele din urma, Senatul American a aprobat Rezolutia Vandenberg[29], un adevarat simbol al ruperii de izolationismul traditional american care permitea Statelor Unite ca prin participarea la tratate permanente sa se angajeze in promovarea securitatii aliatilor sai.

Rezolutia identifica ca obiectiv al politicii Statelor Unite "dezvoltarea progresiva a aranjamentelor regionale sau de autoaparare sau aparare colectiva, in acord cu scopurile, principiile si prevederile Cartei ONU". Si mai departe, "asocierea Statelor Unite cu astfel de aranjamente regionale sau colective, bazate pe continuul si efectivul ajutor reciproc".

Apoi, in iunie 1948 Uniunea Sovietica a interzis accesul aliatilor in Berlinul ocupat si divizat. Blocada Berlinului si podul aerian care a urmat acesteia, au concentrat atentia Americii asupra pactului de securitate schitat de reprezentantii Marii Britanii in cursul unei intalniri secrete la Pentagon, in martie 1948. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia au fost cele invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles sa participe la acest proces. La capatul lungilor negocieri purtate la Washington, europenii au reusit sa ajunga la un acord clar referitor la incheierea unei aliante cu Statele Unite si Canada, alianta fondata pe garantii de securitate si angajamente mutuale intre Europa si America de Nord.

3.4.Crearea NATO

Page 13: Razboi Rece

Organizatia Tratatului Nord-Atlantic este cea mai varstnica alianta militara. Cursul indelungat al existentei sale este impresionant. Astazi insa, atentia se concentreaza asupra problemelor prezente din cadrul NATO: un nou rol intr-o lume in schimbare, un nou concept strategic, largirea organizatiei si a relatiilor de parteneriat. Putini sunt insa aceia care cunosc adevaratele origini si istorie a NATO, in timpul Razboiului Rece.

Scopul acestui capitol este de a investiga originile NATO, de a descrie procesul de infiintare si de a-i urmari evolutia de la lansarea ideii pana la sfarsitul dezbaterilor si ratificarea Tratatului.

Desigur, NATO este rezultatul Razboiului Rece, care, la randul sau, isi are partial originile in evenimentele celui de-al doilea razboi mondial.

Acest razboi a fost dus de pe aceleasi pozitii de catre marile puteri occidentale si inamicul lor ideologic, URSS. Marile puteri au inteles ca scopul lor comun - victoria impotriva fortelor naziste si a imperialismului japonez - era posibil de realizat doar printr-o actiune conjugata. Liderii acestora au decis sa creeze marea Alianta. Relatia dintre ele a atins punctul culminant al cooperarii in cadrul intalnirilor la nivel inalt, intre care cele mai importante s-au desfasurat la Teheran si Yalta.

Radacinile Razboiului Rece au aparut o data cu propunerea de ocupare a Germaniei, discutata la Teheran. Astfel, Germania urma sa fie impartita in trei zone, iar Uniunea Sovietica urma sa ocupe cea mai mare parte a estului. Berlinul se intindea pe 160 km in interiorul zonei prevazuta a fi ocupata de fortele Uniunii Sovietice, iar orasul ca atare a fost impartit in trei zone de ocupatie. Desigur, aceasta a fost o conceptie vizionara, un aranjament temporar, urmarindu-se, de fapt, un acord privind tratatul pacii finale cu Germania. Astfel, Teheranul a oferit rusilor satisfactia de a sti ca, in curand, se vor incheia presiunile germane de pe frontul de Est datorita invaziei din Normandia si li se va oferi o parte substantiala a Germaniei pentru a fi ocupata. Se pare ca aliatii vestici au obiectat la incercarea URSS de a beneficia de o parte disproportionata a despagubirilor de razboi preconizate a fi impuse Germaniei. Desi conflictul est-vest a fost mascat de bunele intentii afisate la Teheran, radacinile sale se regasesc in deciziile luate in cadrul acelei intalniri la nivel inalt.

Daca Teheranul reprezinta punctul maxim al Marii Aliante, atunci Conferinta de la Yalta si evenimentele ce s-au derulat la terminarea razboiului sunt inceputul sfarsitului unitatii sale. In timpul Conferintei de la Yalta, aliatii occidentali erau pe punctul de a obtine victoria in batalia de la Bulge, iar Armata Rosie se apropia amenintator de Berlin. Uniunea Sovietica ocupase in totalitate Polonia si majoritatea teritoriului Europei de Est si al Balcanilor. Era evident ca se apropia sfarsitul razboiului, iar ca o consecinta, problemele privind pacea dominau agenda Conferintei de la Yalta. Au aparut astfel, primele divergente, care ulterior s-au accentuat, generand Razboiul Rece si implicit necesitatea infiintarii Aliantei Nord-Atlantice.

Page 14: Razboi Rece

Primele divergente publice au fost prilejuite de negocierile privitoare la crearea Natiunilor Unite. Bazandu-se pe faptul ca statele din cadrul Commonwealth-ului britanic primeau voturi in cadrul Adunarii Generale, Rusia a cerut cate un vot pentru fiecare din Republicile Sovietice care o compun. Occidentul nu era pregatit sa accepte aceasta solicitare, dar a facut un compromis prin care URSS ii erau date trei voturi, Statelor Unite urmand sa i se aloce un numar similar. Au existat unele discutii cu privire la contestarea dreptului de veto al membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate, dar eforturile de a convinge URSS sa renunte la acest drept au fost in zadar. A fost, intr-adevar, o discutie inutila deoarece sansele ca Statele Unite, la randul lor, sa accepte calitatea de membru fara drept de veto erau foarte scazute.

In 26 iunie 1945, la scurt timp dupa colapsul Germaniei naziste si cu cateva saptamani inaintea capitularii Japoniei, reprezentantii a 50 de natiuni au semnat Carta Natiunilor Unite, la San Francisco.

Lumea intreaga a indraznit sa spere ca, dupa cele mai devastatoare razboaie din istoria omenirii, pacea era in sfarsit instaurata. Cel de-al doilea razboi mondial a fost o experienta dramatica atat pentru Est, cat si pentru Vest, ceea ce a creat o vointa nestramutata de a pastra pacea cu orice pret, in toate taberele. Europa zacea in ruine. Milioane de oameni murisera, industria si agricultura Germaniei erau la pamant, nemaivorbind de cele ale Frantei. Economia Marii Britanii, desi suferise mai putin, era dezechilibrata in mai multe domenii. Rusia a obtinut mari productii in timpul razboiului, dar era si ea in reconstructie. Pe scurt, Europa era epuizata si parea destul de evident ca economia Statelor Unite, care era intacta si modernizata, era singura capabila sa ajute la reconstruirea Europei. Dar aceasta misiune a Statelor Unite a fost complicata de factori ideologici.

Occidentul s-a vazut confruntat cu o ideologie bine articulata si atot-cuprinzatoare. Tintele declarate ale ideologiei sovietice au ramas in 1945, cele care au fost si in 1917. In cele din urma, capitalismul ar fi trebuit eliminat din intreaga lume si inlocuit cu socialismul, mai intai, si mai tarziu cu utopia comunismului. In mod clar, o alta tinta era asigurarea securitatii nationale a Uniunii Sovietice si controlul Partidului comunist asupra tarii si, probabil, asupra cat mai multor altor natiuni posibil.

Deoarece Statele Unite si tarile occidentale erau societati pluraliste, a fost mult mai dificil de definit ideologiile lor decat in cazul Uniunii Sovietice. Dar, in 1945 americanii au ajuns la concluzia ca cel de-al doilea razboi mondial a fost cauzat de primul. In ceea ce priveste Rusia, orice american s-a gandit, probabil, ca lumea comunista era un monolit care viza sa conduca lumea, daca in urma unui razboi inevitabil impotriva capitalismului ar obtine victoria. Societatile cu viziuni deschise ale Occidentului au presupus ca nu ar putea niciodata sa-si determine popoarele sa mearga la lupta, asa cum o puteau face puterile autoritare ale Estului.

Page 15: Razboi Rece

In 1945, desi viziunile optimiste asupra perspectivelor pacii prevalau, s-au facut simtiti norii amenintarilor pe cerul raporturilor internationale. Primul-ministru al Marii Britanii, Sir Winston Churchill, in telegrama sa din 12 mai, adresata Presedintelui Truman, si-a exprimat ingrijorarea: 'Care va fi pozitia noastra intr-un an sau doi cand armatele britanice si americane vor fi micsorate, Franta nu este inca total refacuta, iar Rusia ar alege sa pastreze 200-300 de divizii in serviciu activ?' si a mai adaugat: ,,O cortina de fier este trasa peste frontul lor. Nu stim ce va urma ... '.

In urma capitularii Germaniei, tarile democrate occidentale, increzatoare in victoria lor in razboi si la dorinta poporului, au inceput sa se demobilizeze. Statele Unite si Marea Britanie si-au retras fortele armate din Europa. Si-au demobilizat majoritatea trupelor, cu exceptia fortelor de ocupatie si a unitatilor angajate in alte parti ale lumii. In ceea ce priveste natiunile Europei, ele s-au dedicat grelei sarcini de a-si reconstrui economia.

Efectivele armate ale Fortelor Aliate in Europa, in momentul capitularii Germaniei, ajungea la cinci milioane. Un an mai tarziu, in urma demobilizarii, acestea se ridicau doar la un numar de 880.000.

Uniunea Sovietica, insa, a continuat sa-si pastreze fortele armate, iar in 1945 puterea sa armata ajungea la mai mult de 4 milioane de combatanti. Isi mentinea, de asemenea, industriile de razboi la capacitatea maxima.

