R o c a d a 6

R.O.C.A.D.A.

noiembrie 2013

Sumar

R.O.C.A.D.A. noiembrie 2013 2

Gheorghe Marian Neguțu, Literatura română și obsesia Nobelului...........................3

Cătălina Dumitru, Contururi interioare (III)..................................................................4

Alexandra Barbu, Viața literară în comunism (I)..................................................6

Copilul Ascultător, Experimental, dar și cu substanță................................................9

Mihail-George Panait, O insulă, două destine (VI) ..........................................10

Navigatorul din fotoliu, De prin lume adulmecate........................................................16

Irina Lucia Mihalca, Adrian Grauenfels, Valentin Tufan, Poezie............................................18

Gheorghe Marian Neguțu, Rădăcini și aripi.............................................................20

Navigatorul din fotoliu, O aglomerare de pixeli care te face să gândești.......................21

Diana-Adriana Matei, Orizonturi literare................................................................24

De citit..........................................................................................................25

R.O.C.A.D.ARevistă online: citește, analizează, discută, aprofundează

nr.6/noiembrie 2013

Redacția

Redactor coordonator, tehnoredactor și redactor web: Gheorghe Marian Neguțu - cercetările sale audus la eradicarea jamboreei. Redactori: Mihail-George Panait - a realizat unirea Timocului cu România (cu creionul, pe hartă).

Diana-Adriana Matei - are o colecție impresionantă de coromâsle.

Colaborează în acest număr: Alexandra Barbu, Copilul Ascultător, Navigatorul din fotoliu, AdrianGrauenfels, Irina Lucia Mihalca, Valentin Tufan, Cătălina Dumitru.

Toate fotografiile din R.O.C.A.D.A. sunt publicate cupermisiunea autorilor sau nu au drepturi de autor.Fotografie coperta I:Michael Jastremski, Untitled.Fotografie coperta a IV-a: Michael Jastremski, Untitled.

Contact: [email protected]://rocada.webs.com/www.facebook.com/rocada.rocada

Tableta fără rețetă

Literatura română și obsesia Nobelului

De fiecare dată când se decernează PremiulNobel pentru literatură apar voci, în presă și nu numai,care se întreabă cu năduf, de ce nu îl luăm și noi, românii.Vocile acestea, unele mai sparte, unele mai colorate, auîn comun un complex de inferioritate puternic înrădăcinatîn societate: nu avem valoare dacă aceasta nu esteconfirmată din afară.

Dar care este problema dacă niciun scriitor românnu primește Nobelul? Cel mai cunoscut premiu al lumiiaduce bani și celebritate autorului și editurilor care îlpublică și un plus de imagine țării de origine. Dar nu val-oare. Valoarea aduce premiile, nu invers. Există omulțime de scriitori foarte buni care nu au luat Nobelul -precum Jorge Luis Borges sau Vladimir Nabokov - șiscriitori slabi care l-au luat – precum Pearl S. Buck sauWinston Churchill. Există milioane de scriitori în lume,iar mulți scriitori buni nu sunt traduși în limbi decirculație internațională, neavând, deci, șansa la premiu.

Să nu uităm de controversele care se nasc an dean. Reacții negative apar în multe țări, în special înS.U.A. Totuși, acolo ele sunt generate nu de un complexde inferioritate, cum se întâmplă la noi, ci de unul de su-perioritate: americanii sunt revoltați că autorii lor, unii mai cunoscuți pe plan mondial decât laureații, primescrar premiul. De la Toni Morrison, în 1993, niciun american n-a mai primit râvnita distincție. De vină, spununii critici de peste ocean, este europocentrismul comitetului suedez, care, în opinia lor, a fost evident în cazulpremierii Herthei Müller. Pentru literații din State, dar și din unele țări europene, Hertha Müller era completnecunoscută. Comitetul mai este acuzat și de lipsă de transparență, mefiență față de ruși și de o mulțime dealte lucruri, reale sau nu. Totuși, premiul este acordat de oameni, nu de zei și, prin urmare, subiectivitatea esteinevitabilă.

Am scris mai sus că mulți conaționali de-ai noștri se întreabă de ce nu luăm premiul și noi, românii.Această formulare arată o problemă de mentalitate. Noi presupune implicare, susținere. Cum susținem noi lit-eratura română? Citind? Statisiticile arată că românii cumpără, în medie, o carte pe an, iar opt din zece cărțicumpărate au ca temă dezvoltarea personală, sănătatea și sexul. Cum susține statul literatura română? Nu știusă vă răspund. Dacă Mircea Cărtărescu sau alt scriitor va câștiga Nobelul, vom spune că „suntem mândri deel”, așa cum spunem de câte ori vreun sportiv câștigă vreun trofeu, ori vreun tânăr vreo olimpiadă internațională.

Unii cred că un premiu Nobel va ajuta la dezvoltarea literaturii române. Nu va ajuta prea mult, dacă, încontinuare, apartenența la o gașcă literară va conta mai mult decât valoarea, din bani publici se vor edita mizeriiși se vor organiza festivaluri cu autori de mizerii, vor exista premii literare trucate, tinerii scriitori talentați nuvor avea loc de tinerii scriitori cu pile și, poate cel mai important, dacă nu vom învăța să-i îndreptăm pe copiispre literatură. Până când toate acestea se vor schimba, rămânem cu obsesiile noastre. Inclusiv cu obsesia No-belului.

Gheorghe Marian Neguțu


La prima lectură

După o serie de eveni-mente care au condus maimult sau mai puţin la de-scifrarea aventurii, la oeventuală depăşire a barierelortăcerii, jocul ajunge la un altnivel în momentul în care in-triga declanşează desfăşurareaacţiunii. Cel care contribuie laaceasta este croitorul, asociatde critica literară cu un fel dePolonius, care şochează prinmărturisirea sa: „E vorba totde domnul care a fost ladumneavoastră”, repetase elmai încet, grăbindu-se săadauge de parcă s-ar fi temutsă nu mă indispună. „ Adicănu chiar de dânsul, se opri dinnou încurcat. E vorba dedoamna bătrână cu care l-amvăzut în oraş. (...) O ştiammoartă.” Mărturisirea îlşochează pe personajul nara-tor, motiv pentru careîntrebările pe care i le puneavecinului său se dovedeau a fiinutile, deşi dorinţa decunoaştere a adevărului eraaprigă. Curiozitatea continuasă crească. Naratorul esteînştiinţat asupra moduluineobişnuit în care a muritsoţul bătrânei. S-a înecat înbaie. Suspansul creşte pemăsură ce naratorul intervinecu reflecţii proprii. Ştie, cădupă atitudinea croitorului,avea să afle conţinutulpoveştii: „ după cum seaşteptase, tresării. De data

aceasta însă nu mairiscam nimic. Eranumai o pauză depovestitor căruia îiplace să-şi exploatezemomentele dramaticeşi întrebările cu cheie.”Soţul bătrânei sufereade epilepsie şi s-aînecat în timpul uneicrize, motiv care a de-terminat-o pe aceastasă se spânzure. Autorulmărturiseşte că ro-manul este traversat deaceastă boală, a epilep-siei, deşi nu a cunoscutniciodată vreun epileptic.

Romanul se continuă înstilul în care a început. Trecu-tul se revarsă ca o cascadă iartextul este reflectă alternanţeleprezent/trecut, realitate/vis.Relatării croitorului îiurmează un fragment careaduce în prim-plan imagineamelcilor care se desluşeau pebolovanii galbeni care arătauca nişte ulcere sau plimbareade seară cu Kati, ţinându-se debraţ, toate acestea reprezen-tând desfăşurarea filmului in-terior. Foiţa roşie încreţită careacoperă dopul unei sticluţe cumedicament este asociată cuun guler la modă acum cin-cizeci de ani. Toate aceste de-talii sunt realizate pentru aface legătura cu imagineabătrânei despre care nu-şi am-intea să fi purtat guler, ascun-

zând în acest fel urmele lăsatede funie. Sentimentul de apre-hensiune îl cuprinde şi deaceastă dată pentru că se temesă nu i se întindă o capcană decătre croitor. Intrigadeclanşează reactualizareaunei secvenţe din trecut, o fe-meie pe gâtul căreia person-ajul narator descoperăpanglica de catifea neagră decare atârna un medalion.Acest fapt îl determină să an-ticipeze că se va spânzura.Următoarea vizită la prietenulsău îl face să se îndoiască deprezenţa reală a bătrânei.

