175

Capitolul 11 Rasă şi etnie

Diferenţele dintre rasele umane sunt

evidente pentru oricine intră în contact cu

ele. Ostilitatea oamenilor faţă de cei care

au o altă rasă a reprezentat în istoria

recentă sursa a unor conflicte sociale de

proporţii. Mai mult, acest spirit de

protecţie a rasei a născut şi a alimentat

ideologii de tip rasist.

Cu toate acestea rasismul este o cucerire

extrem de recentă a umanităţii. Până la

modernitate oamenii nu valorificau social,

politic sau cultural diferenţele dintre rase.

Cu alte cuvinte, pentru vechiul grec, în

antichitate, un negru din sudul Egiptului

(de aici denimirea de Sudan a tării de la

sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un

locuitor din Nordul Greciei, de la Dunăre

spre exemplu, care era alb, uneori chiar

blond, şi sigur avea o cu totul altă

conformaţie a corpului.

176

Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi

nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între

străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat, barbari. De ce se întâmpla acest lucru?

Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios

şi nu biologic. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei, se ruga şi respecta alte

divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii, ori alte aspecte

anatomice.

Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produs al ştiinţei

moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos la lumină diferenţele biologice

dintre rase. Mai mult decât atât, ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate

este o altă idee a ştiinţei moderne. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu

ar fi avut cum să apară. Evident, aşa cum o să vedem în cadrul acestui capitol, nu

trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor

superioare. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este de fapt una

foarte recentă din punct de vedere istoric.

Conceptul de rasă

Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei

moderne de a clasifica lumea animală. El provine din evul mediu (secolul XIV) unde în

limba engleză veche, cuvântul desemna apa care curgea prîntr-un jgheab, existent la

morile de apă (“ras”). De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât

cursă, întrecere de viteză, cât şi rasă, pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi

care “curg” din acelaş loc). Acest al doilea sens a apărut abia în secolul XVI, prin

preluarea din italiana medievală a sensului de “genreaţie” a cuvântului “razza”. Din

limba engleză sensul de rasă a fost preluată în modernitate în biologie.

În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. Avem definiţii ale raselor

construite în baza unor caracteristici, morfologice, geografice sau de ecosistem. Cu alte

cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite, fie din punct

de vedere geografic, de exemplu elefant african sau elefant indian, fie sunt definite din

punctul de vedere al unor caracteristici morfologice, de exemplu vultur pleşuv, fie din

punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în

cauză, cum este cazul porumbelului de scorbură. Este clar că în realitate cele trei tipuri

177

de criterii sunt intercorelate, pentru că deosebirile geografice implică adesea şi

deosebiri de ecosistem, implicit şi unele diferenţe morfologice.

Aşa cum practic pentru orice specie de animale există mai multe rase, la fel

avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni,

sunt considerate a fi: rasa caucaziană (albii), rasa mongoloidă (asiaticii) şi rasa

negroidă (negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să mai luăm în considerare

încă două rase umane, este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din

ele fiind chiar pe cale de dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de

locuitorii din zona Oceaniei, care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de

amerindieni, adică de vechii locuitori ai celor două Americi, care astăzi se regăsesc

cu greu în spaţiul lor originar.

Deşi această tipologie a raselor a fost propusă în perimetrul ştiinţific al

biologiei, trebuie să spunem însă că, atunci când se referă la oameni, conceptul de rasă

nu este de factură biologică, ci este de fapt un concept social. Aceasta deoarece, atunci

când vorbim de rasele umane şi când ne raportăm totodată la alte rase, principalele

criterii de diferenţiere pe care le utilizăm, deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt

în realitate biologic semnificative. Cu alte cuvinte aceste criterii au o relvanţă dată doar

de modul în care noi le utilizăm şi le valorificăm din punct de vedere social. Spre

exemplu, atunci când ne raportăm la diversele tipuri de rase luăm de fapt în calcul

doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma feţei, şi într-o mult

mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungimea membrelor etc.).

Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante,

comparativ cu altele, care deşi sunt mult mai importante, nefiind vizibile, nu ne

influenţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel culoarea pielii, cel mai sensibil

criteriu social, este discutabilă, ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg,

existând un adevărat continuum de nuanţe între alb şi negru.

O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice

care sunt valorificate exclusiv social, poate fi dată de faptul că, spre exemplu, pentru

europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi, mai toleraţi relaţional decât

negroizii, pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă, fiind albi şi nu

negri. Din punct de vedere biologic şi implicit genetic, lucrurile nu stau de loc aşa. În

realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii, ei despărţindu-se în procesul

evoluţiei umane din acelaşi “trunchi” destul de recent, comparativ cu mongoloizii de

care ne desparte o perioadă de evoluţe separată cu mult mai mare.

