rasuciri_de_suflet.pdf

Răsuciri de sufletCarte de poezii dinamice

Maria Cotoi

București, 2015

Răsuciri de Suflet

Imaginea copertei: Liviu FlorescuDesene: Liviu Florescu, Alexandru Radu Ari,

Eduard Rosentzveig, Maria CotoiEditare: Mihai Vasilescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiMARIA COTOI

Răsuciri de sufletBucurești, 2015

ISBN 978-973-0-18764-9

Orice fragment sau componentă grafică din această carte poate fi reprodusă numai cu specificarea sursei.

Îți mulțumesc că ne-am fost martori unul altuia, atunci când am înotat

printre stele.

7Carte de poezii dinamice

“Oricine poate să facă un foc, dar nu despre a face focul e vorba.”

Cuvintele sunt spuse de prietena mea, Luminița, ce stă supărată lângă mine, pe o saltea. Suntem amândouă la un seminar în care, printre multe alte lucruri, avem de făcut și un foc de lemne. Care foc, având probabil voință proprie, nu ne-a ieșit din prima încercare. O privesc și, pentru că situația în care ne aflăm invită la introspecții și conștientizări, recunosc adevărul din spusele ei. Oricui îi poate ieși, mai devreme sau mai târziu, făcutul unui foc, însă nu despre asta e vorba. E vorba mai degrabă despre cine sunt eu și ce devin în momentul în care fac focul respectiv. Despre ce abilități îmi pun la treabă și despre ce abilități vreau să îmi dezvolt. E vorba despre ce se întâmplă cu mine-le din mine, când mă implic și îmi asum o anumită activitate sau acțiune. Este vorba despre călătoria pe care o fac până la a realiza ceea ce mi-am propus și despre cum acest parcurs mă transformă și mă face să evoluez. Mai este vorba și despre ce alegeri fac și ce anume spun aceste alegeri despre mine. Despre ce convingeri am și cum mă limitează sau mă susțin. Despre cine am fost, cine sunt și ce voi fi după. Și, mai ales, ce învăț despre mine din fiecare lucru pe care îl reușesc sau nu.

Oricine poate să aibă o familie, dar nu despre a avea o familie e vorba. Oricine poate să călătorească în jurul lumii, dar nu despre a călători e vorba. Oricine poate să își construiască o carieră, dar nu despre cariera în sine e vorba. Oricine poate să aibă o relație de cuplu, dar nu despre relație este vorba. Oricine poate să organizeze si să susțină workshop-uri, dar nu despre workshop-uri e vorba. Este exact cum

Despre răsucirile mele

8 Răsuciri de suflet

spune proverbialul autor: nimic din ceea ce vei face în viață nu are importanță, dar este important pentru tine să le faci.

De mică mi-am dorit să fiu scriitoare și nu mi-am imaginat că prima carte pe care o voi dărui oamenilor va fii una de poezie și dezvoltare personală. În urmă cu ceva timp, după ce evenimente personale și profesionale mi s-au perindat și s-au precipitat la ușă, sufletul meu a simțit nevoia unei reorganizări, a unei redefiniri. Și s-a sucit și s-a răsucit până a găsit forma cea mai potrivită pentru a se exprima: poezia. Apoi am simțit că poeziile mele au nevoie de mai mult lirism, astfel că am căutat oamenii potriviți care să mă ajute să îl exprim. Mulțumesc Liviu Florescu, Alexandru Ari și Eduard Rosentzveig pentru fiecare desen pe care mi l-ați făcut! Iar ele, desenele, m-au făcut să văd, prin frumusețea și profunzimea lor, că răsucirile de suflet nu se opresc la mine, odată începute. Ele pot fi puse mai departe, de alți oameni, în desene, în muzică, în fapte mari sau fapte mici, în idei mărețe sau în gânduri bune. Așa că am transformat cartea dintr-una simplă de poezii într-o carte de poezii dinamice. Am început-o eu, au urmat-o prietenii mei prin desene și o poți continua tu cu ce simți mai potrivit, indiferent de talentul pe care îl ai și îl exprimi într-ale vieții.

Fiecărei poezii i-am adăugat câteva rânduri care te vor ajuta să-ți răsucești sufletul, astfel încât să-l lași să se exprime cum își dorește el mai mult: prin muzică, dans, desen, idei, poezie etc.

Ține minte: oricine poate să facă un foc, dar nu despre a face focul este vorba! Urmează să citești câteva poezii pe care le-am scris, dar… nu despre poezii este vorba aici. Urmează să creezi tu câteva lucruri, dar… nu despre lucrurile in sine este vorba.

Rămâne să descoperi tu despre ce este vorba!

Cordial,

Maria


„Artistul și șamanul înoată în ape în care omul disperat se îneacă.”

Robert Moss


lasă-mă să-mi pun mâinile de gheaţă pe inima ta de foc. şi din aburul care se naşte din noi să hrănim ceaţa uitării

cu care îşi acoperă pământenii mintea. lasă-mă să-ţi cresc din coaste precum stejarii

care mângâie poalele cerului. şi-mpreună cu vrejurile care se încolăcesc din noi

să legăm visele de răzbunare şi să le sufocăm.

lasă-mă să mă uit în oglinda pe care o ascunzi în spatele ochilor.

şi să împrăştiem reflexiile abisului care se vede prin toate lanurile cu lavandă prin care hoinărim.

lasă-mă să-ţi prind glasul ca pe o pasăre cu aripi albastre. şi să îl hrănesc cu apa care se scurge

din ochii mei cu irizaţii de trandafir sălbatic.

lasă-mă să-ţi cad pe braţe ca o fântână într-un izvor adolescentin.

şi să sădim din transpiraţia îmbrăţişării refugiul pentru oboseala tuturor oamenilor pe care i-am iubit.

lasă-mă să îţi şterg cu marginea rochiei rugina de pe visele pe care le ţii întemniţate.

şi să presărăm stropi de soare peste tulpinile lor ca să le poată creşte aripi din nou.

lasă-mă să te văd aşa cum eşti tu, atunci când furi vântul şi îl ascunzi sub frunte.

şi să mişcăm pământul până vom prinde din urmă furiile care ne înşală paşii prin viaţă.

Lasă-mă


lasă-mă să te chem pe toate numele pe care le-am învăţat până acum.

şi să ne întâlnim la poarta acelei iubiri care ne va transforma corpurile în veşnicie.


Există momente în viaţă – momente magice – în care reuşim să ne auzim Sinele şi să ascultăm în mod autentic ceea ce are el să ne spună. Iar în aceste momente, nu putem decât să ne deschidem în faţa măreţiei care se află în interiorul nostru şi să ne lăsăm ghidaţi de lumina personală.

Aceste momente magice despre care îţi vorbesc sunt mult mai uşor de creat şi trăit decât ai putea crede. Ai nevoie doar să te retragi puţin într-un loc liniştit, să faci pentru câteva momente pace în interiorul tău, poţi să aprinzi o lumânare care să îţi însoţească această călătorie şi să pregăteşti o muzică blândă în fundal şi… simte – cum este să simţi, cum este să fii, cum este să trăieşti tu cu Tine-le tău superior.

Te invit să te laşi inspirat/ă de aceste momente, să pui mâna pe creion şi scrii în spaţiul gol de mai jos, să desenezi, să cânţi sau să dansezi tot ceea ce Sinele tău vrea de la şi pentru tine. Ascultă şi du mai departe poezia Sufletului tău.


Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când sunt jos. S-ar putea ca iubirea ta

să-mi fie singura aripă cu care să mă pot ridica. Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când am ochii închişi.

S-ar putea ca iubirea ta să-mi fie singura melodie pe care o pot auzi.

Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când sunt departe. S-ar putea ca iubirea ta

să-mi fie singura busolă cu care să aflu drumul de întoarcere. Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când plâng.

S-ar putea ca iubirea ta să-mi fie singurul argument care să îmi readucă zâmbetul.

Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când mă împiedic în noapte. S-ar putea ca iubirea ta

să-mi fie singura lumină care mă poate aprinde. Dacă mă iubeşti, iubeşte-mă şi când nu voi mai fi.

S-ar putea ca iubirea ta să-mi fie singura amintire pe care o voi duce cu mine dincolo de nori.

Iubeşte-mă şi când


Trăim în mijlocul oamenilor sau la marginea lor şi, indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de acest lucru, suntem binecuvântaţi cu grija şi dragostea celor care ne însoţesc sau pe care îi însoţim în viaţă. Şi mai ştiu că, uneori, este dificil să ajungem la dragostea lor sau dragostea lor îşi găseşte cu greu drumul până la noi. De aceea îţi fac o invitaţie îndrăzneaţă: cum ar fi să ai, aici şi acum, curajul de a exprima care sunt nevoile tale relaţionale? Cum şi, mai ales, când ai nevoie să fii iubit/ă cel mai mult?