Victoria asupra nazistilor a favorizat expansiunea teritoriala a sovieticilor, care incepuse deja in timpul razboiului prin anexarea Estoniei, Letoniei si a Lituaniei, impreuna cu anumite parti ale Romaniei (Moldova si Nordul Bucovinei), Finlanda, Polonia, NordEstul Germaniei si Estul Cehoslovaciei. Acest proces a fost accentuat de o politica de control asupra tarilor Europei de Est. Prezenta armate lor sovietice victorioase in centrul Europei, impreuna cu infiltrarea comunismului in guvernele frontului popular au obligat, pur si simplu, Romania, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Albania si Estul Germaniei sa se supuna dominatiei sovietice.

In Romania, dupa alegerile care au fost considerate falsificate de catre tarile occidentale, membrii opozitiei au fost acuzati de complot impotriva regimului democratic. Partidele istorice au fost dizolvate si Regele Mihai a fost nevoit sa abdice la 30 Decembrie 1947.

In Polonia, liderii partidelor democratice au fost obligati sa paraseasca tara cu riscul vietii lor iar acele partide, ca atare, au fost dizolvate, in cele din urma, in noiembrie 1947.

Page 16: Razboi Rece

In Ungaria, la inceputul anului 1947, Partidul comunist a initiat o campanie violenta impotriva adversarilor politici, iar cateva luni mai tarziu, dupa demisia guvernului Nagy, comunistii au format guvernul si au dizolvat, in noiembrie, partidele de opozitie.

In Bulgaria, operatiunea a fost indeplinita in termeni asemanatori. Partidele democrate au fost dizolvate, ca fiind fasciste si administratia nationala a fost organizata sub control sovietic. La 11 Decembrie 1947, Dimitrov, fost secretar al Comitetului Central, si-a asumat rolul de lider si a format un cabinet predominant comunist.

In Cehoslovacia, interferenta sovietica a crescut mult. Guvernul de la Praga, care a primit favorabil participarea la Planul Marshall, a fost obligat sa-si revizuiasca optiunile in urma vizitei lui Gottwald si Masaryk la Moscova, in iulie 1947. In februarie 1948, Zorin, trimisul special al Moscovei a fortat demisia presedintelui Benes. A fost format imediat un guvern comunist.

In mai putin de un an, Moscova a reusit sa-si asigure controlul asupra guvernelor din Bucuresti, Varsovia, Sofia, Budapesta si Praga. Partidele comuniste au condus singure sau aproape singure in fiecare din aceste capitale, in care intreaga opozitie a fost inlaturata. Kremlinul coordona activitatile acestor guverne la nivel international, constituind un bloc de natiuni satelit, aflat sub comanda sa.

Uniunea Sovietica a exercitat o presiune majora, in mod direct si indirect, in diferite parti ale lumii: in Nordul Iranului, in sud-estul Asiei, in Coreea de Nord, dar si in vestul Europei, in special in Franta si Italia, prin intermediul partidelor comuniste locale. S-au remarcat interesele geostrategice ale Uniunii Sovietice in Balcani, unde a incercat sa deschida o cale de acces catre Mediterana. Uniunea Sovietica facea aceasta incercare pe doua cai: prin Turcia si prin Grecia. Guvernul Turciei a respins toate incercarile de intimidare, pretentiile teritoriale privind Kars si Ardahan precum si cererile de a crea baze in stramtori. In schimb, Grecia care se confrunta cu insurectia comunista, parea posibil sa fie atrasa prin forta inapoia 'cortinei de fier'. Iugoslavia, inca un satelit al URSSului, sustinea aceasta insurectie cu tarie, dar Marea Britanie sprijinea guvernul grec sa se mentina pe linia de plutire. Din pacate, Marea Britanie a fost puternic zdruncinata de cele doua razboaie, fara putinta de a reveni, vreodata, la grandoarea sa imperiala. Insurectia a durat tot cursul anului 1946, prelungindu-se pana in 1947, cand Marea Britanie a informat Washington-ul ca nu mai putea suporta costurile ajutoarelor militare catre Grecia. Daca nu sar fi gasit ajutor in alta parte, atunci ar fi trebuit sa lase guvernul grec sa se prabuseasca.

Statele Unite au reactionat, iar Presedintele Truman a prezentat guvernului cererea de a aloca 500 milioane dolari pentru a ajuta Grecia si Turcia. Congresul a votat acest ajutor. A fost un pas important pe calea renuntarii la traditionalul izolationism american pe timp de pace, privit cu suspiciune de Rusia, care a considerat acest ajutor ca o noua fata a Americii, implicata intr-o afacere ce nu o privea.

Page 17: Razboi Rece

Aceasta actiune, cunoscuta sub numele de 'Doctrina Truman', a fost unul din principalii pasi ai Occidentului catre Razboiul Rece si catre construirea NATO.

Prin Doctrina Truman s-au contracarat pericolele deosebite ce amenintau Grecia si Turcia. Situatia in vestul Europei nu era, insa, mai putin alarmanta. In ciuda ajutorului primit de tarile libere ale Europei din partea Statelor Unite pentru eliminarea neajunsurilor de dupa razboi, mecanismul economiei europene a ramas in continuare deficitar si vestul Europei se afla in continuare in pragul unui colaps economic.

La 5 iunie 1947, intr-un discurs de la Universitatea Harvard, Secretarul de Stat al Statelor Unite, George Marshall, a initiat ideea unui program pentru reabilitarea Europei. El a propus ca Statele Unite sa vina in ajutorul Europei si a sugerat ca tarile europene sa cada de acord in privinta cerintelor si sa alcatuiasca un program comun acceptat de majoritatea, daca nu de toate tarile europene. El a adaugat faptul ca aceasta politica era 'indreptata nu impotriva unei tari sau a unei doctrine, ci impotriva foamei, a saraciei, a disperarii si haosului'.

Aceasta oferta de asistenta economica, contribuind la relansarea, in urmatorii ani, din punct de vedere economic, a tarilor vestice, era, de asemenea, deschisa si Uniunii Sovietice si tarilor din spatele 'cortinei de fier'. Uniunea Sovietica a refuzat ajutorul american si, in ciuda interesului manifestat initial de catre celelalte tari, a obligat guvernele satelit sa faca la fel. In cele din urma, s-a infiintat un program a carui tinta era combaterea planului Marshall, ca 'instrument al imperialismului american'.

Astfel, lumea s-a regasit, dintr-o data, impartita in doua blocuri.

Natura intentiilor Uniunii Sovietice era astfel clar perceputa. In ceea ce priveste tarile libere ale Europei, singura modalitate viabila de a rezista expansiunii sovietice era unificarea fortelor lor. Numeroase declaratii, in special cele ale lui Sir Winston Churchill, fostul prim ministru al Marii Britanii si ale lui Louis St. Laurent, secretarul de stat canadian pentru afaceri exteme, facute in 1946, contineau si subliniau ideea unei aliante defensive sub egida Natiunilor Unite.

La 22 ianuarie 1948, Emest Bevin, ministrul de exteme al Marii Britanii, a sugerat o formula pentru Uniunea Occidentala, constand intr-o retea de intelegeri bilaterale in spiritul Tratatului de la Dunkerque.

Page 18: Razboi Rece

Acest tratat a fost semnat pe 4 martie 1947, de catre Franta si Marea Britanie. Era un 'Tratat de Alianta si Asistenta Mutuala' conform caruia cele doua tari se vor uni impotriva oricarei agresiuni din partea Germaniei.

Acesta a creat cadrul pentru un Tratat mai larg, adoptat la Bruxelles in 17 martie 1948, de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Aceste tari si-au asumat raspunderea construirii unui sistem comun de aparare, precum si a consolidarii legaturilor economice si culturale.

Tratatul de la Bruxelles a fost semnat doar atunci cand rusii au inceput blocada Berlinului de Vest (iunie 1948). Aceasta blocada a durat 323 de zile si a fost contracarata prin organizarea unui pod aerian de catre Puterile accidentale. Blocada de la Berlin a grabit constituirea unui sistem de aparare occidental.

La 30 aprilie 1948, ministrii apararii si sefii de stat major ai celor cinci puteri semnatare ale Tratatului s-au intalnit la Londra pentru discutarea necesarului de echipament militar, in vederea evaluarii potentialului propriu, precum si a necesarului de ajutor din partea Statelor Unite.

Din iulie 1948, expertii americani si canadieni au participat la aceste intalniri in calitate de observatori.

In septembrie 1948, a fost creat un Corp militar in cadrul Tratatului de la Bruxelles, sub numele de Organizatia de Aparare a Uniunii accidentale. Maresalul Montgomery a fost numit Presedintele Comandantilor din Comitetul de Conducere si si-a stabilit cartierul general la Fontainebleu, Franta.

Formarea unei organizatii de aparare de catre statele libere din Europa a trezit interesul Statelor Unite. La 11 aprilie, Secretarul de Stat al Statelor Unite, George C. Marshall si subsecretarul Robert M. Lovett, au inceput discutii preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg si Tom Connaly pe probleme de securitate din zona Nord-Atlantica.

La 28 aprilie 1948, ideea unui sistem comun de aparare, incluzand totodata Tratatul de la Bruxelles, a fost facuta publica de catre Louis St. Laurent in Camera Comunelor din Canada.

Acest lucru a fost foarte bine primit de catre Emest Bevin. Esential era ca Statele Unite sa se alature Aliantei Atlantice prin crearea conditiilor necesare, din punct de vedere constitutional. Senatorul Vandenberg impreuna cu Departamentul de Stat a formulat o rezolutie care recomanda 'asocierea

Page 19: Razboi Rece

Statelor Unite, prin proces constitutional, cu acele puteri regionale si colective care se bazeaza pe un ajutor efectiv comun', precum si 'contributia sa la pastrarea pacii prin exercitarea dreptului individual sau colectiv de aparare in baza art. 51 (Carta Natiunilor Unite), in cazul unui atac armat care ar putea periclita securitatea nationala'.