Drumul spre ruină esteacaparat de imaginea ei şi sur-prinde lupta aparentă pentrucâştigarea fetei. Un indiciumisterios îl constituiescrisoarea pe care necunos-cuta o înmânează protagonis-

Contururi interioare: Despre romanul Ferestre zidite, de Alexandru Vona (III)

Cătălina Dumitru


La prima lectură

tului, în care scrie că aceastatrebuie să se întâlnească cu unbărbat. Însă întâlnirea nu areloc. La puţin timp naratorulaflă că acesta era soţul ne-cunoscutei.

Deznodământul îl sur-prinde pe protagonist în casaîn care se simţea copleşit deprezenţa ei. “Intrasem cu paşiînceţi, aproape calm şi subitliniştea din mine se sfărâmă –dar printr-un fenomen ciudat,numai sub presiunea liniştiiincomparabil mai mari din jur-, şi începui să alerg înnebunitdintr-o cameră într-alta. Însalon storurile rămăseserătrase şi trebuii să aprind lu-mina. Căutai patul pe care înajun aş fi văzut-o întinsă.Dispăruse. Cele trei fotoliiuzate pozau ca în atelierele fo-tografice de provincie.

După scară erau încădouă dormitoare. Sus găsii osală goală, mansardată, în carepraful aşternuse un covormoale şi virgin. Mă rezemaiobosit de o lucarnă şi priviicerul.

Un cer alb şi nemişcat.Alesei, ieşind din casă,cărarea ce duce sub ferestrelezidite.” Finalul romanuluirămâne deschis lăsând locliber interpretărilor şi este spe-cific literaturii moderne.Această modalitate deîncheiere a evenimentelor nudă nici cel mai mic indiciu căaventura s-a încheiat sau cărememorarea trecutului ar fischimbat percepţia naratoruluiasupra existenţei cotidiene şiinterioare.



StudiuAlexandra Barbu

Viaţa literară în comunism (I)

Literatura permite for-marea şi dezvoltarea esenţei cul-turale a fiinţei umane. Prinintermediul literaturii cititoruleste purtat în toate domeniileposibile şi îndrumat în vedereaformării sale intelectuale, aadaptării sale la timpurile con-temporane. Literatura devinepentru fiecare perioadă din isto-rie o oglindă fidelă ce reflectăadevăratele valori, interese alesocietăţii.

Discutând despretendinţa literaturii române în pe-rioada comunistă, Eugen Negriciaprecia că sub presiunea forţeipolitice, nu putea să se iveascădecât un peisaj bolnav, iarprezenţa neîntreruptă în viaţaliterară a unei literaturi oficialede uz propagandistic s-a trans-format într-o povară constantă,cu efecte neaşteptate: „Ea a de-venit un virus agresiv împotrivacăruia literatura adevărata a fostnevoită să fabrice mereu anti-corpi, să furnizeze replici şi să seapere în felul ei, bâjbâind dupăcoridoarele libere”(i) . Într-odezbatere despre literaturacomunistă, criticul Alex.Ştefănescu afirma că: „literaturanu datorează nimic regimuluicomunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură,literatura s-a scris într-un raportde ostilitate sau, în cel mai buncaz, de indiferenţă faţă deregimul comunist”(ii) .

Perioada comunistă a

însemnat un zid uriaş construitîn calea dezvoltării culturiiromâneşti, proces favorizat deperioada interbelică. Singuraperioadă în care s-a făcut simţităo relativă liberalizare la nivelulexprimării literare, s-a desfăşuratîntre 1964 şi 1971. Importanteevenimente istorice precummoartea lui Stalin (1953),revoluţia maghiară (1956) şi re-tragerea trupelor sovietice(1958) au permis crearea unuiculoar favorabil pentru publi-carea mai puţin restricţionată aunor romane precum BietulIoanide de G. Călinescu (1953),Toate pânzele sus! de Radu Tu-doran (1954), Moromeţii deMarin Preda (1955), Străinul deTitus Popovici (1955), Groapade Eugen Barbu (1957), IonSântu de I. M. Sadoveanu(1957), Un om între oameni deCamil Petrescu (1955-1958).

Lumea specifică a ro-manelor anilor ’50, ’60 şi ’70conţine nuclee de anomalie, decuriozitate şi de specificirepetabile în istoria unei litera-turi. O întreagă galerie de „figuride ceară”, de copii şiadolescenţi, de muncitori şi int-electuali, de aristocraţi şiactivişti de partid, de femeiseducătoare sau hulite mişună înaceste romane. De asemenea, unîntreg complex de valori: iubirearecunoscută şi acceptată sau iu-birea subversivă şi condamnată,cariera si carieristul, cultura, tre-

cutul şi istoria, morala, pu-doarea, convenţiile şiprejudecăţile se pot desprindedin acest material literar (iii) .

În legătură cu valoareaunor scrieri de dată recentă, potformula observaţii critice, înafară de ideologii partidului,numai „oamenii muncii”, într-uncadru organizat şi numai atuncicând partidul vrea să sefolosească de autoritateamaselor pentru a-şi impune pro-priul punct de vedere asupraevoluţiei unui scriitor. La scurtăvreme după apariţia, în 1949, anuvelei Ana Roşculeţ a lui MarinPreda, prima care se pronunţă(în regia discretă a ideologilormomentului) asupra nuvelei esteo muncitoare de la FilaturaRomânească de Bumbac, AdelaPagu, care, într-un articol din re-vista „Flacăra”declară că ea şitovarăşele ei de muncă nu se re-cunosc în eroina lui MarinPreda: „Dacă autorul, în loc săaleagă ca eroină a cărţii o AnaRoşculeţ care avea atâteaslăbiciuni, ar fi ales una dintremuncitoarele noastre, ar fi fostde mai mult folos muncitoarelordin ţara întreagă”(iv) .

Intervenţia muncitoareideclanşează (aparent, pentru că,în realitate, doar precedă) oadevărată campanie de presă îm-potriva nuvelei lui Marin Preda,pe care partidul vrea să-l obligesă îşi reconsidere personajele înraport cu realitatea socialistă.

Principalele reviste princare se propagă aceste idei sunt„Flacăra” şi „Gazeta literară”.

„Flacăra” se înfiinţează la4 ianuarie 1948, ca „săptămânalde artă şi cultură al UniuniiSindicatelor de Artişti, Scriitorişi Ziarişti”. Este condusă (pânăla 28 iunie 1951, când publi-carea ei se suspendă temporar)de ideologi comunişti intratabilica Nicolae Moraru, Mihai Novi-cov, Sergiu Fărcăşanu şi PetreIosif. Primul număr al revistei„Gazeta literară”, „organsăptămânal al Uniunii Scriito-rilor din RPR”, avându-l caredactor-şef pe Zaharia Stancu,apare la 18 martie 1954. Dincolegiul redacţional mai facparte Mihai Beniuc, MarcelBreslaşu, Eusebiu Camilar, PaulGeorgescu, Alexandru Jar,Eugen Jebeleanu, George Ma-covescu (redactor-şef adjunct),Veronica Porumbacu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodor-escu, Ion Vitner. Articolele decritică literară publicate înpaginile revistei sunt de fapt ar-ticole de îndrumare marxist-leninistă a literaturii.

Din noua literatură,agreată de Partid, trebuia săreiasă că în timpul comunismu-lui se trăieşte mult mai binedecât în toate perioadele istoriceanterioare, că activiştii de partidşi susţinătorii lor sunt oamenifrumoşi, responsabili, demni deîncredere, în timp ceanticomuniştii arată dizgraţios şiau intenţii criminale (carejustifică exterminarea lor) şi totce s-a realizat valoros de-a lun-gul istoriei n-a făcut decât săprefigureze, în forme naive, dar

meritând să fie privite cuduioşie, comunismul. (v)

Întrebaţi ce opere literarepregătesc pentru anii 1952 şi1957, scriitorii „pe val” nu sedezic de la a promite lucrări val-oroase în spiritul realismului so-cialist.(vi)

Maria Banuş: „Actual-mente urmăresc activitatea unormari întreprinderi industriale dinCapitală pentru a cunoaşte câtmai adânc problemele ce senasc, pe măsura dezvoltăriiconştiinţei oamenilor”.

Eugen Jebeleanu: „Voilucra în 1957 un poem închinatMarii Revoluţii Socialiste dinOctombrie cu prilejul celei de-a40-a aniversări”.

Radu Boureanu: „Lucrezla un roman în care voi încercasă reflect lupta poporului nostrumuncitor împotriva agenţilor im-perialismului, împotriva spiona-jului titoist, a sabotorilordiversionişti”.

Eusebiu Camilar: „Înprimul rând vine un roman alvieţii gospodăriilor colective, unfel de continuare a Temeliei, cualţi eroi, alte locuri, şi alteîntâmplări”.

