Preşedinte: Ioan VaradinRedactor şef: Puiu G. TimofteRedactor: Gheorghe BujdeiMembri:Martin SchaserVasile OprişGabriela BujdeiCorneliu BudaDorin GrigoroşiţăIoan Mandici

Colegiul de redacţie:

2

Un loc la care mă gândesc întodeauna cu drag este casa părintească unde am crescut. Cred că fiecare din noi ne amintim de multe lucruri petrecute acolo de-a lungul copilăriei. Copii fiind

ne aşezam în jurul mamei care ne spunea multe poveşti, o amintire vie şi plăcută, era aceea când ne vorbea despre viaţa lui Isus. Cât de dulce este amintirea locului unde am primit mântuirea, dar cel mai iubit loc dintre toate este locul unde Domnul Isus a suferit pentru ca noi să putem primi viaţa veşnică, dealul Căpăţânii (Golgota).

Din toate marile evenimente istorice care au avut loc până atunci şi de atunci încoace nici unul dintre ele nu erau atât de important în istoria omenirii ca acesta de la Golgota. În acest eveniment era implicat direct Fiul lui Dumnezeu, care din dragostea Lui pentru omenire a acceptat să împlinească planul de mântuire făcut de Tatăl. Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” Încă din grădina Eden de când omul a căzut în păcat Dumnezeu Tatăl a făcut un plan de salvare a omenirii, în care Dumezeu Fiul a trebuit să plătească preţul cel mare.

Golgota a fost locul suferinţei.De multe ori suferă omul pentru păcatele lui, dar Isus nu a

făcut nici un păcat. Apostolul Petru scrie în 1Petru 2:22 „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. Domnul Isus a suferit pentru păcatele noastre. 1Petru 3:18 „Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Marea cauză a suferinţei lui Isus a fost păcatul omenirii, deşi Isus a fost divin, curat şi sfânt, L-au tratat ca pe un criminal. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”.

Isus poartă cele cinci răni sângerânde, în mâinile Lui, în picioarele Lui, în coasta Lui şi în fruntea înţepată de spini. Hristos a

Mulţumim celor care au colaborat la realizarea acestui număr. Fără articolele dumneavoastră revista nu poate exista. Ne cerem scuze pentru articolele nepublicate În limita posibilităţilor vom încerca să le publicăm în numerele viitoare. Vă aşteptăm din nou pentru următorul număr cu tot ceea ce Dumnezeu vă pune pe inimă: articole, poezii, sugestii, întrebări. Următorul număr, va apărea aproximativ la data de 15.06.2010 şi vom avea ca temă principală creşterea spirituală, asemănarea cu Isus, ţinta credinciosului, etc.

Suferinţele Mântuitorului suferit trupeşte dar şi sufleteşte din cauza păcătoşilor pentru că voia să-i împace cu Dumnezeu Tatăl.

În călătoria noastră pe acest pământ cu părere de rău trebuie să spun că mulţi oameni se poticnesc în dorinţa de a-L urma pe Hristos, pentru că nu vor să sufere.

Biblia ne spune că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui (Gen. 1:26), dar prin neascultare a căzut în păcat. Dumnezeu urăşte şi pedepseşte păcatul.

În Matei 27:46, Isus pe cruce striga „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit…”. Hristos a simţit că a fost lăsat singur în acel moment în care a devenit reprezentantul lumii păcătoase. Trădat de unul din ucenici, renegat de altul, ceilalţi L-au părăsit şi au fugit. Mai mult ca atât omenii Îl socoteau ca un înşelător, un răzvrătit împotriva legii, un blasfemitor împotriva lui Dumnezeu. Dar El era nevinovat!

În timpul când Isus era atârnat pe lemnul crucii între pământ şi cer, El a fost ca un spectacol pentru univers. În jurul Lui s-au adunat o mulţime amestecată de omeni care reprezentau diferite categorii, care se uită până în ziua de azi la cruce fiecare având un punct de vedere diferit şi totodată ajungând la concluzii diferite. Printre ei erau şi acei oameni care au făcut parte din mulţimea prezentă la înălţarea lui Isus. Au fost privitori, binevoitori şi răuvoitori, unii care Îl plâgeau pe Isus iar alţii care abia aşteptau momentul badjocoririi, şi al morţii lui Hristos. Dar crucea a fost locul triumfului, calea de scăpare pentru cel păcătos.

Toţi pot fi împăcaţi cu Tatăl prin Hristos. VREI SA FII SI TU?.

Daniel Viţelar

Din cuprins:

-Suferinţele Mântuitorului-Credincioşia-Culmi spirituale-A înviat Hristos-Să învăţăm blândeţea-Poruncile înnoite-Roada Duhului-Ai coloană vertebrală?-Interviu Ioan Vlas-Înfrânarea poftelor-Moartea domnului Lăzărescu-Înfrânarea poftelor un dar...-Istoric Kapfenberg-Conferinţa adolescenţilor

editorial

CREDINCIOŞIA

3

Punctele mele cardinale, atunci când meditez la această temă, ar fi:

1. Dumnezeu. Apoi, o mie de veacuri şi mai bine depărtare. Inegalabil. Sfânt. Desăvârşit.

2. Avraam, ca rob al lui Dumnezeu şi tatăl lui Isaac, mergând atât de departe în credincioşia sa, încât e hotărât să pregătească altarul de jertfă cu sânge din propriul său sânge.

3. Iov, nelepădându-se de Creator nici atunci când moartea i-ar fi fost o dezlegare. Până la moarte şi dincolo de ea...

Noi ne jurăm credinţă la bine şi la rău, până când moartea ne va despărţi, pecetluindu-ne juruinţa cu un sărut şi un inel, care, uneori, se schimbă în cătuşă. Credincioşie nu înseamnă prizonierat, la fel de bine cum robul nu înseamnă rob, când la mijloc sunt dragostea, uitarea de sine, sacrificiul

Cu riscul de a stârni dezapro-barea unora, îndrăznesc să spun că unul din acele puncte cardinale ale mele, pe o cu totul altă scară, este şi câinele. Nu degeaba vorba „credin-cios ca un câine”. Locuiam într-un cartier la marginea oraşului, destul de nobil pentru a nu se numi „mahala”, destul de îndepărtat pentru a nu se numi „modern”. Aveam o casă şi un animal pe lângă ea, cum se cuvenea unui om gospodar. Şi un câine.

Se petrecea pe vremea când pisica prindea şoareci, iar câinele stătea pe lanţ. Poveste de ieri... Lupu, acest căţel, m-a însoţit câţiva ani buni din copilărie, fără să-mi dau seama de credincioşia sa atunci, cu mintea mea de copil. Dimpotrivă, lătratul său, în miez de noapte, când paşii furişaţi încercau să-şi facă drum la poarta

noastră, îmi tulbura somnul. Atâta tot. El exista pur şi simplu. Era un ceva necesar, dar care nu avea voie să deranjeze, ci să existe în tăcere şi cu folos. Sunt sigură, această gândire de copil o au mulţi dintre noi, când e vorba de Dumnezeu. El e sus în ceruri, dar trebuie să fie şi aici, când îl chemăm. Apoi să urce iar în cerul Său, fără să ne ceară socoteală.

Într-o bună zi ne-am adunat tot ce-am avut într-o boccea şi-am bătut calea către oraş, sătui de mediocritate şi plictis. Şi pentru că, pe vremea aceea, nu era moda câinelui de interior, nici a conservelor Whiskas, fără prea multă strângere de inimă, ne-am luat adio şi de la Lupu, lăsându-l „zestre” noilor stăpâni ai casei. Vreţi să aflaţi urmarea?

Mă doare sufletul, încă. Şi mi-e ruşine. De supărare şi refuzând să slujească noilor stăpâni, s-a stins nu mult după aceea. Iar noi, doar după patru ani, ne-am reîntors de unde am venit. Nu cu ifose de orăşeni, dar nici mai întelepţi.

Şi cu o mare pierdere: acea făptură credincioasă, din mâna lui Dumnezeu venită, care a ales să moară, decât să trăiască fără de noi... Credincioşie, în traducerea originală, înseamnă! PISTIS, adică demn de încredere. Statornic.

Cel pe care te poţi baza. Fidelitate. Gândul mă duce, automat, la căsnicie.

Aici, ca şi în relaţia cu Dumnezeu, e nevoie de credincioşie totală mai mult ca orice! Acel primordial fior de dragoste chimică vine şi pleacă şi lasă urme şi revine şi dispare, reapare... Şi, Doamne

mare, ţine-l cât mai mult între noi! Dar credincioşia e sfântă, e DA şi AMIN. E temelia. Fără de ea, nimic nu e, nici măcar dragostea nu poate dăinui.

Dacă o dată, o singură dată, se strecoară umbra îndoielii, totul se spulberă, se năruie cerul... Un alt exmplu de om credincios e Daniel, în groapa cu lei. Aceşti lei, în zilele noastre, ar putea simboliza piedicile şi ispitele vieţii moderne, a prea-marii libertăţi a credinţei, ce poate duce la hibernare şi, treptat, la moartea spirituală.

