Rasa Ratca

La ora actuală, denumirea oficială a rasei conform “FAO Domestic animal Diversity Information Service” (FAO-DAD-IS), este Vlashko-Vitoroga Zackel, iar aceasta este considerată o rasă transfrontalieră (Savic M. et al., 2013).

Rasa de oi Valahă cu coarne în tirbuşon este una din rasele grupului filetic egiptean vechi (Ovis paleoegiptica), crescută în Serbia, Montenegro, Ungaria, România, la graniţa cu Serbia. Traducerea lui strepsiceros în limba germană (ascuţit=Zackel) (Nathusius 1890), a dus dus la o confuzie a ei cu un alt grup filetic-Valah, greşit numit Zakel, descendent din vechea oaie tracică. Este o rasă sedentară, inaptă pentru transhumanţă şi chiar pentru întreţinerea în turme mari, neadaptată pentru a ierna în câmp deschis şi chiar să stea în ploaie. Are o pondere mai mică a fibrelor fine decât Ţurcana în lâna sa mixtă apare o culoare neagră recesivă faţă de albul lânii, invers ca la Ţurcană. Este economic necompetitivă cu alte rase locale sau ameliorate şi este în pericol de dispariţie în Serbia, chiar în România, dar este bine conservată în Ungaria. Este o resursă genetic şi chiar cultural importantă, interesantă chiar estetic pentru aspectul coarnelor sale, fapte ce impun aplicarea unui riguros program de conservare genetică.(I) Originea şi clasificarea rasei. În legătură cu originea rasei Valahe cu coarne în tirbușon sunt două supoziţii.

(a). Prima supoziţie rezultă din denumirea dată de Buffon şi menţinută practic de toţi oamenii de ştiinţă din secolele 18, 19 chiar 20. Denumire sugerează că această rasă a fost rasa unui trib valah, respectiv român, fiind cunoscut că acesta este denumirea dată proto-românilor şi românilor după schimbarea puterii în Constantinopol

(în anul 641 limba oficială s-a schimbat din latină în greacă), şi venirea slavilor. Localizarea atestată de sârbi, de unguri, de români, chiar de Cornevin atestă faptul că valahii, proprietari ai rasei, erau originari din spatiul Montenegro, serbo-panonic. Cel mai probabil rasa a fost adusă în timpul ocupaţiei romane, deci înainte de perioada migraţiilor, de venirea sârbilor şi a maghiarilor. Romanii mai luaseră rase de animale, din Orientul mijlociu (Merinosul, probabil Ţigaia). Traco-geto-dacii, celălalt strămoş al “valahilor” nu aveau, ca şi alte popoare din zonă (grecii, iliri) asemenea oi.

Supoziţia acestei origini este atestată de Ryder şi Stephenson (1968), citaţi şi de Vicovan (2006). Ryder şi Stephenson au studiat originea oii Valahe cu coarne în tirbuşon menţionând că au existat în antichitate numai două grupe de oi cu asemenea coarne: (1). Acum cca 5000 de ani existau în Mesopotamia (Iranul actual) oi la care numai berbecii aveau coarne şi acestea erau în tirbuşon. (2) În acelaşi timp erau în Egipt oi ce aveau coarne în tirbuşon la ambele sexe. Ryder notează că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon reaminteşte oaia egipteană, deşi sunt diferenţe între ele. Oaia egipteană avea urechi blegi,lână scurtă, picioare lungi. O rasă de acest tip, notează Ryder se mai găseşte undeva în Africa de nord-est. O complicaţie a problemei, ce-şi aşteaptă probabil o analiză istorico-ştiinţifică, este dată de faptul că la o a doua rasă cu coarne în tirbușon din zonă — Balușa (Baljusha-Stojanovici 2003) plasată în Kosovo-Metohia, spre Montenegro — numai berbecii au coarne, oile fiind ciute (ca vechea rasă din Mesopotamia). Au fost oare în zonă două triburi proto-române, unul în Panonia-Nord Serbia, altul în Kosovo-Motenegro? Nu este exclus; numărul triburilor traco-romane a fost probabil mare. Documentul este cert şi problema este istoric interesantă. Darwin (1865), care îl citeaza pe Youatt (1841) vorbeste numai de rasa la care ambele sexe aveau coarne. Oare oaia văzută de Colinson era a tribului din din Panonia iar cea sesizată de Cornevin (1890) din Kosovo-Montenegro?Documentul este cert şi problema este istoric interesantă.