Aceasta rezolutie, initiata de senatorii Vandenberg si Connaly, a fost aprobata in 11 iunie 1948 de catre Senatul Statelor Unite. De remarcat este faptul ca senatorul Vandenberg, in rezolutia prezentata in fata Congresului, nu s-a referit la o structura militara integrata in Europa sau la stationarea trupelor americane pe acest teritoriu.

Desi asemenea idei erau avansate de liderii militari ai Statelor Unite, politicienii se gandeau doar la o garantie politica, si anume una care ar putea creste increderea europenilor in capitalul european autohton.

Scopul tratatului Nord-Atlantic a fost descris in mai multe feluri, de cele mai multe ori acesta fiind in functie de interesul autorului.

Opinia impartasita de majoritatea istoricilor sustine ca NATO a fost conceput pentru protectia Occidentului impotriva unei amenintari din Est - fie ea reala sau doar perceputa. In acest context, perceptiile sunt mai importante decat realitatea, deoarece controleaza reactiile.

Astfel, drumul spre negocieri a fost deschis. Discutiile preliminare au inceput in 6 iulie 1948 intre Departamentul de Stat si ambasadorii Canadei si ai statelor membre ale Uniunii accidentale.

Desi a existat un acord general cu privire la spectrul amenintarilor si la solutionarea acestor probleme, cativa europeni au incercat sa mearga dincolo de o alianta militara, si anume sa asigure colaborarea economica si culturala, insa Dean Acheson a impiedicat acest lucru. El considera ca un tratat complicat ar putea fi mai dificil de aprobat de catre Senat. In consecinta, el a incercat sa-l pastreze cat mai simplu.

Una din problemele aparute in timpul negocierilor se referea la definitii. Ar fi trebuit oare ca titlul tratatului Nord-Atlantic sa fie luat ad-literam? Problema se ridica in jurul acceptarii sau nu a Italiei. Italia nu avea iesire la Atlantic si multi nu o vedeau ca fiind de ajutor Aliantei. Pozitia strategica a Italiei nu era vitala, la fel cum nu era nici contributia sa economica sau armata pentru consolidarea Aliantei Nord-Atlantice. Totusi, Italia avea cel mai mare partid comunist din Europa de Vest, Statele Unite considerand ca inlaturarea acestei tari nu este un lucru bun. Acest fapt a fost destul de

Page 20: Razboi Rece

important si Italia a fost invitata sa adere la Alianta. Ca urmare, au aparut o serie de nemultumiri in Grecia si Turcia deoarece si aceste tari erau la fel de 'atlantice' ca si Italia, pozitia lor fiind chiar mai strategica.

Portugalia avea iesire la Atlantic. Dean Acheson a scris despre faptul ca in ceea ce priveste Portugalia problema nu se punea in legatura cu acceptarea sau nu a Portugaliei, ci in legatura cu intrarea acesteia in Alianta. Participarea Portugaliei era de o mare importanta. Portugalia era aproape de Mediterana, detinand in acelasi timp si insulele Azore, situate in largul Atlanticului. Tinand cont de restrictiile aeriene impuse la momentul respectiv, aeroporturile de acolo erau esentiale pentru NATO. Existau si alte rute peste Atlantic, insa acestea erau prea indepartate si mult mai dependente de conditiile meteorologice neprielnice. Refuzul Portugaliei era cauzat de legaturile stranse cu Spania. In timpul Razboiului Civil din Spania, Francisco Franco, cel care a condus cu succes fortele rebele, a fost tratat si izolat ca dictator.

Franco a fost o persoana 'non-grata' intre puterile vest europene. In cele din urma, americanii au convins Portugalia sa adere chiar si fara Franco, iar cativa ani mai tarziu Statele Unite au incheiat tratate bilaterale cu Spania, diminuand astfel problemele Portugaliei.

Problema finala a constat in faptul ca Europa Occidentala a dorit sa se implice mai mult in tratat, mult mai mult decat credeau negociatorii americani ca ar accepta Senatul SUA. Europa Occidentala dorea un angajament imediat din partea fortelor SUA, dar acest lucru ar fi contrazis dreptul Congresului de a declara razboi. Amintirea respingerii de catre Senat a Ligii Natiunilor era inca vie. Americanii si-au impus punctul de vedere, iar reglementarile prevedeau ca un atac asupra unui singur membru al tratatului inseamna un atac asupra tuturor membrilor si fiecare va raspunde atacului in conformitate cu propriile proceduri constitutionale. Pentru a-i satisface pe europeni, tratatul recunostea in mod explicit posibila utilizare a fortelor armate, dar nu o mandata.

Negocierile au luat sfarsit in 9 septembrie 1948 cu un raport catre guvernele implicate, raport ce a fost receptat favorabil de catre acestea. Acest lucru a permis Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles sa anunte, la sfarsitul lui octombrie 1948, consensul cu privire la realizarea unui pact de aparare in zona Atlanticului de Nord. Continutul Tratatului a fost publicat in 18 martie 1949. Inainte de aceasta, la 15 martie 1949, puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada si SUA au invitat in mod oficial Danemarca, Islanda, Norvegia si Portugalia sa adere la acest Tratat.

Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la Washington in 4 aprilie 1949 de catre ministrii de exteme din 12 tari. Parlamentele tarilor membre au ratificat Tratatul in cinci luni dupa semnarea acestuia. Astfel lua nastere o noua Alianta in spatiul euroatlantic. Pentru prima data in 149 de ani, SUA erau angajate intr-o alianta de mentinere a pacii impreuna cu natiunile europene.

Page 21: Razboi Rece

In 1952 au aderat la Alianta 2 tari din Europa de Sud-Est: Grecia si Turcia, iar in 1955 a devenit membru N.A.T.O. Republica Federala Germania, iar in 1981 Spania. Alianta avea sa functioneze cu acesti 16 membrii pe intreaga durata a Razboiului Rece.

De cealalta parte, U.R.S.S. si-a creeat o grupare proprie prin Organizatia Tratatului de la Varsovia, constituita la 5 mai 1955, in care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana, Polonia, Romania, Ungaria si Uniunea Sovietica (Albania isi suspenda participarea la Tratatul de la Varsovia la inceputul anilor 60).

3.5. Securitatea bipolara

Cea mai pregnanta trasatura a ordinii mondiale in perioada razboiului rece a fost existenta unei lumi bipolare.

Intre cei doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite adesea prin sintagma "confruntarea Est-Vest", care cuprindea toate domeniile: politic, militar, economic.

Pe plan politic, confruntarea Est-Vest insemna o competitie intre cele doua sisteme economico-sociale, intre doua tipuri diferite de organizare a societatii. Blocul vestic reprezenta o oranduire democratica, bazata pe pluralism politic si pe o economie de piata. Cel estic era format din state totalitare, in care domina un sistem monopartid si o economie de comanda. Era deci vorba despre o competitie intre doua ideologii opuse: marxismul si liberalismul.

Pe plan militar, aceasta confruntare a dus la constituirea, prin cele doua aliante, a unor mecanisme militare cu structuri de comanda unice si structuri militare nationale integrate in fortele armate ale blocurilor. Atat Tratatul de la Washington cat si Tratatul de la Varsovia instituiau garantii de securitate pentru statele membre, prin prevederile conform carora un atac asupra oricarui stat membru era considerat un atac impotriva aliantei in ansamblu, toate statele membre avand obligatia de a actiona, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului.

Pe plan economic confruntarea Est-Vest avea sa fie mai putin dramatica, dar la fel de profunda, implicatiile ei afectand intreaga ordine mondiala. Mai ales in primele faze ale Razboiului Rece se parea ca orientarile celor doua tabere vor duce la destramarea pietei mondiale unice si la formarea

Page 22: Razboi Rece

unor piete paralele si opuse. Tarile occidentale care au acceptat cele aproape 13 miliarde de dolari din cadrul Planului Marshall, atingeau in 1952 nivelul productiei antebelice. Planul Marshall a facut din divizarea Europei un proces ireversibil, constituind un moment de seama al Razboiului Rece.

Dupa modelul N.A.T.O. se constituie, in anii urmatori, aliatii si organizatii de securitate in alte zone ale lumii.

Henry Kissinger[30] identifica trei ratiuni esentiale pentru formarea aliantelor in epoca nucleara (articolul "Diplomatia coalitiei in epoca nucleara" din 1968) :

1. posibilitatea cresterii puterii; in conformitate cu doctrina securitatii colective, cu cat este mai cuprinzatoare o alianta, cu atat mai mare este capacitatea ei de a rezista agresiunii.

2. necesitatea de a nu lasa sa planeze nici o indoiala asupra modului de aliniere a fortelor; s-a sustinut ca, daca Germania ar fi stiut la inceputul ambelor razboaie modiale ca Statele Unite sau chiar Marea Britanie se vor alatura fortelor aliate, razboiul ar fi fost evitat.

3. necesitatea de a oferi o motivatie pentru asistenta reciproca, in afara celei acordate in urma evaluarii intereselor nationale.

Prin Tratatul de la Manila, incheiat in septembrie 1946 intre S.U.A., Marea Britanie, Franta, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Thailanda si Pakistan, se constituie S.E.A.T.O. (South East Asia Treaty Organization).

