RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE

 

CAPITOLUL 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

SECŢIUNEA 1: ASPECTE PRELIMINARII PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1. Noţiunea răspunderii juridice

1.2. Răspunderea civilă – parte integrantă a răspunderii juridice

SECŢIUNEA 2: REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI, TERMINOLOGIE ŞI DOMENIUL DE APLICARE AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

SECŢIUNEA 3: NATURA JURIDICĂ ŞI FUNCŢIILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

3.1. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

3.2. Funcţiile răspunderii civile delictuale

SECŢIUNEA 4: COMPARAŢIE ÎNTRE RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

SECŢIUNEA 5: FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

 

CAPITOLUL 2: RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE: FORMĂ A RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

SECŢIUNEA 1: REGLEMENTAREA LEGALĂ ŞI ASPECTE GENERALE PRIVIND CONDIŢIILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

SECŢIUNEA 2: PREJUDICIUL

2.1. Noţiunea de prejudiciu şi importanţa acestuia

2.2. Tipologie: prejudiciul material şi prejudiciul moral

2.3. Prejudiciul ca rezultat al încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim

2.4. Condiţii necesare pentru obţinerea reparării prejudiciului

A. Caracterul cert al prejudiciului

B. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

2.5. Repararea prejudiciului

A. Criterii de determinare a prejudiciului

B. Problema reparării daunelor morale

SECŢIUNEA 3: FAPTA ILICITĂ

3.1. Noţiunea şi importanţa existenţei unei fapte ilicite pentru angajarea răspunderii

3.2. Trăsăturile caracteristice faptei ilicite

3.3. Faptele ilicite: acţiuni şi inacţiuni

SECŢIUNEA 4: RAPORTUL DE CAUZALITATE ÎNTRE FAPTA ILICITĂ ŞI PREJUDICIU

4.1. Importanţa şi necesitatea raportului de cauzalitate

4.2. Stabilirea raportului de cauzalitate

4.3. Criterii propuse pentru determinarea raportului de cauzalitate

SECŢIUNEA 5: VINOVĂŢIA CELUI CARE A CAUZAT PREJUDICIUL

5.1. Vinovăţia – condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale

5.2. Definiţia şi elementele vinovăţiei

5.3. Formele vinovăţiei

5.4. Gradele culpei şi criterii pentru stabilirea vinovăţiei

5.5. Capacitatea delictuală – condiţie a vinovăţiei

5.6. Împrejurări care înlătură vinovăţia

 

CAPITOLUL 3: RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE A PERSOANEI JURIDICE

SECŢIUNEA 1: REGLEMENTARE, CONDIŢIILE ŞI DOMENIUL DE APLICARE

SECŢIUNEA 2: RĂSPUNDEREA PROPRIE A PERSOANELOR FIZICE CARE INTRĂ ÎN COMPONENŢA ORGANELOR PERSOANELOR JURIDICE

 

CAPITOLUL 4: PROBA ELEMENTELOR RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE

SECŢIUNEA 1: SARCINA PROBEI

SECŢIUNEA 2: ASPECTE SPECIFICE PRIVIND DOVADA VINOVĂŢIEI

 

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1:

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Aparitia institutiei. Raspunderea juridica este o categorie istorica, o institutie vie care s-a format in societatile omenesti de-a lungul timpului. Desi juridica, ea este insa departe de a se fi despartit pe de-a-ntregul de influenta moralei, de vreme ce la temelia ei sta si astazi intr-o masura apreciabila, notiunea morala de vinovatie (greseala).

Corolar al normelor de conduita sociala-morala, civica si cu deosebire al celei juridice, institutia raspunderii care da expresie dreptului in forma cea mai concentrata, reflecta stadiul de evolutie al intregii vieti sociale si indica, in cel mai inalt grad, masura si influenta raspunderii legale a nivelului constiintei societatii, al atitudinii si al responsabilitatii oamenilor in multiplele lor raporturi sociale.

In societatea omeneasca nu-i este nimanui ingaduit sa incalce sfera drepturilor altei persoane, provocindu-i acesteia vreun prejudiciu prin activitatea sau abtinerea sa. Aceasta norma elementara de conduita nu este circumscrisa exclusiv raporturilor juridice, ci este din cele mai indepartate vremuri, si la cele mai diferite comunitati si orinduiri sociale. Transpusa pe planul dreptului civil, aceasta regula se formuleaza in termenii principiului raspunderii civile, prin acest principiu sanctionandu-se in general o conduita reprobabila, antisociala. Raspunderea este intotdeauna legala, nimeni nu-si poate face singur dreptate, nu poate fi judecator in propria sa cauza. Raspunderea este, in aceasta lumina, de ordine normativa.

