Scrie un eseu argumentativ de 2- 3 pagini, despre raportul realitate – ficţiune, ilustrat într-un text narativ studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de prima şi fără de care viaţa adevărată ar fi mai sordidă şi mai sărăcăcioasă decât este.” ( Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier )

În general, o operă literară îşi propune să ilustreze o anumită viziune a scriitorului asupra realităţii, pentru că, aşa cum o sublinia Mario Vargas Llosa, „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de prima şi fără de care viaţa adevărată ar fi mai sordidă şi mai sărăcăcioasă decât este.” Realitatea este punctul de plecare al oricărui demers creator, felul în care este ilustrată în textele narative fiind influenţat de estetica literară, de modalităţile narative adoptate şi de intenţiile autorului cu privire la finalitatea actului creator. În acest sens, operele memorialistice reflectă fidel realitatea unei epoci, în timp ce operele aşa-zis de ficţiune se raportează mai mult sau mai puţin fidel la realitatea cotidiană. În operele narative realiste, convenţia veridicităţii este respectată, întrucât intenţia autorului este să creeze iluzia unui univers cât se poate de realist. Ficţiunea literară implică modificarea datelor din realitatea imediată sau cel puţin selectarea lor, astfel încât să nu fie reţinute decât detaliile care creează un univers coerent, dar nu neapărat realist.

Proza lui Marin Preda ocupă un loc aparte în literatura română tocmai prin faptul că scriitorul porneşte de la ideea că o „poveste” sau un roman sunt valoroase în măsura în care ilustrează ceva adevărat: „Prima mea obsesie, înainte de a începe o poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu să fie adevărat, să aibă viaţă, cititorii să creadă că totul a fost real.” Această concepţie literară este evidentă în majoritatea operelor în proză ale scriitorului, ilustrativ în acest sens fiind romanul Moromeţii. Romanul tratează tema pământului şi a ţăranului, înscriindu-se în tipologia prozei realiste.

Pentru construirea universului ficţiunii, Marin Preda foloseşte datele acumulate în memoria propriei copilării, petrecute în satul Siliştea-Gumeşti, topos menţionat ca atare în roman: „Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilăriei mele, pe care am vrut să-l reconstitui.” Personajul principal al romanului, Ilie Moromete, este dublul fictiv al tatălui scriitorului, Tudor Călăraşu: „Îmi iubeam tatăl, o personalitate puternică, şi ştiam că va juca un rol decisiv în viaţa mea, ceea ce s-a şi întâmplat: am scris despre el, în Moromeţii, o mie de pagini. Drama unui ţăran idealist, urmărită pe parcursul a două mari etape, înainte de război , după război, până în zilele noastre.” În aceeaşi ordine de idei, Niculae, fiul mai mic al Catrinei şi al lui Ilie Moromete, poate fi perceput ca un personaj alter ego. Copilul doritor de învăţătură pare a fi autorul însuşi cu două decenii mai devreme. În volumul al II-lea există o secvenţă în care se renunţă la perspectiva obiectivă, heterodiegetică, prin intervenţia naratorului auctorial, ca narator-personaj: „Un an mai târziu războiul izbucni la graniţa noastră de la răsărit şi ne luă şi pe noi…”. Această perspectivă îi aparţine lui Niculae Moromete, iar scena menţionată întăreşte ideea că băiatul este un alter ego şi susţine substratul autobiografic al ficţiunii.

În roman, atmosfera este una veridică, impresia de autenticitate fiind obţinută prin relatarea firească a evenimentelor care alcătuiesc universul în care trăiesc ţăranii din Siliştea-Gumeşti. Destinul colectivităţii se construieşte prin urmărirea destinelor individuale, pentru că, înainte de orice, Moromeţii este un roman de familie. Imaginea familiei în roman se conturează printr-un triptic: familia lui Moromete, familia lui Boţoghină şi a lui Bălosu, surprinse toate trei în plin proces de disoluţie.

Ilie Moromete, rămas văduv, se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. Realitatea este alta, iar informaţiile oferite de naratorul omniscient sunt concludente în ceea ce priveşte rolul Catrinei în viaţa celor trei băieţi mai mari. Căsătorindu-se cu Ilie Moromete, Catrina face sacrificii pentru a asigura supravieţuirea familiei în condiţiile dificile de după primul război mondial: strâmtoraţi, Moromeţii vând un lot din zestrea Catrinei, dar Ilie îi promite acesteia că va fi trecută în actele de moştenire a casei. În ciuda insistenţelor Catrinei, acest eveniment nu are loc, întrucât Ilie Moromete are obiceiul de a amâna pe termen nedefinit rezolvarea unei situaţii de criză. Femeia trăieşte constant cu frica de a nu fi alungată din casă de fiii mai mari, ceea ce o determină să le fie ostilă acestora. Cei trei sunt nemulţumiţi şi de atitudinea tatălui, căruia îi reproşează incapacitatea de a se îmbogăţi, prin comerţul cu cereale, aşa cum fac alţi săteni, cum este Tudor Bălosu. La îndemnul Mariei, fiii mai mari plănuiesc să plece definitiv de acasă, cu oile şi caii familiei, dar Moromete se lasă greu convins să-i permită lui Achim să plece cu oile la Bucureşti. Fără a bănui adevăratele intenţii ale fiilor săi