Prevederile acestui tratat stabileau o zona geografica vasta "de aparare", care depasea cu mult teritoriul statelor semnatare si, ceea ce constituia o incompatibilitate cu principiile dreptului international si ale Cartei O.N.U., Tratatul de la Manila continea prevederi asemanatoare cu Tratatul Atlanticului de Nord in ceea ce priveste rezolvarea pasnica a diferendelor si autoapararea colectiva. Insa, aceasta autoaparare urma sa intervina nu numai in cazul unui atac armat, ci si atunci cand integritatea teritoriala sau independenta politica a unei parti din zona de aparare este amenintata altfel decat prin forta armelor, inclusiv in cazul in care una din parti s-ar simti amenintata de o rasturnare interna. Se incalca astfel articolul 51 din Carta O.N.U. care prevede ca dreptul la autoaparare nu poate fi exercitat decat in cazul unui atac armat, precum si principiul ninterventiei in treburile interne. La incheierea pactului, guvernul Statelor Unite a aratat ca aceste dispozitii trebuie interpretate ca referindu-se la "agresiunea comunista".

Page 23: Razboi Rece

Divergentele care au aparut intre statele membre si evolutiile din regiunea respectiva , au demonstrat lipsa de viabilitate a Organizatiei. In 1975 a fost adoptata hotararea de a dizolva progresiv acest bloc militar, care si-a incetat efectiv activitatea in 1977.

In septembrie 1951, se incheie la San Francisco Tratatul politico-militar numit ANZUS intre Statele Unite ale Americii, Australia si Noua Zeelanda. Dispozitiile acestui tratat sunt asemanatoare cu cele ale tratatului de la Manila, extinzand de asemenea notiunea de atac armat peste prevederile articolului 52 din Carta O.N.U.. O data cu crearea S.E.A.T.O. activitatea ANZUS s-a redus simtitor.

In 1955, in Orientul Apropiat se incheie Pactul de la Bagdad, in care intrau Anglia, Turcia, Iran, Irak si Pakistan. In urma revolutiei nationale din Irak, in 1959, acesta se retrage din acest pact, date fiind neintelegerile cu Iranul. De atunci pactul s-a numit CENTO (Organizatia Pactului Central). CENTO, care potrivit actului constitutiv avea ca scop colaborarea intre statele membre in interesul securitatii si apararii lor, a fost in realitate un fel de filiala a NATO in Orientul Mijlociu. Desi SUA nu au fost membre in CENTO, au participat la activitatea organismelor sale militare. La inceputul anilor 1979, CENTO se desfiinteaza.

Presiunile reale, ideologice si militare, pe care cele doua blocuri le-au exercitat reciproc, li s-au adaugat erori de perceptie la nivelul conducerii Statelor Unite si Uniunii Sovietice. Neincrederea si incertitudinea asupra intentiilor celorlalti, propaganda bolsevica si anticomunismul american dus uneori pana la extrem, au adaugat amenintari imaginare celor reale, eroarea de perceptie prelungindu-se in practica politica.

" Razboiul Rece a fost cel mai periculos si lipsit de sens conflict din toate timpurile"[31].

Lipsit de sens pentru ca, s-a datorat unor erori de perceptie, in primul rand a americanilor: viziunea ingusta a aliatilor, in lumina careia Stalin reprezenta un pericol pentru puterile vestice, a declansat o politica gresita din partea Occidentului. Slabita de razboi U.R.S.S. nu ar fi putut sub nici o forma sa atace Anglia, nicidecum America, iar daca s-ar fi incumetat sa o faca, America ar fi venit din nou in ajutorul Europei.

Scopul "declansarii" Razboiului Rece a fost de a mentine America intr-o stare de razboi permanent din care armata si economia americana au profitat din plin. Astfel, doctrina Razboiului Rece s-ar fi bazat pe ideea gresita ca, daca Stalin era un dictator comunist era in mod necesar si inamicul Occidentului, ceea ce nu era cazul. Invaziile ulterioare din Ungaria din 1956 si aceea a Cehoslovaciei din 1968 si chiar invazia Afganistanului au fost acte brutale, dar aveau ca scop sa protejeze granitele

Page 24: Razboi Rece

U.R.S.S.-ului. Cursa inarmarilor, pericolul unui al treilea razboi mondial, au fost evenimente declansate de o politica americana lipsita de imaginatie, inteligenta si intelegere.

Teoria "Razboiului Imaginar", sugereaza ca atat U.R.S.S. cat si statele occidentale au indus societatilor lor psihoza exacerbata a razboiului imaginar nu pentru a spori mijloacele lor de aparare impotriva unui dusman extern, ci pentru a-si rezolva echilibrul social si politic intern. Paradoxal se pare ca extraordinara dezvoltare economica si tehnologica a lumii dupa cel de-al doilea razboi mondial nu s-ar fi putut infaptui fara psihoza beligerantei continue intretinute de dualismul Razboiului Rece. Sub umbrela acestui razboi s-au facut investigatii extraordinare in programe de control spatial sau de inarmare, care au imprimat progresului tehnologic ritmuri de neatins in perioada de pace.

3.6. Dezghetul[32](1953-1962)

Intre anii 1953-1962 intre blocurile occidental si sovietic, de acum bine stabilite, apar primele semne de dialog si comunicare, care vor pregati destinderea din anii 1960-1970. Stalin, cel mai puternic simbol al unitatii comunismului moare la 5 martie 1953. Vreme de trei ani, lumea comunista se va clatina din cauza luptelor de putere dintre mostenitorii acesteia. In iunie 1953, la cateva luni dupa moartea lui Stalin izbucnesc miscari in Berlinul de Est, dar sunt reprimate cu brutalitate de Armata Rosie. In iunie 1956 au loc revolte in Polonia, iar in noiembrie 1956, in Ungaria, se instaleaza un guvern de uniune nationala care cere plecarea trupelor sovietice. Dupa negocieri complexe cu Moscova se ajunge in cele din urma la arme: tancurile sovietice zdrobesc rebeliunea maghiara.

La al XX-lea Congres al Partidului Comunist sovietic Nikita Hrusciov denunta greselile si crimele lui Stalin, lansand destalinizarea.

China, condusa de Mao Zedong nu accepta destalinizarea, considerata o lovitura grava la adresa dogmei comuniste si acuza Moscova de revizionism. Ruptura dintre cei doi colosi este definitiva dupa 1960, cand Rusia abroga un acord din 1957 prin care se angaja sa ajute China sa se doteze cu bomba atomica si isi retrage din China toti expertii. Lumea socialista va avea de acum inainte doi poli inamici, rivali in dirijarea miscarii comuniste internationale. Mai mult, cele doua state au litigii la frontiera, in urma tratatelor inegale impuse Chinei de Rusia tarista.

A doua jumatate a anilor 50 a fost dominata de notiunea de coexistenta. Atunci cand Mao Zedong a declarat ca "Statele Unite sunt un tigru de hartie", Hrusciov a raspuns: "Poate, dar acest tigru are colti nucleari". De aici necesitatea ca cele doua sisteme capitalist si socialist sa coexiste in mod pasnic.

Page 25: Razboi Rece

Antagonismul dintre Est si Vest nu dispare insa, ci se deplaseaza spre competitia economica. In anii 1950 Uniunea Sovietica si ratele de crestere economica pe care aceasta le afiseaza ingrijoreaza Vestul. Planificarea sovietica se impune si este perceputa ca un model care ar trebui sa satisfaca la un moment dat gratuit nevoile esentiale ale populatiei sale. Occidentul pare insa nesigur de amploarea reusitei sale economice (desi retrospectiv privind, perioada 1945-1975 este epoca considerata "de glorie" in care s-au pus bazele societatii de consum).

In timp ce Occidentul percepea blocul sovietic ca pe un ansamblu monolitic si amenintator, succesorii lui Stalin erau obsedati de vulnerabilitatea aliantelor lor, pe care evenimentele de la Berlinul de Est, Polonia si Ungaria au confirmat-o. Popoarele aflate in sfera de influenta sovietica erau gata sa se rascoale.

In acest context, in anii 50, diplomatia sovietica este foarte activa in Europa, pentru a obtine consacrarea rezultatelor celui de al doilea razboi mondial si pentru obtinerea recunoasterii europene asupra propriei sfere de influenta. Tot acum apare si Tratatul de la Varsovia, replica comunista la Alianta Nord Atlantica, care avea scopul de a intari legaturile bilaterale intre statele socialiste printr-o garantie multilaterala de solidaritate comuna.

Armistitiul din Coreea este una din manifestarile destinderii Est-Vest. La fel ca si acordul de la Geneva, care punea capat primului razboi din Indochina, dovedea nu atat dorinta celor doua tabere de a-si rezolva litigiile, (Coreea ramane impartita, Vietnamul este la randul sau impatit intre un nord comunist si un sud pro american) cat si pe aceea de a suspenda ostilitatiile.

3.7. Razboiul Suezului

Anul 1956, a intrat in istoria relatiilor dintre state ca un an de grava incordare a relatiilor internationale. Este anul crizei Suezului si al evenimentelor din Ungaria.

In toamna anului 1956, afacerea Suezului ilustreaza implicatiile complexe ale "dezghetului" din relatiile americano-sovietice, precum si configuratia de putere pe care acesta o implica[33]. Razboiul din Suez constituie o victorie militara a Frantei si Marii Britanii, transformata intr-o deruta diplomatica.

Page 26: Razboi Rece

Nasser preia puterea in Egipt in 1952. El nu vrea sa faca din Egipt un lider al tarilor arabe si, mai mult, al tarilor musulmane si chiar al lumii a treia. Nu este comunist ci nationalist. Egiptul, cel mai important stat arab independent, este intr-o rivalitate permanenta cu Irak-ul, pentru obtinerea hegemoniei in regiune. Nasser obtine evacuarea totala a tarii sale de catre britanici, inclusiv canalul Suez (britanicii doreau mentinerea unei baze ample in Suez, un fel de enclava in mijlocul unei tari independente).