(b). Cea de a doua supoziţie este lansată şi susţinută de unii oameni de ştiinţă din Ungaria. În formularea lui Dunka(1984) rasa “a pătruns în Bazinul Carpatic în cursul marilor migraţii, sosind fie cu Maghiarii cuceritori, fie cu alte popoare sau triburi”. Ca argument pentru această supoziţie el vorbeşte de existenţa unei rase similare moldoveneaşti sau ruseşti. Dar o asemenea rasă nu există şi nu a existat nici la ruşi şi nici la moldoveni. Béla Dunka arată de asemenea că această rasă a fost rasa indigenă a stepei ungare.Deşi contrazice datele lui Buffon, s-ar putea să aibă dreptatei. Cavallio-Sforza (2001), mare specialist în paleogenetica europeană, sugerează existenţa în stepa pontică “înainte de cucerirea ei şi impunerea limbi maghiare de monarhia

maghiară.” a unei vechi “populaţii locale ce vorbea “Romance” în această arie unde fusese o provincie romană” Este posibil, dar puţin probabil ca populaţia proto-română din fosta provincie romană-Panonia- să fi avut , înaintea celei din spaţiul sudpanonic (Serbia) oaia valahă cu ambele coarne în tirbuşon, spre deosebire de cea din Kosovo !**

Kukovics (2005) susţine opiniile lui Dunka afirmând că Raţca (Valaha cu corne în tirbuşon) albă ar avea “conform majorităţii opiniilor, o origine asiatică şi ar fi venit în Europa, , cu poporul ungar în secolul al 9-lea” (p.210). În legătură cu Raţca neagră, acelaşi autor afirmă însă că “a venit în Europa în secolul al 9-lea, conform unor opinii . (p.208). Probabil ultima afirmaţie este cea corectă. Ea este atestată şi de denumirea rasei afişată de autorităţi ungare în anul 1996 pe boxa rasei “Racka” la o expoziţie de animale de la Utrech-Olanda “Racka ou Valache”(foto).

Fără a insista, notăm că teza aducerii rase în secolul 9 are, probabil şi explicaţii subiective. Conform opiniei lui Dunka, ea ar fi dispărut din Transilvania în secolul 13, când Românii, venind din Balcani, au adus Ţurcana şi Ţigaia !!. De fapt se pare că rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu rezistă în zona montană, în Transilvania. Un crescător a eşuat în încercarea lui de a o introduce în anii 1970 în zona Bistriţa. Obiectiv, este poate mai interesantă o deducţie din adevărul paleogenetic demonstrat de Sforzza (2001) că ungurii sunt genetic numai cca 10 % maghiari şi prin o mare proporţie din genele lor sunt… fraţi şi cu românii asimilaţi, foşti proprietari ai oilor din Panonia.

Problema mai are o complicaţie. Baltay (1994) arată că până în secolul 17 rasa Valahă cu coarne în tirbuşon era cea mai importantă în Ungaria, ceea ce ar atesta vechea prezenţă. Marele arheolog ungur Bokony, arată însă că osemintele ei apar abia din secolul 17.

Abordări subiective ale denumirii. A existat şi exista în SE Europei o anumită tendinţă, manifestată în special în ultimele secole de a se schimba din raţiuni politice sau din întâmplare numele raselor. Ca o exemplificare, notăm că în lucrarea de inventariere a raselo globului publicată de FAO în anul 2000 (FAO WWL III ) rasa “sârbească, numită recent oficial în Serbia (Stojanovic 2003) Vlaska vitoroga este denumită Zackel vitoroga. Nu este singura schimbare subiectivă de nume constatată. Se evită denumirea rasei de Vlahico în Grecia. Polonezii numesc acum oaia Valahă… Poloneză de munte. Punerea la punct a unei ştiinţe a taxonomiei zootehnice, asa cum au făcut-o zoologii, ar avea, credem, nu numai efecte ştiinţifice favorabile, ci şi social-istorice.