Cere ceea ce tu şi inima ta aveţi nevoie. Iar pentru asta ştii ce ai de făcut: pune mâna pe creion, căci spaţiul de scris este generos.


Dă-mi voie, Doamne, să mă prind de coama vântului, Ca să mă ducă departe, mai repede decât pot eu.

Acolo unde iubitul meu respiră.

Arată-mi calea, Doamne, spre cerul gurii iubitului meu. Să-l umplu cu stele de flori de lămâi.

Prefă-mă în parfum ca să-i îmbrac amintirile în dor.

Dă-mi, Doamne, puterea să fiu fiecare lucire de apă În care iubitul meu se oglindeşte şi, privindu-se în ochi,

Să zâmbească la frumuseţea pe care o descoperă.

Ascunde-mă, Doamne, printre flori şi dă-mi puterea Să îi mângâi bucuria şi eternitatea din priviri,

Atunci când el ne va aduna şi ne va duce în casa lui.

Coase-mă, Doamne, între portative şi fă-mă o notă muzicală, Apoi să mă prindă de buzunarul cămăşii lui.

Ca să-i şoptesc gânduri melodioase de fiecare dată, când mă poartă.

Uită-mă, Doamne, în roşul macilor din lanurile de grâu, Iar energia mea să-i coloreze sărutările pe care le dă

Tuturor femeilor care ii vor trece prin viaţă.

Ridică-mă, Doamne, într-o rugăciune în care să-i cer iubitului meu

Iertare pentru fiecare drum pe care l-am început împreună Şi nu l-am terminat alături de el.

Rugăciune


Construieşte-mă, Doamne, în toate ferestrele Prin care iubitul meu îşi priveşte viitorul.

Şi lasă-l să vadă. Lasă-l să vadă că Iubire este numele lui.

Aşteaptă-mă, Doamne, la fiecare colţ de viaţă Cu braţe încărcate cu buchete de răbdare.

Ca să-ţi pot povesti cât de dulce este îmbrăţişarea iubitului meu.


Când eram copil, m-am întrebat cine scrie oare rugăciunile pe care le citeam din cărţi. Îmi imaginam că apăreau aşa, pur şi simplu, de la Dumnezeu, fără să aibă un autor în carne şi oase. Apoi, în repetate rânduri, m-am convins că Dumnezeu lucrează prin oameni şi că autorii cărţilor de rugăciuni sunt oameni ca mine şi ca tine. Astfel, rugăciunile devin expresia unei libertăţi spirituale care ne apropie foarte mult de noi înşine.

Din ce cuvinte îţi este scrisă rugăciunea din inimă? Ce ai nevoie să ceri divinităţii acum?


Tu m-ai îmbrăcat în culoare, eu te-am dezbrăcat de tristeţe.

Tu m-ai îmbrăcat în lumină, eu te-am dezbrăcat de noapte. Tu m-ai îmbrăcat în bunătate,

eu te-am dezbrăcat de blândeţe. Tu m-ai îmbrăcat în răbdare,

eu te-am dezbrăcat de şoapte.

Eu te-am dezbrăcat de “pentru totdeauna”, tu m-ai îmbrăcat în “acum”.

Eu te-am dezbrăcat de “ar putea fi”, tu m-ai îmbrăcat în “uită de noi”. Eu te-am dezbrăcat de prăpăstii, tu m-ai îmbrăcat în stele-scrum.

Eu ne-am dezbrăcat, tu ne-ai îmbrăcat, dar suntem în continuare goi.

Tu m-ai dezbrăcat de tine, eu te-am îmbrăcat în mine

Tu m-ai dezbrăcat de tine, eu te-am îmbrăcat în mine


Te afli (sau te-ai aflat) într-o relaţie care a început foarte bine şi pe parcurs a dat semne că ar scârţâi? Linişteşte-te: e normal. Pentru că scârţâiala este specifică oamenilor. La fel de specifică oamenilor este şi asumarea sau pasarea întregii responsabilităţi a unei relaţii. Pentru că uităm foarte des că o relaţie, cât şi scârţâiala ei sunt munci în echipa: funcţionează sau nu pentru că ne implicăm amândoi. De aceea, înainte să hotărăşti să rupi ceva prea devreme (sau prea târziu), acordă-ţi câteva momente de onestitate şi de blândeţe, desfă lucrurile şi partea fiecăruia de vină, de iubire, de bunătate şi de răutate şi… învaţă din aceste lucruri. Orice ai decide mai apoi, fă-o cu inima împăcată că ţi-ai acordat răgaz. Şi, deseori, acesta este primul pas care ne îndeamnă la schimbare.


Sub aripile tale de om îţi ţii ascunse aripile de înger. Şi-n lunga zi a vieţii în care te-ai născut Ai sperat că vei afla Lumina pe pământ.

Ai căutat-o în ochii oamenilor care ţi-au zâmbit Şi în gura râurilor în care te-ai spălat,

Dar n-ai găsit-o.

Te-ai dus, apoi, departe-n zări străvechi Crezând că plecările tale te vor apropia mai mult

De Lumina după care îţi tânjeşte sufletul. Te-ai întors, într-un târziu, spre tine.

Şi ţi-ai pisat visele în mojarul eternităţii. Ai aprins cu ele tot cerul şi, accidental,

Ţi s-au aşezat şi pe pleoapele grele de nerăbdare. Abia atunci ai putut să-ţi vezi în oglindă chipul.

Şi te-ai minunat că Lumina ţi-a fost mereu acolo. În privire.

Te aştepta, plină de speranţă, pe o buturugă de timp. Ai atins-o şi palmele ţi s-au încălzit

Ca într-o împreunare a stelelor care se iubesc sub apă. “Câtă eternitate îmi este dat să trăiesc în Lumină!”

ţi-ai spus surâzând misterios, ca apoi să vrei mai mult.

Şi ai început să-ţi cerni sufletul prin sita deasă a înţelepciunii.

Ca să-ţi potoleşti setea de Înălţime, te-ai luat la trântă cu vântul.

Încercând să-i cunoşti misterele, ai fost alungat de pe tărâmul banalităţii

(re)Găsiri


Şi condamnat la simplitate. Ai înţeles abia atunci că Înălţimile, ca şi Lumina,

Îşi trec vrăjitele cărări tot prin tine.

Şi-ţi mai lipsea ceva. Ah, da! Era Căldura. Senzaţia unei intimităţi ingenue,

Trăită într-o îmbrăţişare înainte de răsăritul soarelui. Ţi-ai trimis zâmbetele departe ca să afle răspunsuri

La enigmele inimii tale.

Dar zâmbetele, prietene trădătoare, s-au oglindit în fiinţe Pentru care nu ai fost pregătit.

Şi s-au întors din lumea largă să-ţi spună Ceea ce ştiai deja: şi Lumina, şi Înălţimile, şi Căldura

Erau în tine.

Doar ceasul trebuia să-l întorci ca să-ţi măsoare din nou Verbele în care îţi conjugi viaţa:

“Cred în Lumină, Sper în Înălţimi şi Iubesc Căldura. Pentru că sub aripile mele de om

sunt aripile mele de înger. Iar sub aripile mele de înger sunt întreg.”


De cele mai multe ori, avem nevoie să plecăm departe - departe ca să găsim ce era deja în noi. Care este călătoria ta personală? Ce munţi ai escaladat ca să devii cine eşti acum? În ce ape a trebuit să plonjezi si să te scalzi ca să te descoperi? Care sunt versurile în care îţi cânţi drumul prin viaţă?


Pe primul raft de sus stăteam de obicei Şi aşteptam să-mi treacă vremea rece,

Iar cititorilor – ah, cât de drag îmi e de ei! Doresc ca setea lor de mine-n veci să nu le plece.

Aveam răbdare ca povestea mea să fie Citită, înţeleasă cu fiecare rând atins,

Iar fiecare filă să nască-nţelesuri o mie Cu fiecare rând trecut şi acum stins.

Şi muzica divină mă-nsoţea întotdeauna Atunci când seara-ncetişor mă atingea

Iubitul meu savant, iar eu doar una Eram pe lume şi-atât îmi ajungea.

Doream să-mprăştii mister, lumină, poezie, Când uneori uitam şi eu cum este să iubeşti,

Dar viaţa mea trecută şi de-acum târzie Un singur ţel mai are: să spună doar poveşti!