Atacurile verbale ale lui Nasser impotriva Israelului ingrijoreaza rapid lumea occidentala. Astfel, SUA refuza sa-i livreze armele moderne pe care le solicita, de tema sa nu le foloseasca impotriva Israelului. Nasser ameninta atunci ca va apela la U.R.S.S. (practica care devenise uzuala pentru tarile lumii a treia : cand nu obtineau ceva de la o superputere, apelau la cealalta. Statele Unite considera aceasta amenintare un bluf: o alianta intre o tara musulmana, fie ea laica si liderul comunismului mondial era imposibila. Pe de alta parte, U.R.S.S. abandonase in a doua jumatate a anilor 50, dogmatismul stalinist, conform caruia numai un stat aflat sub puterea directa a Moscovei poate fi un autentic prieten al Uniunii Sovietice si incepuse sa mizeze pe cartea emanciparii nationale impotriva occidentului. In aprilie 1955 liderii sovietici declara ca nu vor mai accepta monopolul tarilor occidentale in politica Orientului Mijlociu. Acest monopol devenise vizibil mai ales dupa incheierea Pactului de la Bagdad. Preocupat in a-si dovedi independenta, Nasser se intoarce intr-adevar catre Moscova: in septembrie 1955, Egiptul si Cehoslovacia anunta incheierea unui acord prin care Cehoslovacia se angaja sa livreze Egiptului cantitati importante de armament modern (tancuri, avioane). Acordul era echivalent cu prezenta sovietica in Orientul Mijlociu si a avut efecte imediate : Iordania a renuntat sa mai adere la Pactul de la Bagdad si s-au initiat legaturi stranse intre Moscova si Siria, care se va transforma intr-un aliat solid al Moscovei in regiune. Americanii reactioneaza la apropierea Egiptului de U.R.S.S. prin anularea ajutorului financiar pentru constructia barajului de la Assuan. Acest baraj trebuia sa permita irigarea unui milion de hectare in Egipt si sa rezolve astfel o parte din problemele de aprovizionare ale tarii. Mai mult, barajul urma sa fie o importanta sursa de energie electrica, reprezentand simbolul unui Egipt modern, capabil sa construiasca "noi piramide".

Ca replica la sanctiunile americane, in iulie 1956 Nasser nationalizeaza canalul Suez. Aceasta decizie este simbolica din punct de vedere istoric, pentru ca ea da curs vointei tarilor din lumea a treia de a isi insusi bogatiile pe care Europa le exploatase in perioada coloniala. Egiptul primea doar 3% din exploatarea canalului, restul reprezentand beneficiul Marii Britanii si Frantei, protectori ai Campaniei Canalului Suez. Marea Britanie si Franta considera nationalizarea canalului un jaf inadmisibil, iar Nasser este prezentat in mass-media occidentala ca un nou Hitler. In consecinta, in octombrie 1956 cele doua natiuni lanseaza o operatiune militara pentru recuperarea canalului, cu ajutorul Israelului. Interventia este o reusita militara, dar ea este perceputa in lumea a treia ca o operatiune coloniala, si suscita vii proteste. Americanii sunt furiosi pentru ca nu fusesera preveniti. U.R.S.S. este satisfacuta, pentru ca situatia ii permite sa apara ca un protector al lumii a treia. Vazand ca expansiunea sa in Europa este imposibila, Uniunea Sovietica incearca sa inconjoare tarile NATO prin intermediul lumii a treia. La 5 noiembrie 1956, Moscova adreseaza un ultimatum guvernelor de la Paris, Londra si Tel Aviv: daca nu se pune capat acestei operatiuni, U.R.S.S. se arata gata sa utilizeze "toate formele moderne de arme distructive". Amenintarea nucleara este explicita si este resimtita ca atare in

Page 27: Razboi Rece

aceste tari, care nu au mijloace de a replica. Americanii, vor sa arate englezilor si francezilor ca ei sunt liderii lumii occidentale si ca nu trebuie sa se actioneze fara ei, sau fara autorizatia lor. Ei refuza sa garanteze securitatea celor doi aliati occidentali fata de U.R.S.S. Mai mult ei fac speculatii impotriva lirei britanice. In concluzie, razboiul din Suez are doi invingatori: U.R.S.S. si Egiptul.

U.R.S.S. nu este implicat direct, dar arata tuturor tarilor din lumea a treia ca el este aliatul lor natural, capabil sa le protejeze impotriva contestatelor puteri coloniale. De acum inainte, U.R.S.S. va fi considerat un recurs posibil pentru aceste tari si asta fara a implica o aliniere la regimul sau politic. Incepe astfel inaintarea s-a spre sud, cu ajutorul liderilor nationalisti. Egiptul lui Nasser, al carui prestigiu creste, preia pentru un timp conducerea lumii arabe. A rezistat eficient puterilor coloniale (Marea Britanie si Franta) si Israelului. Infrangerea sa militara este stearsa pe langa profitul victoriei politice.

Desi criza Suezului este in primul rand o confruntare Nord-Sud, intre cele doua puteri coloniale aliate si un stat din lumea a treia, ea este si o criza interna a lumii occidentale, pentru ca doi aliati importanti ai NATO se opun Statelor Unite. S.U.A. a lasat clar sa se inteleaga ca este liderul aliatilor occidentali care nu trebui sa aiba astfel de initiative fara ea. Puterile mijlocii, fie ele si membre NATO, nu mai au libertate de actiune.

Criza Suezului este si o confruntare Est-Vest. In Orientul Apropiat, rivalitatea sovieto-americana se va prelungi, transformandu-se intr-o constanta a relatiilor internationale. In ianuarie 1957, presedintele Eisenhoover prezinta Congresului o declaratie care pretinde necesitatea de a umple vacuumul de putere din Orientul Mijlociu, produs de disparitia puterilor coloniale europene, inainte ca acest lucru sa fie facut de Uniunea Sovietica. Declarata "doctrina Eisenhoover" propunea acordarea de ajutor economic si militar tarilor din regiune.

Criza Suezului ruineaza pentru timp indelungat influentele traditionale ale Frantei si Marii Britanii in regiune. Interventia lor militara a aparut ca o manifestare evidenta de colonialism. In plus, intr-o lume a Razboiului Rece bine organizata, divizata si dirijata de cele doua superputeri, Franta si Marea Britanie nu mai sunt decat "sateliti". Pentru Marea Britanie, fosta mare putere coloniala, razboiul Suezului a fost un "cantec de lebada". Ea ajunge la concluzia ca, pe viitor, ii va fi imposibil sa intervina fara ajutorul sau acordul american. Franta realizeza ca este vulnerabila si isi insuseste o lectie contrara: ea nu mai trebuie sa mai conteze pe sprijinul american. Isi accelereaza asadar programul atomic, pentru a-si afirma independenta in acest domeniu si a atinge o autonomie strategica.

3.8 Negocieri pentru detensionarea relatiilor dintre Marile Puteri

Page 28: Razboi Rece

In a doua parte al deceniului al VI-lea al secolului trecut, au avut loc importante demersuri si negocieri, care au marcat sporirea eforturilor pentru detensionarea relatiilor dintre marile puteri[34].

In conditiile reluarii dialogului dintre Marile Puteri, sperantele promovarii unui nou climat in Europa s-au multiplicat. Dupa cum am vazut, in anii 1958 s-a convenit retragerea de pe teritoriul roman a trupelor sovietice. In acelasi an, Comitetul Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varsovia a propus incheiere unui "Pact de neagresiune intre NATO si Tratatul de la Varsovia".

Ministrul de Externe al Poloniei a propus la 2 octombrie 1957 - in discursul rostit in Plenara Adunarii Generale a Natiunilor Unite - crearea unei zone denuclearizate in Europa Centrala, care sa duca la consolidarea pacii in aceasta regiune, "in interesul securitatii Poloniei si al reducerii incordarii in Europa", a aratat Andrei Rapacki si dupa consultari cu celelalte parti la Tratatul de la Varsovia, guvernul Polonei declara ca "in cazul in care cele doua state germane vor accepta sa ratifice interzicerea productiei si stocarii de arme nucleare pe teritoriile lor, Polonia este gata simultan sa instituie aceeasi interdictie pe teritoriul sau."

Aceasta zona urma sa includa cele doua state germane, Polonia si Cehoslovacia, care trebuiau sa isi asume angajamente ferme in scopul instituirii unor masuri efective de interzicere a productiei si stocarii de arme nucleare pe teritoriile lor. La 14 februarie 1958, guvernul Poloniei a remis guvernelor Marii Britaniei, Frantei, U.R.S.S., S.U.A., Cehoslovaciei, R.D.G., R.F.G., Belgiei si Canadei un Memorandum care detalia propunerea facuta la 2 octombrie 1957 in fata Adunarii Generale a Natiunilor Unite. In acest document se preciza ca Polonia, Cehoslovacia, R.D.G. si R.F.G. isi vor asuma angajamentul sa nu produca, sa nu dispuna si sa nu importe pentru uzul lor propriu arme nucleare de orice tip, sa nu permita amplasarea pe teritoriile lor a unor asemenea arme, sa nu instaleze sau sa admita pe teritoriile lor instalatii si echipamente destinate sa fie folosite pentru utilizarea armelor nucleare, inclusiv echipamente de lansare a rachetelor. Memorandumul stipula in acelasi timp, ca puterile nucleare urmau sa isi asume angajamentul sa nu mentina arme nucleare in cadrul armatelor fortelor lor stationate pe teritoriile statelor care fac parte din aceasta zona, sa nu mentina si sa nu instaleze pe teritoriile acestor state nici un fel de instalatii sau echipamente destinate sa fie folosite pentru utilizarea armelor nucleare, inclusiv echipamente de lansare a rachetelor si sa nu transfere in nici un mod si sub nici un motiv arme nucleare sau instalatii si echipamente destinate utilizarii armelor nucleare catre tarile din zona respectiva. In acest document se preciza, totodata, ca puterile nucleare isi asumau angajamentul de a nu folosi arme nucleare impotriva statelor din zona respectiva, urmand sa le respecte "statul de zona denuclearizata".