A. E. Baconsky: „Măpreocupă în special problema in-ginerilor proveniţi din rânduriletinerilor muncitori. Vreau săurmăresc transformarea lor petoate planurile şi să realizez într-un poem o figură de tânăr in-giner”.

Singurul care încearcă săevite limba de lemn este TudorArghezi, dar şi el se exprimăneinspirat sau (poate) cifrat: „În1957 trebuie să mă căznesc săscriu mai bine şi mai frumos,

dacă bineînţeles apuc primăvaraviitoare şi dacă am cerneală maigustoasă; încolo nu ştiu exact cesă fac. Doresc cititorilor mei animulţi şi să se gândească bine lace gândesc”.

În „Gazeta literară”, chiardin primul ei număr pe 1959,datat 1 ianuarie, se inaugureazărubrica Scriu pentru 23 August.

Nina Cassian:„nădăjduiesc că voi putea ter-mina, în cinstea aniversării a 15ani de la Eliberarea patriei noas-tre, amplul poem Spectacol înaer liber, închinat frumuseţiicomplexe a acestor ani. Deasemenea, pe lângă o serie deproiecte mai puţin certe, voiîncheia un ciclu de muzică şiversuri, compus împotriva oror-ilor războiului de cotropire şispre slava unei păci creatoare”.

A.E. Baconsky: „ În oricecaz 23 August 1959 va fi pentrumine termenul ideal şi dacă aşreuşi să public cartea în cinsteaacestei zile aş încerca sentimen-tul unei depline participări lamarea sărbătoare a poporuluinostru”.

Mihai Gafiţa: „Ca lucrărimai de greutate consider că voitipări anul acesta primul meuvolum de critică consacrat în în-tregime realismului socialist şialcătuit după o formulă pe careo cred oarecum diferită de a altorvolume de acest fel apărute”.

Dumitru Radu Popescu: „În cinstea lui 23 August,intenţionez să scriu câteva schiţecu tematică actuală şi câteva de-spre evenimentele petrecuteacum cincisprezece ani”.

Petru Dumitriu: „În cin-stea lui 23 August 1959, mă voi


Studiu

strădui să duc la bun sfârşit pub-licarea primelor două volumedin Biografiile contemporane.23 August e o dată importantă şiîncerc să tipăresc în cinstea ei olucrare în care să dau tot ce potmai bun”.

Realismul socialist cereacreatorului să participe activ latransformarea realităţii, in-spirând cititorilor săi optimismulrevoluţionar şi insuflându-lenestrămutată încredere în victo-ria marilori idealuri aleumanităţii. Pentru ca acestesarcini să fie îndeplinite eraunecesare cunoaşterea profundă avieţii de către scriitor, contactulsău permanent cu oameniimuncii, devenind participantactiv la lupta pentru putereabsolută a ideologiei.

Deși de-a lungul istorieiromânilor au mai existat mo-mente critice (vezi cele douărăzboaie mondiale), regimul co-munist câștigă detașat în ceea ceprivește pedepsele exercitateasupra tinerilor scriitori ce auavut curajul de a spune „NU”regimului și de a nu se aliautopiei ideologice. Reprezintă opată neagră în literatura noastrăși totodată un moment de glorie,un exemplu demn de urmat princare adevărații scriitori au știutsă își urmeze chemarea și, curiscul suferinței, să dea naștereunei literaturi unice.

Perioada comunistă afost, din nefericire, o perioadăaridă pentru literatura românăpentru că în această epocă ostilădin punct de vedere socio-is-toric, au ieșit la suprafață multprea puţine opere valoroase, fărăca autorii lor să fie aserviți

regimului comunist.Au fost vremuri tragice

pentru artiştii lucizi şi conştienţide trădarea esteticului. Cenzuraimpunea preaslăvirea actelorconducătorului, aducerea înprim-plan a frumuseții și ar-moniei ce domnea în regimulcomunist, a efectelor favorabilepe care ideologia le avea asupraoamenilor (în special asupramuncitorilor de rând). Pentrucelelalte trei categorii: fidelii,duplicitarii şi conformiştii a fostmai uşor.

În momentul în care apreluat complet puterea, comu-nismul a distrus elitaintelectuală, procedând cuviolenţă la reprimarea şi exter-minarea fizică, în închisori şilagăre, a unui mare număr demembri ai vechii clase politice.S-a impus o nouă cultură.

În toată perioadacomunistă, creaţia literară nu afost niciodată complet liberă,libertatea de exprimare şi decreaţie fiind privite cele maimari ameninţări la adresa acestuiregim totalitar, dictatorial: „Scri-itorii lucrau, stimulându-se într-un mod simulant, într-un regimde (auto)cenzură. Toate intenţiileactului artistic tindeau să o iarazna ori erau măcar substanţialdeturnate: a autorului, a textului,a cititorului. Regimul politic erasupra-autor: unul colectiv,anonim; deşi numele unorfuncţionari editoriali (cu feţemultiple de oportunişti sau mairare de disidenţi şi opozanţi) dinacel sistem mai pot fi recunos-cute. Aparatul regimului deţineamonopolul revizuirilor ideolog-ice, cu nefaste urmări

estetice”(vii) .

Note:(i) Eugen Negrici, Literatura

română sub communism. Proza,Ed. Fundației PRO, București,2003, p.14.

(ii) Alex. Ştefănescu, Liter-atura Română în timpul comu-nismului, „România literară”,Nr. 21/2004, sursahttp://www.romlit.ro/

(iii) Luminiţa Marcu, Faţă înfaţă cu literatura scrisă în comu-nism, „Observatorul cultural”,Nr. 244, octombrie, 2004, sursahttp://www.observatorcultural.ro/(iv) Ibidem.(v) Alex. Ştefănescu, Literatura

scrisă la comandă, „Românialiterară”, Nr. 27/2005, sursahttp://www.romlit.ro/(vi) Ibidem.(vii) Marian Victor Buciu, Im-

posibila de-cenzurare, „Româ-nia literară”, nr. 19, 2008, sursahttp://www.romlit.ro

Studiu


Sunete

Experimental, dar și cu substanță

Copilul Ascultător

Vlaicu Golcea este un muzician complex și complet. Compune, aranjează și interpretează jazz,muzică electronică, muzică de teatru și de film, colaborează cu o mulțime de muzicieni de valoare. Alansat peste 20 de albume, cel mai recent fiind Noir de București, care poate fi descărcat gratuit de pesite-ul artistului, http://www.vlaicugolcea.ro.

Noir de București este un album experimental, unitar ca demers și divers prin sonoritate. Dincele paisprezece piese, douăsprezece au fost compuse doar de Vlaicu Golcea, iar alte două (Klor șiPăcatele mele) au fost compuse alături de Tavi Scurtu.

Albumul are piese cu tempo alert și piese în care timpul aproape că stă pe loc. În primul caz,sugestia nopții este dată de efectele electronice sau de soundul chitarei electrice, iar în al doilea dejocul urcare-coborâre, de întârzierea cu care notele par să se „scurgă” și în schimbarea intensității. Piesa care dă numele albumului mi-a adus aminte de melodiile din anii ’80 ale trupei Kraftwerk și,într-o măsură mai mică, de Jean Michel Jarre din perioada Oxygene. Efectele electronice dominăcompoziția, suprapunându-se armonios repetitivității percuției. Totuși, cea mai bună melodie mi s-apărut Kebab Miorița (vocea îi aparține Martei Hristea). În jurul unei teme inspirate din folclor, VlaicuGolcea construiește un discurs original, în care diversele efecte electronice se combină într-o cromaticăvie. Lulu, o altă piesă care mi-a plăcut mult, ar putea deveni oricând fundal sonor pentru o scenă defilm (după cum scriam mai sus, Vlaicu Golcea face și muzică de film, cea mai recentă peliculă pe carea ilustrat-o fiind Despre oameni și melci). Rafinamentul și puterea de expresie sunt surprinzătoare înraport cu simplitatea compoziției. Toate piesele sunt bune, experiența și imaginația muzicianului fiindevidente. Foarte expresivă mi s-a părut și Ce am azi de făcut, piesă care mi-a sugerat multitudinea desarcini care se aglomerează în fiecare zi și lipsa de sens a multor activități zilnice, care, iremediabil,nu se sfârșesc decât o dată cu lăsarea nopții.

Noir de București este un album care impresionează prin diversitatea compozițiilor și prinușurința cu care compozitorul a găsit și îmbinat sunete de natură diferită într-un întreg coerent și com-plex. Experimentalul are o pondere mare pe acest album, dar Vlaicu Golcea are destulă experiențăpentru a păstra soliditatea și substanța pieselor.