178

Louis Wirth, este un reprezentant marcant al Şcolii de la Chicago, născut în Germania a emigrat în SUA la paisprezece ani. În SUA şi-a făcut studiile la Universitatea din Chicago. A început colaborarea cu departametnul de sociologie al Universităţii din Chicago imediat după obţinera doctoratului în 1926, dar a intrat în departament în 1931. S-a impus foarte rapid cu autoritate în domeniul cercetărilor urbane şi din acest motiv este considerat ca unul dintre cei mai importanţi sociologi ai şcolii de la Chicago. A fost preşedinte al Societăţii Americane de Sociologie (1947) şi primul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie. Este totodată un pionier al studiilor dedicate fundamentării politicilor publice urbane,în acest sens putând fi citată lucrarea „Oraşele noastre: Rolul lor în economia naţională” (1937). Alte lucrări de referinţă: Ghetoul (1928), „Urbanismul ca un mod de viaţă” (1938), „Viaţa comunitară şi politicile sociale” (1956)

Raportul dintre rasă şi etnie

Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie, dar evident ele se

referă la două tipuri diferite de clasificare a populaţiilor. Etnia se referă la grupurile

de oameni care au o origine comună, împărtăşesc acelaşi fond cultural şi

posedă aceaşi limbă. În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ

mare de etnii componente. Există însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să

trăiască la un moment dat mai multe rase. În America trăiesc şi sunt autentic

americani şi albi şi negrii şi asiatici. Evident, îi luăm în calcul doar pe cei care cultural,

lingvistic şi spiritual aparţin respectivei

etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în

ţara respectivă şi nu sunt emigranţi).

Dar şi în România, mai ales în ultimii

ani, au apărut numeroşi copii care s-au

născut aici, vorbesc româna ca limbă

maternă şi nu aparţin rasei caucaziene.

După cum se poate observa

diferenţa principală între cele două

concepte rezidă în natura criteriului de

construcţie a grupurilor de tip etnic sau

rasial. Dacă în cazul raselor criteriile

valorificate social sunt de natură

biologică, în cazul grupurilor etnice este

vorba de criterii de tip cultural (limba,

stilul de viaţă, spiritualitatea etc.).

Grupuri dominante şi grupuri minoritare

Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe

grupuri etnice. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi

unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie).

Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple şi totodată “dominaţia” în

raport cu grupul minoritar poate să fie scalabilă ca intesitate şi tip de manifestare.

Sociologul Louis Wirth (1897-1952) a definit grupul minoritar ca fiind dat de un

179

grup de oameni care în mod unitar suferă un tratament inegal şi care se

şi privesc singuri ca şi grup distinct, obiect al discriminării colective. În

principiu această tipologie relaţională presupune existenţa a cel puţin două grupuri cu

identităţi diferite, bazate pe diferenţeiri de rasă sau şi de ordin etnic, care trăiesc şi

împart un anumit teritoriu şi care relaţionează pe baza unui patern dominator –

dominat. Dimensiunea numerică nu este obligatorie pentru definirea grupului

minoritar. Cu alte cuvinte caracteristica de “minoritar” este dată de raportul de

dominare existent, de natura relaţiilor intergrupale şi nu de volumul populaţiei. Spre

exemplu în Africa de Sud, în perioada politicii de apartheid, negrii reprezentau marea

majoritate a populaţiei, dar constituiau un grup minoritar. La fel ca şi în cazul unor ţări

coloniale, unde populaţia de băştinaşi reprezenta întotdeauna un grup minoritar deşi

constituiau quasitotalitatea populaţiei. Tratamentul inegal presupune pe de altă parte,

întotdeauna, o raportare discrimatorie care presupune excluderea în diverse forme a

grupului minoritar de la participarea totală la viaţa socială.

Grupurile minoritare apar de regulă în două modalităţi. Pe de o parte în urma

unor expansiuni, de regulă militare, ale altor grupuri, care în noile teritorii vor institui

o politică de dominaţie, care va determina raporturile de tipul dominator – dominat,

iar pe de altă parte procesele de migraţie, mai precis de imigraţie într-un teritoriu unde

populaţia de imigranţi va constitui cel mai probabil un grup de tip minoritar.

Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale

Aşa cum am precizat în paragraful anterior, există mai multe paternuri ale

raporturilor interrasiale sau/şi interetnice. Ideea de dominaţie nu este suficientă

pentru a înţelege şi a distinge între multiplele tipuri şi forme de relaţionare. Aceste

relaţii de tipul majoritar – minoritar sunt diferenţiabile în ceeea ce priveşte

intensitatea şi condiţiile raportului de dominaţie. Prin urmare paternurile de

relaţionare interetnică sau interrasială pornesc de la modele foarte dure ale acestor

raporturi, mergînd până la unele înalt tolerante. În cele ce urmează vom prezenta

principalele paternuri de relaţionare, aşa cum s-au impus ele în istorie şi în diverse

contexte societale, prezentarea mergând de la formulele cele mai puternice de

dominaţie la cele mai tolerante.