La circa trei luni de la remiterea Memorandumului polonez s-a inregistrat reactia guvernului american, care nu era in favoarea crearii unei zone denuclearizate in Europa Centrala. Ambasada SUA

Page 29: Razboi Rece

in Polonia a remis, la 3 mai 1958, ministrului de externe al Poloniei raspunsul oficial al guvernului american. In nota prezentata se preciza ca Statele Unite "nu favorizeaza, pentru ratiuni de ordin politic si militar" crearea unei zone denuclearizate in Europa Centrala, deoarece o atare masura ar periclita securitatea tarilor din Europa Occidentala.

Cu toate ca, la 4 noiembrie 1958, guvernul polonez a venit in intampinarea unor propuneri si obiectii formulate de diferite state cu privire la crearea zonei respective, acceptand "aplicarea planului in doua etape, prima privind interzicerea productiei si a doua privind asumarea obligatiei de a renunta la echiparea cu arme nucleare a armatelor din zona", Statele Unite nu au revenit asupra raspunsului dat Poloniei la 3 mai 1958 prin care comunicau ca "nu sunt in favoarea propunerii poloneze".

La 31 martie 1958, Sovietul Suprem al URSS, a adoptat un decret prin care a hotarat incetarea unilaterala de catre Uniunea Sovietica "a experimentarii tuturor tipurilor de arme atomice si cu hidrogen". Cu acest prilej, Sovietul Suprem al URSS isi exprima "speranta ca parlamentele celorlalte state care poseda arme atomice si cu hidrogen vor adopta masuri similare". La 4 aprilie 1958, presedintele Consiliului de ministri al URSS, Nikita Sergheevici Hrusciov a adresat presedintelui Statelor Unite, Dwight Eisenhower, o scrisoare prin care sublinia ca "in cazul in care si celelalte state posesoare de arme nucleare ar adopta masuri de incetare a experimentarii armelor atomice si cu hidrogen" s-ar realiza "un pas important in directia sporirii increderii reciproce si a intaririi pacii". In acelasi mesaj, Nikita Hrusciov preciza ca "in cazul in care guvernele SUA si Marii Britanii vor continua experientele lor nucleare, URSS va fi nevoita sa revina asupra hotararii de a suspenda unilateral experientele sale nucleare."

Dupa numai 4 zile, presedintele Statelor Unite i-a raspuns lui Nikita Hrusciov la mesajul sau privind incetarea unilaterala a experientelor cu arme atomice si cu hidrogen. In acest raspuns presedintele american a reiterat punctul de vedere al guvernului american, potrivit caruia "masura de incetare a experientelor cu arme nucleare poate fi realizata numai in cadrul unui acord de dezarmare mai larg" si in conditiile "unui sistem international de control, care sa includa fotografierea aeriana."

Comentatorii politicii au apreciat ca presedintele american, fara a respinge propunerea si initiativa sovietica, transmitea mesajul ca se impun angajamente in forma unui acord international precum si masuri de control asupra modului in care se respecta angajamentele asumate.

Apelul adresat de Sovietul Suprem al URSS a fost sustinut de parlamentele tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia si de mai multe organizatii neguvernamentale din alte tari. In Romania, Marea Adunare Nationala a adoptat o declaratie prin care saluta incetarea experientelor cu arme nucleare si cu hidrogen si sustinea apelul adresat celorlalte tari sa inceteze la randul lor, asemenea experiente.

Page 30: Razboi Rece

In pofida acestor sustineri, punctul de vedere american privind necesitatea unui acord mai larg in acest domeniu si adoptarea unor masuri de control al dezarmarii nucleare, era tot mai larg impartasit, atat la nivelul guvernelor cat si la nivelul opiniei publice, ceea ce a determinat convocarea unei conferinte internationale privind aceste probleme in noiembrie 1958.

In aprilie 1958, relatiile sovieto-americane au cunoscut un nou moment de incordare, determinat de zborurile avioanelor militare americane - incarcate cu bombe atomice si cu hidrogen - in directia frontierelor Uniunii Sovietice. La 18 aprilie 1958, ministrul de externe al URSS, Andrei Gromiko, a dat publicitatii o "Declaratie de protest in numele guvernului sovietic". In declaratia respectiva se protesteaza in legatura cu "zborurile repetate ale avioanelor militare ale Statelor Unite avand la bord arme atomice si cu hidrogen deasupra zonelor arctice, in directia frontierelor Uniunii Sovietice." Dupa trei zile, URSS a pregatit si prezentat Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezolutie privind "Masuri urgente in vederea incetarii zborurilor avioanelor militare ale SUA incarcate cu bombe atomice si cu hidrogen, in directia frontierelor Uniunii Sovietice." In acest document se cerea SUA "sa se abtina de la trimiterea avioanelor lor militare purtatoare de arme atomice si cu hidrogen in directia frontierelor altor state" ceea ce constituie o amenintare pentru securitatea acestora. Reprezentantul SUA in Consiliul de Securitate a declarat ca "aceste zboruri se integreaza masurilor adoptate de SUA in vederea prevenirii unui atac prin surprindere" si ca "nu au un caracter de provocare la adresa URSS". Totodata, reprezentantul SUA a sustinut ca "aceste zboruri nu pericliteaza pacea mondiala". La 28 aprilie 1958 - in conditiile in care tensiunile sovieto-americane se accentuau, Statele Unite au prezentat Consiliului de Securitate un proiect de rezolutie privind instituirea unei "zone nordice de inspectie internationala". In acest document se faceau propuneri pentru instituirea imediata a "unei zone nordice de inspectie internationala impotriva atacului prin surprindere". Propunerile urmau sa fie examinate de reprezentanti ai Canadei, Frantei, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, SUA, Danemarcei, Norvegiei si altor tari, avand teritorii la nord de cercul arctic. Propunerea SUA viza organizarea unor convorbiri urgente in vederea convenirii aranjamentelor tehnice necesare. Statele mentionate erau invitate sa isi desemneze reprezentantii la convorbirile respective.

Nici proiectul de rezolutie propus de URSS la 21 aprilie 1958, nici cel propus de SUA la 28 aprilie 1958, nu au fost adoptate de Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite. La 31 octombrie 1958 s-au deschis la Geneva lucrarile Conferintei tripartite dedicata dezbaterii problemelor incetarii experientelor cu arme nucleare. Aceasta conferinta a fost precedata de negocieri laborioase intre cele 3 mari puteri participante : Marea Britanie, SUA si URSS. Punctul de plecare al Conferintei tripartite l-au constituit concluziile expertilor cu privire la detectarea experientelor nucleare[35].

Intr-un mesaj adresat primului ministru sovietic, Nikita Hrusciov, la 10 iunie 1958, presedintele SUA, Eisenhower, propunea convocarea la 1 iulie la Geneva a grupului de experti pentru studierea metodelor de detectare a experientelor cu arme nucleare. Grupul se constituise in baza propunerilor Canadei, Frantei, Marii Britanii si SUA in subcomitetul Comisiei de dezarmare la 2 iulie 1957. In

Page 31: Razboi Rece

mesajul presedintelui american se aducea la cunostinta partii sovietice ca "partea americana este de acord cu participarea unor experti din URSS, SUA, Anglia, Franta, Cehoslovacia si Polonia", urmand ca, ulterior, daca va fi necesar pentru progresul tratativelor, sa se poata ralia si specialisti din alte state. Presedintele SUA aprecia ca era necesar ca "grupul de experti sa redacteze un raport in rastimp de 3-4 saptamani", cu posibilitatea prelungirii perioadei de negocieri, daca "solutionarea problemelor de pe agenda lucrarilor va face necesar acest lucru".

Dupa 3 zile, la 13 iunie 1958, Ministerul Afacerilor Externe al URSS, printr-un aide-memorie adresat ambasadei SUA la Moscova, comunica "acordul Uniunii Sovietice cu convocarea grupului de experti pentru studierea metodelor de detectare a eventualelor incalcari ale unui tratat de interzicere a experientelor cu arme nucleare". Partea sovietica accepta propunerea partii americane ca la reuniunea de la Geneva sa participe experti din "URSS, SUA, Anglia, Franta, Cehoslovacia si Polonia". Ulterior s-a convenit ca din grupul de experti sa faca parte specialisti din Canada si Romania. Intre 1 iulie si 21 august 1958 s-au desfasurat la Geneva lucrarile reuniunii de experti cu privire la detectarea experientelor nucleare. La aceasta reuniune au participat specialisti din Canada, Franta, Marea Britanie, SUA, URSS, Cehoslovacia, Polonia si Romania. La incheierea reuniunii, grupul de experti a dat publicitatii un comunicat cu privire la lucrari in care se precizeaza ca s-a intocmit un raport care urma sa fie supus conferintei tripartite din 31 octombrie 1958. In raportul grupului de experti se arata ca "metodele de detectare a exploziilor nucleare existente la data respectiva - si anume colectarea de esantioane de reziduuri radioactive, inregistrarea undelor seismice, acustice si hidroacustice, metoda semnalelor audio si utilizarea inspectiilor la fata locului a evenimentelor seismice neidentificate, care ar putea fi suspectate ca fiind explozii nucleare - fac posibil in cadrul anumitor limite sa se detecteze si sa se identifice exploziile nucleare", inclusiv exploziile de mica capacitate, de la 1 la 5 kilotone. Concluzia specialistilor a fost ca - din punct de vedere tehnic este posibil, in anumite limite (indicate in analiza efectuata) "sa se instituie un sistem de control operational si eficient pentru detectarea incalcarilor unui acord privind incetarea la scara mondiala a experientelor cu arme nucleare".