O insulă, două destineUltima parte (a VI-a): Elemente creative și distructive

Cu fața la trecutMihail-George Panait

122 de ani au trecutpână când Haiti a reușit săplătească indemnizațiastabilită inițial la 150 de mil-ioane de franci și redusă ulte-rior la 90 de milioane.Insularii își câștigaseră liber-tatea prin luptă, însă s-auvăzut nevoiți să cedeze presiu-nii francezilor pentru a curmaefectele izolării față de restullumii. Sosirea flotei francezeîn apele teritoriale haitiene amarcat un moment de cotiturăîn istoria statului din Antile. Îndiferite puncte de pe insulăfuseseră ridicate fortificațiipentru a face față unui asaltterestru, însă haitienii nu îșiputeau măsura forțele cu eu-ropenii pe ape. Francezii aususținut că vor recunoaște

independența în schimbulplății indemnizației. Cu tre-cerea timpului datoriile aucrescut treptat, comerțul aavut de suferit, producțiainternă a cunoscut fluctuații,iar lupta pentru putere a con-tinuat într-un cadru dominatde instabilitate. Fără îndoială,disputele la nivel înalt au fostmai presus de bunăstarea țării.

Un rol crucial în mode-larea politico-economică aregiunii l-au jucat StateleUnite ale Americii, care auinițiat o serie de acțiuni înAmerica Centrală după 1899,mai întâi în Cuba, ulterior înNicaragua (1912), Haiti(1915) și RepublicaDominicană (1916). În 1924,Horacio Vásquez, aliat al

americanilor, câștiga alegerileprezidențiale din RepublicaDominicană în dauna fostuluiambasador la Washington,Francisco Peynado. Transferulde putere fusese pregătit dintimp în RepublicaDominicană, așa că, după1924, eforturile au fost con-centrate în Haiti, acolo unde înprimii ani ai ocupației au avutloc numeroase conflicte întreforțele americane și grupurilede insurgenți ce proveneau deregulă din nordul țării, așa-numiții cacos. Opinia publicănord-americană se arăta îm-potriva acțiunilor întreprinseîn America Centrală și în An-tile. Marea criză economică(1929-33) și campania costisi-toare din Nicaragua au condus


Cu fața la trecut

în cele din urmă și la evac-uarea trupelor din Haiti. Deșicriticată, ocupația americană amarcat aparent cea mai stabilăperioadă din punct de vederepolitic. S-au succedat în acestrăstimp doar trei președinți(dacă am exclude interimatullui Louis Roy de la 1930):Philippe Dartiguenave (1915-22), Louis Borno (1922 - mai1930) și Sténio Vincent (dinnoiembrie 1930), toți mulatri.Mandatul lui Borno a coinciscu dezvoltarea infrastructurii,agriculturii, sistemului med-ical și educațional, evident subauspicii americane.

În perioada ocupațieieste reluată și disputa dintreclase, cu elita care respingeapracticile vest-africane șiclasa de jos care îmbrățișaaceastă viziune, precum șivechiul conflict de ordinrasial. Istoricul americanMary Renda amintește în Tak-ing Haiti: Military Occupa-tion and the Culture of US

Imperialism, 1915-1940 că,cel mai probabil, printre mili-tarii detașați în Haiti nu seaflau afro-americani și căaceștia proveneau din diversecolțuri ale țării. Autoarea faceo observație deosebit deimportantă: pentru cei origi-nari din sudul Statelor Unitecetățenia era condiționată deculoarea pielii. Scrie Renda căîn viziunea soldaților "a fi«american» însemna, implicit,a fi alb", însă atrage atenția căproblema este una complexă,ținând cont de faptul că albiiși negrii deopotrivă au populataceleași regiuni din sudulSUA și că adeseori albii îipriveau pe negri drept "ai lor",așadar cu un oarecare pater-nalism. Această atitudine s-arfi reflectat în Haiti, acolo undeunii soldați americani au ex-ercitat acte de violență îm-potriva locuitorilor subumbrela acestui concept.Odată cu o nouă generație,alte idei au luat naștere, albii

justificând așadar noi acte deviolență.

Istoricul haitian DantèsBellegarde sublinia că în vre-mea ocupației nu au fost pro-tejate interesele haitienilor, iarpolitica externă americană erauna agresivă și periclita echili-brul la nivel mondial. Belle-garde era un promotor alculturii și limbii franceze, alsistemului de educație francezși romano-catolicismului,considerând că liderii vremiierau neputincioși în fața amer-icanilor.

1930 marcheazăsfârșitul administrațieiVásquez în RepublicaDominicană și ascensiunea luiRafael Trujillo; din acest mo-ment se declanșează un procesde distanțare între cele douăstate ale Hispaniolei. Trujilloera exponentul unei politicianti-haitiene, ținte fiindu-i ne-grii de pe graniță și pe alocuridin interiorul Republicii Do-minicane. "El Jefe" a abordat


Militari dinMarinaamericanăpatrulând înHaiti (1921)

Cu fața la trecut

și o altă tactică: atragerea a câtmai mulți străini, europeni sauasiatici, ca răspuns la crizaeconomică a anilor '30.

Dictatura lui Trujillo înest s-a suprapus pentru scurttimp cu cea a lui François Du-valier din vest. Crescând învremea ocupației, Duvalier arespins atât modelul american,cât și pe cel francez, abordândîn schimb o apropiere de orig-inile africane. François era fiulnelegitim al unui magistrat șial unei brutărese, însă a fostcrescut în mare parte de omătușă, căci Ulyssia, mamasa, fusese închisă într-un spi-tal de boli mintale. CândUlyssia a decedat, Françoisera încă un adolescent. Și-a fi-nalizat studiile în medicină în1934, după care a petrecut unan în Michigan (SUA), acolounde a urmat un curs de spe-cializare în bolile specifice cli-matului tropical. Mai târziu afost numit ministru alSănătății și al Muncii, pentruca în cele din urmă să îșianunțe candidatura lapreședinție. Duvalier, adeptulteoriei "noirisme", a militatpentru îndepărtarea mulatrilor,pe care îi prezenta dreptasupritori, din funcțiile deconducere. În acest demers abeneficiat de sprijinulcomunității afro-haitieneaflată într-o continuă disputăcu elitele mulatre. Duvalier s-a folosit și de religie ca mijlocde acaparare a puterii absoluteîn stat. S-a autointitulat houn-

gan, adicăpreot, con-siderând căare calitățidivine, căel este sal-vatorul pa-triei. Tot ela creat așa-n u m i t u lgrup para-m i l i t a rT o n t o nMacoutes,care adepășit întimp popu-laritatea ar-m a t e i .Ac ț iun i lemembrilora c e s t e imiliții sec o n f u n dăde multeori cu activitățile întreprinsede mișcările de rezistență învremea conflictului cufrancezii. Cât despre istoriculmedical al lui Duvalier, secunoaște că era diabetic. AlexVon Tunzelmann susține că în1959 acesta a suferit un atacde cord, consecință a uneisupradoze de insulină. Odatăce și-a revenit, se spune căpreședintele a început să secomporte straniu, irațional,manifestând tendințe paranoice. Disputa cu Barbot Clé-ment, liderul Tonton Ma-coutes, nu a făcut decât săevidențieze acest comporta-ment. Crezând că Barbot î

Francois Duvalierîncearcă să-l îndepărteze de la putere, Duvalier a ordonatarestarea și asasinarea "rival-ului".

În mijlocul disputeidintre SUA și Cuba din anii'60, Duvalier se declara îm-potriva comunismului. Pentruca Haiti să nu devină unasemenea "centru de infecție",era necesară o infuzie de cap-ital din partea "prietenilor"americani. Între Fidel Castro,noul lider cubanez, și Duva-lier s-a iscat o rivalitateaprinsă ce a culminat cu ru-perea relațiilor diplomaticedintre cele două state. Înacelași timp, Duvalier, cunos-


cut pentru politica sa anti-dominicană, s-a aflat în con-flict și cu omologul său de laSanto Domingo, Juan Bosch.Elizabeth Abbott observă înHaiti: The Duvaliers AndTheir Legacy că sub regimulDuvalier s-a înregistrat un viz-ibil regres economic. O țarăsăracă s-a afundat și mai multîn această condiție, în ciudafaptului că la nivelul conduc-erii bunăstarea era la loc decinste. Se consideră că aju-toarele financiare primite deHaiti în acele vremuri au ajunsîn mare parte în conturiledemnitarilor și nu acolo undeerau necesare.