Oh, da, poveste este sau doar un vis plăpând Ce mi se-ntâmplă sau tocmai s-a-ntâmplat!Nici eu nu ştiu, dar stau pe raft şi aşteptând

Insist să dau din mine tot, tot ce mai e de dat.

Şi cum a fost, candid poet, când ai venit Să cauţi ce nu aveai nevoie sau cine ştie?!

Şi tocmai de pe rafturi pe mine m-ai zărit. De ce pe mine? Mai am surori o mie!

Rămân o carte-n mâna ta


Şi mâna caldă şi moale ca mătasea nouă Ţi-ai aşezat-o peste coperta mea-nvechită

De ani, de viaţă şi am crezut că plouă, Dar nu era decât durerea ta zidită.

M-am bucurat şi am sperat pentru o clipă Să pot să-ţi dau un umăr sau aşa precum

O pasăre şi-adăposteşte puiul sub aripă Şi eu să te-ncălzesc cu dragoste şi-acum...

M-ai luat cu tine şi nu-mi doream decât Să te-nsoţesc prin zile, în timp şi pe poteci

Şi să mă-napoiezi intactă, doar atât La loc să mă aşezi, să te întorci, să pleci.

Dar nu, frumos era să fie aşa! Să fiu o simplă carte-n mâna ta gingaşă

Şi să mă laşi precum m-ai luat în viaţa ta: Uitucă, tandră, veselă şi laşă.

Când doar m-ai răsfoit în fapt de seară - de fapt, aşa începe totul!, eu am crezut

Că eşti un simplu cititor şi iară Povestea-mi trebuia s-o iau de la-nceput.

Şi am simţit atunci, când ochii tăi pe foi îmi rătăceau, Că eşti o parte din povestea mea fără sfârşit,

Că ochii tăi voioşi cuprinsul mi-l cereau, Dar nu puteam să-ţi dau decât o introducere - atât.

Simţeam ce am crezut uitat în altă lume, Simtem că doar o dată puteam să fiu femeie


De dragul tău o dată ţi-aş fi putut spune Povestea mea cu taine, vis, mister şi cheie.

Fiinţa ta gingaşă ce-mi cere lacrimi multe Mă cheamă seara, tocmai când nimeni nu-i pe stradă,

Să-i spun de unde vin, cum cer iubire şi unde Vreau să sfârşesc, pe ce raft sau cine-o să mă ardă.

Respir greoi prin paragrafe seci de viaţă Şi îţi zâmbesc amar cu flori de trandafiri,

Dar seara plâng cu crini fierbinţi de gheaţă: Nu pot să mă dezvălui ţie! E împotriva firii!

Şi ştiu cum inima-ţi vibrează, când te gândeşti la mine! Ştiu cum mă porţi şi gleznele-mi mângâi cu gânduri repezi,

Şi simt din depărtări cum viaţa se transformă-n tine Mai dulce, mai caldă, aşa cum tu mă vezi.

Dar sunt aşa de dulce, caldă şi sfioasă pentru noi, Pentru că meriţi să găseşti în mine un alt suspin

Cu care sufletul de flori să ţi-l alini şi voi Să-ţi dau să bei o dată nectar şi nu venin.

Şi vreau să pierd cu tine din sufletul meu partea Care mă cheamă noaptea în viaţa ta curată,

Să uit de noi şi-n raft rămâne-voi doar cartea Cu taine greu de spus şi-o noapte-n doi furată!

Căci nu moralul lumii îl trag cu mine-n timp, Ci gingăşia care mă priveşte-n faţă şi-n inima mea

Să ştiu că mă răsfeţi, din când în când să simt Sau ... să rămân o carte-n mâna ta...


Există întâlniri a căror scop nu este să dureze, ci să ne trezească dintr-o amorţeală care dura în viaţa noastră de prea mult timp. Există oameni care ne fascinează de la prima vedere, oameni care ne arată indirect cât de frumoasă poate fi viaţa. Ne dau curaj să ne reevaluăm poziţia faţă de noi înşine şi să facem schimbări. Sunt sigură că şi tu ai avut parte de astfel de întâlniri-fulger care te-au pus pe gânduri, care te-au intrigat suficient de mult, încât ai făcut ceva mai mult şi mai bine pentru tine.

Ce ai învăţat din aceste întâlniri?


Cine sunt eu, pot afla, dacă privesc o floare. Şi din culorile ei pot să-mi simt emoţiile.

Cine sunt eu, pot afla, dacă îmbrăţişez un copac. Şi din tăria lui, pot să îmi simt coloana vertebrală.

Cine sunt eu, pot afla, dacă mângâi o rază. Şi din blândeţea ei, pot să-mi înţeleg strălucirea.

Cine sunt eu, pot afla, dacă ating cerul. Şi din măreţia lui, pot să-mi simt spaţiul.

Cine sunt eu, pot afla, dacă ascult apa. Şi din cunoaşterea ei, pot să-mi cunosc viaţa.

Cine sunt eu, pot afla, dacă sărut noaptea. Şi din misterul ei, pot să-mi găsesc liniştea.

Cine sunt eu, pot afla dacă mă zăresc în oglindă. Şi din reflexia mea, pot să-mi cunosc curajul.

Cine sunt eu, pot afla, dacă te îmbrăţişez pe tine. Şi din bătăile inimii tale, pot afla că sunt Iubire.

Cine sunt eu


Învăţătorul spiritual, Mooji, spune: ”Când poţi să îţi scrii propria biografie pe dimensiunea unui timbru şi îţi mai şi rămâne spaţiu liber, atunci mi-ar plăcea să te cunosc.”

O întrebare atât de simplă. Un răspuns atât de clar. Cine eşti tu?


Mai am încă dor în privire. Dor de stele, dor de picături de ploaie.

Dor de vise, doruri ce dor în neştire.

Mai am încă viaţă în suflet. Viaţă frumoasă, viaţă prelungă. Viaţă cuminte, viaţă în umblet.

Mai am încă forţă în braţe. Forţă să strâng, forţă să caut. Forţă să sting şi să dau viaţă.

Mai am încă lacrimi în mine. Lacrimi să dor, lacrimi să sper. Lacrimi de noi, lacrimi de tine.

Mai am încă gânduri în minte. Gânduri cu ţurţuri, gânduri cu raze.

Gânduri smerite pe care le pun în cuvinte.

Mai am încă


Când treci prin situaţii limită în care viaţa pare că îţi ia totul, caută în tine şi descoperă că mai ai încă… Ce se află în tine atât de preţios încât, oricum ar arată lucrurile în afară, poţi să depăşeşti obstacolele şi durerea? Care sunt acele resurse pe care le mai ai încă?


Îmbracă-mă în Lumină. De pe buze-adună-mi raze.

Prinde-mi în păr steluţe. Şi ochii scaldă-mi-i în auroră.

Îmbracă-mă în Lumină. Învaţă-mă să îmi cunosc zilele.

Hrăneşte-mă cu străluciri de ape. Adapă-mă cu auriul lunei.

Îmbracă-mă în Lumină. Gândurilor dă-le străluciri de diamant.

Ţese-mi sclipirea rouăi în inima. Plouă-mi emoţiile ca stropii de foc.

Îmbracă-mă în Lumină. Ca să nu mai stau goală-n întuneric.

Îmbracă-mă-n Lumină. Ca să mă prind cu mâinile

de marginile sidefii ale Sufletului meu.

Îmbracă-mă în Lumină


Care este veşmântul în care ai nevoie să fii îmbrăcat/ă pentru a trezi Viaţa şi Iubirea din tine? Care este veşmântul care, acoperandu-ţi sufletul, îţi descoperă inima?


Părul îmi miroase a zahăr ars. Ochii mei au gust de toamnă.

În vise eu fac primul pas. Culeg din crizanteme zâmbete de doamnă.

Cobor pe malul drept al vieţii. Mă-mbarc în vasul de mărgele.

Cu fluturi de coral îi desenez pereţii. Ca vântul din abisuri mă agăţ de vele.

Şi navighez pe marea cristalină, Iar rugăciuni îmi împletesc în gânduri.

Aud cum cerului stelele-i suspină, Şi bărcii îi mai cresc un rând de scânduri.

Culeg buchete de iubiri din apă. Îmi scutur hainele de speranţe sparte.

Prind dorul în corset şi-apoi îmi scapă. Inund busola şi trec mai departe.

Lumea mea în fire de păr


Câteodată, ca să putem trăi, îi declarăm război vieţii. Tu pentru ce te lupţi şi ce vrei să obţii la finalul luptelor tale interioare?


Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să ieşi pe fereastră,

Să râzi cu soarele, să visezi cu stelele, Să te iei la întrecere cu valurile din marea albastră?

Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să creşti un copil,

Să scrii o carte, să coci plăcinte, Să aştepţi să îţi crească roşiile în grădina, umil?

Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să ţeşi un covor,

Să vorbeşti cu bătrânii, să alergi dimineaţa, Să asculţi cum greierii cântă vara în cor?

Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să cauţi iubirea,

Să te caţeri pe munte, să miroşi trandafirii, Să descoperi ce frumuseţi îţi pot aduce uimirea?

Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să dansezi în ploaie, Să înşiri mărgele, să-ţi vizitezi prietenii,

Să te întrebi cum de stejarul sub vânt nu se-ndoaie?

Zideşte-ţi inima, dacă vrei. Dar n-ar fi mai bine să faci o fântână,

Să faci dragoste mult, să zâmbeşti trecătorilor, Iar pe mine să înveţi cum să mă ţii de mână?

Dacă vrei


Ştii şi tu şi ştiu şi eu că ne pierdem des în atât de multe gânduri care ne desprind de viaţă, încât uşor-uşor ne închidem inima spre tot ce ne face să simţim că trăim. De aceea, întoarcerea la lucrurile şi acţiunile simple, la micile plăceri ale vieţii, ne pot reconecta la Sursa din noi.

Ce îţi aduce bucurie şi îţi dă viaţă ţie?


Te va ajunge din urmă clipa în care Vei descoperi că nu-ţi va mai fi suficient

Să-ţi ţeşi în jurul inimii plasa de siguranţă.

Te va ajunge din urmă clipa în care Nu-ţi vor mai fi suficiente urletele de durere

Cu care acum te alini, când eşti singur.

Te va ajunge din urmă clipa în care Va surzi şi muzica pe care acum o asculţi flămând,

Sperând să umpli petele de umbră care te întristează.

Te va ajunge din urmă clipa în care Pielea ta va arde de dorul mângâierilor

Pe care le-aţi născut în frig şi le-aţi crescut în lumină.

Te va ajunge din urmă clipa în care Străin ţi se va părea până şi patul în care acum

Îţi odihneşti iluziile despre libertate.

Şi-atunci mă vei chema pe mine, căci eu Sunt cel care îţi ştie constelaţiile sufletului Şi pot să-ţi reaprind cerurile pline de vise.

Şi-atunci mă vei chema pe mine, căci eu Cunosc drumurile către dorurile care te încearcă

Şi-ţi voi desena harta până la izvorul libertăţii.

Şi-atunci mă vei chema pe mine, căci eu Pun întunericul pe fugă şi aduc viaţa

Care să-ţi umple oasele cu măduva iubirii.

Blestemul Spiritului


Şi-atunci mă vei chema pe mine, căci eu Ştiu unde ţii ascunse diamantele Adevărului

Pe care te voi face să-l vezi, chiar dacă vei orbi.

Şi-atunci mă vei chema pe mine, căci eu, …doar eu te pot face să rătăceşti o viaţă

Fără să te pierzi niciodată de ţine însuţi.


Vine o vreme, când însăşi vremea nu mai aşteaptă şi timpul nu mai are răbdare. Vine o vreme, când oricât de repede am fugi, ne vor prinde din urmă visele pe care le-am rugat cândva să vorbească mai încet. Şi vine această vreme căci Spiritul fiecăruia dintre noi ne este fidel şi, ceea ce putem percepe cu gândul ca fiind blestem, s-ar putea ca inima noastră să perceapă ca fiind binecuvântare. Spiritul nu se pierde şi, mai ales, nu ne pierde. Spiritul ne învaţă şi ne ghidează, ne ajută să ne înţelegem natura umană şi să fim conştienţi că nu suntem singuri, nu suntem separaţi de Viaţă.

Spiritul tău cum te călăuzeşte? Ce vrea să înveţi?


În mine-s două. Şi de ce n-ar fi? Când astăzi fiecare îşi construieşte chipuri.

Şi nu mai ştie nimeni cum este să învii Sub numele celor zece mii de lucruri.

Cu una plâng, sălbatică, din Iad. Şi aripile-i roşii în jur aduc dezastrul.

Iar tunetele pe pielea smulsă-i cad. Până şi cerului îi sperie albastrul.

Ea urlă din adâncuri şi din fiere. Urăşte tot. Cu îngeri negri aleargă.

Se-mbracă în venin, în haos şi durere. Candoarea din mine se chinuie s-o şteargă.

Iar cealaltă e bună, ce minune! Ridică cerul şi-i netezeşte norii.

Cu-albastrul din aripi aduce-n lume Iubire şi speranţă, şi îi zâmbesc toţi sorii.

Din mâini revarsă mângâieri de vânt. Gură de sfântă, privire de arhanghel.

Doar armonie în suflet şi în gând. Trăieşte-n Rai şi se întoarce-n el.

În mine-s două. Şi-s întreagă-aşa. Şi Umbră şi Lumină deopotrivă am.

În mii de înţelesuri mă aflu, iar pe-o stea Stau şi privesc pe-al veşniciei geam.

În mine-s două


Ca să ajungem la noi înşine, avem nevoie să trecem şi prin rai şi prin iad. Avem nevoie să ne cunoaştem şi Lumina şi Umbra. Habar nu am cine a făcut regula aceasta, dar fix aşa stau lucrurile, chiar dacă ne place, chiar dacă nu ne place. În tine şi în fiecare om există o parte bună şi una rea. Drumul nostru prin viaţă ne dă suficient răgaz, resurse şi situaţii, cât să transcedem ambele părţi şi să ajungem la Sinele nostru – comoara îngropată în noi.

Cum sunt cele două părţi ale tale? Pe care dintre ele şi în ce fel ţi-o exprimi mai mult? De ce îţi este frică să o exprimi şi pe cealaltă? Ce poţi învaţă de la aceasta?


Cât, unde, care, de ce şi, mai ales, cum? Cine ştie oare de ce sunt pe acest pământ? În cât timp soarele se va preface-n scrum?

Care-i diferenţa între alizeu şi-un simplu vânt?

Ce este blândeţea şi speranţa? Şi cum le pot trăi? Cât timp îi trebuie unui nuc să crească?

Cum ar fi, dacă de la fereastra uitării aş sări? De ce oamenii de viaţă vor să se ferească?

Dacă m-aş ridica şi-aş merge mai departe? La o răscruce de ce-aş alege dreapta?

Şi dacă-n viaţa asta n-aş scrie nicio carte? Cum de cuvântul doare la fel de mult ca fapta?

Cine-ar putea să mă sprijine să urc mai sus? Pe câţi îi pot iubi fără să-mi dea iubire?

De ce e drumul mai scurt la-ntors decât la dus? Cum de-am văzut în ochii tăi ce-nseamnă nemurire?

De când pereţilor le place să fie zugrăviţi? Când am aflat că eu aleg şi din alegeri sunt făcută? Cum de-am uitat cum este să port ciorapi cârpiţi? De ce în faţa violenţei şi-a disperării devin mută?

Între a fi în lanţuri şi a fi vie e o-ntrebare Care mă poate face să mă trezesc un pic.

Sau aş putea trăi o viaţă între bare, Căci nimeni, decât eu, nu-mi datorează nimic.

Întrebare sau între bare


Pentru fiecare certitudine pe care o avem, o mie de posibilităţi mor înainte să se nască. Căci certitudinile ne ţintuiesc. Nu lasă loc de creativitate şi sunt sinonime cu constrângerile. Şi, deşi suntem tentaţi să credem că antonimul unei certitudini este incertitudinea, viaţa ne arată că lucrurile nu stau deloc astfel. Antonimul şi, în acelaşi timp, antidotul certitudinii este schimbarea. Iar instrumentul cel mai eficient în schimbare este întrebarea. O atitudine deschisă şi introspectivă asupra a tot ce suntem, avem şi ne înconjoară este promisiunea unei vieţi pline şi fericite.

Care sunt întrebările pe care îţi este teamă să le adresezi şi să ţi le adresezi? Ce întrebări îţi pot schimba cu adevărat viaţa?


Ne-ascundem prin ceţuri clar-obscure timpul. Şi când vorbim, suflăm în lumânarea vieţii.

De frică să nu ne arătăm celorlalţi chipul, Înlocuim iubirea, libertatea cu jocurile tristeţii.

Stingem lumina farului nostru prea timpuriu. Şi aşteptăm ca cerul şi soarele să-şi schimbe faţa.