Conferinta tripartita de la Geneva a examinat pe larg propunerea privind instituirea "unui sistem de control international", ajungandu-se la concluzia ca acest sistem "ar trebui plasat sub conducerea unui organism international de control". Reteaua de control inclusa in sistem, urma sa includa 160-170 posturi de control terestre si circa 10 nave. Aceste posturi urmau sa fie distribuite, din motive tehnice astfel: America de Nord - 24, Europa - 6, Asia - 37, Australia - 7, America de Sud - 16, Africa - 16, Antartica - 4. Pe insule urmau sa fie amplasate 60 de posturi, iar circa 10 urmau sa fie amplasate pe nave. Conferinta tripartita de la Geneva a luat in discutie problema incheierii unui tratat privind incetarea experientelor cu arme nucleare, pe baza raportului prezentat de reuniunea de experti. Inceputa la 31 octombrie 1958, conferinta tripartita a luat sfarsit in ianuarie 1962, cand s-a adoptat hotararea ca "problemele care au facut obiectul negocierilor de la Geneva sa fie transmise, in martie 1962, unui subcomitet al Comitetului celor 18 state pentru dezarmare. Subcomitetul urma sa fie alcatuit din reprezentantii celor 3 tari care au participat la Conferinta de la Geneva (31 octombrie 1958 - ianuarie 1962): Marea Britanie; S.U.A.; U.R.S.S..

Page 32: Razboi Rece

La 10 noiembrie 1958 s-au deschis la Geneva lucrarile Conferintei pentru prevenirea unui atac prin surprindere. La conferinta au luat parte experti din: Canada, Franta, Italia, Marea Britanie si SUA precum si din Albania, Cehoslovacia, Polinia, Romania, si URSS. Deci, la conferinta erau reprezentate 5 tari occidentale si 5 tari socialiste. Ca si in cazul Conferintei tripartite (31 octombrie 1958 - ianuarie 1962), lucrarile Conferintei pentru prevenirea unui atac prin surprindere au fost pregatite de intense negocieri diplomatice. Pe fondul tensiunilor generate de zborurile avioanelor militare americane - avand la bord arme atomice si cu hidrogen - in directia frontierelor URSS, si in urma neadoptarii rezolutiei propusa de partea sovietica in Consiliul de Securitate la 21 aprilie 1958, Nikita Hrusciov, a adresat, la 2 iulie 1958, presedintelui SUA o scrisoare prin care reafirma propunerile URSS privind prevenirea unui atac prin surprindere. In aceasta scrisoare se arata ca ar fi util ca - in viitorul apropiat - reprezentantii special desemnati de guvernele URSS si SUA si, eventual, de guvernele altor state, sa se intalneasca pentru a studia impreuna aspectele practice ale acestei probleme, si a elabora - intr-o perioada convenita - recomandari "privind masurile de prevenire a unui atac prin surprindere". Nikita Hrusciov propunea presedintelui american ca "rezultatele negocierilor sa poata fi examinate la o intalnire a sefilor de guvern". In Memorandumul guvernului Romaniei, dat publicitatii la 27 iulie 1958, este sustinuta propunerea privind convocarea unei conferinte de experti in problema preintampinarii unui atac prin surprindere. In acest Memorandum se arata ca "guvernul Romaniei considera ca adoptarea unor masuri eficace pentru prevenirea unui atac prin surprindere, sau al unui stat impotriva altor state, ar constitui o contributie insemnata la destinderea internationala si la prevenirea unui nou razboi".

La 31 iulie 1958, printr-o nota a ambasadei SUA la Moscova adresata Ministerului de Externe, se comunica acordul partii americane cu propunerile partii sovietice privind "prevenirea unui atac prin surprindere". SUA erau de acord cu "organizarea unei reuniuni de experti din URSS si SUA, si eventual din alte tari, care sa studieze aspectele tehnice ale prevenirii unui atac prin surprindere". Partea americana aprecia ca un loc important in cadrul acestor negocieri ar trebui acordat "mijloacelor si obiectivelor controlului si aplicabilitatii diferitelor masuri de inspectie in diverse zone geografice, care ar urma sa fie convenite ulterior".

La 15 septembrie 1958, guvernul sovietic "lua nota de atitudinea favorabila a Statelor Unite fata de propunea sa din 2 iulie 1958 privind organizarea unei intalniri a reprezentantilor militari din cele doua tari si eventual din alte state". Guvernul URSS propunea ca aceasta reuniune sa inceapa la Geneva la 10 noiembrie 1958. La 10 octombrie 1958, ambasada SUA la Moscova a remis o nota Ministerului de Externe a URSS prin care se comunica acordul SUA ca negocierile sa inceapa la 10 noiembrie 1958, la Geneva. Partea americana preciza ca "scopul principal al reuniunii trebuie sa il constituie examinarea metodelor si obiectivelor controlului", evaluarea rezultatelor care ar putea fi obtinute din adoptarea acestor metode "pentru reducerea pericolului unui atac prin surprindere". Guvernul Statelor Unite aprecia ca studiul trebuie realizat "in vederea pregatirii unui raport tehnic care urma sa fie transmis spre examinare guvernelor".

Page 33: Razboi Rece

Inceputa la 10 noiembrie 1958, Conferinta de la Geneva pentru prevenirea unui atac prin surprindere a durat pana la 18 decembrie 1958. Cunoscuta drept "Conferinta celor 10" (Canada, Franta, Italia, Marea Britanie, SUA, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Romania si URSS), ea a reprezentat un prilej de "confruntare a punctelor de vedere" si a mai multor seturi de propuneri: a) cele ale statelor occidentale, prezente la 11 noiembrie 1958; b) cele ale URSS din 17 si 28 noiembrie; c) cele ale statelor occidentale din 17 decembrie 1958.

In comunicatul dat publicitatii in ultima zi a conferintei, la 18 decembrie 1958 , se arata ca "datorita divergentelor profunde privind insusi modul de abordare a problemei", conferinta "nu a putut recomanda guvernelor statelor participante nici o masura concreta pe linia scopului pentru care a fost convocata". Dupa cum se stie, tarile occidentale au staruit asupra "examinarii modalitatilor tehnice de stabilire a unui sistem de inspectie si observatie", iar tarile socialiste au insistat "asupra unui sistem de inspectie si dezarmare in Europa, ca mijloc de prevenire a unui atac prin surprindere ."

3.9. Ordinea mondiala dupa 1970

Pe tot parcursul anilor 70, capacitatea nucleara a NATO in Europa s-a bazat in mare masura pe aeronavele care puteau lansa rachete aer-sol, avioanele britanice tip Vulcan si cele americane tip F11 dar, confruntat cu amplasarea lansatoarelor tip SS20, NATO a reusit in 1979 sa amplaseze in cinci tari europene noi arme cu raza de actiune medie (464 rachete de croaziera, nonbalistice, care zboara la joasa inaltime si foarte precise, precum si 108 rachete balistice tip Pershing II), reducand astfel de 5 ori timpul necesar pentru un atac represiv impotriva unor tinte in URSS[36]. Aceasta decizie, solicitata americanilor in mod insistent de europeni si in special de Germania de Vest, a fost intr-o oarecare masura o eroare. SS20, care a inceput din 1976 sa inlocuiasca SS4 si SS5 era un lansator mobil cu 3 focoase si o raza de actiune de 5000 km: SS4 si SS5, care au fost active din 1959 pana in 1961, aveau un singur focos si o raza de actiune de 2000 pana la 4000 km. Impreuna cu avionul tip TU-26 (Backfire), SS20-ul a consolidat foarte mult pozitia URSS in Europa. Membrii europeni ai NATO isi doreau o arma similara in teatrul lor de operatiuni pentru a egala performantele SS20, pentru a reafirma credibilitatea strategiei NATO in Europa si pentru a reface legaturile euro-americane care, dupa parerea europenilor se cam racisera. Dar liderii europeni au subestimat pozitia electoratelor fata de proliferarea armelor nucleare iar URSS a incercat sa profite de aceste disensiuni in speranta de a schimba hotararea NATO din 1979. In 1981 NATO, cu scopul de a contracara criticile din sanul sau, a adoptat "optiunea zero" pentru INF (arme cu raza medie de actiune) - adica eliminarea lor totala - cu convingerea ca URSS o va respinge, ceea ce s-a si intamplat. Stratagemele au continuat cu o oferta facuta de Moscova de a retrage SS20 in schimbul renuntarii la amplasarea rachetelor de croaziera si acelor de tip Pershing II si cu o alta, de a distruge un numar considerabil de SS20 cu aceeasi conditie.

Page 34: Razboi Rece

Cheia tuturor acestor manevre se afla la Bonn; ele au incetat in momentul in care Bundestag-ul a confirmat acceptarea cotei destinate Germaniei de Vest de rachete tip Pershing II. Sosirea lor la sfarsitul anilor 1983 a marcat esecul tentativei sovietice de a stopa acest program. Moscova si-a consolidat arsenalul nuclear din Germania de Est si Cehoslovacia si a intrerupt toate negocierile, inclusiv convorbirile START pe tema armelor strategice, precum si negocierile privind INF. In acest moment URSS se confrunta cu o noua situatie, care era mult mai dificila de obstructionat decat amplasarea rachetelor de croaziera si a celor de tip Pershing. Era vorba despre Initiativa de Aparare Strategica (SDI), lansata de Reagan in 1982. Aceasta facea distinctia intre armele nucleare ofensive si cele defensive. Ea consta in noi propuneri, absolut uimitoare, vizand apararea impotriva unui atac nuclear prin care, pe cat posibil, sa fie distruse rachetele nucleare dupa ce au fost lansate spre obiectiv, oferindu-se astfel invulnerabilitate in situatia unui prim atac al adversarului. Cel mai important aspect al problemei il constituia insa faptul ca SDI urma sa inlocuiasca strategia de descurajare cu cea de aparare, ajungand astfel sa submineze strategia de descurajare, care, desi nu prea bine pusa la punct si putin atragatoare, contribuise serios la mentinerea pacii intre superputeri pentru o buna bucata de timp. Guvernele din Europa Occidentala s-au abtinut sa critice in mod deschis propunerile lui Reagan, in parte pentru ca nu vroiau sa creeze motive in plus de neintelegeri in cadrul NATO, dar si pentru ca presedintele american isi invitase aliatii sa participe la activitatea de cercetare si ei credeau in mod eronat ca acceptand vor castiga multi bani.