Ce mai înseamnă pentru mine credincioşie? Luxul de a-ţi putea odihni ochii, închişi, doar întinzându-ţi mâna după ceva anume, convins că acel ceva se află acolo. A te putea bate în piept strigând: „Soţia/soţul meu e curat. Neîntinat. Mă-ncred în el!” În credincioşie, cel ce ţi-e alături se contopeşte cu tine, pas cu pas, suflare cu suflare. Până la ultima suflare.

Credincioşia, noi ne-o jurăm până la moarte. Dar credincioşia lui Dumnezeu ţine în veci. Mesajul meu, în încheiere: „Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu.

El este un Dumnezeu credincios şi îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.” (Deut. 7:9)

Lidia Florian

Deseori ne întrebăm: care sunt semnele unui credincios plin de Duhul Sfânt? Şi nu rareori auzim că vorbirea în alte limbi la rugăciune. Dar ar putea aceasta să dea adevărata notă de spiritualitate? În nici un caz ca un semn unic. Biblia spune că după roadă vor fi cunoscuţi adevătaţii credincioşi. Iată de ce apostolul spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Gal. 5:16), şi apoi descrie roada Duhului în viaţa omului duhovnicesc: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23). Iată un nou mod de viaţă pe care-l vor trăi cei călăuziţi de Duhul Sfânt. Aceştia vor umbla pe cele mai înalte culmi spirituale care sunt:

Culmea îndelungii răbdări. Auzim mereu oameni din toate categoriile că nu mai suportă anumite situaţii, nu mai au răbdare cu diferite persoane... că-i scot din sărite..., copiii nu-i mai ascultă şi nu mai au răbdare cu ei. Uneori copiii nu mai pot răbda pe părinţii lor şi abia aşteaptă să devină independenţi. Provocările zilnice ale vieţii par a ne epuiza răbdarea la maximum. Biblia nu ne cere numai să ne bucurăm în necazuri, cum aminteam la culmea bucuriei, ci şi să ne uităm la ceea ce lucrează

UMBLAREA CREDINCIOSULUI

PRIN DUHUL

evenimentele nedorite şi necazurile în viaţa noastră. „Căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţa în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (Rom. 5:3-4). Ca să putem înţelege scopul lui Dumnezeu şi motivaţiile apostolului care scrie evreilor este drept „să ne uităm ţinţă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu” (Evr. 12:2). În săptămâna patimilor Domnul Isus ne-a dat o lecţie cu totul deosebită în ce priveste îndelunga răbdare, prin tăcerea şi acceptarea suferinţei, batjocurii şi morţii pe cruce, uitându-se dincolo de evenimente. Astfel putem spune: culmea îndelungii răbdări este să priveşti totdeauna la sfârşitul fericit al evenimentelor grele.

Culmea bunătăţii. Ce minunat vorbesc psalmiştii despre bunătatea lui Dumnezeu în relaţie cu noi oamenii. „Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Ps. 103:8), „plin de bunătate” (Ps. 145:8), „bunătatea Domnului umple pământul” (Ps. 33:5). „Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri, şi credincioşia Ta până la nori” (Ps. 36:5). „Ascultă-mă, Doamne, căci bunătatea Ta este nemărginită” (Ps. 69:16). „Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor...” (Ps. 103:17).

4

Dar ce putem noi spune despre bunătatea noastră în relaţie cu semenii noştri? Avem noi o atitudine asemănătoare cu a Părintelui nostru ceresc? David, omul după inima lui Dumnezeu ne este un model în privinţa bunătăţii. El aduce la masa sa pe un olog care de drept nu avea voie să manânce la masa împăratului. Ne aducem aminte de întrebarea pe care o ridică el: Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”... (2 Sam. 9:3). Iată întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem şi noi în relaţie cu semenii noştri. David deci ne îndrumă spre această înălţime spirituală deosebită şi ne învaţă: Culmea bunătăţii este să te porţi cu semenii tăi cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu.

Culmea facerii de bine. Atunci când Dumnezeu a trimis pe apostolul Petru în casa lui Corneliu, în timp ce predica Cuvântul, apostolul nu uită să menţioneze că Fiul lui Dumnezeu umbla din loc în loc şi făcea bine oamenilor. „...Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). Petru şi Ioan vindecă pe ologul de la Poarta Frumoasa şi sunt traşi la răspundere pentru o binefacere. „Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine, făcută unui om bolnav, şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat” (Fapte 4:9). Atât Domnul Isus cât şi apostolii au fost gata să facă bine oamenilor. Şi noi suntem orientaţi să facem bine celor care ne fac bine, căci dacă cineva ne face un bine ne simţim oarecum datori să-i întoarcem binele făcut. Cuvântul înţeleptului ne motivează şi el la binefacere: „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poţi s-o faci” (Prov. 3:27). Dar culmea binefacerii, care este? Domnul Isus ne-o predică pe munte, în Matei 5:44: Culmea facerii de bine este să faci bine celor care te urăsc. Ştii pe cineva care nu te agrează, care nu te poate suferi? Planifică să-i faci un bine şi apoi urmăreşte efectul faptei tale.

Culmea credincioşiei. Credincioşia este unul din atributele lui Dumnezeu. El este credincios făgăduinţelor pe care le-a făcut oamenilor. Nu tot aşa se întâmplă şi cu oamenii care fac multe promisiuni semenilor şi lui Dumnezeu mai ales în vreme de nevoi, iar după ce sunt ajutaţi şi scăpaţi uită repede de făgăduinţele făcute. Credincioşii, ca şi cei mai puţin credincioşi, când trec prin situaţii limită sau fără ieşire, din perspectiva lor, se roagă deseori lui Dumnezeu şi-I fac promisiuni: „Doamne dacă mă vei scăpa din acest necaz... dacă mă vei ajuta să iau acest examen... dacă îmi vei da un loc de muncă... şi dacă îmi vei vindeca fetiţa... atunci eu...”. Vrem să-L determinăm pe Dumnezeu, prin promisiunile pe care I le facem, să facă ce-I cerem. Suntem tentaţi să facem juruinţe de tot felul. Biblia spune: „Faceţi juruinţe Domnului, Dumnezeului vostru, şi împliniţi-le!” (Ps. 76:11). „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o” (Ecl. 5:4). Dacă ştim că nu ne putem ţine de făgăduinţele făcute, iată ce spune înţeleptul: „Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” (Ecl. 5:5). Dar şi oamenilor suntem tentaţi să le facem juruinţe şi făgăduinţe pentru obţinerea unor favoruri de care nu vrem să ne lipsim dar atunci e important să ne ţinem de ce am promis. „El (credinciosul) nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Ps. 15:4 ). Culmea credincioşiei este să-ţi ţii toate promisiunile care ţi-au ieşit de pe buze!

Culmea blândeţei. Nu puţine sunt ocaziile în care provocările semenilor „ne scot din sărite”, şi ne pun într-o stare de mânie, gata să explodăm. Tendinţa de apărare sau de justificare este prima atunci când cineva ne pune întrebarea: de ce? Sau întrebarea: cum de? Dacă cineva ne critică pentru vreo greşeală suntem la fel tentaţi să justificăm imediat şi să spunem: dar ştii că... dacă cineva loveşte în poziţia pe care o putem deţine într-un anumit mediu social, îl repezim imediat spunând: Cum? Tu îndrăzneşti să vorbeşti... Nu ştii că eu sunt... Apostolu Iacov ne învaţă cum să devenim stăpâni pe vistieria inimii noastre. „Ştiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” (Iac. 1:19-20). Despre Domnul Isus ne spune Cuvântul Scripturii că la cele mai grele provocări şi în cele mai grele încercări nu şi-a deschis gura (în săptămâna patimilor). Iar Moise omul lui Dumnezeu numit şi cel mai blând om de pe faţa pământului (Num. 12:3) ne învaţă ca şi Domnul Isus despre culmea blândeţei. Când este atacat el sau poziţia sa el mijloceşte pentru împotrivitorii săi. Culmea blândeţei este să mijloceşti pentru cei ce se ridică împotriva ta! Ai vreun împotrivitor? Fă dovada blândeţei tale mijlocind pentru iertarea lui.

Culmea înfrânării poftelor. Deseori auzim cuvinte ca: „Nu am rezistat tentaţiei! Nu am putut să mă stăpânesc! Ce văd ochii nu lasă inima” Sunt oare simţurile noastre vinovate? A greşit Dumnezeu că ne-a înzestrat cu vedere? Nu, în nici un caz. Dar unde poate fi atunci problema? Problema este la nestăpânirea noastră când suntem ispitiţi de poftele noastre şi momiţi. Aici cad deseori credincioşii în păcat. Iată ce spune apostolul Iacov. „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iac. 1:13-15). Cum vom putea noi birui poftele? Pavel spune că o soluţie este fuga de ele: „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Tim. 2:22). Locul de refugiu este un grup de oameni evlavioşi. Deşi sunt mai multe soluţii pentru poftele noastre, cum ar fi: „nu-ţi opri ochii asupra” sau „pune-ţi un cuţit în gât”, etc., doresc să închei cu soluţia apostolului Pavel. „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor. 9:27). Iată culmea înfrânării poftelor este să mă port aspru cu trupul meu şi să-l ţin în stăpânire!