Ne acoperim trupurile cu veşmânt fistichiu. Între două margini de noapte ne ducem viaţa.

Ne transpiră chipul sub măştile cuminţi, Ne strângem lacrimile sub streşinile minţii,

De parcă doar tăcerea şi umbrele ne-ar fi părinţi. Nu ne-arătăm zâmbete - ţinem de ele cu dinţii.

Sufletul nostru ia forma măştii ce-o purtăm. Îl îngustăm, îl chinuim, îi cerem să-i şi placă!

Când vrea să cânte, să danseze, ne mirăm. Îl strângem bine şi-i facem semn să tacă.

Păstrăm galopul paşilor pentru “...cândva”, Iar sângele din vene călduţ, şi nu fierbinte. Sperăm să fie altfel în vremuri ce-or urma

Şi-apoi ne-ntoarcem iar şi iar la “Stai cuminte!”.

Lasă-ţi vie-n lumea ta lumina din privire, Adună urmele tăcute şi cântă cât poţi tu de tare,

Eliberează-ţi visele şi-mbibă-le-n uimire, Conjugă-ţi viaţa doar la dimensiune mare!

Suflet sub acoperire


Ne place să ne ascundem. Ne plac măştile. Le construim meşteşugit din compromisuri, amânări, resentimente, confuzii şi iluzii. Le purtăm, mai apoi, fălindu-ne că sunt identitatea noastră. Dar… până la urmă, tot noi avem puterea de a ni le da jos şi a ne spăla chipul de urmele pe care acestea ni le-au lăsat.

Care sunt măştile tale? Ce obţii purtându-le? Cum ai de gând să le dai jos? Cine se ascunde în spatele lor?


Pune, dragă, ceva peste tine! Nu vezi cum ţi se deşiră zâmbetele,

Ce nu-ţi vor fi de ajuns în noaptea ce vine?

Cheamă-ţi, dragă, toţi câinii în casă. Cine crezi că te strigă pe-afară?

Nu vezi că de tine nimănui nu-i pasă?

Îneacă-ţi, dragă, speranţele-n zgură. Încetează să crezi că-ţi va fi altfel mâine.

Nu crezi că e timpul să-ţi pui lacăt la gură?

Aruncă-ţi, dragă, dorinţele în podul uitării. Căci nu ai nevoie de lucruri stricate şi vechi. De ce ţi-ai pierde anii plătind tribut visării?

Om drag, cine crezi că-ţi pune viaţa pe fugă, Şi caută cu disperare să te oprească-n drum? Cine poate oare să-ţi strângă mâinile a rugă?

Om drag, dacă ai zile în care ai beţe în roate, Cine crezi că, iscusit, le-a aşezat acolo?

Şi cât ţi se va mai târâ sufletul obosit pe coate?

Om drag, nu ştii tu oare că-ţi eşti singur cătuşă? Crezând că poţi, solitar, să-nduri nemurirea,

Pui între tine şi lume sute şi nu doar o uşa.

Om drag, aminteşte-ţi că doar tu poţi face-o mutare Cu care cobori cerul în suflet şi viaţa în trup.

Şi afli aşa că numele îţi e sinonim cu “schimbare”.

Şah existenţial


Iubirea, credinţa şi speranţa sunt cele trei virtuţi creştine care stau la baza religiei noastre. Dintre ele, speranţa este cea care ne aduce continuitatea în acţiuni şi în vise. Este cea care îl leagă pe ieri de astăzi şi pe astăzi de mâine. Speranţa este cea care ne face să vedem că avem dreptul de a alege astăzi ce este bun pentru noi şi astfel, să schimbăm viitorul care ne aşteaptă.

Ce mutări ai nevoie să faci pe propria-ţi tablă de şah, astfel încât să câştigi partida?


Când nu am glas, tu mi-eşti cuvânt. Când nu am mâini, tu mi-eşti îmbrăţişare.

Când nu am speranţa tu mi-eşti rugăciune. Când nu am vedere, tu mi-eşti culoare.

Când nu am senin, tu mi-eşti zâmbet. Când nu am picioare, tu mi-eşti dans.

Când nu am sus, tu mi-eşti înălţare. Când nu am pârghii, tu mi-eşti balans.

Când nu am aer, tu mi-eşti suflare. Când nu am auz, tu mi-eşti cântec.

Când nu am viaţă, tu mi-eşti veşnicie. Când nu am odihnă, tu mi-eşti descântec.

Când nu am aproape, tu mi-eşti aici. Când nu am lacrimi, tu mi-eşti suspin.

Când nu am jos, tu mi-eşti rădăcină. Când nu am linişte, tu mi-eşti alin.

Când nu am distanţă, tu mi-eşti departe. Când nu am foc, tu mi-eşti dorinţă.

Când nu am cărţi, tu mi-eşti poveşti. Când nu am cuget, tu mi-eşti conştiinţă.

Când nu am margine, tu mi-eşti capăt. Când nu am poezie, tu mi-eşti vers.

Când nu am de unde, tu mi-eşti de ce. Când nu am voinţă, tu mi-eşti mers.

Când nu am, tu mi-eşti


Când nu am trecut, tu mi-eşti scrum. Când nu am durere, tu mi-eşti sevraj.

Când nu am astăzi, tu mi-eşti acum. Când nu am dreptate, tu mi-eşti curaj.

Când nu am libertate, tu mi-eşti zbor. Când nu am încredere, tu mi-eşti uimire.

Când nu am credinţă, tu mi-eşti dor. Când nu am lumină, tu mi-eşti iubire.


Despre iubire numai de bine. Ce înseamnă pentru tine persoana pe care o iubeşti?


Vreau să-ţi iau cu palmele amprenta chipului. Ca, ori de câte ori îmi ating mâinile, să îţi simt între ele

zâmbetul. Vreau să-ţi iau cu privirea amprenta ochilor.

Ca, ori de câte ori îmi uit frumuseţea, să o văd prin tine. Vreau să-ţi iau cu nările amprenta mirosului.

Ca, ori de câte ori trag aer în piept, să mă învăluie aroma fiinţei tale.

Vreau să-ţi iau cu urechile amprenta vocii. Ca, ori de câte ori ascult muzică, să regăsesc în ea şi

acordurile tale. Vreau să îţi iau cu gura amprenta sărutărilor.

Ca, ori de câte ori îmi lipseşti, mângâierea lor să mă dezmierde.

Vreau să-ţi iau cu tălpile amprenta paşilor. Ca, ori de câte ori înaintez pe drumul vieţii, să simt că

îmi eşti alături.

Vreau să-ţi iau cu tâmplele amprenta gândurilor. Ca, ori de câte ori îmi pierd minţile, să aflu că te

gândeşti la mine. Vreau să-ţi iau cu inima amprenta sufletului.

Ca, ori de câte ori îmi oboseşte dragostea, să o pot anima prin tine.

Vreau să-ţi iau cu trupul amprenta fiinţei. Ca, ori de câte ori îmi mor visele, să le recompun prin

cine eşti tu.

Amprentele tale


Urmele lăsate de oameni în vieţile noastre. Urmele pe care am vrea să le luăm cu noi pentru a ne aminti şi reaminti de darurile pe care ceilalţi ni le-au adus.

Dacă ar fi să te gândeşti acum la 3 persoane care au avut un impact asupra vieţii tale, cine ar fi acestea şi ce anume ai învăţat de la ele? Ce ai dus mai departe cu tine din ele?


Fă-ţi drum prin iarbă. Şi-nvaţă de la fire să fii atât de fragil, încât nicio talpă, oricât de mare şi de grea, nu te poate doborî definitiv.

Te-ndoaie uşor sub greutate, însă rămâi întreg, pe locul tău.

Fă-ţi drum prin apă. Şi-nvaţă de la unde statornicia şi perseverenţa

de-a ajunge mereu acolo unde îţi doreşti. Poţi fi transparent şi poţi să simţi că-ţi pierzi consistenţa,

însă vei creşte în fiecare clipă cu înc-o clipă de vecie.

Fă-ţi drum prin foc. Şi-nvaţă de la flăcări că durerea te căleşte

şi îţi poate lumina mai bine drumul prin viaţă. Vei avea cicatrici, însă le vei fi celorlalţi călăuză

acolo unde simt că nu pot merge mai departe.

Fă-ţi drum prin aer. Şi-nvaţă de la vânt libertatea de a umbla

neîngrădit prin lume şi prin propriu-ţi cuget. Vei avea doar aripi fără rădăcini, însă vei afla

cum poţi să-ţi atingi şi cele mai îndepărtate margini.