Scena dezarmarii s-a modificat pe de o parte datorita schimbarii conducerii de la Moscova si pe de alta parte datorita schimbarii orientarii la Washington. Gorbaciov era o nou figura luminoasa care trebuia inainte de toate sa limiteze bugetul militar pentru a salva URSS de la catastrofa, iar Reagan, din pura coincidenta sau nu, s-a decis sa isi schimbe rolul de Mare Pedepsitor in acela de Mare Pacificator. In 1985, cei doi lideri s-au intalnit la Geneva. Intalnirea nu a avut rezultate spectaculoase, important a fost insusi faptul ca s-au intalnit si simplitatea care a domnit in timpul acestei intalniri la varf i-a facut pe martori sa spere ca ea se poate rasfrange si asupra politicii celor doi. In sfera superputerilor se purtau un egal in masura discutiilor pe tema armelor strategice si a celor cu raza medie de actiune[37]. La prima lor intalnire la Geneva, Reagan si Gorbaciov s-au declarat de acord cu injumatatirea arsenalului lor nuclear strategic sau cu raza mare de actiune si cu incheierea unui tratat provizoriu pe tema INF. Gorbaciov a mostenit de la predecesorii sai esecul in privinta prevenirii amplasarii in Europa de catre NATO a noii arme cu raza medie de actiune. El vroia sa profite de pozitia sa avantajoasa in domeniul armelor strategice pentru a pune capat Initiativei de aparare strategica propusa de Reagan. Dupa intalnirea de la Geneva el a incercat sa accelereze procesul de dezarmare prin intermediul unei surprinzatoare propuneri vizand eliminarea pana in anul 2000 a tuturor categoriilor de arme nucleare. Statele Unite au raspuns cu un pachet de propuneri care repetau obiectivul conferintei de la Geneva, armele strategice, combinandu-l cu retragerea in decurs de 3 ani a tuturor armelor cu raza medie de actiune amplasate in Europa si cu continuarea tentativei de a inlatura dezechilibrele existente de ambele parti in privinta armelor conventionale. Gorbaciov si-a declarat disponibilitatea fata de o reducere a armelor cu raza medie de actiune si o oarecare reducere a armelor strategice, 30% in loc de 50% si si-a schimbat totodata tactica fata de SDI (initiativa de aparare strategica) dand de inteles ca anumite cercetari ar fi admisibile, dat fiind ca Statele Unite intentioneaza sa respecte tratatul ABM in urmatorii 15 pana la 20 de ani. Prin urmare, el a plasat extinderea SDI in mod ferm in cadrul regimului existent al ABM si a militat pentru un termen clar pe durata caruia acesta nu poate fi amendat. Statele Unite, mentinand propunerea

Page 35: Razboi Rece

vizand reducerea armelor strategice cu 50%, au propus ca tratatul ABM sa fie garantat pe o durata de 7 ani si jumatate cu conditia ca armele destinate programului SDI sa inceapa sa fie amplasate incepand din 1992, iar dupa 1992 tehnologia SDI va fi impartasita si URSS. Esenta pozitiei americane era aceea de a garanta libertatea de actiune dupa o anumita perioada in care vor fi respectate constrangerile impuse de tratatul ABM. Asa stateau lucrurile in momentul in care Reagan si Gorbaciov s-au intalnit la Reykjavik in Islanda.[38]

Reagan s-a dus la Reykjavik cu scopul de a intari si extinde bunele intentii declarate in cadrul intalnirii de la Geneva. Gorbaciov avea niste planuri foarte precise: sa puna capat SDI; sa sustina respectarea intru totul pe o perioada determinata a prevederilor tratatului ABM si, pe cat posibil, sa intareasca prevederile acestuia in privinta testelor nucleare, convingand Statele Unite sa accepte ideea ca in timp ce testele de laborator pot fi permise, cele in spatiu nu sunt; sa retraga din Europa toate armele cu raza medie de actiune si sa negocieze reducerea cu 50% sau cel putin cu 30% a armelor strategice. El era dispus sa limiteze numarul armelor cu raza medie de actiune din Asia la 100 si sa discute - si intre timp sa inghete numarul armelor cu raza mica de actiune (sub 500km). A respins oferta lui Reagan ca Uniunii Sovietice sa i se dezvaluie tehnologia specifica initiativei de aparare strategica. In ceea ce-l priveste, Reagan dorea ca atat din Europa, cat si din Asia sa fie retrase toate tipurile de armament cu raza medie de actiune. El nu era dispus sa renunte la nici un punct din programul destinat initiativei de aparare strategica. Surpriza starnita de progresul realizat in cadrul convorbirilor s-a transformat in uimire la aflarea unei noi propuneri ce parea sa fi intrunit acceptul ambilor lideri, desi mai tarziu au aparut unele indoieli in privinta sustinerii sale de catre Reagan. Aceasta propunere viza eliminarea definitiva in urmatorii 10 ani a tuturor tipurilor de arme nucleare, acest proces urmand sa conduca la eliminarea a 50% din arsenalul armelor strategice in primii 5 ani si a restului de 50% in urmatorii 5 ani. Euforia destul de confuza provocata de rezultatele intalnirii de la Reykjavik s-a risipit cand a devenit limpede ca Gorbaciov nu va semna nimic daca Reagan nu va face unele concesii in privinta SDI. Din nefericire nu l-a putut convinge pe Reagan sa faca acest lucru. In 1987, Gorbaciov a revenit repetand oferta facuta la Reykjavik in privinta armelor cu raza medie de actiune (0 in Europa 100 in Asia), fara a o mai lega in vreo intelegere in domeniul SDI, oferta la care Statele Unite au raspuns afirmativ, cu conditia ca armamentul sovietic cu raza medie de actiune care nu va intra sub incidenta acestei oferte, sa nu aiba drept tinte Europa si Japonia. Aceasta reconciliere a readus in discutie problema armelor cu raza mica de actiune, ocolita la Reykjavik, iar Gorbaciov a provocat o noua surpriza propunand eliminarea lor in totalitate ("al treilea zero"). El a fost de asemenea de acord sa renunte la cele 100 de arme cu raza medie de actiune din Asia. Rezultatul a fost un tratat asupra armelor cu raza medie de actiune incheiat la Washington la sfarsitul anului, care a intrat in vigoare din iunie 1988, pentru distrugerea tuturor tipurilor de arme cu raza medie de actiune pana in 1991, URSS fiind obligata prin prevederile acestui tratat sa distruga de peste doua ori mai multe rachete si lansatoare decat NATO. In 1991 s-a ajuns in sfarsit la incheierea unui tratat, START I (Strategic Arms Reductions Treaty - tratatul pentru reducerea armelor strategice), dupa 10 ani de gestatie, semnat de presedintele Bush si Gorbaciov. Doi ani mai tarziu a urmat un tratat START II, semnat de Bush si Eltin. Potrivit prevederilor START II, SUA si Rusia urmau sa-si reduca stocurile de arme nucleare strategice cu baza la sol, de la 12 600/11 000 la 3500/3000, armele cu baza pe mare 1750 fiecare si sa elimine toate armele dotate cu MIRV - intr-un interval de 10 ani. S-a cazut de acord asupra unor modificari, ca urmare a concesiilor facute de Statele Unite la anumite obiectii aduse de Rusia.

Page 36: Razboi Rece

Implementarea acestor tratate a fost mult ingreunata in momentul dezmembrarii URSS, care s-a scindat in numeroase state din care 4, Rusia, Ucraina, Belarus si Kazahstan, aveau pe teritoriul lor arme care intrau sub incidenta acestor tratate. Ultimele 3 dintre aceste state s-au angajat in mod separat sa respecte prevederile tratatelor, sa elimine in decurs de 7 ani de pe teritoriile lor toate armele care faceau obiectul tratatelor mentionate si sa adere la Tratatul de neproliferare nucleara. In perioada dintre semnarea celor doua tratate, ambele superputeri au luat hotarari unilaterale care au contribuit la reducerea arsenalului lor strategic si conventional. In 1993, ca rezultat a aproape 20 de ani de discutii in cadrul Conferintei pentru de Dezarmare a ONU, a fost semnata de catre 130 de state o Conventie privind armele chimice, care urma sa intre in vigoare in 1995, daca pana atunci era ratificata de jumatate dintre statele semnatare. Aceasta conventie prevedea distrugerea in interval de 10 ani a tuturor stocurilor de arme chimice, interzicea posesia, achizitionarea sau folosirea armelor chimice si instituia un sistem foarte strict de inspectii si control. Ca si tratatul START, aceasta conventie a creat mari probleme si era foarte costisitoare in ceea ce priveste distrugerea respectivelor stocuri. Armele create pentru a distruge nu erau ele insele usor de distrus. In 1992 a intrat in vigoare un tratat asupra armelor conventionale din Europa (CFE) - Conventional Forces in Europe), care acoperea zona cuprinsa intre Atlantic si Urali, si care era semnat de 22 de state. El a fost urmat de un tratat pentru un cer deschis (Open Skies Trety), elaborat tot de CSCE si menit sa faciliteze monitorizarea noilor si imbunatatitelor masuri de incredere si securitate.