Cât de minunată poate fi umblarea prin Duhul a celor credincioşi! Împotriva unui aşa mod de viaţă nu este lege! Dacă n-am ajuns pe aceste culmi spirituale ar fi drept să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt care ne poate însoţi şi conduce pe cele mai înalte culmi cu Domnul. Iată o rugăciune care ni s-ar potrivi şi nouă: „de la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită, şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” (Ps. 61:2).

Martin Schaser

5

6

În aproape 300 de profeţii, Biblia relatează despre venirea Lui Mesia trimisul lui Dumnezeu

pentru o misiune specială, răscumpărarea omului din păcat.

De-a lungul istoriei au fost oameni care au susţinut că au un mesaj special pentru omenire,

au convins prin învăţăturile lor mulţi oameni care mai apoi i-au urmat, apoi au murit, au rămas învăţăturile şi oamenii care au practicat acele învăţături, despre venirea lor nu au fost profeţii care să anticipeze venirea lor. Este uluitor că cele aproape 300 de profeţii îşi au împlinirea într-o singură persoană: Domnul Isus Hristos.

Luca 24:44-46 Isus le-a zis: „Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se

A înviat a treia zi după Scripturi

împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi”.

Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile, şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi”.

Să urmărim câteva din profeţiile şi împlinirea lor, referitoare în mod special la suferinţele şi învierea Domnului Isus Hristos, să lăsăm ca Duhul lui Dumnezeu să mişte inimile noastre spre a crede că El, Isus Hristos, este Mesia singurul din Univers care putea realiza lucrarea de mântuire a omului aşa după cum era profeţit.

Profeţie: Numeri 21:8-9 Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un

şarpe înfocat, şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat, şi va privi spre el, va trăi.”

Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe, şi privea spre şarpele de aramă, trăia.

Împlinire: Ioan 3:14-15 „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot

aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Profeţie: Psalmi 16:10 „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea”.

Împlinire: Fapte 2:25-28; 31. Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima, şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Mi-ai făcut cunoscute căile vieţii, şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă”.

V. 31 despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul Lui nu va vedea putrezirea.

Profeţie: Isaia 53:5 „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”.

Împlinire: 1 Petru 2:22-24 „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea Dreptului Judecător.

El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire: „prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”.

Doresc ca versetele din 1 Petru 1:8-9 să fie o mângâiere pentru toţi acei care citesc aceste rânduri: 1 Petru 1:8-9 „...pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre”.

Corneliu Buda

7

„…învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”

Necesitatea imperioasă a învăţării: „Cine are carte, are parte” sau, cum spun alţii, „…are din ce citi”.

A trecut vremea sau poate am trecut noi prin timp… devenind mai ocupaţi, mai grăbiţi, mai superficiali; alte priorităţi s-au strecurat în calendarul nostru. Chiar dacă mijloacele de comunicare, sursele de informare şi factorii ce facilitează o învăţare rapidă au evoluat într-un ritm galopant, învăţătura a rămas de maximă importanţă şi de continuă actualitate. Foloasele ei de necontestat sunt evidente pentru orice om cu minte sănătoasă. Nu doar în domeniul clasic de informare, ci de jur împrejur, la tot pasul, împrejurările prin care trecem ne oferă felurite şi uneori neaşteptate surse de învăţătură. Spune poetul creştin:

„Învaţă de la ape să ai statornic drum,Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum…Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,Învaţă de la piatră cât trebuie să spui…Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,Învaţă de la nufăr să fii mereu curat…Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea, Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea…Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,Şi mielul să te-nveţe să ai blândeţea sa,Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,Învaţă de la toate că totu-i trecător…Ia seama, fiu al Jertfei, prin lumea-n care treciSă-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci”

În Sfânta Scriptură găsim că „nebunului nu-i este de învăţătură, ci vrea să arate ce ştie el” Prov. 18:2

Cei mai mulţi neglijează învăţătura; frica de Domnul ne direcţionează înspre a fi înţelepţi şi a învăţa fără încetare. Omul cu adevărat înţelept nu consideră niciodată că a isprăvit procesul învăţării.

De ce tocmai… blândeţea? Conştient sau nu, fiecare dorinţă de învăţare este motivată de un scop uneori declarat, alteori tainic - putem să învăţăm a o folosi mai eficient. În lumea din jurul nostru există un sistem de valori după care se clasifică oamenii (mai bogaţi, mai înţelepţi, mai influenţi, mai puternici,…). Cei care doresc să trăiască mai uşor, învaţă cum să profite de tot ce este mai bun aici, pe pământ.

Copiii lui Dumnezeu sunt născuţi din nou într-o altă împărăţie („ei nu mai sunt din lume…” Ioan 17:16) - împărăţie guvernată de alte legi, cu alte principii şi priorităţi. De aceea cei ce sunt născuţi din Dumnezeu, îşi concentrează toată atenţia spre a-şi însuşi adevăratele comori.

Blândeţea este mai mult decât o însuşire sau trăsătură de caracter al credinciosului. Ea este felul credinciosului de a fi. De aceea, însuşi Mântuitorul Isus doreşte ca toţi cei ce-I poartă Numele să şi-o însuşească; mai mult, El însuşi se implică oferind sprijinul Său personal „Învăţaţi de la Mine…”

Cum am putea învăţa blândeţea? Le spune Domnul Isus ucenicilor: „Învăţaţi de la Mine…”. La fel ne spune

Să învăţăm… blândeţea! matei 11:29

şi nouă astăzi… am putea învăţa temeinic blândeţea aţintindu-ne privirile la „Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Domnul Isus”. Ţinând pasul nostru mereu aproape de El. Începând a practica învăţătura, aşa cum ne îndruma El. Poate că va fi necesar un exerciţiu susţinut, de lungă durată, fragmentat uneori de eşecuri, dar îndrăzniţi!… Dumnezeu a reuşit să transforme caracterul impulsiv al unui prinţ al Egiptului antic în „cel mai blând om de pe pământ” şi de asemenea, unul din fiii tunetului, devine după 3 ani de ucenicie în şcoala Domnului Isus un apostol al iubirii.

Foloasele însuşirii blândeţei, spune Domnul Isus: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Cât de preţioasă este odihna sufletului…

Fără de ea, nimeni nu poate fi fericit, oricâtă faimă sau bogăţie ar avea pe pământ. Dimpotrivă, cine nu are odihnă sufletească este mereu chinuit de zbucium, îngrijorare şi teamă. Doar cei blânzi dobândesc adevărata odihnă.

Cei ce o au, nu ar schimba-o pentru nimic în lume. Pentru cei care nu o au, încă se poate cumpăra. Ei trebuie „să vândă tot ce au” pentru a intra în posesia ei. Mai mult, „învăţaţi de la Mine…“ – însuşindu-ne blândeţea, ajungem să ne asemănăm Învăţătorului, pe care Îl admiram, Îl iubim şi dorim să fim asemenea Lui.

Apostolul Pavel a spus „călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos”.

Într-adevăr, având privirile aţintite la El să învăţăm a ne însuşi blândeţea Lui, vom descoperi şi celelalte însuşiri ale caracterului Său, şi vom fi transformaţi după chipul Domnului Isus.

Doi tineri îndrăgostiţi care se căsătoresc îşi unesc destinele. Transformarea caracterului implică schimbarea destinului. Unitatea în viaţă determină unitatea în destin.

Kierkegaard spune: „Hristos ne este exemplu, trebuie să-I semănăm şi nu numai să profităm de pe urma Lui.” (aviz amatorilor!)

Fraţilor, să dorim să fim ca Domnul Isus, nu doar în ce priveşte destinul fericit în Împărăţia Tatălui Ceresc, ci şi pentru pacea şi bucuria ce o împărtăşim învăţând de la El în şcoala uceniciei - blândeţea.

Iacob Şoancă

„Iar a doua, asemenea ei, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mat.22:39)

Cred că acest verset este destul de clar ca să înţelegem că după iubirea de

Dumnezeu, pe locul următor este iubirea de

noi înşine, şi apoi iubirea aproapelui, pentru că dacă

nu ştim iubirea cu care ne iubim pe noi, nu vom şti cum

să-i iubim pe ceilalţi. Cât despre iubirea de noi, nu cred că este cazul să vorbim prea mult despre asta pentru că fiecare dintre noi îşi îngrijeşte cât se poate de bine:

-trupul, să fie curat, sănătos, îmbrăcat cuviincios şi odihnit.

-sufletul, învăţând, citind, studiind şi făcând activităţi diferite în societatea în care trăim.