( 2 ) Clasificarea rasei Valahe cu coarne în tirbu ș on

Erori de clasificare

Rasele Valahe cu coarne în tirbuşon au fost şi încă sunt eronat incluse în grupul filetic Zackel. Această clasificare incude două erori: 1. Nici o rasă din grupul Zackel nu este numită Zackel. Ele sunt rase descendente din oile Traco-Geto-Dacilor introduse cu cca 1000 de ani î.e.n. din Mesopotamia şi sunt sau au fost numite Valahe, acesta fiind numele corect al grupei (Drăgănescu 1994); singură Ţurcana poartă un nume de origine sanscrită, ce avea vemnificaţia de oaie şi capră. 

2. Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon nu are legături filogenetice cu rasele Valahe; de fapt ea este singura rasă care merită numele de Zackel, ce însemnează coarne ascuţite, traducerea în germană a denumirii ei latine-“strepsiceros”.

Explicaţia erorii este următoarea. Nathusius (1880) a făcut un studiu istoric al identificării şi denumirii raselor. El a tradus în germană numele dat de Linnée rasei O.a.strepsiceros, numind-o Zackel (coarne ascuţite), fapt ce i s-a părut probabil mai ştiinţific decât denumirea Valahă, dată de Buffon. Inovaţia lui Natusius a favorizat o eroare, majoră: toate rasele numite Valahe (Valakhskaia, Valassky, Zoslachtena Valaska, Walachenschaf, Vlahikos, etc.) au fost incluse probabil în primul rând de mari specialişti germani, în grupa Zackel. 

II. Localizarea şi mărimea rasei

În România rasa era crescută, aşa cum am constatat în anul 1997, în 4 sate (Biniş, Comorâşte, Forotic, Doclin) din judeţul Caraş-Severin-Banat, zona Dognecea ( 20-50 km de graniţa cu Serbia). Erau 209 oi şi 18 berbeci cu origine cert pură, crescute în 22 gospodării de subzistenţă. Mai erau înregistrate 671 oi şi 28 berbeci de rasă, dar nu cert pure în 35 ferme. În anul 1999 erau înregistrate în întreaga arie 2058 oi. Vicovan (2006) a estimat pe aceste date, o mărime efectivă a rasei de 1601, ceea ce indică o situaţie critică a rasei, pericol de dispariţie. Din această arie s-a făcut un export în anii 1960, în Ungaria, pentru nucleul de conservare.

În Ungaria rasa este bine conservată şi selectionată. Ea a fost studiată şi prezentată prima oară bine de către Bodo (1996). Efectivul aflat în producţie era în anul 2002-2003 de cca 1300 de oi negre şi 10 000 albe.. Efectivul înregistrat în stud-book era în anul 2005 de 2400 oi albe în 30 de ferme şi 1450 negre în 35 de ferme. Sistemul de producţie era tradiţional, extensiv. Caracterele de producţie

înregistrate erau: prolificitate 1,1-1,2, sporul în greutate 220-240 la femele şi 250-300 la masculi, greutatea vie la vârsta de un an 30-34 kg la femele şi 42-46 kg la masculi, greutatea la adult era de 40-44 kg la oi şi 50-55 kg la berbeci crescuţi în sistem extensiv tradiţional de tip ecofermă. Producţia de lână a fost de 2,o-3,o kg cu o fineţe de 24-32, respectiv 50-60 microni, lungimea şuviţei a fost de 14-27 cm.

În Serbia rasa este în stare critică. În anul 2003 efectivul de cca 50 ovine (47 oi,3 berbeci) era localizat în nordul Serbiei, Voivodina, în special în zona Vârşeţ. Greutate corporală a berbecilor era de 40 kg.,a oilor de 35 kg. Rasa Baliuşa se creştea în sud-vestul Serbiei, în Kosovo şi Metohia, reprezentând cam 3-4 % din efectivele locale de ovine. Rasa este în scădere, deci în stare critică. Berbecii au o greutate de 65 kg. iar oile de 55 kg. Sunt de culoare albă, având capul negru (Stojanovic, 2003).  III. Unele particularităţi morfo-productiveale rasei Valahe cu coarne în tirbu ș on   Cum acum rasa este inclusă frecvent în grupul filetic al raselor Valahe, — descendent din oile tracice şi greşit numit Zackel, este util să evidenţiem caracterele ce favorizează confuzia şi pe cele ce atestă diferenţa economică, genetică între ele.