Fă-ţi drum prin piatră. Şi-nvaţă de la cremene puterea de a nu te lasă învins şi blândeţea de a te lasă modelat de oameni iscusiţi.

Te poţi îneca în linişte şi solitudine, însă îţi vei cunoaşte propria coloană a infinitului.

Fă-ţi drum


Fă-ţi drum prin mine. Şi-nvaţă de la iubirea pe care o simţi aici

că oamenii sunt conectaţi între ei prin fire subţiri ce se numesc viaţă.

Te vei pierde pe tine, însă vei creşte în curajul lui NOI.

Fă-ţi drum prin tine. Şi-nvaţă de la nesfârşirea ce te copleşeşte că tu îţi eşti

propriul cămin şi propriul univers. Vei fi confuz la început, contrariat pe drum, zâmbitor la destinaţie,

însă Dumnezeu Ţi-a oferit biletul pentru cea mai captivantă călătorie a ta - foloseşte-l!


Şi dacă viaţa ta nu este decât o călătorie? Dacă tot ceea ce ai de făcut aici şi acum, nu este decât să ţii drumul drept pe traseul pe care l-ai ales? Tu prin ce îţi faci drum? Care sunt peisajele existenţiale de care vrei şi ai nevoie să te bucuri? Ce ai nevoie să descoperi în această călătorie?


Cuvintele mele... cuvintele mele ţi-au mângâiat auzul şi ţi-au îmbrăţişat pe rând fiecare idee ce ţi-a trecut prin minte. Cuvintele mele au aprins în interiorul tău focul

imaginaţiei şi ţi-au amintit de curajul pe care îl ai pentru a-ţi schimba viaţa. Cuvintele mele ţi-au dăruit o mie de

îmbrăţişări profunde.

Zâmbetele mele... zâmbetele mele ţi-au scorojit tapetul de nepăsare care ţi s-a lipit de suflet şi au scos

la suprafaţă toate acele vise în care ai obosit să crezi. Zâmbetele mele te-au strigat şi tu te-ai întors din

drumul anevoios şi rece al însingurării. Zâmbetele mele ţi-au dăruit o mie de îmbrăţişări profunde.

Braţele mele... braţele mele ţi-au fost patul în care ţi-ai odihnit neliniştile şi ţi-au topit cu căldura lor fiecare

teamă legată de ieri şi de mâine. Braţele mele ţi-au picurat în inimă acele amintiri duioase ale mângâierilor

pe care le-ai ţinut închise în cuşca vulnerabilităţii. Braţele mele ţi-au dăruit o mie de îmbrăţişări profunde.

Sufletul meu... sufletul meu l-a chemat pe al tău la joacă. Au alergat prin parc după fluturi, s-au stropit cu apă, au

mâncat vată pe bat aşezaţi pe-un colţ de stea, au prins de picior noaptea care se pregătea să se ascundă de

răsărit. Sufletul meu i-a furat Sufletului tău liniştea şi i-a lăsat în schimb libertatea... de a alege. Sufletul meu ţi-a

dăruit o mie de îmbrăţişări profunde.

O mie de îmbrăţişări profunde


Despre îmbrăţişări perfecte care se întâmplă în momente perfecte între doi oameni perfecţi. Care sunt momentele perfecte pe care le-ai trăit şi le-ai făcut să se întâmple? O plimbare prin ploaie, o noapte sub cerul înstelat, o cană de ceai cu scorţişoară băut la gura sobei, un somn odihnitor în braţele celui drag, o discuţie profundă, o călătorie de neuitat…

Povesteşte-mi despre momentul tău perfect…


Am învăţat că viaţa, adevărata viaţă, nu poate exista în lipsa emoţiilor de care suntem capabili. Şi să mă

ascund de ele este cel mai mare deserviciu pe care mi l-aş putea face.

Am învăţat că, atunci când sunt sinceră şi atentă, oamenii în mijlocul cărora mă aflu se transformă

dintr-o adunătură într-o adunare.

Am învăţat că, atunci când mă las surprinsă de oameni, de ceea ce nu mă aştept să spună sau să facă,

începe cu adevărat magia.

Am învăţat că, pe drumurile ţării, când încep să număr după staţii şi nu după câte ore au mai rămas

până la destinaţie, timpul trece mai repede.

Am învăţat că cea mai simplă metodă de a pune capul pe pernă şi de a avea un somn bun şi liniştit este să fiu

sinceră cu mine însămi.

Am învăţat că o vorbă dulce mă poate scoate din suferinţi crunte şi că un zâmbet cald mă poate arunca

în iluzii amare.

Am învăţat că pentru o relaţie este nevoie de doi oameni, iar pentru ca ea să nu mai existe este nevoie

ca unul singur să se uite în altă direcţie.

Am învăţat


Am învăţat că o imagine fidelă a noastră înşine sunt faptele şi ce lăsăm pe unde am trecut, şi nu vorbele şi

veşnicile intenţii bune.

Am învăţat că oricât de bună aş fi în ceea ce fac, tot se vor găsi oameni care să-mi găsească cusur.

Am învăţat că diferenţa dintre teamă şi curaj este doar un singur pas făcut în cealaltă direcţie.

Am învăţat că dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, cel care îmi va fi mereu alături zi de zi, ceas de ceas, clipă

de clipă sunt eu. Şi-aş face bine să mă împrietenesc cu mine însămi.

Şi am mai învăţat două lucruri importante. Unul este acela că singurul lucru valoros care rămâne în urma mea

este ceea ce fac pentru alţii, iar celălalt este că fericirea mea depinde în cea mai mare măsură de abilitatea de

a-mi conjuga viaţa la timpul prezent.

Căci, dacă viaţa este un dar, atunci l-am primit pe cel mai surprinzător dintre ele. Iar dacă viaţa este un loz,

atunci am avut mâna bună şi l-am tras pe cel câştigător.


Textul acesta l-am scris în ziua în care am împlinit 30 de ani. Nu au fost mulţi, dar nici puţini anii. De asemenea, învăţăturile nu au fost multe, dar nici nesemnificative. Căci fiecare vârstă nu vine singură – vine cu poveşti, lecţii şi, cu fiecare an adăugat, vine cu un simţ tot mai intens şi mai acut al vieţii.

Ce te-a învăţat până acum vârsta pe care o ai?


Până mai deunăzi aveam o slăbiciune pentru oamenii buni. Până mi-am dat seama că scopurile bunătăţii pot fi variate şi pot scăpa unui ochi neexperimentat într-ale vieţii. Şi, amintindu-mi de întrebarea psihologului C. G. Jung, “Vrei să fii bun sau întreg?”, au început să-mi placă oamenii răi - aceia care se bat, la propriu şi la figurat, cu cei de lângă ei pentru a-şi exprima propriul adevăr, propria viaţă. Mi-s dragi pentru curajul pe care îl au, chiar dacă ştiu că supără şi calcă pe bătături. Mi-s dragi pentru cum încasează schije emoţionale din grenadele aruncate spre lume. Şi mi-s dragi pentru faptul că, atâta timp cât îşi menţin scopul bătăliei viu în inimă, ştiu în adâncul sufletului lor că lupta cu ceilalţi este o luptă cu ei înşişi. Iar din asta nu pot ieşi decât învingători. Sau alienaţi. Iar alienarea nu este decât o altă formă de iluminare.

PS: ce zici, ai curaj să trezeşti dragonul din tine?

Bun sau întreg?


Care sunt luptele tale interioare? Pe care dintre ele ai nevoie să le scoţi la lumină?


Pe cai să ne ducem..... Mai rămâi în mine o.....

De viaţa va vrea să.....Vom prinde soarele de.....

Vom uita cine-am fost.....Şi vom crede că lumea.....

Căci ceasul acela e doar.....Iar pe noi ne curtează.....

Cine eşti tu voi afla din.....Şi-ţi voi da înapoi misterul.....

Să-l iei şi să-l pui.....Ca să-ţi dea peste cap.....

Tu umblă desculţă prin.....Iar eu mă-ngrămădesc printre.....

M-aş ţine legată de.....Dar îmi trece prea multă.....

Jumătate de vers


Sunt zile în care te trezeşti, respiri şi gândeşti doar pe jumătate. Şi în care oftezi doar pe jumătate. Sunt acele zile în care duci lucrurile doar până la mijloc, te opreşti şi… e în regulă aşa. Pur şi simplu îţi vine să îţi agăţi patinele în cui şi să renunţi la ceea ce făceai cu un moment înainte. E firesc. Ţi-ai câştigat dreptul la jumătăţi de măsură în momentul în care ai înţeles că nu finalul, ci paşii până acolo fac deliciul unei călătorii. Iar uneori ai chef să schimbi destinaţia chiar în timpul călătoriei.