-duhul, prin cercetarea Cuvântului, împlinirea lui, în rugăciuni, în laudă şi închinare, în părtăşie cu sfinţii Domnului, în prezenţa Duhului Sfânt.

După cum Dumnezeu ne-a iubit, ne iubeşte şi ne-a promis că va fi cu noi, după cum Isus ne-a iubit, înainte ca noi să-L iubim pe El, tot aşa şi cu aceeaşi dragoste trebuie să ne iubim unii pe alţii. Şi să iubim nu doar pe rudeniile noastre, pe apropiaţii noştri, pe prietenii noştri ci chiar şi pe duşmanii noştri (Mat. 5:44-48), dacă vrem să fim una în Hristos (Gal. 3:28).

Porunca adevăratei slujiri „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci SLUJIŢI-VĂ UNII ALTORA ÎN DRAGOSTE” (Gal.5:13).

“Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor” (Marcu 9:33-37).

După ce am învăţat să avem o relaţie bună pe verticală, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, după ce am învăţat să iubim pe aproapele nostru şi să trăim în relaţii bune cu semenii noştri, este vremea să învăţăm să slujim atât lui Dumnezeu, cât şi unii altora, şi aceasta să o facem în smerenie şi cu dragoste.

Dacă vrem să fim mari în Împărăţia

cerurilor, trebuie să ne facem aici mici, pentru ca Isus să poată să crească în noi. Trebuie să înţelegem că măreţia nu înseamnă poziţie, funcţie, conducere, putere, influenţă, titluri sau faimă, abilităţi şi succese profesionale! Adevărata slujire ne cere să fim mari în credinţă, evlavie, răbdare, înţelepciune şi stăpânire de sine (Gal. 5:22-23). Adevărata slujire ne îndeamnă la o dragoste sinceră, predare şi consacrare în lucrarea care ne-a încredinţat-o Dumnezeu, pentru care avem chemarea şi ungerea de la Duhul Sfânt şi pe care o facem spre lauda lui Dumnezeu şi spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

Cât despre cei aleşi să conducă în biserică, şi ei trebuie să fie buni slujitori şi să-i ajute pe creştini să înţeleagă şi să împlinească voia lui Dumnezeu. (1 Tim.3:1-7). Este foarte important să înţelegem faptul că Isus nu doreşte să se piardă nici unul dintre oameni, pentru că acesta a fost motivul pentru care a venit El în lume, ca să ne răscumpere pe toţi cei ce au înţeles să se facă micuţi şi să fie smeriţi, căci este scris în Mat. 18:10-14 că “Nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi”.

Marea însărcinare. După ce am înţeles că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu şi că nu-L putem iubi pe El dacă nu-l iubim pe aproapele nostru, după ce am înţeles că trebuie să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne slujim unii altora, după ce avem plinătatea Duhului lui Dumnezeu şi roada Duhului şi daruri ale Duhului, abia acum putem să facem pasul al patrulea, care este de fapt scopul lui Dumnezeu cu noi pe acest pământ.

“Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. 28:19).

După cum lui Isus i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ, tot aşa, El ne-a dat nu numai aceasta poruncă şi însărcinare, ci şi mijloacele să o putem duce la îndeplinire: “Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma” (Lc. 10:19).

Şi totuşi bucuria noastră mare nu trebuie să fie aceasta, că avem

această putere, ci de faptul că numele noastre sunt scrise în Cartea Vieţii şi că avem ocazia să ne bucurăm cu Cerul atunci când se întoarce un păcătos de la rău şi acceptă mântuirea dată în dar, ca un har nemeritat. Cine trebuie sa meargă? Doar păstorii, învăţătorii, evangheliştii sau trebuie să meargă fiecare dintre noi? Această lucrare nu este o opţiune şi nu este doar pentru categorii speciale de creştini, ci este o obligaţie a fiecărui creştin împăcat cu Hristos. Dacă noi am fost scoşi din întuneric şi aduşi la lumină, cum putem să ne permitem să-i lăsăm pe cei din jurul nostru în continuare în întuneric şi să mai credem că-i iubim!

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri...” (Matei 5:16).

Aşa cum Dumnezeu a luat chip nou în noi, tot aşa, noi trebuie să mergem în lume (ATENŢIE FOARTE MARE: NU TREBUIE SĂ ADUCEM LUMEA ÎN BISERICĂ) şi să le propovăduim Evanghelia, ca ei la rândul lor să se întoarcă, să le slujim în continuare până când Duhul Domnului va lua fiinţă în ei, ca şi ei să facă acest lucru pentru alţii. Mulţi înţeleg greşit că după ce noi am fost smulşi din întuneric şi strămutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să rupem toate legăturile cu cei din lume şi să ne „conservăm” până la revenirea Domnului! Cuvântul Scripturii ne spune în Romani 10:13-15, „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” Deci, fiecare dintre noi este dator să-L mărturisească pe Hristos nu doar în Biserica (duminica şi la unele programe speciale, din când în când), nu doar acolo unde este implicat în societate (şcoală, loc de muncă), ci să ne implicăm să facem ucenici din toate neamurile: în primul rând în familiile noastre, între românii din diaspora şi printre toate naţiunile până la marginile pământului (şi în primul rând în naţiunea austriacă, care ne-au acceptat aşa cum suntem!).

„Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”, dându-le o hrană spirituală sănătoasă, biblică, şi nu tradiţii şi încredinţări. Mulţumim Isuse pentru promisiunea făcută! „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Mihai Borze

PoruncileÎnnoite

8

Porunca adevăratei iubiri

Cu această secţiune încheiem ciclul cu tema „roada Duhului” din Gal. 5. Ultimele trei roade determină modul general de comportament al credinciosului care este călăuzit de Duhul.

Credincioşia (pistos) este un adjectiv care provine de la substantivul pistis (credinţă). Pistis (credinţă) tratează relaţia cu Dumnezeu, iar pistos (credincioşia) relaţia cu semenii noştri.

Credincioşie înseamnă să fii un om demn de încredere, de nădejde, loial şi credincios. Cel care are această roadă, are calitatea de a fi demn de încredere. Te poţi baza în întregime pe el şi al cărui cuvânt putem să-l acceptăm fără nici o rezervă. Credincioşia este calitatea pe care oamenii o caută la semenii lor şi care din păcate de multe ori lipseşte. Este acea calitate pe care o caută şi Isus la urmaşi Lui. Această virtute face o persoană să fie cum a fost slujitorul credincios din Luca 16:10-12. Personal cred că profunzimea acestui cuvânt iese la iveală atunci când realizăm că de multe ori este utilizat pentru al descrie pe Isus Hristos (Apoc. 1:5; 19:11; Evrei 3:2,6). Credincioşia ar trebui să fie cuvântul care să-l descrie pe un slujitor bun al Evangheliei. Apostolul Pavel este bucuros şi mulţumitor datorită faptului că Dumnezeu în suveranitatea Sa l-a considerat demn de încredere şi că la pus în lucrarea de slujire a semenilor 1Tim. 1:12. Este aceea probitate care te face în faţa semenilor un om cu credibilitate pentru că reprezinţi pe Cel Credincios din veşnicii.

Blândeţea (prautes), cel care are roada aceasta are capacitatea de a alina, de a calma, de a linişti. Omul blând este supus cuvântului Lui Dumnezeu şi este sensibil faţă de alţii atunci când trebuie aplicată o măsură de disciplinare. Blândeţea este de obicei contrastantă cu duritatea şi rigiditatea. Slujitorului creştin i se cere să arate

blândeţe faţă de toţi oamenii (Tit 3:2). Disciplinarea se poate aplica într-un fel care să descurajeze complet pe om şi care poate să-l ducă la deprimare şi depresie. Numai cel care are duhul blândeţii poate face din disciplinare un stimulent şi nu ceva deprimant, un mijloc care trezeşte speranţă şi nu o cauză a disperării. Blândeţea este opusul spiritului agresiv beligerant care se războieşte cu oamenii. Blândeţea face dintr-un om un rege printre oamenii. Trebuie să observăm faptul că această calitate este legată de multe ori cu Isus însuşi. „Luaţi jugul Meu asupra voastă şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29).

Cel care are blândeţe este la mijloc înte omul servil şi omul aspru.

Înfrânarea poftelor (encratia) este roada prin care putem ieşi biruitori asupra dorinţei. Poţi să te abţii, să te stăpâneşti mai cu seamă în privinţa sexualităţi. Viaţa creştinului este o viaţă disciplinată în sfera intimă. Poftele, patimile sunt învinse pentru că îşi ţine trupul sub control.

9

Roada duhului (iii) PRINCIPII PENtRU vIAţA CREştINă: CREDINCIOşIA, BLâNDEţEA

şI ÎNfRâNAREA POftELOR

Nimeni nu poate avea această calitate fără puterea duhului lui Dumnezeu. Nici un om nu poate să îşi învingă impulsurile firii pământeşti singur. Înfrânarea poftelor nu este altceva decât castitate, iar castitatea a fost acea virtute complet nouă pe care creştinismul a adus-o în această lume. Puritatea aceasta o dobândeşte omul numai când Hristos este în inima lui. Datorită acestei calităţi creştinul este în stare să trăiască şi să umble în lume şi totuşi să îşi păstreze haina neîntinată de ceea ce se petrece în lume.

„Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri” (Prov. 25:28).

„Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Prov. 16:33b).

Covaci Fedor

10Biblia este o carte plină

cu întrebări. Sunt întrebări ale oamenilor către oameni. În Biblie sunt întrebări pe care oamenii le adresează

lui Dumnezeu şi sunt întrebări ale lui Dumnezeu către oameni. Vreau să pun tuturor cititorilor acestui articol o întrebare, dar mai ales celor tineri.

Ai coloană vertebrală?, ce este coloana vertebrală?

Fizic: Coloană vertebrală este totalitatea vertebrelor puse cap la cap, care formează axul de susţinere a scheletului. Prin ea ne deosebim de muşte şi de viermi. Prin ea ne deosebim de celelalte vertebrate pentru că stăm în picioare.

Simbolic: înseamnă să ai caracter. Oamenii cu coloană sunt oameni cu caracter. Când ai coloană de cauciuc, eşti fără caracter. Nu aţi văzut?, nu cunoaşteţi astfel de oameni?

Ce înseamnă să ai coloană vertebrală?

1. Să spui adevărul. Ps. 15:1; 24:3,4. Se spune că odată un împărat nu avea moştenitor şi a căutat printre elevii din şcolile lui pe cei mai buni trei tineri, dintre care să aleagă un moştenitor. A chemat pe cei trei

tineri înaintea lui şi a dat fiecăruia câte o sămânţă şi le-a zis. „Luaţi această sămânţă, plantaţi-o într-un ghiveci cu pământ şi după un an de zile să veniţi fiecare şi să vedem ce aţi reuşit. Unul dintre aceşti tineri s-a dus acasă, a plantat această sămânţă, a udat-o şi a aşteptat să crească ceva. A văzut că nu creşte nimic. Auzise că la ceilalţi doi tineri începuse să crescă o plantă din ce în ce mai frumoasă, şi din ce în ce mai deosebită. S-a gîndit că a făcut ceva greşit. A început să o ude mai des, a schimbat căldura, lumina dar la el - absolut nimic. Se vorbea că la ceilalţi doi începuse să crească nu o plantă ci un copac uriaş, extraodinar de deosebit, iar la el - nimic. Trecea anul şi trebuia să meargă înaintea împăratului. Cu ce putea să se ducă? Cu nimic. Totuşi trebuia să se prezinte. Când a ajuns acolo au apărut ceilalţi doi, fiecare cu un ghiveci uriaş, cu un adevărat copac mare, care avea nevoie de sprijinitori şi de susţinători, numai la el absolut nimic. Toată lumea a râs de el şi l-au luat în batjocoră. „Uite, acesta a greşit ceva, numai el nu are nimic. Uite ceilalţi doi, ce au? Împăratul când i-a văzut pe

ceilalţi doi şi când l-a văzut şi pe el, i-a zis. „Tu eşti de mâine următorul moştenitor. „Toţi au rămas foarte uimiţi: Dar de ce? Dar cum? Împăratul le spune: Le-am dat la fiecare o sămânţă fiartă, din care nu putea să iasă nici un rod. El este singurul care a plantat sămânţa aceasta fiartă. Ceilalţi când au văzut că nu aduce nici un rod au schimbat sămânţa fiartă cu o sămânţă pusă de ei. Credeţi că pe mine m-a interesat aşa de mult cum ştiţi să udaţi o sămânţă ca să crescă o plantă? Pe mine m-a interesat omul care spune adevărul, omul care de dragul adevărului este în stare să fie luat în râs. Şi din cauza asta el este de mâine împărat.

Spui adevărul? Eşti gata să spui adevărul indiferent de consecinţe? Spui adevărul fără frică?

Eşti gata să renunţi la minciuni de necesitate?

Asta înseamnă să ai coloană. Să fii un om cu coloană, un om pe care îl caută Dumnezeu.

2. Cel de al doilea lucru ce înseamnă să ai coloană, să nu încerci să îi împaci pe toţi.

Se vorbeşte despre o pildă că odată un bătrân şi cu nepotul lui s-au dus cu un măgar. Şi în timp ce umblau ei prin oraş, s-a gândit bătrânul că ar fi bine ca nepotul să se urce pe măgar, să

Ai coloanã vertebralã?

11

nu meargă pe jos. Oameni din oraş când au văzut copilul urcat pe măgar au început să vorbească. „Uite, el, tânăr pe măgar şi bătrânul merge pe jos - vai de el. Bătrânul când a auzit comentariile oamenilor a zis. „Hai să fim nişte oameni care iau seama la ce se zice. Hai să ne schimbăm, mă urc eu pe măgar şi mergi tu pe jos. Aceeaşi oameni au început să zică. Uite, el în toată firea pe măgar şi pe copil îl lasă să meargă pe jos. Bătrînul când a auzit iar comentariile a zis, hai să ne urcăm amândoi pe măgar. Când oamenii i-au văzut pe amândoi pe măgar au zis. Uite, amândoi pe măgar, oameni în toată firea cum chinuiesc bietul măgar. Bătrânul auzind din nou comentariile a zis. Hai să ne schimbăm din nou. S-au dat jos de pe măgar. Oamenii când i-au văzut au început să vorbească din nou. Cât sunt de fraieri, au un animal şi nu îl ştiu folosi.

Încercăm foarte mult să împăcăm capra, varza şi lupul. Să împăcăm pocăinţa cu lumea şi rătăcim, bâjbăim pentru că încercăm să le împăcăm pe amândouă dar nu se pot împăca. Să ai coloană înseamnă că de la bun început să fii conştient că nu poţi să îi împaci pe toţi. Lumea şi pocăinţa nu se pot împăca. Diavoul şi Dumnezeu nu îi poţi împăca şi trebuie să te decizi. Trebuie să fii hotărât cum se cuvine.

3. Al treilea lucru ce înseamnă să ai coloană să stai în spatele hotărârilor. Odată ce ai luat o hotărîre să te ţii de ea.

Se spune că un împărat a dat un cadou foarte mare deosebit unui sat: un elefant. Problemă foarte mare era căci elefantul mânca foarte mult şi satul era sărac. La un moment dat au venit oamenii la preotul satului şi i-au zis: părinte, te rugăm foarte mult du-te la împărat şi spune-i că noi îi mulţumim de cadoul deosebit, dar îl rugăm să îl i-a înapoi. Părintele le-a zis: voi ştiţi că împăratul acesta este un împărat foarte rău, când va auzi se va supăra foc şi îmi va tăia capul. Noi ştim asta au spus ei, de aceea te trimitem pe tine. Bun zice el, mă duc dacă vin cu mine împreună încă zece bărbaţi, mai marii satului. Pentru că dacă vom fi mai mulţi, împăratul nu ne va tăia capul la toţi. S-au dus, părintele cu cei zece bărbaţi. Pe drum fiecare din bărbaţi au început din diferite motive să plece. Unul ca îşi ajută soţia,

altul că şi-a uitat papucii în ploaie şi fiecare pe rând au dispărut. Preotul mergea înainte şi nu a băgat de seamă. Când a ajuns în faţa împăratului i-a zis: „împărate îţi mulţumim foarte mult pentru cadoul deosebit pe care ni l-ai dat - elefantul. Dar să şti că, cu elefantul este o problemă. Împăratul crunt îi zice. Ce problemă ai tu cu elefantul? Preotul: nu eu am, noi toţi avem pobleme cu elefantul. Când se întoarce, în spatele lui nu mai era nimeni. Era singur. Ce problemă ai tu cu elefantul îl întreabă din nou împăratul. Atunci preotul zice. Elefantul este singur nu ai mai putea să ne dai unul ca să nu se plictisească?

Să ai coloană înseamnă să rămâi în spatele hotărârilor.

4. Al patrulea lucru: să fii contra curentului. În 2 Tim. Pavel cu câteva ceasuri probabil înaintea morţi îşi scrie testamentul lui Timotei şi tot testamentul lui se reduce în câteva cuvinte - dar tu să fii altfel.

În timp ce toată lumea coboară, tu însă fii altfel: urcă. În timp ce toţi fac toate lucrurile rele, tu fii altfel. În timp ce toţi se spurcă, tu să nu te spurci. În timp ce toţi se murdăresc, tu să rămâi curat. În timp ce toţi beau, tu să nu bei.

Rom. 12:2 să nu te potriveşti, să nu fii ca ei. Când toţi umblă în voia firii lor tu umblă în voia lui Dumnezeu.

De ce trebuie să ai coloană? Cei cu coloană merg în rai, cei

fără merg în iad. Apoc. 22:15; 21:8, Efes. 5:5.