La moartea lui Duvaliersenior puterea a încăput pemâinile fiului acestuia, Jean-Claude. "Bébé Doc" a rezistatîn funcție vreme de 15 ani,timp în care condițiile de traiau continuat să seînrăutățească. În ciuda efor-

turilor răzlețe de ameliorare asituației, Haiti s-a îndreptattreptat către o nouă revoltăgenerală. Între 1985-86 s-auînregistrat proteste în mareparte din țară, care, coroboratecu presiunea exercitată dinstrăinătate (mai precis SUA),au condus la exilul lui Jean-Claude. În februarie '86,acesta pleca în Franța, cu spri-jin american.

Au existat în anii re-spectivi grupuri care au arătatsusținere față de Jean-ClaudeDuvalier. Chiar ambasadorulamerican în Haiti, ErnestPreeg, nota în Haiti and theC.B.I.: A time of change andopportunity că Jean-Claudeera un individ calm, blând, cumult diferit de tatăl său, însăînconjurat de consilieri "bru-tali".

Instabilitatea la nivelpolitic a influențat dramaticviețile cetățenilor, astfel încât

între pătura conducătoare șioamenii de rând s-a creat oprăpastie. Lipsa de comuni-care nu a făcut decât să ac-centueze această criză.Așa-numitele lovituri de stat,puciuri, revolte au fost gener-ate, fără dubiu, de către lipsuri(fie ele materiale ori spiri-tuale), însă nu trebuie trecutăcu vederea nici permanentaluptă pentru putere. Am obser-vat aceasta în vremea lui Tou-ssaint și Dessalines, mai apoila Henri Cristophe, Pétion șiJean Pierre Boyer, culminândcu familia Duvalier. Liderulstatului, pe lângă beneficiilece îi erau conferite prinfuncție, își asuma într-o certămăsură riscuri. Oponenții erauîn permanență în gardă, com-plotând și așteptând momentulpropice pentru aplicarea lovi-turii de grație. Nu denotă acestfapt o lipsă de încredere lanivel înalt? Și atunci, cum poți

Cu fața la trecut


guverna o țară când nu ai cucine lucra în acest sens? Oripoate că se dorea atingereaunei asemenea stări de fapt,căci semănând discordie lanivelul conducerii, certe per-sonaje puteau atrage simpatiapopulației. Într-o țară în carepopulația de culoare eramajoritară, lui Duvalier nu i-afost greu să profite de pe urmadisputei seculare dintre mula-tri și negri. De ce să ocupefuncții de conducere ceimodelați după normele fosteimetropole, când exista un pro-motor al panafricanismului, alîntoarcerii la origini?

Factorii declinului

Înaintea semnăriiînțelegerii de la 1825, puterilecoloniale ale vremii au impusun embargo asupra noului stat,ceea ce a generat un vizibildeclin economic. SituațiaFranței în zonă era delicată, înspecial după cedarea a ceea ceodinioară se numea Louisianafranceză către Statele Unite.Embargoul asupra statuluihaitian poate fi interpretat cao consecință a vânzării teri-toriilor din America de Nord.Blocada impusă în jurul aces-tei perioade avea să dea roade,astfel încât Franța a pus înmișcare al doilea plan: tratatulde indemnizație.

Peste disputa cu Franțase suprapune ocupațiaamericană (1915-34). În 1912lua ființă HASCO (Haitian

American Sugar Company).Intervenția de la 1915 esteexplicată prin periclitareaoperațiunilor corporațiiloramericane (HASCO printreele) pe teritoriu haitian decătre așa-numiții rebeli. Rein-troducerea muncii forțate(corvée), motivată prin con-struirea unei infrastructuri ca-pabile să atragă investitoriistrăini, a agitat spiritele. Era olovitură dură pentru haitieni,mai ales că în anii luiDessalines fusese interzisăcedarea pământurilor cătrestrăini. Acum, investitorii ex-terni foloseau terenurile pen-tru diverse culturi, principalulobiectiv fiind exportul pro-duselor. Așa se face că Haitidevine dependentă de ajutorextern pentru a ieși din impas.

Un alt factor negativeste reprezentat de regimurileimpuse din exterior. În anii'50, Cuba era condusă de Ful-gencio Batista, care beneficiade sprijin economico-militardin partea americanilor. Imix-tiunea acestora în regiune nus-a limitat doar la Cuba. ÎnRepublica Dominicană l-ausprijinit pe Rafael Trujillo, iarîn Haiti pe François Duvalier(abia după moartea lui Trujilloși exilul lui FulgencioBatista). Cum Fidel Castroacaparase puterea în Cuba,Duvalier s-a transformat într-un oponent înverșunat al co-munismului, iar americaniis-au folosit de acesta.

Așadar, cum

interpretăm factorii ce au con-dus la prezenta situație în carese află Haiti? Poate că demulte ori trecem cu vedereanatura umană; omul estesupus tentațiilor și greșelilor.Lăcomia, invidia, disprețul șimulte altele își găsesc loc înorice sistem. Haiti nu faceexcepție. A învinui strict co-munitatea internațională pen-tru actuala situație este oviziune eronată. Dizolvareacoloniei franceze a condus lanumeroase probleme ce aunecesitat soluții de moment,care mai apoi au persistat și încele din urmă s-au degradat.După retragerea francezilor,haitienii s-au văzut nevoiți sălucreze pământurile într-unstat, zic unii, militarizat. Așaarăta republica în primii săiani. Diferențele dintre claselesociale s-au multiplicat întimp. Corupția făcea parte dinviața publică, iar drepturileoamenilor erau încălcate. Caultim efect, au luat nașteredouă lumi: cea a înstăriților șicea a defavorizaților.

După 1950 s-a încercato apropiere de origini prin in-termediul panafricanismului.Rămâne notabilă vizitaîmpăratului etiopian Haile Se-lassie din 1966, primit cu fastla Palatul Național din Port-au-Prince. A fost unica vizităa unui șef de stat în Haiti înacea perioadă.

Cu fața la trecut


Ce s-a întâmplat însă în Re-publica Dominicană și de cestatele Hispaniolei diferăatât de mult?

După moartea luiRafael Trujillo (1961) s-afăcut treptat trecerea la practi-cile democratice. Sub JoaquínBalaguer, republica urma săaibă două mari priorități:menținerea ordinii în planpolitic și promovarea creșteriieconomice. În acest sens, Bal-aguer a pus accentul pe capi-talul privat (intern și extern) șipe investiții masive. Discipolal lui Rafael Trujilloodinioară, Balaguer a izbutitla rându-i să prevină con-flictele la nivel înalt, fiind un"colaborator de încredere" alforțelor armate. Dominicaniise arătau interesați să participela viața politică, fie din in-teres, fie bazându-se pe ide-alul democrației. Beneficiindde reorganizarea claseipolitice (în special de noualinie a PartiduluiRevoluționar), precum și de oconjuctură favorabilă pe planextern, Republica Dominicanăa reușit să facă pasul către unsistem democratic, conformcu normele comunitățiiinternaționale. Și totuși, prob-abil că cel mai important fac-tor în acest proces a fostcapacitatea lui Balaguer de ase adapta și de a accepta posi-bilitatea înfrângerii în cursaelectorală. Alegerile libere din

1978 l-au adus în funcție peAntonio Guzmán, un apropiatal fostului lider Juan Bosch șimembru al PartiduluiRevoluționar. Victoria luiGuzmán a marcat primultransfer de putere pe calepașnică din istoria RepubliciiDominicane. Reformele eco-nomice au continuat în man-datul său, punându-se accentpe revitalizarea agriculturii,stimularea comerțului extern,protejarea claselor mici și mi-jlocii, reorganizarea forțelorarmate și polițienești, elim-inarea corupției, etc. Cătrefinele secolului, RepublicaDominicană își îmbunătățiserelațiile cu statele vecine și co-munitatea internațională,punând capăt astfel unei în-delungi perioade deizolaționism.

Deutsche Welle nota căHaiti și RepublicaDominicană, deși împartaceeași insulă, se află la poluriopuse. Și, zic germanii, ar tre-bui să analizăm diferențele deordin geografic dintre celedouă state. Anne Allmelingscrie că larga ieșire la mareface ca Haiti să fie maivulnerabilă în sezonul ura-ganelor, iar faptul că marileorașe sunt situate pe coastăconduce la inundații cu urmăridramatice. Revista TIME ob-serva că relieful muntos șivânturile de nord-est limiteazăcantitățile de precipitații înHaiti, iar climatul semi-aridgenerează dificultăți în

agricultură. RepublicaDominicană, prin comparație,prezintă un relief diversificat,cu munți, văi largi, câmpiiîntinse și fertile. DominicanToday scria în 2006 că treimari bazine hidrografice suntresponsabile cu irigarea apeste 90000 de hectare deteren, pe care sunt cultivatemajoritatea produselor ce maiapoi pătrund pe piațadominicană, ori iau calea ex-portului.