180

Genocidul.

Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este

genocidul. El presupune omorârea sistematică, programatică a unei întregi populaţii

de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar

sau paramilitar). Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistematic de

exterminare a unei întregi populaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un război să

spunem, mor membrii unei populaţii, inclusiv populaţia de civili, nu avem automat un

genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un

caz printr-un anume volum de populaţie (adică ca şi număr al membrilor unei

populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). Pentru a vorbi de genocid

este necesar să fi existat intenţia politică şi un program care să vizeze

exterminarea populaţiei respective.

Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea

amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Numeroase exemple de

amploare ale unor genociduri le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor

africane, de către europeni, în special în secolele XVII şi XVIII, încercarea de eliminare

a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial, de către nazişti,

exterminarea unor populţaii tribale în Africa secolului XX etc.

În lumea contemporană există un sistem mult mai performant de monitorizare

a tendinţelor politice ale unor state sau grupări de a duce astfel de politici şi există

totodată şi un acord internaţional de presiune şi intervenţie asupra statelor sau

grupărilor care urmăresc programe politice de exterminare a unor grupuri minoritare

etnice sau rasiale. Cu toate acestea acţiuni care să vizeze exterminarea populaţiilor

minoritare există şi astăzi, cel puţin în zonele de conflict militar şi ne putem gândi la

conflictele din cadrul războiului civil din fosta Iugoslavie, la conflictele din Irak etc.

Expulzările.

Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este mai puţin dur

comparativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii minoritare

de pe propriul teritoriu de către o populaţie dominantă. Nu putem vorbi însă de

expulzări decât în cazul unor eforturi programatice, care să vizeze mutarea populaţiilor

dintr-un teritoriu. Aceasta înseamnă cu nu putem vorbi de expulzare în cazul unor

deplasări voluntare.

181

Exemple de expulzări sunt mult mai frecvente decât acelea de genocid. Există

relativ multe cazuri în istoria mai recentă sau mai îndepărtrată. Atât americanii, de

care am amintit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada

conducerii lui Stalin, au operat numeroase expulzări ale unor populaţii. De regulă,

expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru ocuparea lor de către populaţia

dominantă, cât şi interse strict economice, de acaparare a bunurilor deţinute de

populaţia expulzată.

Sclavia.

Reprezintă un alt patern de relaţionare, mai tolerant decât primele, dar evident

unul care rămâne de o intesitate mare a raportului de dominaţie. Sclavia este o

instituţie socială istorică, doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Ea a fost o instituţie

socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută

formă de sclavie însă, la nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază

fundamentală de tip rasial, a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist

american de până la războiul civil) şi nu modelul istoric premodern.

Sclavia modernă a omului “civilizat” a fost însă mult mai “sălbatică” decât cea

antică. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în

antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Greciei şi Romei) a

avut un rol economic central. Caracterul “sălbatic” se referă la libertatea totală a

stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria

premodernă nu s-a întâmplat. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în

baza legilor cetăţii, a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe

baza propriei voinţe. Cu alte cuvinte, dreptul de posesie asupra sclavului nu ţinea de un

liber arbitru, ci de o ordine normativă foatre puterncă. De fapt raporturile de

dominaţie se exercitau multiplu în lumea antică, spre exemplu dreptul de a lua viaţa

sclavului în lumea greacă veche îl avea şeful familiei şi în raport cu propria soţie, copii

etc. Pe de altă parte sclavia premodernă nu avea o bază etnică sau rasială, ci ţinea de

alte raporturi, în special de ordin religios sau social-economic.

Segregaţia.

Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. Segregaţia se

referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional, cât şi la nivelul

unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât voluntară, cât şi involuntară. O

182

Doctrina „separaţi dar egali” a apărut în SUA imediat după războiul de secesiune, în statele din Sud, impunându-se ca doctrină oficală a raporturilor dintre populaţia albă europeană şi populaţia de negri. Doctrina consfinţea drepturile la aceleaşi instituţii pentru negri şi albi, însă consfinţea faptul că aceste instituţii trebuiau să fie diferite. Cu alte cuvinte şcoli, restaurante, locuri de muncă etc. pentru toţi, dar separate. În fapt este evident că serviciile separate nu aveau cum să aibă aceaşi valoare şi prin urmare accesul egal nu era unul real. Această doctrină este în fapt o continuare a ceea ce s-a numit linia culorii, adică un principiu de diferenţiere juridică a populaţiiei albe eurpene de cea negroidă.

populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie

majoritară, aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii, formând

adevărate mici oraşe (celebrele “oraşe chinezeşti” din marile metropole occidentale).

La fel procedează însă şi alte grupuri etnice, delimitându-şi cartiere sau măcar regiuni

proprii.