Dumnezeu caută astfel de oameni. Ier. 5:1 caută tineri şi tinere cu caracter în fiecare generaţie, pe astfel de oameni îi ascultă Dumnezeu Is. 59:12. Astfel de oameni pot să slujească lui Dumnezeu. Ps. 33:1 „...oamenilor fără prihană le stă bine cântarea de laudă.”

Pe lângă că cei cu coloană merg în rai, pe lângă că Dumnezeu caută astfel de oameni, şi societatea caută astfel

de oameni. Societatea caută oameni de cuvânt, oameni cu caracter, oameni care se ţin de hotărârile lor. Pe astfel de oameni îi caută şi îi pune în funcţie. Societatea dispreţuieşte oameni fără cuvânt, fără caracter, oameni care sunt gata să spună minciuni pentru orice.

Cum poţi să fii un astfel de om? Nu există o formulă, nu există o regulă.

Alegerea.1. Aleg să aducem. Alegeţi să

nu vă potriviţi chipului veacului. Aleg două lucruri. Unul să nu mă spurc. Dan. 1:8 „Daniel s-a hotărât să nu se spurce...” Moise – Evr. 11:24 „... n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon”.

Aleg să nu fac, aleg să fug, aleg să pun graniţe.

Problema tinerilor este nu că iau decizii greşite, ci că nu decid să nu facă nici un lucru rău. Nimeni nu iese din casă hotărât să calce porunca a cincea, a şaptea sau a opta. Le calcă pentru că nu decid să nu le calce.

2. Aleg pe Hristos, aleg să ascult de El, aleg să Îl iubesc pe El, aleg să Îi dau inima Lui, El să fie bucuria mea, mă decid, mă hotărăsc, zic mereu în mine, pe Tine Te aleg, pe Tine Te vreau, pe Tine Te doresc, în Tine îmi găsesc plăcerea, în Tine e desfătarea mea. Te vreau langă mine, vreau să mă umplu de Tine. Vreau să fiu atâta de plin de Tine încât să dau pe dinafară.

Alege pe Hristos! Daniel Lucuţa

12

1.Reporter: Întrucât păstoriţi cea mai mare Biserică din Austria, vă rog să vă prezentaţi personal.

Mă numesc Ioan Vlas, m-am născut la data de 28.04.1967 în Cluj, România şi am crescut în Cluj-Napoca, într-o familie de părinţi

credincioşi penticostali; pentru care sunt recunoscător Domnului, întrucât mi-au fost cu adevărat călăuza spre Domnul.

Am efectuat botezul în apă în anul 1983, în Biserica din Cluj-Napoca str. Carpaţi. M-am căsătorit în anul 1992 cu Alina Damian. Avem trei copii: Emanuel, Damaris şi Ruth. Am fost ordinat ca diacon în anul 1994 în Biserica nr. 1 din Viena, păstorită de fratele Moise Gaode, apoi în anul 1997, am fost ordinat ca prezbiter, iar după trei ani am fost ordinat ca păstor. Locuiesc şi muncesc în Austria din anul 1991; frecventez această biserică, Elim (nr.1 Viena) tot din acest an. Această Biserică este pentru mine „acasă”.

2. Reporter: Anul trecut s-au împlinit 25 de ani de existenţă a Bisericii. Ca păstor ce ne puteţi spune în acest moment?

Desigur că în urmă cu 25 de ani nu se puteau prevedea schimbările majore ce urmau să marcheze România pe plan politic şi în Austria în ceea ce priveşte Biserica penticostală română. Azi, privind în urmă, pot spune cu

BISERICA CEA MAI MARE

DIN AUSTRIA

Interviu cu păstorul Ioan Vlas

toată convingerea că au fost 25 de ani roditori pe plan spiritual, în Austria; şi nu mă refer aici doar la creşterea numerică a penticostalilor ci şi la experienţele bogate, la numeroasele lecţii de viaţă care ne-au maturizat în Hristos.

3. Reporter: În aceşti ani, Biserica a avut mai multe locaţii, aţi plătit chirie, iar acum aveţi o clădire construită prin ajutoare proprii. Cum a fost?

Nu a fost uşor, confruntându-ne şi noi cu temeri, ezitări, multe consfătuiri pentru realizarea acestei locaţii. Pot să mărturisesc că Dumnezeu pas cu pas ne-a călăuzit, ajutându-ne să ducem la bun sfârşit lucrarea, de care ne bucurăm cu toţii. A fost planul lui Dumnezeu pentru noi şi El a fost în mod vizibil de partea noastră. Să nu vi se pară prea „spiritual” acest răspuns, dar exprimă concis adevărul istoriei construirii bisericii noastre.

4. Reporter: Cum aţi ales această locaţie, unde s-a construit Biserica?

Când s-a luat decizia în adunarea generală a bisericii, pentru a căuta un nou loc de închinare (spaţiul în care ne adunam la închinare era neîncăpător) s-a dat libertate fiecărui membru de a se interesa pentru un loc sau clădire, în vederea atingerii acestui obiectiv.

După mai multe căutări, într-o zi, unul din fraţi a trecut în zona unde actualmente este clădirea adunării; a văzut că acest loc era tocmai de vânzare. Interesându-se şi primind toate informaţiile, s-a comunicat bisericii despre locul apărut. Majoritatea fraţilor au fost de acord să ne rugăm Domnului, chemându-L cu noi în lucrarea aceasta şi am demarat actele pentru cumpărarea terenului. După cum au decurs toate lucrurile, până la finalizarea acestui proiect, sunt deplin încredinţat că Domnul a fost implicat în toată această lucrare şi numai El ne-a ajutat. Toată slava şi mulţumirea Lui i se cuvine pentru felul cum ne-a călăuzit.

5. Reporter: Cât a durat construcţia Bisericii?

Doi ani şi aproape cinci luni.

6. Reporter: Ce evenimente deosebite v-a marcat la construcţia acestei Biserici?

Evenimente au fost multe, dar vreau să amintesc doar două:

a. În legătură cu pământul Timp de doi ani şi jumătate am adunat bani pentru construirea unei biserici. Un frate a găsit această parcelă şi am informat Biserica de preţul de cost al parcelei. În momentul respectiv aveam doar jumătate din preţul de cost al parcelei şi trebuia ca în decurs de aproape trei luni de zile să se adune suma întreagă. Dumnezeu a lucrat la inima fraţilor şi surorilor, a fost peste aşteptările noastre ca, în trei luni de

13

zile, să se adune mai mulţi bani decât s-au adunat în decursul celor doi ani şi jumătate. Dumnezeu a fost de partea noastră.

b. În legătură cu strângerea banilor Ca întotdeauna când se construieşte o clădire (Biserică), sunt multe păreri în modul de a aduna bani (nici noi nu am fost scutiţi de aceasta), dar mulţumim lui Dumnezeu că El ne-a luminat la momentul potrivit prin trei înştiinţări venite prin trei persoane diferite. Lumina era ,,nu forţaţi strângerea banilor, lăsaţi ca Dumnezeu să lucreze la inimă, aceasta se va vedea în problema cu care voi sunteţi confruntaţi”. Într-adevăr s-a văzut vizibil, prin faptul că lucrarea a fost ca un flux continuu, fără a fi nevoie de împrumut bancar. Lucrarea s-a înfăptuit cu ajutorul lui Dumnezeu şi bunăvoinţa frăţietăţii, investindu-se de la cumpărarea pământului şi până la finalizarea lucrării peste 2 300 000 (două milioane trei sute de mii) de euro, fără a fi nevoie de credit bancar.

7. Reporter: La inaugurare, Biserica purta numele ,,Haus des Gebets”- Casa de rugăciune, iar acum poartă denumirea de ,,ELIM”. Ce v-a determinat să schimbaţi această denumire? Când aţi făcut-o?

„Haus des Gebets” nu a fost nume, era doar semnificaţia acestei locaţii; pentru a se şti ce găzduiesc aceste ziduri. Pentru Pagina Web se cerea un nume, fapt care ne-a determinat să ne gândim la un

nume. Prin conducerea bisericii s-a luat această decizie dorind, în acelaşi timp, ca acest nume să fie şi o realitate pentru toţi cei ce vin la închinare: să găsească o oază binecuvântată udată de izvoarele mântuirii.

8. Reporter: Ştiţi că, Biserica pe care o păstoriţi reprezintă circa 30% din totalul membrilor penticostali români ,,Pfingstkirche Gemeinde Gottes” din Austria. Puteţi să ne daţi câteva date concrete ale Bisericii?

Da, dar meritul nu este al nostru, al celor care suntem în conducere; doar Domnul are acest merit, El este implicat în mod direct în această biserică. Noi, ca şi corp de conducere, căutăm să ne dăm tot interesul pentru ca să înţelegem voia Domnului şi, în felul acesta, lucrarea Domnului să propăşească în biserică. La ultima dare de seamă, în ianuarie 2010, biserica număra 1176 membri majori, copiii între 0-12 ani 744, iar tinerii peste 13 ani 240. Corpul

pastoral este format din trei păstori: Ioan Vlas, Patriciu Ciupe şi Daniel Lucuţa; doi prezbiteri: Ioan Irimuş, Daniel Lörintz; şi trei diaconi: Ioan Zlibuţ, Adinel Onea şi Pavel Nati.

