Capitolul IV.RĂSPUNDEREA PENALĂ

Secțiunea INOȚIUNE ȘI CARACTERIZARE

Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal1.

În principiu, realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare, adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Există de asemenea, un anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această situație, realizarea ordinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de norma penală2.

Între aceste instituţii există o strânsă interdependenţă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni.

O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice încălcate , în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea patrimonială.

Deși răspunderea penală este strâns legată de instituția sancțiunilor de drept penal, nu trebuie confundată cu aceasta, întrucât infracțiunea este cauza răspunderii penale iar sancțiunile penale sunt consecința răspunderii penale.

În sens restrâns (stricto sensu), prin răspundere penală se înțelege obligația infractorului de a suporta o sancțiune penală decurgând din săvârșirea infracțiunii.

În sens larg (lato sensu) prin răspundere penală se înțelege nu numai obligația infractorului de a suporta o sancțiune, dar și dreptul statului de a aplica, prin intermediul instanței de judecată, sancțiunea3.

Secțiunea a II-aPRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALECa instituție fundamental a dreptului penal, răspunderea penală este guvernată de următoarele

principii: principiul legalității răspunderii penale; infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul umanismului răspunderii penale; principiul personalității răspunderii penale; principiul unicității răspunderii penale; principiul inevitabilității răspunderii penale; principiul individualizării răspunderii penale; principiul prescriptibilității răspunderii penale.

a)Principiul legalității răspunderii penaleStipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a persoanelor care au încălcat sau au

ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare.

Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud răspunderea penală.

Principiul legalității răspunderii penale stă la baza aplicării instituțiilor de drept ale agravării și atenuării răspunderii penale. Astfel, legea penală prevede că în anumite situații răspunderea penală poate fi agravată (recidivă, circumstanțe agravante etc.) sau atenuată (minoritate, circumstanțe atenuante).

1 I. Oancea, în “Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.99;2 C. Bulai, Drept penal –Partea Generală , Editura All. Beck, Bucurteşti, 1997, pag. 3103 Gheorhge Diaconu, Răspunderea penală, Editura Lumina lex, București, 2010, pag.290

b)Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penaleAcest principiu îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 15 alin. 2 C.pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni.

c)Principiul umanismului răspunderii penalePrincipiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care nu vor duce la înjosirea,

umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală.In actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziții ce privesc principiul umanismului ( ex:

abolirea pedepsei cu moartea; măsurile educative ce se pot lua față de minori, urmăresc reeducarea acestora). Și în actuala Constituție a României sunt prevederi ce vizează principiul umanismului( ex: art.22 dreptul la viață și integritate fizică și psihică sunt garantate ; alin.2 “ Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”; alin.3 “ Pedeapsa cu moartea este interzisă”.

d) Principiul personalității răspunderii penaleConstituie regula potrivit căreia atât obligația ce decurge dintr-o normă penală de a avea o

anumită conduită , cât și răspunderea penală ce decurge din nesocotirea acelei obligații revin persoanei ce nu și-a respectat obligația, săvârșind fapta interzisă, și nu alteia ori unui grup de persoane.

În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia. Caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei numai celui ce a săvârșit o infracțiune, iar celelalte sancțiuni de drept penal, măsurile de siguranță în special se pot lua numai față de cel care prin fapta sa a creat starea de pericol social ce trebuie înlăturată.

e)Principiul unicității răspunderii penale (non bis in idem)Implică regula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură

răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de pedepse

complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă etc.

În practica judiciară şi de asemenea în dreptul procesual penal acest principiu mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat.

f) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile,

împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.

g) Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana

infractorului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.

h)Principiul prescriptibilității răspunderii penaleRăspunderea penală trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate.

Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară.

În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţiuni prin care este stabilită prescriptibilitatea pentru aproape toate infracţiunile.

Secțiunea a III-aINDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI (RĂSPUNDERII PENALE)Subsecțiunea INOȚIUNE ȘI CADRU JURIDIC

Activitatea judiciară (urmărirea penală şi judecarea cauzei) este implicată în cele din urmă, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualizarea pedepsei penale necesită aprecieri de psihologie judiciară, de ştiinţa dreptului penal, a procedurii penale, de logică judiciară, precum şi de criminologie. Scopul instituţiei juridice a individualizării pedepsei penale este prezentat de pedepsirea, reeducarea infractorului, precum şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V, intitulat Individualizarea pedepselor, din Titlul III al părţii generale a Codului penal (art.74-106 C.pen.).La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor instituţiilor respective. Mai trebuie menţionat că dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt deopotrivă aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă.

Subsecțiunea a II-aFORMELE ȘI MODALITĂILE DE INDIVIDUALIZARE

În doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi prevederii limitelor pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei.

Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individualizare: legală, judiciară sau judecătorească şi administrativă.

a)Individualizarea legalăObiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesitatea stabilirii periodice a

faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C.pen., stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor penale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în funcţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin raportarea la necesitatea pedepsirii eficiente a infractorilor şi la determinarea fenomenului de prevenire a infracţionalităţii.

Individualizarea legală se regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea generală, cât şi din partea specială a Codului penal, prin care se identifică limitele de aplicare a legii penale (în timp, în spaţiu), se stabilesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se indică felul pedepselor, formele de înlocuire a răspunderii penale, se stabilesc limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru fiecare infracţiune.

Individualizarea facuta de legiuitor se materializează în:a) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii și limitelor generale ale fiecărei pedepse în

concordanță cu principiile stabilirii sancțiunilor penale;b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol social generic al

acesteia, determinat la rândul său de importanța valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluata a făptuitorului etc.;

c) prevederea cadrului și a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară și administrativă, prin arătarea efectelor ce le au stările și circumstanțele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

b)Individualizarea judiciară sau judecătoreascăO realizează instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului

pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de

împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individualizarea legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a pedepsei4, în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedepse, pentru toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decât cea relativ precizată de textul legal specific infracţiunii.

Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară:-circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante;-renunțarea la aplicarea pedepsei;-amânarea aplicării pedepsei;-suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.c)Individualizarea administrativăAceastă formă a individualizării pedepselor nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte

şi durata executării efective a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate.

Ulterioarele măsuri de reducere din pedeapsa definitivă a deţinerii şi arestului preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la norma legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedepsei pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează cuantumul pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării judiciare), ci forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării administrative).

Subsecțiunea a III-aINDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

1.Criterii generale de individualizare Stabilirea duratei și a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează conform mai multor criterii prevăzute de legiuitor în art.74 alin.1 C.pen. Criteriile enunțate fac referire atât la faptă cât și la persoana infractorului. 1)Criteriile cu privire la faptă: a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; Aceste criterii, așa cum sunt ele prevăzute de legiuitor în art.74 lit.a-d C.pen. sunt avute în vedere de judecător conform probelor administrate în cauză din toate actele şi lucrările dosarului pe care îl are în faţă. 2)Criteriile cu privire la persoana inculpatului: a) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; b) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; c) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Aceste criterii nu pot fi desprinse decât în urma întocmirii unui „dosar de personalitate” al infractorului.

2.Stări și circumstanțe în cadrul individualizării pedepsei

În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare,

4 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 125

concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului5

În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face distincţie între:a) Stări şi circumstanţe.Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol

social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare sau de agravare a pedepsei. De exemplu, menţionăm câteva stări de agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului.

Circumstanțele sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori la făptuitor şi biografia acestuia6.

Distincția între stări și circumstanțe este importantă din punct de vedere practic deoarece stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succesiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte astfel de circumstanţe ar fi.

b)Cauze generale și cauze speciale – după criteriul întinderii efectelor.Cauzele generale au influență pentru toate infracțiunile și sunt prevazute în partea generală a

codului penal.Sunt considerate cauze generale atât stările (concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea

continuată, tentativa, minoritatea) cât și circumstanțele prevăzute în partea generala a codului penal (atenuante – art. 75 C.p. și agravante – art. 77 C.p.).

Cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.

Cu titlu exemplificativ amintim drept cauze speciale de agravare: numărul victimelor, calitatea infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesnirea arestării participanţilor la unele infracţiuni retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege ş.a.

c)Circumstanțe legale și circumstanțe judiciare - după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă.

Circumstanţele legale sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată; spre exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 75 C. pen. şi circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 77 C. pen.

Circumstanţele judiciare sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.

Instanţa poate deci să reţină sau să nu reţină, în favoarea sau în defavoarea inculpatului , circumstanţele atenuante sau agravante judiciare.

d)Circumstanțe reale și circumstanțe personale – după criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul.

Circumstanțele reale sunt acele circumstanțe care sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acesteia; circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie.

Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, împrejurări , întâmplări care preced, însoţesc sau succed săvârşirii faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: locul unde infracţiunea este pregătită sau săvârşită, mijloacele utilizate la săvârşirea acestuia , timpul când s-a săvârşit, numărul persoanelor care au participat la infracţiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă şi reluată7.

5 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, 2003, pag. 3616 V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, p. gen., vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 2207 C. Bulai, Manual de drept penal – Partea general, Editura All Beck , Bucureşti 1997 , pag. 367

Circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de persoane infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.

e)Circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute – după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului.

f)Circumstanțe anterioare, concomitente ori subsecvente infracțiunii – după situarea în timp față de momentul săvârșirii infracțiunii.