Agentul percepe si resimte normele ca reguli impuse, expresia unor cerinte pe care societatea le impune subiectului. Scopul raspunderii este conservarea sistemului de relatii. Raspunderea deriva din sanctionarea pe care legiuitorul o prevede in continutul normei.

Raspunderea si sanctionarea apar ca doua fete ale aceluiasi mecanism social. Sanctiunea, ca o conditie vitala a existentei in soceitate, trebuie sa restituie credinta zdruncinata de fapte antisociale.

"Oare crezi-intreba Socrate-ca este cu putinta sa dainuiasca si sa nu se

surpe statul in care legile faurite n-au nici o putere, ci sunt calcate si nimicite de fiecare particular?"

In sistemul codului nostru civil din 1864, raspunderea civila este net delimitata de raspunderea penala, constituind domenii distincte; scopul raspunderii civile consta in repratia integrala a prejudiciului cauzat, nefiind vorba de enumerarea unor cazuri de speta ci de un sistem general de raspundere.

Inrudita cu celelalte forme de raspundere (penala, administrativa , de drept intern), prin scopurile urmarite si intrucatva prin mijloacele folosite, raspunderea civila se distinge atat de celelalte forme ale raspunderii juridice sus-mentionate cat si alte institutii ale dreptului civil.

Raspunderea civila, la randul ei, poate fi contractuala sau delictuala (extracontractuala). Daca raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unui contract, raspunderea civila delictuala este urmarea prejudiciului creat printr-un fapt ilicit, in afara existentei oricarei legi juridice preexistente intre victima si autor.

Evolutie. Institutia raspunderii civile are un caracter istoric si, in ciuda folosirii aceleiasi denumiri ce i s-a dat in cadrul diferitelor orinduiri sociale, continutul ei a variat de la o orinduire sociala la alta, forma sub care se prezinta astazi institutia raspunderiii civile fiind rezultatul unei evolutii, a unor transformari continue, marcate de schimbari calitative.Astfel, de la faza primitiva a raspunderii private s-a ajuns, printr-o evolutie indelungata, la conceptia actuala, care se caracterizeaza printr-un sistem exprimat intr-o regula generala si nu printr-o enumerare de cazuri asa cum era in vechime.

Pana la forma sub care se infatiseaza astazi, ideea si respectiv institutia raspunderii au cunoscut diferite faze de dezvoltare :de la razbunarea privata la sistemul compozitiei voluntare, apoi la sistemul compozitiei legale, iar mai tarziu-dispare complet conceptia razbunarii la dreptul statului de a aplica sanctiunea; dupa caz, statul aplica sanctiuni corporale sau pecuniare si la cererea victimei, acorda reparatiunea pentru prejudiciul cauzat. Aceasta evolutie este cunoscuta in dreptul roman (Legea celor XIII table) precum si in legislatia ateniana.1

In dreptul roman, evolutia, a mers de la raspunderea colectiva, obiectiva, penala, la cea individuala, subiectiva, civila. Solidaritatea de familie a fost inlaturata, intentia a fost avuta in vedere mai mult decat cauzalitatea materiala, iar reparatia a fost disociata de sanctiunea celui vinovat.

Aceasta evolutie a continuat in vechiul drept civil francez cutumiar si a fost exprimata, ca atare, in codul napoleonian din anul 1804.O trasatura comuna a institutie raspunderii civile, in toate oranduirile sociale a constituit-o faptul ca ea reprezinta o forma a constringerii de stat.

Spre sfarsitul nduirii feudale apar in dreptul roman "Legiuirea lui Caragea" (1 septembrie 1818) si "Codul Calimach" (1817), monumente legislative care statornicesc, asemenea legislatiei din vestul Europei, principiul general al raspunderii delictuale.

Codul Calimach isi gaseste principalul izvor de inspiratie in Codul civil general austriac si consacra raspunderii civile delictuale si contractuale. Capitolul treizeci si sapte sub titlul "Pentru dritul despagubirii si a satisfactiei". O idee foarte importanta adusa de acest cod este aceea ca raspunderea presupune o greseala. Aici intilnim pentru prima data in legislatia romana ideea de raspundere pentru fapta proprie si aceasta idee este dezbatuta pe larg, amintindu-se, de asemenea, cine este "aparat de raspundere" si chiar teoria abuzului de drept intr-o forma embrionara.

In evolutia istorica ajungem la Codul civil din 1864 care reglementeaza raspunderea delictuala in capitolul V, "Despre delicte si cvasidelicte”(art. 998-1003), dintre care art 998 si art 999 reprezinta temeiul legal al raspunderii pentru fapta proprie, aceste doua articole constituind baza pentru stabilirea conditiilor generale ale raspunderii.

SECŢIUNEA 1: ASPECTE PRELIMINARII PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1. Noţiunea răspunderii juridice