9. Reporter: Care este viziunea Bisericii?

Să ne apropiem tot mai mult de Domnul şi să ne împlinim menirea între semenii noştri, fiind lumină şi sare. Căutăm să ne implicăm tot mai mult prin ,,cei chemaţi” de Domnul în lucrarea de evanghelizare:

Austria prin gări, - pe străzi şi chiar în închisori,

România în trei judeţe: - Buzău, Olt şi Gorj. Colaborăm cu păstori şi bisericile din zonă.

10. Reporter: Ca păstor princi-pal, ce experienţe deosebite aţi avut?

Cred că fiecare slujitor al Domnului, indiferent de poziţia care

o ocupă, are experienţe deosebite cu Domnul. A umbla cu Dumnezeu în lucrarea Lui, înseamnă aproape la tot pasul experienţă cu El.

11.Reporter: În încheiere, un gând pentru cititorii revistei ,,Apa vieţii”?

Dacă aparţinem Domnului trebuie să ştim că El vrea să ne călăuzească în toate lucrurile, ferice de noi dacă vom fi atenţi, urmând direcţia dată de El. Domnul să vă binecuvinteze!

Ghiţă Bujdei

În cuvântul lui Dumnezeu din 1 Ioan 2: 15-17 găsim un puternic avertisment să ne păzim de lume şi toate căile ei false. Poate că acest text a fost adresat în primul rând tinerilor pentru care lumea prezintă un interes şi o atracţie deosebită, dar în acelaşi timp este o prevenire valabilă pentru toţi copiii Domnului, atât bărbaţi cât şi femei.

Lumea în care trăim acum pentru o vreme, este sistemul pe care l-a clădit omul pentru a atinge fericirea, dar fără Hristos.

În acest text ni se atrage foarte lămurit atenţia să nu iubim lumea sau lucrurile care sunt în lume, pentru simplul fapt că iubirea lumii nu este compatibilă cu dragostea manifestată pentru Tatăl.

Tot ce ne oferă lumea poate fi descris în cuvintele: pofta cărnii (pofta firii pământeşti), pofta ochilor şi mândria (lăudăroşia) vieţii.

1. Pofta firii pământeştii este detailat prezentată în Gal. 5:16-21. Acest text ne prezintă permanentul conflict dintre firea pământească şi Duhul. Roadele firii vechi ne sunt enumerate şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:21). Dar vestea bună este

că Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt să locuiască în noi, să ne călăuzească, să ne ajute în a lua decizii în lumina Sfinţeniei Lui. Aceasta înseamnă a duce o viaţă echilibrată, a ne preocupa mai mult de cunoaşterea lui Dumnezeu şi ceea ce El doreşte de la noi. Cine doreşte cu sinceritate să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu se luptă cu

el însuşi şi caută să placă mai mult Domnului.Rom. 13:4 „...nu purtaţi grijă de firea pământească ca

să-i treziţi poftele.”1 Ioan 5:4 „...ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este

credinţa noastră.”2. Un al doilea element oferit de lume este pofta

ochilor, adică dorinţe ce izvorăsc din ceea ce vedem în jurul nostru. Aş vrea sa mă opresc puţin la acest punct, şi să mă adresez surorilor şi tinerelor deoarece consider că o

14

slăbiciune a noastră în ce priveşte pofta ochilor este moda. Tot ceea ce ne înconjoară are influenţă asupra noastră conştient sau mai puţin conştient. Să privim numai reclamele şi ofertele ce manipulează mulţimea în masă. Dacă avem sau nu nevoie, dacă avem sau nu bani, în ziua de azi totul e posibil: „cumpără trei bucăţi şi plăteşti două”, „cumpără azi şi plăteşti peste o lună... etc.”

Aceste oferte nu sunt rele atâta timp cât suntem stăpâne pe situaţie şi cunoaştem limitele.

Factorii care influenţează în acest domeniu pot fi:-presiunea de grup; este cel mai des întâlnită pretutindeni.

Dorinţa de aliniere în rândul celor cu care ne petrecem timpul, de a nu rămânea inferiore celor din jurul nostru este o presiune manipulantă care consumă multă energie şi timp. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să nu mergem cu mulţimea, căci cei mai mulţi merg pe drumul cel larg care duce la pierzare. Noi trebuie să învăţăm să nu ne limităm numai la ceea ce vede ochiul, pentru că lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (2 Cor. 4:18). Dumnezeu doreşte să ducem o viaţă echilibrată şi să căutăm mai întâi Împărăţia cerurilor;

-complexele de inferioritate, sunt stări de nemulţumire în ce priveşte fizionomia.

Aceste stări sunt des întâlnite la fetele tinere care devin pradă gândirii necontrolate, comparându-se cu cele din jur. Dar nu avem voie să uităm că trupurile noastre atunci când au luat fiinţă erau sub observaţia lui Dumnezeu. Atunci când mădularele noastre se dezvoltau într-un loc tainic, Dumnezeu a scris în cartea Lui chiar şi zilele rânduite fiecăruia (Ps. 139: 13-16).

Această nemulţumire poate să fie o jignire la adresa lui Dumnezeu, încercând să îmbunătăţim noi lucrarea mâinii Lui. Noi trebuie să ne îngrijim de trupurile noastre dăruite de Dumnezeu, hrănindu-le corect, îmbrăcându-le corect dar să nu uităm că frumuseţea este trecătoare, este deşartă (Prov. 31:30), dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată;

-interesele personale, poate fi un alt scop pentru care moda influenţează viaţa, adică a atrage atenţia altor persoane(sexul opus). În cazul celor tinere acest mod a atrage atenţia pentru câştigarea viitorului partener este incorect.

Vei putea câştiga un partener prin acest mod, dar nu uita, va avea aceeaşi slăbiciune ca a ta, iar când frumuseţea a trecut e posibil ca ochii lui să se îndrepte în altă parte. Valorile interioare, caracterul, trebuie să ocupe primul loc, iar apoi exteriorul. Valorile interioare sunt omul ascuns al inimii în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înainte lui Dumnezeu(1 Pet. 3: 3-4)

3. Un al treilea element oferit de lume este mândria (lăudăroşenia) vieţii. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi. (Iac.4:6) Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri. (Ps.31:23). Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să nu facem nimic care să fie pentru fratele nostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire (Rom. 14:13). Pentru că păcatul începe mai întâi la nivelul gândirii, s-ar prea putea ca prin modul de îmbrăcăminte să-i provocăm pe cei mai slabi să păcătuiască (poftească), dar vai de acela prin care vine prilejul de păcătuire (Luc. 17:1).

Domnul Isus să ne dea putere de-a ne schimba, transforma acolo unde avem discernământul că greşim, pentru că El dă şi voinţa şi înfăptuirea. Rodica Smerica

Înfrânarea poftelor

Stiaţi că... Stiaţi că... Stiaţi că...

Hârtia a fost inventată în China.1. Pentru prima dată în anul 105 dH, un funcţionar cu numele de Tsai Lun, de la curtea împăratului Ho Ti din China, produce o pastă din scoarţă de copaci, resturi de cânepă, bumbac, câlţi şi paie, toate amestecate cu apă. Acest secret a fost păstrat timp de un mileniu, după care a ajuns în Europa.

Albania2. , un stat în Europa, în anul 1967 a interzis orice formă de practică religioasă. Ei s-au considerat primul stat ateu din lume. Abia în anul 1990 şi-au deschis porţile pentru practicarea religiei.

Stalactitele şi stalagmitele3. sunt formaţiuni calcaroase care se formează într-o peşteră. Stalactita este un cuvânt care provine din lb. Greacă - stalalaktos = care cade picătură cu picătură. Stalactita este formată prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă. Stalactitele sunt ţurţuri ascuţiţi care atârnă pe tavanul unei peşteri. Cuvântul stalagmita, de asemenea provine din lb. greacă - stalagmos = care curge picătură cu picătură. Stalagmitele se formează pe podeaua peşterii, coloane calcaroase care sunt pe podeaua peşterii, iar în mijloc au o gaură unde cade picătura de apă.

Un pedagog francez, Louis Braille, în anul 1834 4. a inventat scrierea pentru nevăzători, denumit ,,sistemul Braille”. A rămas orb de la vârsta de 3 ani, în urma unui accident produs în atelierul tatălui său. La vârsta de 25 de ani a inventat sistemul care-i poartă numele, de tipărire şi scriere pentru nevăzători. S-a folosit de faptul că nevăzătorii pot pipăi literele imprimate în relief pe hârtie.

Durata medie de viaţă în Austria: 5.

-la bărbaţi este de 77,1 ani,a.

-la femei este de 82,7anib. .