Dincolo de factoriimenționati mai sus,diferențele dintre cele douăstate ale Hispaniolei leregăsim în istorie, și mai alesîn cea recentă. Când în HaitiDuvalier conducea cu mânăde fier, Republica Dominicanăintra într-un proces detranziție odată cu primul man-dat al lui Joaquín Balaguer. ÎnSocialismul. O analizăeconomică și sociologică,filosoful austriac Ludwig vonMises observa: "Lupta, înadevăratul înţeles originar alcuvântului, este antisocială.Ea face cooperarea, care esteelementul de bază al relaţieisociale, imposibilă întreluptători, şi, unde cooperareadeja există, lupta o distruge.[...] Lupta de clasă, conflictelerasiale şi războaiele naţionalenu pot fi principiul construc-tiv. Nici un edificiu nu se varidica vreodată pe o temelie adistrugerii şi a anihilării."


Cu fața la trecut

De prin lume adulmecateNavigatorul din fotoliu

O pictură de Magritteredescoperită sub... o altă

pictură de Magritte

The Guardian ne informează că, timp de 80de ani, istoricii de artă au crezut că Posturafermecată, o lucrare care înfățișează două nuduriidentice de femeie, a fost pierdută sau distrusă.Tabloul, expus o singură dată, în 1927, a fostlăudat de critici. Însă, la scurt timp după expunere,a dispărut fără urmă, până acum, când cercetărilecu raze X au dus la descoperirea a două secțiunidin tablou sub două picturi ale aceluiași pictor.Astfel, un cap și un tors au fost găsite sub Portre-tul lui 1935, care înfățișează un ochi pe o felie deprosciutto, iar picioarele celor două personaje subModelul roșu al lui 1935, compoziție carecuprinde, paradoxal, două labe ale piciorului,înfățișate ca două încălțări.

Așadar, pictorul însuși a tăiat pânza și a re-folosit-o. Dar de ce? Poate că fusese păstrată încondiții improprii, sau poate că nu i-a mai plăcut.Postura fermecată face trecerea de la perioada încare artistul picta în manieră futuristă și cubistă(1918-1926) la cea suprarealistă. Influențanudurilor realizate de Picasso în anii ’20 esteevidentă și probabil că Magritte a considerat-oinferioară lucrărilor de mai târziu, care l-au con-sacrat în lumea artei ca un artist original.

Capodoperele din apartament

1500 de capodopere ale artei moderne –despre care se credeau că au fost prădate de naziști– au fost găsite în apartamentul unui bătrân de 80de ani, în Munich. Lucrările, catalogate de naziștica „artă degenerată”, valorează aproximativ 1 mil-iard de euro și sunt semnate, printre alții, de PabloPicasso, Henri Matisse, Marc Chagall, Paul Klee,Max Beckmann și Emil Nolde. Lucrările, care arfi fost confiscate inițial de naziști de lacolecționari evrei în anii ’30-’40, au ajuns înmâinile unui colecționar german pe jumătateevreu Hildebrand Gurlitt. Acesta a fost director lamuzeul de artă din Zwickau până când Hitler aajuns la putere. Deși a fost înlăturat din funcție,naziștii l-au autorizat să vândă lucrările înstrăinătate. Descoperirea lotului de tablouridovedesc că Gurlitt a păstrat, de fapt, multe dintrelucrări pentru sine. La sfârșitul războiului, Hilde-brand Gurlitt a fost declarat victimă a nazismului.El a afirmat atunci că a finanțat multe plecări aleevreilor în străinătate și că toată colecția sa de artăfusese distrusă în bombardamentul Dresdei. Dupăce Hildebrand Gurlitt a murit, lucrările au rămasfiului său, Cornelius Gurlitt, fără ca autoritățile săafle de acestea. Fiul, afirmă oficiali ai poliției ger-mane, a vândut cel puțin o lucrare. Descoperireaacestor capodere, considerate pierdute până acum,reprezintă, fără îndoială, un eveniment istoric, darva genera multe probleme statului german, care arvrea să le păstreze. Mai exact, se așteaptă un valde cereri de restituire din partea urmașilor celorcare au fost prădați.


De prin lume adulmecateNavigatorul din fotoliu

Corectitudinea politică și cărțile pentru copii

În Germania, una din cele mai vechi edituri de carte pentru copii, Thienemann Verlag, a hotărâtsă înlăture termenii incorecți politic dintr-o nouă ediție a îndrăgitei cărți Mica vrăjitoare (Die kleineHexe), scrisă de Otfried Preussler și publicată prima oară în 1957. Cărțile lui Otfried Preussler au fosttraduse în 55 de limbi, iar 50000 de exemplare ale Micii vrăjitoare se vând în fiecare an. Decizia astârnit controverse în Germania, angrenând presa, organizații guvernamentale și nonguvernamentale.Totul a pornit de la un fragment care descrie un grup de copii costumați pentru Fastnacht – un carnavalcare se ține înaintea postului mare, în sudul Germaniei și în anumite zone din Austria și Elveția: „Darcei doi negri nu erau de la circ. Nici turcii sau indienii nu erau de acolo. Nici chiar micuțele chinezoaice,canibalul, femeile eschimos, șeicul deșertului și șeful de trib primitiv nu erau din tabăra circului. Nu,în sat era seara carnavalului!”

Mekonnen Mesghena (fost refugiat etiopian, astăzi cetățean german), președintele departamen-tului Migrație și Diversitate al fundației Heinrich Böll, a fost surprins de aceste rânduri când îi citeacartea fiicei sale de șapte ani și a trimis o scrisoare editurii, în care a motivat că termenul „Neger” esteofensator, dar și că întreg fragmentul pune accent pe diferența dintre germani și oamenii de alte etnii.Astfel s-a ajuns la înlăturarea întregului fragment. Mai mult, desenele din ediția originală au fost în-locuite cu desene în care copiii nu mai sunt îmbrăcați după specificul etnic.

Publicații conservatoare, ca Frankfurter Allgemeine Zeitung și Die Welt au criticat dur deciziaediturii, motivând că educația trebuie făcută de părinți, nu de edituri și că un asemenea act este unulde cenzură care afectează integritatea artistică a cărții. De asemenea, criticii afirmă că Masghenainserează rasismul într-un text în care intenția rasismului nu există, pervertind, într-un fel, literaturapentru copii. Editura se apără motivând că se adaptează prezentului și că se pregătește pentru viitor.Dar cum vor fi poveștile copilăriei dacă le modificăm după criteriul corectitudinii politice? James FinnGarner a ironizat „virusul corectitudinii politice” (formularea îi aparține) din volumul – apărut și înlimba română, la Humanitas – Povești corecte politic de adormit copiii. Iată un fragment din ScufițaRoșie: „De cum intră pe uşă, Scufiţa Roşie spuse:- Bunicuţo, ţi-am adus nişte snackuri fără sodiu şi fără grăsime, ca expresie a respectului faţă de rolultău de matriarh înţelept şi preocupat de binele celorlalţi.Din pat, lupul rosti cu blândeţe:- Apropie-te, copila mea, ca să te pot vedea mai bine.Scufiţa Roşie spuse:- A, am uitat că eşti dezavantajată optic cu desăvârşire. Bunicuţo, dar ce ochi mari ai!- Fiindcă au văzut multe şi au iertat multe, draga mea.- Bunicuţo, dar ce nas mare ai - sigur, totul e relativ şi, fireşte, este atrăgător, în felul lui!- Fiindcă a mirosit multe şi a iertat multe, draga mea.- Bunicuţo, dar ce dinţi mari ai!- Sunt mulţumit cu mine, de ceea ce sunt şi cine sunt, îi răspunse lupul şi sări din pat.Şi o înşfăcă pe Scufiţa Roşie în gheare, hotărât să o devoreze. Scufiţa Roşie ţipă, nu pentru că ar fifost înfricoşată de predispoziţia aparentă a lupului spre travesti, ci din cauză că îi invadase intenţionatspaţiul personal.”

Probabil că poveștile viitorului nu ne vor părea atât de amuzante...


Aroma nouă de cafea

Aroma nouă de cafea, în dimineaţa asta, mi-a purtat chihlimbarul visuluispre soare, azur şi mare.Prin cântec, contopindu-se cu cerul,chemări adânci ne picură,în suflet, uitate doruri, - şoapte reînviate de respiraţia suavă a valurilor.