1

şi strâmtorat din cauza acumulării datoriilor către stat şi bancă, Moromete decide, în cele din urmă, să rişte. Plecarea lui Achim este precedată de tăierea salcâmului, scenă antologică pentru ilustrarea relaţiei dintre Moromete şi familia sa. Gândind în perspectivă, Ilie Moromete realizează că va avea nevoie de bani pentru a supravieţui în absenţa singurei surse de câştig a familiei, de aceea hotărăşte să taie salcâmul din spatele casei, un adevărat simbol al spaţiului, reper pentru toată colectivitatea. Personajul nu consideră necesar să explice familiei gestul său, întrucât unul dintre principiile după care se conduce este că dacă cineva nu este capabil să înţeleagă singur un fapt evident, atunci nu mai merită osteneala să i se explice. Tăierea salcâmului acutizează conflictul cu Guica şi cu ceilalţi doi fii. Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este expresia acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de schimbare.

Mentalitatea tradiţională nu mai funcţionează nici în cazul familiei lui Tudor Bălosu. Victor, fiul, este comis-voiajor şi poartă pantaloni din „piele de drac”, renunţă la obiceiurile care i se par ilustrative pentru mentalitatea rurală ( când Moromete îi vinde lui Tudor Bălosu salcâmul şi îl invită pe Victor să bea o ţuică împreună cu ei, acesta refuză dispreţuitor şi ostentativ, ceea ce atrage ironia lui Ilie Moromete ), nu mai participă la seceriş. Polina, fiica, pare a urma o perioadă destinul oricărei fete de la ţară: îşi face zestre, are peţitori bogaţi, dar se îndrăgosteşte de Birică, flăcău sărac, ceea ce îl determină pe Bălosu să refuze să-i dea partea de zestre promisă. Polina refuză ipostaza de victimă. Se ceartă cu familia pentru a-şi dobândi drepturile, iar când Bălosu refuză să-i dea lotul, provoacă un conflict deschis, apucându-se de secerat grâul fără acordul tatălui. De altfel, în familia tânără, Polina este caracterul cel mai puternic şi îşi impune voinţa de fiecare dată, cu toate că în afara căminului trece drept o soţie supusă. Sunt evidente, în aceste detalii consemnate cu fineţe, fisurile în mentalitatea tradiţională. Chiar şi destinul familiei lui Boţoghină ilustrează aceeaşi evoluţie a mentalităţilor. El se îmbolnăveşte de tuberculoză şi vinde pământ pentru a se putea interna în sanatoriu, în ciuda împotrivirii soţiei. Vindecat parţial, Boţoghină se întoarce acasă şi se apucă de muncă, pentru a-şi reface lotul. Se îmbolnăveşte din nou şi moare, iar Anghelina îi blestemă amintirea.

Toate destinele familiale prezentate în roman susţin ideea degradării familiei patriarhale. Semnele crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Timpul istoric, vestind criza gospodăriei ţărăneşti, îşi impune prezenţa treptat. Moromete însuşi, în ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu sesizează semnele crizei. Drama simbolică a lui Ilie Moromete e drama întregii colectivităţi rurale. Ignorarea elementelor de evoluţie exterioară comunităţii aduce surpriza nerecunoaşterii elementelor definitorii pentru aceasta. Volumul al II-lea accentuează, de altfel, criza colectivităţii rurale, ale cărei date esenţiale se modifică, prin instaurarea unei noi ordini sociale şi economice, pe care personajele obişnuite cu un anumit mod de a gândi nu o recunosc şi nu o pot accepta. De aceea, Ilie Moromete nu înţelege refuzul fiilor mai mari de a se întoarce acasă, la fel cum nu înţelege că ameninţările Catrinei se vor materializa, pentru că femeia îl va părăsi, exact aşa cum o afirmă, exact când are nevoie de ea. În ciuda faptului că îşi dă seama că devine din ce în ce mai singuratic, Moromete nu ştie cum şi nu reuşeşte să şi-l apropie pe unicul fiu care i-a mai rămas, o perioadă, alături: Niculae. Refuzând să-i dea bani să-şi continue studiile, Ilie Moromete îl îndepărtează definitiv şi pe acest fiu, fără a sesiza unde a greşit. De altfel, tatăl şi fiul sunt foarte asemănători în datele lor esenţiale, ceea ce conduce la ruptura finală. Nici Ilie, nici Niculae nu spun până la capăt ce gândesc şi ce aşteaptă unul de la celălalt. Ilie crede că Niculae a înţeles de ce refuză să-i mai plătească taxele şcolare, Niculae crede că tatăl nu intenţionează să-şi modifice hotărârea. În ciuda faptului că Ilie înţelege, în cele din urmă, că Niculae nu e făcut din acelaşi material ca fiii mai mari sau ca alţi flăcăi din sat, gestul reparator se produce prea târziu. Între tată şi fiu s-a deschis o prăpastie prea mare, cei doi au devenit deja doi străini şi nu mai pot alcătui o familie.

Realul copleşeşte utopiile şi anulează plăcerile mărunte. Adică reduce existenţa la o continuă zbatere.Toate aceste detalii de existenţă patriarhală conturează un univers veridic, coerent, în care realitatea pare să

copleşească ficţiunea. De aceea, romanul lui Marin Preda dobândeşte statut de model al prozei realiste.

2