Există şi un proces de segregare involuntară, atunci când o populaţie este

obligată să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă. Exemplul tipic al unui astfel de

proces de segregare îl oferă ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci şi

una instituţională, adică este vorba de locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc. care

exclud grupurile minoritare, creând discriminarea şi implicit inegalitatea socială.

Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Cu alte cuvinte segregarea

poate fi atât de drept, instituită prin legi, aşa

cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul

anilor optzeci, sau în Statele Unite pîna la

începutul anilor şaizeci, dar poate fi şi una

reală, în absenţa unor norme juridice. În

Statele Unite, spre exemplu, nu mai există

astăzi nici o normă juridică, care să legitimeze

segregarea, aşa cum a existat doctrina

americană celebră “separaţi dar egali” până la

începutul anilor şaizeci. Cu toate acestea în

realitate mai există şi astăzi cazuri de segregare

instituţională, voluntară sau involuntară.

Asimilarea.

Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. Este

vorba de acel proces în care, în mod treptat, o populaţie este asimilată pe baza

împrumuturilor culturale, inclusiv lingvistice.

Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii

lingvistice de către populaţia minoritară. Spre exemplu populaţia de origine

africană din SUA şi-a pierdut în realitate orice fel de repere culturale proprii, pe care

le-au avut la origine, devenind aşa cum îi caracterizează mulţi sociologi de peste oean,

cei mai americani dintre americani, ei fiind categoria de populaţie care nu mai posedă

absolut nici un fel de elemente culturale de origine, comparativ cu alte grupuri de

183

origine europeană, care au păstrat numeroase tradiţii, obiceiuri, o onomastică de

origine, uneori chiar limba.

Asimilarea lărgeşte considerabil toleranţa relaţiilor înter-grupale însă ea este

maximă doar atunci când dispar orice fel de elemente de discrimnare socială.

Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl

reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Acesta, în orice zonă multietnică

sau rasială, are uzual cote relativ reduse. Asmilarea poate fi rezultatul unui proces

natural, de convieţuire îndelungată într-un teritoriu, spre exemplu populaţiile

medievale au diferenţieri culturale regionale foarte mari, care ne fac să vorbim de

populaţii diferite, care sunt însă în modernitate contopite într-un grup etnic nou, prin

politicile centralizate promovate de statele moderne.

Asimilarea poate fi însă şi rezultatul unor campanii politice, care şi-au propus

programatic acest lucru. Faţă de aceste tipuri de politici există pe plan internaţional

puternice mişcări pentru drepturile populaţiilor minoritare de a-şi susţine, afirma şi

implicit menţine identitatea etnică. Cu toate acestea trebuie să spunem că orice

politică de toleranţă faţă de grupurile minoritare are efecte majore în

direcţia asimilării.

Stereotipurile

Într-o temă anterioară am prezentat sumar problematica stereotipurilor,

anunţănd că o vom trata pe larg în acest context. Trebuie să precizăm din nou că

stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei

acestora la numite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute

ca fiind caracteristice.

Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic sau rasial, dar şi faţă de

alte tipuri de grupuri sociale, cum ar fi de exemplu cele profesionale. Stereotipurile

există pe de altă parte, atât faţă de grupurile etnice sau rasiale dominante (majoritare),

cât şi minoritare. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri, faţă de propriul

grup etnic sau rasial, dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în

contact.

Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar că el

să fie vizibil pentru membrii populaţiei care utilizează respectivele

sterotipuri. Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (rromi) sau faţă de

evrei, dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. Am putea avea

184

stereotipuri faţă de negrii cel mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre

care nu ştim la nivel social aproape nimic.

Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente

informaţii despre o anumită persoană, şi tocmai din acest motiv îi

atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi

membrii grupului din care acesta face parte. Stereotipurile variază prin urmare de la o

populaţie la alta, în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le

consideră ca relevante. Cu alte cuvinte despre aceaşi populaţie putem avea mai multe

stereotipuri, chiar constradictorii, în funcţie de grupurile care utilizează aceste

stereotipuri şi care se raportează diferit la grupul căruia i se alocă sterotipuri. Aşa cum

am precizat orice populaţie sau grup, dincolo de numeroasele posibile streotipuri

alocate de alteri, are şi propriile stereotipuri de raportare, de regulă, în marea

majoritate, pozitive.

Stereotipurile indifernt de cine le utilizează sau cui li se aplică pot fi, atât

pozitive, cât şi negative. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm

vicleni, inteligenţi, că au control asupra mediei, controlează afacerile, finanţele, nu

sunt de încredere, trădători etc. Ţiganii sunt hoţi, delincvenţi, murdari, buni

muzicanţi, haioşi, cu puternic spirit de familie. Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri,

legaţi de natură, hoţi, nepunctuali etc. Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca

fiind murdari, leneşi, hipersexuali, buni atleţi, buni baschetbalişti etc.

Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în

contact există stereotipuri. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fi şi unele

profesionale, ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici, artişti, avocaţi, poliţişti.

Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale, care nu sunt grupuri

în sensul propriu-zis al cuvântului. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de

blonde, faţă de persoanele cu handicap etc.

Stereotipurile au de regulă şi o bază reală. Este însă evident că transferul unor

atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu este corect. Mai mult, în

numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice

pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei

care utilizează respectivele stereotipuri. Spre exemplu un român emigrant va fi

considerat foarte probabil “destoinic”, “muncitor”, “harnic” în Italia sau Spania, dar

probabil că aceste stereotipuri nu vor fi unele importante într-un spaţiu german.

185

Prejudiciu şi discriminare

În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice

sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Prejudiciile şi

discriminările pot fi atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se referă la o

atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană, doar

în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face

parte respectiva persoană. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un

comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă

de cineva, doar în baza stereotipurilor.

În mod normal prejudiciul există şi funcţionează social în baza sterotipurilor.

Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, vom avea o atitudine probabil negativă

(implicit vom avea probabil şi anumite comportamente ostile faţă de aceea persoană),

însă nu putem spune că prejudiciem acea persoană, pentru că nu avem stereotipuri, ci

informaţii despre acţiunile respectivei persoane. În mod normal chiar şi discriminarea,

ca tratament diferenţiat aplicat cuiva, se bazează pe sterotipuri, pentru că de multe ori

discriminarea urmează unei atitudini, deci a unui prejudiciu (care am putea să îl mai

denumim şi prejudecată în acest context). La fel însă, faptul că nu apelez la cineva

pentru a-mi face un anumit serviciu (să mă consilieze spre exemplu în domeniu

bancar), pentru că ştiu că persoana respectivă nu este calificată, nu putem spune că

acea persoană a fost discriminată.

Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se pot

presupune reciproc în anumite situaţii, dar au şi propria lor autonomie. Dacă luăm în

calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o

matrice, ca cea propusă de Robert Merton, în care vom identifica patru tipuri de

situaţii:

Figura 11.1. Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare propusă de Robert

K. Merton

Prejudiciază Nu prejudiciază

Discriminează Bigot adevărat Liberal slab

Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic

Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană, care aparţine unui

anumit grup, în baza sterotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva

186

poate avea o părere proastă despre ţigani (rromi) şi în acelaşi timp poate să şi evite să

relaţioneze cu ei, spre exemplu să evite să lucreze în echipă cu o persoană de acestă

etnie. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Deoarece considerăm că avocaţii

sunt buni oratori, au o mare capacitate persuasivă, sunt vicleni, putem să avem o

opinie favorabilă faţă de o persoană doar pentru că este avocat şi să îl delegăm spre

exemplu să ne reprezinte (chiar dacă nu cunoaştem bine acea persoană) într-o anume

situaţie, doar pe baza sterotipurilor pozitive.

Bigotul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini

pozitive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în

comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). În general sunt mai uşor de

polarizat opiniile decât comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă

de o problemă, întotdeauna vom fi mult mai tranşanţi în formularea acesteia, decât am

fi dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente, în baza acelei atitudini sau

opinii. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea

homosexualităţii, dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică sau vom

participa la o întâlnire publică pe acest subiect.

Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. De

multe ori nu avem o opinie, sau atitudini speciale faţă de o persoană, dar totuşi o

discriminăm. Acest lucru se întâmplă de regulă datorită presiunilor spre conformism

pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu o

părere proastă faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac

discriminări, le facem şi noi pentru a nu fi respinşi de membrii propriului grup, chiar

dacă noi în realitatea nu prejudiciem.

Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte

persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. De regulă aceste persoane nu operează nici

cu stereotipuri.

Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare

În istoria cercetărilor sociale s-au impus mai multe teorii care au încercat să

analizeze şi să explice mecansimul prejudiciului şi al discriminării sociale, atât în

raport cu rasa sau etnia, cât şi cu alte categorii sociale sau profesionale. Spre exemplu

sunt la fel de importante discriminările bazate pe considerente de gen, de vârstă, de

ocupaţie etc. Aşa cum ne putem aştepta există numeroase tipuri de teorii care au fost

187

lansate, atât în perimetrul diferitelor perspective sociologice, cât şi în psihologia

socială, psihanaliză sau în psihologie.

Prima teorie pe care o trecem în revistă este de factură psihologică şi este

teoria ţapului ispăşitor sau teoria frustrării. În 1939 psihologul John Dollard

(1900 -1980) a propus o teorie explicativă care ia în considerare prejudiciul ca o formă

de eliminare a frustrării acumulată de oameni în diverse contexte, frustrare care poate

fi eliminată prin găsirea unui ţap ispăşitor, faţă de care prejudicul şi discrimnarea

asigură eliminarea frustrării. Un exemplu clasic este dat de găsirea unui ţap ispăşitor

în populaţia unui grup etnic minoritar pentru faptul că populaţia majoritară are salarii

mici şi implicit frustrări faţă de nivelul calităţii vieţii. În acest context vina pentru

salariile mici devine sursa unui prejudiciu în raport cu grupul minoritar.