O bucurie fără seamăn mă învăluie -un tainic parfum purtat de val dinspre mare.E cântecul tău de dragoste.

Unde, oare, să fii?(Irina Lucia Mihalca)

Proces

Un om a fost denunţat de vecinii săil-au văzut!noaptea săpa morminteîşi îngropa cărţile citite în grădină

a venit poliţia, a fost arestatla proces n-a regretatnici n-a semnatcând i s-a dat cuvântul(înainte de citirea sentinţei)

a declarat că singura legăturăîntre cărţile ucise după lecturăşi realitateeste semnul de carte.

(Adrian Grauenfels)

Poezie


Poezie

Combustie spontană

Combustie spontanăCând atingem cerul cu degetul cad scânteica un scurt intersenzorial –o combustie spontană se naşte când întingidegetulacolo-n centrul universului,e ca o transpunere în opera lui Michelangelo.Rotoare se-ngână automat, setate-n cămaşa luiAtlascercuite-n coroana stejarului înfipt ca un fir în gămălie.Peştilor cenuşii le cresc aripi, uscaţi de la soare–se-ndeamnă-ntr-o evaporare –bancuri însăilate ca mărgelele pătează viziuneastărilor într-o ploaie de vară.

(Valentin Tufan)

Fructat

Te-am pus la păstrarecăci afară e frig -odihneşti în coşulde fructe de pe masă.Împletită în paie gălbui,trăieşti în lanuri, sub soare -eternă spiralată…Ai răsărit primăvaradin măr,iar inima-ţi bate departe-noul alungitrămas de la Paşte.Azi, ai învăţat să mergipe picioare de măr bătrân -Ai omorât roataşi-ai prefăcut-o-n trunchi.Privirea-ţi e crăpată-ndoi irişi metalicirăsăriţi din oul de Paşte.Pe oasele tale fructatecresc ligamente de bananşi carne fină de portocal.Ai miros de deja-vuîmi răsari,coş de fructede Crăciun…

(Valentin Tufan)


Televiziune

Rădăcini și aripi

Rădăcini și aripi (Des racines et des ailes) este un serial documentar produs de France3, darcare este difuzat și pe TV5, de două ori pe lună, în ziua de miercuri, la ora 22:00. A fost creat în 1997de Patrick de Carolis și Patrick Charles. Emisiunea durează 90 de minute și îl are ca gazdă pe LuisLaforge.

Fiecare episod este axat pe o anumită regiune, țară sau un oraș și constă într-un grupaj de re-portaje despre spațiul respectiv. Rădăcinile sunt reprezentate de locurile și comunitățile prezentate,împreună cu istoria, cultura și natura specifică, iar aripile sunt oamenii care fac ca toate acestea săexiste în continuare, prin păstrare, reconstrucție și reinventare. În unele episoade, Luis Laforge discutăcu o personalitate a regiunii prezentate, dialogul fiind interpus reportajelor.

Sunt alese, de obicei, regiuni din Franța, dar au fost și emisiuni dedicate Greciei, Spaniei, Belgieisau altor țări. Ultima emisiune văzută s-a concentrat asupra minunatei Provențe. Pe urmele unui pilotde elicopter, implicat, datorită meseriei, în multe activități ale comunităților din zonă, am descoperitpeisajele extraordinare ale regiunii, care alternează între munte și mare, între albul calcarului, verdelemaquisului și albastrul râurilor și al Mediteranei. În acest cadru își desfășoară activitatea restauratoriiunui sat tradițional, părăsit în urmă cu 70 de ani, un naturalist care salvează animalele sălbatice, răniteîn diferite împrejurări, o familie care readuce la viață culturile de lavandă, un bătrân care cultivă celemai bune lămâi din lume și un american care organizează excursii ecvestre pentru turiști. Reportajelesunt construite în jurul acestor oameni diferiți prin natura activităților lor, dar pe care faptele și pasiuneacare le determină îi fac la fel de frumoși. Toate reportajele sunt realizate impecabil, dar cel mai intere-sant dintre ele, poate datorită ineditului, mi s-a părut cel despre cultivatorii de lavandă. N-aș fi bănuitcă în spatele unei picături de ulei de lavandă stă atâta muncă. De la plantare până la recoltare, apoi dela recoltare până la distilare sunt o mulțime de pași, iar pentru unii dintre aceștia nu s-au inventat încămașini care să suplinească omul. Astfel, dacă plantarea și recoltarea se fac cu mașini, uscarea nu sepoate face decât prin muncă manuală, întorsul lavandei cu furca necesitând adaptarea mișcărilor pentruca boabele să nu se desprindă. Presarea plantelor în cazanele de distilat se face cu picioarele, astfelasigurându-se circulația optimă a aburului în etapa finală a producției.

Am remarcat din nou finețea realizatorilor francezi de documentare, care știu să contureze per-sonaje puternice și să surprindă poveștile în curgerea lor, fără senzaționalisme, fără șapte mii de teoriiși ipoteze. Este vorba, în definitiv, de profunzimea realizării. Cele 90 de minute ale emisiunii trec re-pede, iar la sfârșit nu rămâi doar cu o sumă de informații noi (pe care, poate, le vei uita repede), ci cuo viziune amplă, în care informația este nuanțată de frumusețe.

Gheorghe Marian Neguțu


InterNeTsantNavigatorul din fotoliu

O aglomerare de pixeli care te face să gândești

Am scris în numărul trecut desprejocurile celor de la Molleindustria.org,impresionat de originalitatea și profun-zimea lor. Every day the same dream estecel mai bun joc al lor și a fost realizat înmare parte de Paolo Pedercini, liderulechipei din jurul site-ului. Deși simplă cagrafică și gameplay, creația sa depășește limitele obișnuite ale jocului video, prin multitudineasemnificațiilor și a întrebărilor pe care le generează.

Povestea

Controlezi un personaj masculin, cu trăsături vagi, care lucrează pentru o corporație, într-un birou detip cubic. Fiecare zi se desfășoară la fel: te trezești și oprești alarma, te îmbraci, schimbi două vorbecu soția, te urci în mașină și înfrunți traficul aglomerat, ajungi la serviciu, unde șeful te ceartă că ai în-târziat, apoi te duci la biroul tău, identic cu al celorlați angajați, care seamănă leit cu tine. În liftul cucare cobori din clădirea în care locuiești întâlnești zilnic o bătrână, care îți spune că ai cinci lucruri defăcut ca să devii un om nou. Descoperi apoi că dacă mergi în direcția opusă parcării de lângă locuință,

te întâlnești cu un vagabond care îți spune să-l urmezi dacă vrei să găsești un loc liniștit. El te duce lacimitir. Te dai jos din mașină și mângâi o vacă. Înainte de intrarea de la locul de muncă, vei prinde ofrunză care cade și o vei privi. Te duci la serviciu dezbrăcat și ești concediat. Apoi te urci pe clădire șite arunci. Acestea sunt cele cinci lucruri de care îți vorbea bătrâna. Dar jocul nu se termină aici. Onouă zi începe, faci aceleași acțiuni, dar ceva este schimbat. Toate celelalte personaje au dispărut.Ajungi la birou, te urci pe clădire și acolo te vezi (sau vezi un ultim angajat) care se aruncă. Și joculte trimite la genericul de început.


Semnificații

Alienarea este tema principală a jocului. Per-sonajul este omul modern, care își pierde indi-vidualitatea în fața rutinei zilnice, în caremunca deține rolul principal. Singurele cuvintepe care i le adresează soția sunt: „Grăbește-te,o să întârzii!” Traficul este blocat de oameni care se duc și ei la serviciu. Lucrul într-un birou de tip„cutie”, alături de alți oameni care lucrează în birouri de același tip, care fac aceeași activitate, estereprezentativ în acest sens, făcând referire, totodată, la înstrăinarea dintre oameni, respectiv dintre omși munca sa. Într-un astfel de univers alb-negru (la propriu), în care individul se transformă într-unautomat, convențiile sociale înlocuiesc voința proprie și sunt urmate până la absurd. Personajul esteconcediat nu pentru că a venit dezbrăcat la serviciu, ci pentru că nu poartă cravată. Viața însăși este oconvenție: personajul are o soție, un serviciu la care merge zilnic, o mașină. Societatea îți spune căfără acestea existența ta nu este împlinită, tu urmezi convenția fără să-ți pui întrebări, iar urmarea estealienarea sau, în cel mai bun caz (dar nu în cazul de față), acea fericire paradoxală despre care GillesLipovetski a scris o minunată carte. Cele cinci lucruri care ar trebui să îl transforme într-un om noupe omul nostru reprezintă încercări de evadare, dar și de căutare a unui sens. Finalul ne demonstrează,însă, că nu există scăpare nici în frumusețea naturii, nici în acceptarea trecerii timpului și a morții,nici în încălcarea regulilor, nici măcar în televizor (singurul obiect colorat din joc). Interesant este căpoți face cele cinci acțiuni în orice ordine, astfel că poți „sinucide” personajul de la început, pentru că