Ce lucruri ai nevoie să laşi baltă? Ce bucurii îţi pot aduce jumătăţile făcute? Dar cele nefăcute?


Ascund în mine o statuie Cu-o mâna agăţată de trecut,

Cu cealaltă de soare. Din cearcăne îşi face scut. Şi-şi face scut, căci doare.

Ascund în mine un condei. Mi-aprinde-n inimă un dor, Îmi zgârie pereţii de hârtie.

Când tace-mi vine-ncet să mor. Şi tace doar în ritm de poezie.

Statuia mea, condeiul tău… Când unul pleacă, celălalt se-aprinde.

În jocul lor doar timpul îi opreşte. Condeiul peste ea aripile-şi întinde.

Statuia prinde viaţă. Şi plânge, şi zâmbeşte.

Condeiul meu, statuia ta... Tăcerea-i rabdă pe amândoi în parte,

Dar le deşiră visele de pe andrele. Statuia-nchide ochii, de viaţă se desparte.

Condeiul se opreşte. Se spânzură de stele.

Când moare o statuie şi-un condei


Nimic nu ţine o veşnicie, nici bucuria, şi nici suferinţa. Ce ţine veşnic (sau cel puţin cât vom trăi) este abilitatea de a simţi atât bucuria, cât şi durerea şi puterea noastră de a descoperi alchimia emoţională. Astfel că şi bucuria şi durerea pot îmbrăca forme artistice, curajoase, neprevăzute.

Dacă ar fi să-ţi pui durerea în vesuri, cum ar suna aceasta? Bucuria în ce culori ai putea să o zugrăveşti?


Mai ţine-mă de mâna, nu pleca acum. Mai lasă-mă să-ţi calc pe vise

Şi să îţi spun poveşti Cu feţi frumoşi fireşti,

Cu locuri şi cu plante interzise Cu iele şi balauri ce rătăcesc pe drum.

Hai, vino, aşează-te la masa de cleştar. Ascultă cavalerii ce se luptă.

Pentru onoarea cui? Pe-un ideal te sui

Şi crezi că inima ţi-e ruptă, Dar pot să îţi arăt că lumea-ncape-ntr-un pahar.

Se poate-alege praful de steluţe de pe frunte Sau poţi pe-aceeaşi frunte să zideşti

O viaţă, un viitor. Doar cere ajutor,

Când nu mai speri! Singur nu eşti. Şi nu lăsa ca viaţa prea mult la tine să se-ncrunte.

Hai, pleacă! S-au terminat poveştile cu zâne! E timpul ca lumina ta să iasă,

Frumos trăieşte, Adânc iubeşte,

Şi nu-ţi lăsa cortina peste viaţă trasă! Iar eu secretul din privirea ta nu îl voi spune...

A fost cândva…


Uneori trebuie să îi alungăm de lângă noi pe oamenii dragi pentru ca aceştia să poată trăi. Avem nevoie să întoarcem spatele unor poveşti frumoase, tocmai pentru a da voie protagoniştilor să-şi împlinească destinul. Avem nevoie să ne desprindem de ceva ce părea a fi orizont, dar nu era decât o fundătură. Nu este lipsită de durere această desprindere, însă eliberarea ne aduce întotdeauna mai aproape de noi înşine.

Tu la cine ai renunţat până acum? Cum, în ce formă ai făcut-o? Ce ai învăţat din aceste renunţări?


Visele noastre sunt bărci ce lunecă pe apă, Pe care le clădim de jos în sus mereu.

Punem în ele ce inima doar poate să priceapă, Prindem curenţii potriviţi şi mergem pe traseu.

Bărcile noastre toate ne leagănă prin viaţă,

Ne umplu de uimire, curaj, înţelepciune. Căci bordul lor e plin de-ncredere, speranţă,

De tot ce al tău suflet nu îţi poate spune.

Iar una dintre ele e cea mai specială, Căci vântul îi suflă-n vele cu aripi de lumină. În ea te-ai pus pe tine şi-a sorţii tale croială, Despică cerul şi doar în libertate se înclină.

Dar marea nu e liniştită întotdeauna. Scufundă idealuri şi averi de-o veşnicie.

Pierzi vise şi-napoi primeşti doar spuma.Când nu te-aştepţi, te pierzi şi tu – se ştie!

Când barca aceea adorată se scufundă, Ce faci? Cu inima-ndoită te întorci la mal, Aştepţi ca marea să se transforme-n undă,

Înţepeneşti viaţa încet, val după val.

Precum epavele, ce-ascund comori în ele, Sunt căutate-n veci de oameni curajoşi,

La fel şi visul tău, ce-a coborât spre stele, Va fi dorit de ochii tăi, spre inimă întorşi.

Destinul bărcilor ce se scufundă


Ai grijă ca atunci când îţi scufunzi un vis, Să nu îţi laşi destinul prins de puntea lui.

Căci visele ucise sunt izgonirea ta din paradis Şi nu te poţi urca în barca nimănui.


Ce ne face să navigăm prin apele vieţii? Proiecte, obiective, dorinţe… Visuri. E plină lumea de visuri neîmplinite şi de suspinele care le urmează. E plină lumea de visătorii cărora le scapă printre degete tocmai esenţa viselor lor.

Care este cel mai fierbinte vis al tău? Ce valori te face să trăieşti, dacă îl duci la împlinire? De ce nu ai reuşit să o faci până acum? Cum îţi propui să te întorci la el şi să îi dai viaţă?


Rămân în neclintire, cu inima desprinsă. În jur - doar întuneric.

Vreau să ţip, să fug, De mine mă împiedic.

Decât aici, mai bine pe un rug!Cu ochii închişi, doar noaptea mi-e promisă.

Eşti lângă mine, îţi simt prezenţa rece, Răsuflarea pe obrazul drept,

Mirosul greu, de fiară. Îngheţ, abia respir, aştept

Speranţa. De unde să apară?! Genunchii-mi grei să mişte nu vor să încerce.

“Cine eşti?” te-ntreb, dar nu vrei să-mi răspunzi. Îmi râzi în faţă, scuipi,

Îmi spui că-s proastă, laşă, Că-n renunţări te-mbuibi,

Iar visele mi le omori în faşă Şi-n cele mai mărunte lucruri tu te-ascunzi.

Inspir adânc şi, cu curaj, mă prind de mine. Mă-ntorc să te privesc.

Şi ce văd? O iluzie. De unde chip?!? Zâmbesc.

Eşti numai o contuzie. Te descompui uşor. Eşti frica mea de tine.

Privesc adâncul şubred din vraja ta ştirbită. De-abia te-agăţi de-un gând.

Îmi amintesc c-am inima de leu.

Frica din mine, frica de tine


Mă chem din nou pe rând, Privind în sus, ştiu cine-s eu.

Şi-mi amintesc că POT, iar vieţii-i sunt iubită.


Câte frici nu se înghesuie în inima noastră în fiecare zi! Şi cum le mai hrănim cu propriile gânduri panicoase. Dar dacă am deschide ochii, ne-am da seama că sursa fricilor nu se află în exteriorul nostru, ci tot în noi. Ne-am da seama că fricile noastre sunt iluziile pe care, singuri, ni le creăm.

Care îţi este cea mai aprigă frică? Stai de vorba cu ea, întreab-o ce vrea de la tine? Chiar este reală? Cu ce anume poţi să o faci să se risipească?


Te-ai aflat vreodată în situaţia de a-ţi negocia amintirile? Să ţii pe genunchi cartea în care ai scrisă propria viaţă, iar cineva să îţi ceară să rupi câteva pagini? Şterge gândurile bune care s-au împletit cu zâmbetele noastre, şterge cuvintele care ne-au izvorât din inimă, şterge mâna care ţi-a mângâiat obrazul, şterge îmbrăţişările care ne-au dat speranţă şi lumină... Te-ai aflat vreodată în situaţia de a-ţi negocia acea parte din tine ce ai descoperit-o că eşti? Să-ţi negociezi partea ta de adevăr dintr-o poveste?