O altă teorie importantă este teoria personalităţii autoritariene. Ea a fost

propusă de psihologul german Theodor Adorno (1903-1969), evreu de origine, scăpat

din Germania nazistă datorită emigrării în Marea Britanie şi mai apoi în SUA, a studiat

mult timp modelul nazist al mecanismului prejudiciului şi al discriminării, dar şi

modelul existent în america al acţiunilor întreprinse de organizaţia rasistă Ku Klux

Klan. Punctul său de plecare a fost acela că baza prejudicului şi a discrimnării stă într-

un anume model de personalitate, numită de tip autoritarian. El, împreună cu

colaboratorii, a demarat o amplă investigaţie pe un eşantion de peste două mii de

persoane încerând să măsoare atitudinle populaţiei pe trei scale. Una a

etnocentrismului, alta a atitudinii antisemite şi alta a aprecierii statului autoritar.

Ipoteza sa de plecare a fost confirmată întru-cât persoanele aveau scoruri

asemănătoare (mari sau mici pe toate cele trei scale). Explicaţia pentru existenţa unor

persoane cu personalităţi autoritaniene, propusă de Adorno este aceea a unei copilării

cu probleme a acestor persoane, adică a unui mediu de socializare cu relaţii “reci”, pe

paternuri agresive, cu discomfort psihologic şi emoţional.

În domeniul abordărilor sociologice s-au impus mai multe teorii explicative ale

fenomenului prejudicierii şi discriminării, potrivit perspectivelor majore din

sociologie, funcţionalistă, conflictualistă şi interacţionalist simbolică.

Potrivit teoriilor funcţionaliste prejudiciul şi discrimnarea sunt prezente într-o

societate pentru că sunt funcţionale, adică deservesc anumite obiective sociale,

economice sau politice. Pentru statul nazist German propunerea unei politici

antisemite, în general de tip rasist, era funcţională pentru că ea urmărea şi asigura

câteva funcţii importante cum ar fi:

188

întărea unitatea populaţiei germane prin prezentarea unui inamic comun;

găsea un ţap ispăşitor pentru toate problemele sociale şi economice majore

ale Germaniei de după primul război mondial;

asigura oportunităţi economice majore prin preluarea afacerilor populaţiei

evreieşti sau negermane;

asigura oportunităţi de carieră în numeroase medii iinstituţionale,

universităţi, instituţii publice sau culturale etc. prin elimnarea ne-

germanilor din aceste structuri.

De altfel experimentele celebre ale lui Muzafer Sherif, pe care le-am prezentat în

capitolul dedicat grupurilor sociale, subliniau, să ne aducem aminte, mecanismele de

raportare negativă induse de competiţia dintre grupurile de copii, mecansime care

asigurau, atât prejudicii, cât şi discriminări în relaţiile dintre aceştia. Acestea erau însă

funcţionale în cadrele sociale competitive în care copiii respectivi erau puşi să

relaţioneze. Cu alte cuvinte funcţionaliştii consideră că prejudiciul şi discriminarea

apar în condiţiile în care mediul social sau instituţional are anumite caracteristici care

generează procese de tip discrimnatoriu, ca tip de mecanisme de adaptare funcţională

la aceste condiţii.

Teroiile conflictualiste pleacă în schimb de la ideea că prejudiciul şi

discrimnarea etnică şi rasială sunt condiţionate în baza mecanismului conflictului

dintre clasele sociale, mai precis printr-un mecanism prin care capitaliştii caută să îşi

maximizeze profiturile promovând dicriminări şi alimentând prejudicii pentru a

minimaliza costurile de producţie în componenta lor salarială. Mecanismul mai poartă

şi denumirea de “împărţire a pieţei forţei de muncă” (sau “piaţa dublă de muncă”).

Altfel spus capitaliştii produc o separare pe creiterii etnice, rasiale, de vârstă sau gen a

pieţei, punând adesea în opoziţie diverse categorii (două grupuri etnice faţă în faţă,

tinerii şi bătrânii, femei şi bărbaţi etc). Menţinerea prejudiciului şi a discriminrăii faţă

de anumite grupuri asigură o presiune mai mare asupra pieţei forţei de muncă şi pot

astfel să se reducă drastic salariile şi prin urmare să fie maximizate astfel profiturile.

Teoriile interacţionaliste pleacă de la un alt aspect. Prejudiciul şi discriminarea

sunt procese care sunt construite social în procesul interacţiunilor indivizilor. Spre

exemplu utilizarea etichetelor sociale, în mecanismul etichetării, produce nu doar

sterotipuri de raportare, dar şi generează comportamente discriminatorii, care tind să

fie performate, dar şi acceptate de participanţii la interacţiune.