va începe o nouă zi. Însă finalul (dispariția celorlaltepersonaje, cu excepția omului identic cu tine pe careîl vezi că se aruncă de pe clădire) nu se declanșeazăpână când nu le faci pe toate. La prima vedere pareo greșeală, dar este vorba, de fapt, de lipsa de sensa existenței și, implicit, a evenimentelor care o com-pun, astfel încât ordinea acestora nici nu contează.Finalul este deschis interpretărilor. Omul care searuncă de pe clădire, identic cu eroul nostru, poatefi o reflecție a acestuia care arată că, după moarte,nu mai există nimic. Ultima zi din joc este doar oreducere la absurd, cu scopul de a demonstra că,odată cu dispariția individului, dispar și timpul, șioamenii, depozitarii acestuia, lumea dovedindu-sedoar o reprezentare. Noul om de care vorbea bătrâna(prin exprimare, ea pare un exponent al mijloacelorde informare în masă, care ne propun, ambalate în

cifre, tot felul de soluții la problemele noastre: „Five more steps and you’ll be a new person” spuneea), implicit schimbarea sinelui, nu există. Alienarea, convențiile sunt inefabile omului și nu poțischimba acest fapt. Deși nu pare, această interpretare se suprapune unui mesaj optimist: dacă nu poțischimba realitatea interioară, dar nici nu poți evada din lumea asta (doar o reprezentare) către alta,înseamnă că sinuciderea nu este o soluție. Există vreo soluție? Poate doar acceptarea faptului că ba-

InterNeTsant


nalitatea vieții este firească (la final, apare genericul de început, iar jocul se reia). A doua interpretare, mai plauzibilă, nu este optimistă. Omul care se trezește în ultima zi este

un alt angajat. Cum restul oamenilor nu mai există, înseamnă că toți ceilalți s-au sinucis, asemeneacelui care se aruncă de pe clădire în fața lui, iar eroul nostru este următorul la rând... Este o lume încare moartea omului este doar o absență, o cifră lipsă din coada unui număr, iar sinuciderea poate fi osoluție. În întreg jocul este sesizabilă viziunea politică de stânga a creatorului, însă, în această inter-pretare a finalului, aceasta devine dominantă. Jocul este, evident, și o critică la adresa capitalismului,dar, din fericire, nu la un nivel la care celelalte sensuri ar fi suprimate.

O viziune existențialistă

În Every day the same dream se pot identifica ușor idei ale existențialismului, în special ale celui sar-trian. Nu știu dacă Paolo Pedercini le-a inclus intenționat sau dacă le-a asimilat și retransmis fără săvrea. Cert este că aceste idei există în „text”. Eroul nostru pare cuprins de Greața lui Antoine Roquentin,stare care revelează conștiința propriului corp și a finitudinii sale. Cei cinci pași pe care îi face pro-tagonistul din joc la îndemnul bătrânei sunt o încercare de căutare a unui sens într-o lume contingentă,de unde, conform lui Sartre, reiese absurdul existenței umane. În prima interpretare, problema sinu-ciderii (de sorginte camusiană) pare mai importantă. În cea de-a doua interpretare, moartea este doarun fapt exterior. Revenind la viziunea sartriană, ultima zi din joc demonstrează că nu există moarteparticulară sau generală. Cum nu controlăm personajul care, cu o zi înainte a murit, ci un alt personaj,se anulează posibilitatea de a experimenta altceva după moarte. Astfel, conștientizarea morții nu arenicio importanță pentru existență.

Mai mult decât un joc

Every day the same dream nu este un joc neobișnuit doar pentru complexitatea ideilor expuse, ci șiprin modul în care folosește mecanismele jocului și obișnuințele jucătorului. În majoritatea jocurilorexistă un scop final, care nu poate fi atins decât dacă sunt urmați anumiți pași. Atingerea scopuluiînseamnă victorie. Aici nu există opoziția victorie/„game over” , dar, pentru a menține atenția și curi-ozitatea jucătorului, creatorul s-a folosit de nevoia acestuia de a parcurge un traseu cu „obstacole”(pașii indicați de bătrână), corespunzător unei structuri narative simple, specifice jocului video: intro-ducere-intrigă-căutare/luptă/simulare-atingerea scopului-victoria. Jocurile video au la bază, de fapt, ostructură simplă, dar specifică existenței umane: efort-recompensă. De obicei, recompensa estereprezentată de un punctaj, de un text, filmuleț sau o imagine care completează povestea. Aici nuexistă așa ceva, ba chiar există o similaritate între parcursul personajului - care muncește zi de zi, fărănicio recompensă - și parcursul jucătorului - care termină jocul, dar, la fel, nu primește niciorecompensă. Și de ce ar fi recompensat omul din fața ecranului, dacă personajul său nici măcar nusupraviețuiește? Iarăși revenim la contrastul dintre parcursul jocului și obișnuințele jucătorului, pentrucare moartea protagonistului înseamnă sfârșitul jocului. Aici, protagonistul este, practic, condamnatla moarte de la început, parcă pentru a evidenția faptul că orice personaj, din orice joc, este, până laurmă, doar o aglomerare de pixeli, în spatele căruia se află zeul jucător.

InterNeTsant


Peste gard


Orizonturi literare

Numărul din octombrie al revistei Orizonturi Literare îşi propune să spargă barierele tăcerii.Aşa a luat naştere prima melodie a revistei, cu acelaşi nume, compusă de artistul Bolea Marian (Dume)care acordă și un interviu revistei.

În paginile revistei se regăsesc, de asemenea, tinere condeie cărora li se oferă şansa de a-şi dez-volta potenţialul creator.

Diana-Adriana Matei

De citit

Ioan Fărmuș – Privind înapoi, cititorul. Ipostaze ale lectorului în prozaromânească Ioan Fărmuș ne propune o călătorie prin operele lui Ion Budai-Deleanu, Al. Odobescu,I.L. Caragiale, Camil Petrescu, Mircea Horia Simionescu și Mircea Cărtărescu prin intermediul cititorului. Așadar, receptarea se mută din fundalul criticii în prim-plan, rezultatul fiind o lucrare originală, plină de substanță. Datorită elaborării conceptuale și a acuității interpretative, lucrarea de față se impune ca un punct de reper în critica românească.Ed. Cartea Românească, Colecția Critică și istorie literară, 2013 296 pp., (G.M.N.)

Barbey d’Aurevilly - DandysmulDandyul era, în secolul al XIX-lea, un individ îmbrăcat excentric și cu o atitudine pe măsură. După doar o jumătate de secol, dandysmul devine un fenomen social, un modde a fi pentru persoane din înalta clasă, dar și un mod de a crea. Cele două eseuri din acest volum surpind esența dandysmului, dar și drumul său în istorie și în artă. În addenda, regăsim fragmente din autori străini și români care surprind figurile unor dandyreali, precum Baudelaire ori Mateiu Caragiale, sau ficționali, precum Dorian Gray.Ed. Polirom, colecția Eseuri și confesiuni, 2013, 224 pp. (G.M.N.)

Lobsang Rampa – Cunoaşterea de sineÎn paginile acestui volum descoperim, în primul rând, o lectură plăcută, atât prin lejeritatea limbajului utilizat, cât şi prin muzicalitatea acestuia .Cunoaşterea de sine se face realizată doar în momentul în care ajungem să atingem punctul de zenit al reinventării personale.Ed. Herald, Colecția Scrieri inițiatice, 2013, 240 pp. (D.A.M.)

Hande Altayli – SuferințaSuferinţa se manifestă în diverse moduri de ordin intern sau extern, declanşatoare fiind,mai mult decât influenţele exterioare propriu zise, subjugarea. Recapitulând viaţa, de lacandoarea juvenilă până la plenitudinea maturităţii, Hande Altayli se opreşte însă, întreextreme, acestea constituind însăşi suferinţa de a conştientiza că ai conştiinţă. Suferinţaprin maturizare implică varii reacţii declanşatoare în sfera comportamentală a individului.Editura Univers, 2009, 208 pp. (D.A.M.)


R.O.C.A.D.Arocada.webs.com

ISSN 2286 ˘ 1610 ISSN−L 2286 ˘ 1610

R o c a d a 6

Documents

Transcript of R o c a d a 6