La o privire superficială se pare că singura diferenţă majoră între rasele Ţurcane (Valahe, eronat numite Zackel) şi Valaha cu coarne în tirbuşon este forma coarnelor. În realitate diferenţele sunt mult mai mari, mai subtile, mai complicate.Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este sedentară’, neadaptată la transhumanță, nici la pendularea simplă (păşune de şes-păşune alpină). Se pare că nu este adaptată la vieţuire în turme mari şi cert nu suportă iernatul în câmp deschis (iernează acasă cam 30-60 zile) şi nu suportă chiar ploaia (în timpul ploios ea caută adăpost, însă Ţurcana evită adăpostul). Una din explicaţiile acestei ultime diferenţe este ponderea mai mică în lână a fibrelor fine, comparativ cu cele groase (tabelul 1), fapt ce explică probabil o mai mică adaptare la frig şi chiar la ploaie.

Rasa Valahă cu coarne în tirbuşon este folosită pentru producţia de lapte, carne, lână. Nu sunt prea multe cercetări comparative pentru aceste caractere la ea şi la Ţurcană. Cercetările lui Saurer (1999) făcute în aceeaşi fermă arată că greutatea vie la Valahă cu coarne în tirbuşon a fost de 5o.15 kg (Ţurcana de Caransebes —46.43 kg., diferenţă nesemnificatvă statistic) producţia de lână 1.44 kg (Țurcana — 2.45 kg), randamentul la spălare a lânii 75% (Tsurcana — 68.2%), procentul de grăsime în lapte — 6.4% (Țurcana—7.2%), proteină în

lapte — 6.15% (Țurcana — 5.75%), lungimea şuviţei — 28.2 cm (Țurcana — 26.4 cm), fineţea medie a lânii — 38.11 microni (Țurcana — 4o.5 microni). Unele date sunt confirmate de cercetări anterioare (tabelul 2, 3 Ștefănescu, 1956).

Tabelul 2Procentul de fibre diferite la Valaha cu coarne în tirbuşon şi Ţurcană(Stefănescu şi col 1958)

Rasa Tip de fibre

Fine

(18-30 micron)

Medii

(30-45 microni)

Groase (45- micron)

Valahă Coarne tirbuşon

34,95 40,68 24,37

Țurcana 55,0.2 24,36 16,62

Lipsesc sau sunt puţine cercetări morfologice la rasa Valahă cu coarne în tirbuşon din România, comparativ cu cea din Ungaria, Serbia şi cu Ţurcana. În ceea ce priveşte culoarea se pare că negru lânei la Valaha cu coarne în tirbuşon este recesiv faţă de alb, invers ca la Ţurcană. Se pare că prin dezvoltare şi conformaţie rasa Valahe cu coarne în tirbuşon din Ungaria (prezentată de Bodo) este mai uniformă şi calitativ superioară, efect al unei selecţii sistematice. Faptul este demonstrat simplu şi clar în poziţia coarnelor. Rasa ungară are coarnele uniform în V, pe când în România sunt şi multe oi ce au coarnele îndreptate lateral.

Tabelul 3Producţia de lână şi lapte la Valaha cu coarne în tirbuşon și Ţurcană (Stefănescu şi colab. 1958)

Rasa Lână (kg) Producţie lapte (kg) Lactatia (zile)

Nr. ind.

Medie(kg)

Limite (kg)

No.ind.

Medie Limite % grăs

Medie limite

Valahă coarnetirbușon

20 1,8 1,5-3,9

22 134,13 23,84-269,29

7,05(5,9-8,2)

161,12 138-177

Țurcană216 2,06 1,2-4 - - - - - -

În Ungaria culoare este mai uniformă (lână albă-faţă şi membre ruginii; lână neagră, faţă şi membre). Detalii legate de caracterel morfo-productive ale rasei din Ungaria sunt prezentete în chestionare. Chestionarele lui Kukovics (2005).

Conservarea rasei. După cooperativizarea forţată din anii 1950-1964 s-au introdus oi Ţurcane la cooperativele agricole din zona de creştere a rasei Valahe cu coarne în tirbuşon. Crescătorii particulari au observat că Ţurcana are unele avantaje faţă de Valaha cu coarne în tirbuşon şi au început masiv să schimbe rasa. Ca rezultat efectivul rasei Valahe cu coarne în tirbuşon a scăzut şi continuă să scadă. Ea a intrat într-un grav pericol de dispariţie, probabil ca în Serbia. Prin tradiţie o serie de crescători mai ales bătrâni, o conservă încă, dar pentru conservarea rasei nu se poate miza pe aceasta.