189

Teoria etichetării (şi să ne aducem aminte de ea din capitolul precedent unde

am prezentat pe larg teoria lansată de Howard Becker (1928 -) ne prezintă un aspect

extrem de intersant. Cei care sunt prejudiciaţi sau discrimnaţi acceptă în marea

majoritate a cazurilor aceste tratamente, atât timp cât acceptă etichetele care le sunt

aplicate. Pe de altă parte, orice etichetă, ne aducem aminte, va determina o percepţie

selectivă a realităţii, conformă cu eticheta, şi va alimenta astfel prejudiciul sau

discriminarea. Mergând în continuare conform legii lui Thomas ceea ce vom defini

doar la nivel subiectiv va avea până la urmă consecinţe în realitate. Dacă spre exemplu

un grup x va fi considerat stereotipal ca fiind leneş, ne vom comporta în consecinţă în

baza acestei etichete faţă de membrii acestuia, iar una din consecinţe va fi aceea că nu

vom încredinţa respectivelor persoane sarcini majore, sau foarte importante într-un

demers acţional mai larg, ceea ce va face până la urmă ca în realitate membrii acelui

grup să lucreze mai puţin şi deci să fie întărit astfel stereotipul iniţial.

Rasism şi naţionalism

Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea

unor rase sau grupuri etnice, şi care justifică conducerea, controlul şi în

general orice intervenţii în raport şi asupra raselor sau etniilor

considerate mai puţin dezvoltate. Ambele reflectă o formă radicală de

etnocentrism.

Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestui capitol, o cucerire

ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri

rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba în primul rând de dezvoltarea

ştiinţei moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o

ordine evolutivă, inducându-se principiul decalajului de dezvoltare între rase sau etnii

(la fel ca la animale, care sunt uzual considerate ca superioare sau inferioare pe scala

evoluţiei). De aici însă s-a desprins o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a

raselor.

În opinia sociologului american Robert Nisbet (1913- 1996) iluminismul, ca una

dintre cele mai importante mişcări sociale, politice şi culturale moderne a constituit un

alt factor, care a permis dezvoltarea rasismului. Aceastea deoarece iluminismul a adus

ideea iluminării celor inferiori, adică ideia că oamenii sunt puternic diferenţiaţi, în

interiorul unei societăţi, dar şi între societăţi diferite şi deci trebuie să tratăm special

pe ceialalţi, care nu sunt superiori ca şi noi. Automat se poate considera şi din această

190

Robert Nisbet este unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi americani, pentru mulţi a fost cel mai importat sociolog conservator american în secolul XX. Prima sa lucrare importantă, care la impus în lumea academică, a fost „The Quest for Community” publicată în 1953. A fost profesor la Universitatea din California din acelaşi an. Cele mai importante lucrări sunt:“The Sociological Tradition”(1966), “Tradition and Revolt” (1968); Social Change and History (1969); The Degradation of the Academic Dogma: The University in America, 1945-1970 (1971); The Social Philosophers: Community and Conflict in Western Thought (1973); The Twilight of Authority (1975); History of the Idea of Progress (1980); Prejudices: A Philosophical Dictionary (1982); Conservatism: Dream and Reality (1986); The Present Age: Progress and Anarchy in Modern America (1988); Roosevelt and Stalin (1988).

paradigmă că există rase, etnii, sau populaţii mai puţin dezvoltate, inferioare nouă, faţă

de care este necesar să intervenim.

Rasismul pe de altă parte, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria

europeană a secolului al XIX-lea. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al

teoriilor rasiste, în special a celor antisemite. Un rol important în geneza rasismului l-

au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi

ele în secolul XIX. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o

relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare

are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital

propusă de nazişti în secolul XX. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi

pierde de fapt sufletul. Acesta era pentru filozofii şi ideologii germani cazul evreilor,

care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul.

Rasismul, de la o doctrină

culturală şi o ideologie teoretică în

secolul XIX, a ajuns în secolul XX o

ideologie oficială şi o practică

politică prin intermediul fascismului

italian şi al nazismului german.

Fascismul a fost la origine un

tip de dizidenţă socialistă (uneori

chiar marxistă) explicată pe larg de

unii autori, precum sociologul

Robert Nisbet. Majoritatea liderilor

fascişti au fost iniţial socialişti sau

chiar marxişti. Benito Mussolini

(1883 -1945) a fost membru al

Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt exemplu, Adolf Hitler (1889 – 1945) a

întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani, (partid de stânga),

rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani.

Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş asupra

Romei”, în urma căruia Musolini a preluat puterea politică în Italia, pe care a condus-o

mai mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o

dimensiune ideologică de tip rasist. Rasismul a ajuns cu adevărat o politică de stat în

Germania hitleristă. Hitler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a transpus în

191

practică ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu

milioane de morţi, cu extrem de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale

celor mai elementare drepturi ale omului.

Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme,

germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat

multe societăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de

simpatizanţi ai fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectualii de marcă ai vremii

au fost fascişti, chiar dacă ulterior, sau în timpul regimului, şi-au redefinit atitudinile.

Dăm câteva exemple: Benedetto Croce (1866 -1952) iniţial un fervent susţinător al

fascismului care va deveni însă până la urmă un adversar important, Luigi Pirandello

(1867 -1936), Jean Cocteau (1889 -1963), Charles Maurras (1868 -1952), Oswald

Spengler (1880 -1936), Martin Heidegger (1889 -1976) etc.

Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale

în politica fascistă şi nicidecum ele nu constituiau pilonul vizibil public al politicii

maziste nici măcar în Germania. Prin urmare nu pentru aceste politici rasiste fascismul

a avut foarte mulţi simpatizanţi în perioada interbelică. Mai mult, atrocităţile istorice

efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă, chiar în spaţiul

German, cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti fiind cunoscute în realitate doar

după război.

Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în

diverse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar

împotriva evreilor, ci şi a ţiganilor, polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte

forme de rasism îndreptate împotriva negrilor, dealtfel mult mai semnificative istoric.

Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal, în special în Africa, de un

rasism antiarab sau antiasiatic etc. Să nu uităm că există puternice forme de rasism

împotriva albilor, spre exemplu în Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism

antiamerican, deşi este vorba de o discrimnare evident etnică.

Naţionalismul.

Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două

tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută odată cu

ascensiunea politică a naţiunilor în modernitate, şi care se referă la promovarea

culturii şi a intereselor naţionale. În această accepţiune naţionalismul este mai de

192

grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor

regionale medievale.

O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care

se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele unor

comunităţi sau grupuri minoritare. Cu alte cuvinte este vorba de o promovare a

intereselor economice, politice sau culturale în detrimentul intereselor culturale,

politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. Această accepţiune

a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia

internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.

Trebuie să spunem însă că naţionalismul are de multe ori un substrat religios,

cu alte cuvinte elementul forte este dat de apartenenţa la o grupare religioasă. De altfel

modernizarea statelor europene începând cu secolul XVI a fost în realitate şi un proces

care a avut numeroase conotaţii religioase, multe conflicte în diverse societăţi sau între

acestea având o bază de tip religios. Pe de altă parte chiar şi astăzi un conflict recent şi

apropiat României a avut un puternic substrat religios, cel din fosta Iugoslavie, unde,

de fapt, nu atât diferenţele etnice au generat conflicte, cât tipul de religie al populaţiei

implicate. Populaţia impicată în conflict, deşi era formată în principal din sârbi şi

croaţi, era diferenţiată religios în trei tabere, catolică, ortodoxă şi musulmană.

Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o

parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, trebuie să fie

fundamentat pe respect reciproc (obligatoriu de ambele părţi). Valorile centrale care

trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor umane

fundamentale, ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în

ultimul rând este vorba de întregul complex de valori şi norme care fundamentează

viaţa statală.

193

ÎNTREBĂRI:

1. De ce este rasa un concept social?

2. Care este originea termenului de rasă?

3. Care este deosebirea între coneptele de rasă şi rasism?

4. Ce este etnia?

5. Care este raportul dintre rasă şi etnie?

6. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi

interetnică?

7. Ce sunt stereotipurile?

8. Ce este prejudiciul?

9. Ce este discriminarea?

10. Care sunt principalele teorii asupra prejudiciului şi discriminării?

11. Ce sunt grupurile minoritare şi majoritare?

12. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la Robert K.

Merton?

13. Ce este rasismul?

14. Ce este naţionalismul?

Rasă Etnie Grup dominant şi grup minoritar Stereotip Prejudiciu şi Discrimnare Genocid Expulzare Sclavie Segregare Asimilare Ţap ispăşitor Personalitate autoritariană Rasism Naţionalism

Concepte cheie

194

Biliografie:

♦ Traian Rotariu şi Petre Ilut, Sociologie, Polirom, 1998

♦ Wright Mills, Imaginatia sociologică, Idei contemporane, 1975

♦ Max Weber, Etica protestanta şi spiritul capitalismului, Humanitas 1992

♦ Emile Durkheim, Despre sinucidere, Institutul European, 1993

♦ Emile Durkheim Regulile metodei sociologice, Stiintifica 1974

♦ George Ritzer, Sociological Theory, McGraw-Hill, 1992 ♦ Ion Ungureanu, Introducere în sociologia contemporana, Ştiinţifica şi

enciclopedoica, 1985

♦ Anthony Giddens Sociologie, All, 2001

♦ Norman Goodman, Introducere în sociologie, Lider, 1998

♦ Lazar Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociologice, Ştiinţifica şi

enciclopedica, 1982

♦ Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigatia sociologică, Ştiinţifica şi

enciclopedica, 1975

♦ Dictionar de Sociologie, Babel, 1993