Să-ţi negociezi integritatea poate fi un lucru greu de înţeles şi dureros, doar dacă inima îţi este distrasă de mişcările de suprafaţă ale minţii. Dacă închizi ochii şi îţi îndrepţi atenţia spre tine, ascultă tăcerea aceea blândă în care se aude adevărul tău. Tăcerea care îţi spune că, în ciuda furtunilor de afară, în tine nu ai nimic de negociat. Acele pagini în care ai trăit nu sunt un ne-adevăr. Sunt ceea ce îţi aparţine, sunt ceea ce te face să FII. Sunt treptele pe care le-ai parcurs ca să ajungi aici. Adevărurile inimii tale nu se negociază.

Nu negocia nimic!


Ai dreptul şi, mai ales, responsabilitatea de a nu da socoteală nimănui despre felul în care îţi trăieşti viaţa. Ai dreptul de a fii aşa cum vrei şi ai tu nevoie să fii. De a simţi aşa cum vrei tu să simţi. De a-ţi lua din viaţă lecţiile pe care tu le crezi ca fiind cele mai importante. Adevărul tău… este doar al tău.

Care sunt lucrurile pe care viaţa ţi-a cerut să le negociezi până acum? Care sunt lucrurile la care nu-ţi poţi permite să renunţi? Ce valori personale sunt ascunse în ele?


Când mişcă trupul, din păr i se revarsă stele Şi-o galaxie în loc de ochi i se deschide-n faţă.

Suspendă-n întuneric mii de planete grele, În cuiul nemuririi haina de praf de stele îşi agaţă.

Când EA zâmbeşte, aduce dragoste în inimile noastre. Pământul roditor cu flori, cu ape limpezi îi răspunde,

Căci ne-am luat viaţă din al ei zâmbet, nu din astre Şi ne dorim ca sufletu-i surâsuri să abunde.

Atunci când plânge, bucăţi de stele fulgerător dislocă. Şi sparge-n mii ziua de ieri şi o transformă-n mâine.

Croiala ei e haos, cer albastru, neclintire, rocă. Ne dă nimicul, totul, creaţia. Ne dă şi pâine.

Şi cel mai des EA mângâie, păstrând doar echilibru. Între Lumină şi-ntuneric ne-nvaţă să plutim uşor,

Să-nvingem şi să creştem pe-o stea de cel mai bun calibru, Nu să-ne-mpiedicăm, zdrobiţi de-al morţii reci picior.

Suflarea ei e-n noi şi-n pântece-i suntem sădiţi, Chiar dacă ne măsurăm viaţa în mici crâmpeie.

Suntem creaţi şi creatori - Divinului-i suntem meniţi, Ne sprijină să reuşim, căci Universul e Femeie.

Aşa arată EA


Despre forţa nevăzută care ne susţine pe toţi. Spune-I Dumnezeu, spune-i Univers, spune-i viaţă, spune-i iubire… Numește-o cum vrei tu. Pentru tine cine sau ce este EA? Cum arată? Cum simţi legătura cu EA?


Haideţi să o spunem pe şleau! Fiecare dintre noi (şi absolut toţi oamenii!) trăim în câte o poveste personală. O poveste a cărui cadru şi sens ne întâmpină încă de la naştere. La fel şi unele dintre personajele care ne însoţesc în viaţă. Alte personaje apar pe parcurs, avem scene şi mini-lecţii de învăţat, situaţii, răsturnări de situaţii care ne aduc bucurii, dureri şi inerţie. Pentru că asta aduc poveştile în care ne aflăm, precum un roman sau un film bun: sărim în sus de fericire, de surpriză, ne încovrigăm de durere sau ridicăm umerii de nepăsare (în sens de banalitate). Unii dintre noi rulăm aceeaşi poveste din primii ani de viaţă (şi până la folcloricele adânci bătrâneţi) de ne iesă pe ochi fix ca şi hamsterului care face stretching pe roata lui din cuşcă. Alţii, mai constuctivi, ne îmbunătăţim poveştile, aducând deliberat locuri, personaje, activităţi noi în ea şi nelăsând să ne scape, pe ici pe colo, lecţiile de învăţat. Cam ca softurile care se îmbunătăţesc continuu: azi apare varianta 1.0, mâine varianta 2.0 s.a.m.d. Alţii, cei mai temerari - e drept, schimbă macazul poveştii lor într-o cu totul altă direcţie şi, mai ales, într-alt plan. E ca şi în „Prinţ şi cerşetor”, când cele două personaje fac schimb de identitate şi fiecare se trezeşte în realitatea celuilalt. ...de fapt, nu! Lucrurile sunt mult mai impresionante de atât. Este ca şi cum astăzi ar juca în „Răţuşca cea urâtă”, iar mâine se decide să interpreteze în „Războiul stelelor”. Sau astăzi în „Crimele familiei Borgia”, iar mâine intră în povestea „Avatar”. S-ar spune că, în funcţie de poveştile în care ne aflăm, ne clasificăm în scenarişti conservatori, constructivişti şi vizionari. Hmm... toate ar fi bune şi frumoase, dacă întreg procesul acesta, de a ne creea propriile poveşti, s-ar face într-un deplin acord între inimă şi minte. Dar nu e aşa. Inima-hăis, mintea-cea!, de cele mai multe ori. Şi de aici nefericire şi zbucium cu duiumul. Soluţia noastră interioară (sau a mea cel puţin) este să echilibrăm în noi tocmai aceste resurse: conservatorismul, constructivismul şi vizionarismul. Adicătelea, când sărim prea des dintr-o poveste în alta, să ne asumăm pe o perioada mai lungă de timp

Care este povestea în care trăieşti?


o singură poveste şi să îi aducem îmbunătăţiri constante. Dacă suntem adepţii aceleaşi poveşti de 50 de ani încoace, să o schimbăm cu totul şi să încercăm şi altceva.... şi tot aşa. Căci până închidem ochii, suntem liberi să tot creăm şi re-creăm poveştile. Şi asta pentru că poveştile vieţilor noastre sunt diferite de cele din filme şi cărţi: la finalul lor nu vom găsi scris <<...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi în vecii vecilor...>> Poveştilor noastre le plac „tinereţile fără bătrâneţe” şi sunt neobosite în a se manifesta şi în a ne impresiona.

Ce spui, te-am băgat în povestea mea? Hai, trezeşte-te!

Care este povestea în care te afli TU? Îţi place? Rămâi în ea!

Nu-ţi place? Schimb-o! Îţi place? Ieşi din ea!

Nu-ţi place? Rămâi în ea!

...şi asta pentru că îţi poţi negocia adevărurile inimiiîn fiecare moment!


Ştii să scrii poveşti? Dacă nu, te pot ajuta. În 5 paşi.

1. A fost odată ca niciodată...2. De fiecare dată...3. Până când, într-o zi...4. Iar datorită acelui lucru...5. Şi de atunci înainte...

Cum ţi-ar suna povestea pusă astfel pe hârtie?


Sunt o oglindă şi o flacără, Sunt cel bun şi cel viu,

Sunt cel ce râde şi cel ce plânge, Sunt cel ce iartă şi greşeşte,

Sunt cel ce visează şi cel ce se trezeşte, Sunt cel singur şi cel cald,

Sunt cel ce nu poate trăi fără el, Sunt cel ce iubeşte şi vede totul,

Sunt totul.

T

Cine sunt eu?


Tot Mooji spune: “Te iubesc prea mult pentru a te trata ca pe o persoană.” Atunci când îţi priveşti sufletul în oglindă, cât de mult te iubeşti şi cum te tratezi pe tine?


Nisipul din clepsidra vieţiiPrintre degete îţi curge.

Nu îl vei putea opri,Orîcât mâna tu vei strânge.

Liviu


Lasă-mă 11

Iubeşte-mă şi când 17

Rugăciune 21

Tu m-ai dezbrăcat de tine, eu te-am îmbrăcat în mine 27

(re)Găsiri 31

Rămân o carte-n mâna ta 37

Cine sunt eu 43

Mai am încă 47

Îmbracă-mă în Lumină 51

Lumea mea în fire de păr 55

Dacă vrei 59

Blestemul Spiritului 63

În mine-s două 69

Întrebare sau între bare 73

Suflet sub acoperire 77

Şah existenţial 81

Când nu am, tu mi-eşti 85

Amprentele tale 91

Fă-ţi drum 95

O mie de îmbrăţişări profunde 101

Cuprins


Am învăţat 105

Bun sau întreg? 111

Jumătate de vers 115

Când moare o statuie şi-un condei 119

A fost cândva… 123

Destinul bărcilor ce se scufundă 127

Frica din mine, frica de tine 133

Nu negocia nimic! 139

Aşa arată EA 143

Care este povestea în care trăieşti? 147

Cine sunt eu? 153

rasuciri_de_suflet.pdf

Documents

Transcript of rasuciri_de_suflet.pdf