Necesitatea genetică a conservării, la care se adaugă şi cea social-culturală impun elaborarea şi aplicarea unui program ştiinţific strict de conservare a rasei din partea organelor de stat. Pe lângă organizarea cooperării tehnico-economice a crescătorilor şi stimularea lor economică se impune şi conservarea rasei în parcuri ecologice naţionale. Exemplul şi experienţa Ungariei trebue probabil urgent considerat.

RackaAlso Know By: Ratca (Romanian), Hortobágy Racka, Hungarian Zackel

The Racka is a unique breed with both ewes and rams possessing long spiral shaped horns. The breed is of the Zackel type and originated in Hungary. The breed is used for milk, wool and meat production. Mature males may have horns as long as two feet or more. The minimum standard length is given as 50 cm (20 inches) for rams and 30 cm (12-15 inches) for ewes. The cork-screw horns protrude almost straight upward from the top of the head.

The breed is found in two major color patterns. The most common shows brown hair covering the heads and legs with the fleece varying in color from dark brown to light brown and white. Individuals are also found which are solid black. The wool tips on these animals fades to a reddish black with exposure to sunlight and with age the points of the

fleece will turn gray. The minimum exceptable mature body weight for ewes is 40 kg (88 lbs) and for rams 60 kg (132 lbs). The rams average 72 cm (29 inches) in height.

The wool is variable within the breed. It is generally described as having a fiber diameter of 12-40 microns. The yield is 38-65 percent. Staple length is approximately 30 cm (12 inches). Fleece weight must be at least 3 kg (6.6 lbs) for rams. The softness and crimp of the wool would indicate its interest in handspinners.

The Racka has been described as a hardy animal and is often used in crossbreeding due to its ability to pass this survivability to its offspring. The breeds unique appearance and quiet disposition would make it a desirable animal for hobby situations.

Corkscrew horns Walachian sheep (Ratska)Cornevin (1890) presented the breed as “from Montenegro”. Really it seems that this sheep have been breed in Serbia, Montenegro and on the Romanian and Hungarian border with Serbia. The Serbs use to call the breed Valaska Vitoroga (Corkscrew Walachian) or in Montenegro “Baluska”. Since 2000 year they changed the name into “Corkscrew Zackel”(!??!). The Romanian peasants from Romania call this sheep “Serbian”, and the Hungarians and the Germans from S-W Romania Racka, that is “Serbian”, but most of them forgot that Rakz means in their language “Serb”. Maior (1899) spell the breed name Raczka and explain that it mean “Serbian”. The Romanian scientist accepted the Hungarian name, and called the breed Ratska. A whole comedy of error in the nomenclature, generating confusions; somehow the priority principles of taxonomy must be respected also for domestic animals.2At a superficial observation, it seems that the only, or the major, difference between Corkscrew horns Walachian and Walachian (Zackel) sheep are the horns. Really the differences are much more complicated. Corkscrew sheep is a sedentary sheep (not adapted to transhumance, and to big flocks), asking for shelters (not able to support wintering in open field, even the rain). After the forced introduction of Tsurcana in their cooperative farms (1950-1990), the owners of Corkscrew horns Walachian noticed that the Tsurcana has some advantages; now, in Romania there is the extinction danger for Corkscrew horns Walachian. One of explanation of differences between breeds is the smaller weight of fine fibres in the Corkscrew horns sheep, and by consequences, less resistance resistant to cold and even rains. It is not yet clear, but it seems that in Corkscrew Walachian the black colour is recessive, inverse as on Tsurcana (Walachian,

Zackel), and the milk production is a little higher than of Tsurcana (lactation length longer, possible influence of a better villages climate).Now the Corkscrew horns Walachian breed is conserved in Hungarian National Parks and there are still in production for milk, lamb meet and wool, but endangered, to Romanian peasants from some 5 villages near to the Serbia border (some 5oo-1ooo ewes). It seems that the breed is extinct or dramatically endangered in Serbia and Montenegro.