Grossglockner este cel mai înalt munte din 6. Austria, având 3 798 m. Se găseşte în Munţii Hohe Tauern din Alpii Orientali. Aici se poate vedea şi gheţarul Pasterze. În anul 1856 împăratul Franz Josef, s-a rătăcit până la un punct; astăzi este cunoscut sub numele de ,, Kaiser Franz Josefs Höhe”.

Metalul cel mai greu şi cu cea mai mare densitate 7. (22,7 g/cm³) este Osmiu-prescurtat Os, este un metal de culoare alb-argintiu cu punct de topire la 2727 grade celsius şi un punct de fierbere de 4230 grade celsius. Se găseşte în natură în stare nativă, aliat cu metale platinice. Nu este atacat de niciun acid. A fost descoperit de către chimistul englez Smithson Tennant în anul 1803. Se foloseşte la fabricarea filamentelor de becuri, a mecanismelor de ceasornice şi a peniţelor pentru stilou.

Rolul rinichilor este filtrarea sângelui8. . Omul are 2 rinichi sub forma unui bob de fasole, aşezaţi de-o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Prin rinichii omului trec circa 1500 l de sânge în 24 de ore şi se formează circa 1,25 l de urină. Rinichii consumă circa 9% din oxigenul consumat de organism. Rinichii îndeplinesc funcţia de îndepărtare a deşeurilor şi a substanţelor nocive prin urină. De asemenea rinichii controlează concentraţia sărurilor şi cantitatea de apă din organism. Încetinirea circulaţiei sângelui duce la creşterea tensiunii arteriale. Îmbolnăvirea rinichilor se produce prin consumul excesiv de sare (de bucătărie), al cărnii şi al medicamentelor.

15

16

Durerea de cap poate fi o boală simplă care trece la fel de repede cum apare, dar poate fi şi o boală gravă, care, daca nu este luată în serios şi tratată la timp, poate avea efecte grave asupra sănătăţii fizice şi psihice a pacientului.

Este important să se facă diferenţa între durerile banale de cap şi cele care de exemplu apar dintr-o dată cu o intensitate necunoscută sau care cresc în intensitate şi eventual care sunt acompaniate de temperatură ridicată, de sentiment de vomă, paralizie, dereglări de vedere sau echilibru, de hipertensiune arterială (tensiune ridicată) sau cele care apar după lovituri la cap.

Durerile de cap se pot clasifica în:

.) dureri primare: apar relativ des şi analizele medicale nu dovedesc o posibilă cauză a apariţiei lor de ex: migrena, durerile de cap de tip cluster…

.) dureri secundare: se bazează pe o boală primară: infecţii cu febră, meningite, tumori ale creierului, abuzul de medicamente şi consumul excesiv de alcool.

Ce se poate face pentru a preveni durerile de cap?

Urmăriţi situaţiile în care acestea 1.) apar: stress, emoţii psihice puternice, şi eliminaţi-le

Folosiţi destule lichide 2.) nealcoolice şi de preferat fară acid (2-3l /zi)

Durerile de cap

Dormiţi suficient dar nu prea mult (7-8 ore pe zi) 3.)

Încercaţi să practicaţi sport în mod regulat sau să ieşiţi la 4.) plimbare măcar o ora pe zi (chiar dacă nouă romanilor ni se pare destul de dificil, cu voinţa se poate!)

încercaţi să aveţi o viaţă zilnică satisfăcătoare de mulţumire şi 5.) rugăciune

În câteva articole următoare, doresc să descriu mai multe feluri de dureri de cap iar astăzi încep cu una dintre cele mai vechi şi mai răspândite boli cunoscute de omenire:

MIGRENA: Este o formă de durere de cap care poate afecta serios calitatea vieţii pacientului. Fiecare dintre noi poate fi afectat de această boală pe parcursul vieţii; primul atac apare de multe ori chiar în copilărie însă cel mai des migrena este răspândita între 25 şi 50 de ani cu o frecvenţă mai ridicată la femei decât la bărbaţi.

Tipic pentru migrenă sunt crizele de dureri de cap recurente periodic si caracterul oscilant, fără cauză precisă care provoacă criza. Chiar dacă nu sunt cunoscute cauzele care provoacă migrena este dovedită o anume dispoziţie genetică, schimbări funcţionale trecătoare ale creierului şi o reacţie inflamatorie a a meningelui şi vaselor sanguine ale acestuia.

Durerea este localizată pe o parte a capului, un efort fizic, chiar şi uşor o poate intensifica. Foarte des este insoţită de o schimbare de dispoziţie, probleme de concentrare, oboseală, depresie, slăbiciune, ameţeală, vomă şi hipersensibilitate.

10-15% dintre persoanele care suferă de migrenă au aşa numită aura care se manifesta prin deranjamente optice, hiposensibilitate (sensibilitate micşorată) parţial sau total şi care, de obicei dispare în timp de o jumătate de oră de la apariţie. Durerea de cap în sine poate apărea prompt sau creşte în intensitate şi durează cateva ore până la trei zile.

Migrena poate fi provocată sau prelungită de anumiţi factori: ştres, oboseală, gălăgie, anumite mirosuri, emoţii psihice, schimbări bruşte de temperatură şi vreme, alcool, etc.

tratamentul: are loc în două direcţii: pe de o parte tratamentul crizei în sine şi pe de altă parte un tratament orientat către preîntâmpinarea apariţiei crizelor. Se folosesc analgezice, antispasmodice, medicamente cu efect vasoconstrictor, antidepresive triciclice…

Profilaxia crizelor de migrenă:

.) dietă alimentară regulată cu excluderea produselor care provoacă migrena: băuturi alcoolice, ciocolată, coca, nuci, roşii, ţelina, brânză, fasole, citrice.

.) un stil de viaţă sănătos şi implicarea în sport, care crează o stare emoţional pozitivă

.) reglarea tensiunii emoţionale

.) petrecerea timpului liber în aer liber sau cu prieteni care au o influenţă pozitivă asupra psihicului

.) spuneţi-i medicului dumneavoastră, fară rezerve de problema care o întâmpinaţi ca să puteţi primi cel mai adecvat tratament.

Este dovedit că persoanele care au o viaţă curată, o viaţă de rugăciune zilnică şi de mulţumire sunt mai rar predispuse la migrenă.

Vă doresc tuturor multă sănătate! Camelia Gagea

17

Dealurile apusului muşcau din soarele palid ce-şi retrăgea razele biciuite de umbrele copacilor fuduli de-atâta glorie. Ziua, deşi pe picior de plecare, mai zăbovea-n văzduh până ce avea să vadă pe toţi sătenii adăpostiţi prin case de negura nopţii ce-avea să vie. Măgari-şi schimbau puţinele viteze pe care le aveau pentru a termina ultima cursă ce transporta navetiştii de la Ierusalim la Betania. Radio-ul satului, alcătuit din patru babe, ce-aveau „darul vorbirii aiurea”, se reîntâlnea în faţa sinagogii pentru a pune la cale lista cu bârfe ce avea să o transmită umanităţii imediat ce primul cocoş va suna din trâmbiţa trezirii. Prima bârfă din capul listei ce avea să colinde uliţele şi să gâdile urechile sătenilor era notată de cele patru în felul următor: „Lazăr, fratele Mariei şi al Martei, grav bolnav, nevizitat de cel mai bun prieten al lui, ciudatul predicator fără amvon, Isus”. Mulţumite de ştirea bombă ce o deţineau, se despărţiră cu jurământ să nu sufle nici o vorbă printre dinţii lipsă, până a doua zi dimineaţa. Zis şi făcut, astfel dispărură în noapte fiecare cugetând şi punând câinii vagabonzi ai raţiunii pe acel prieten al lui Lazăr, Isus care „bine că a vindecat pe orbul satului, dar la cel mai bun prieten nici un compot sau telefon nu poate să-i dea”. Între timp, luminiţele ce dansau pe la ferestrele caselor se stinseră una câte una, lăsând întregul sat scufundat în vise.

Lazăr, cel care avea să fie vedeta satului a doua zi, zăcea acum cu trupul învelit în boală, ascultând cucuvelele funebre ce-i prevesteau moartea fără a lăcrima prin colţul ochiului. Din când în când veneau surorile lui pentru a-i mai schimba compresele, iar el, de fiecare dată, le întreba dacă nu are vreo veste de la El. Îl aştepta... a trimis şi telegramă... şi nu înţelegea de ce zăboveşte tocmai acum când avea atâta nevoie de El!

Muncit de boala ce-i seca ultimul strop de viaţă, chinuit de doruri şi întrebări ce nu îndrăznea să le pună cu voce tare, Lazăr părăsi ţărâna trupului fără să mai vadă zorile timide ale unei noi dimineţi. Jelit de surori şi săteni, a fost depus în cavoul amintirilor printre plânsetele Martei şi Mariei acompaniate de fanfara „Votaţi Fariseii” venită tocmai de la Ierusalim mai mult cu scopul de a-şi face campanie religioasă, ameninţaţi fiind de noua mişcare ISP (Isus speranţa păcătoşilor).

Pe piatra rostogolită la gura mormântului sta scris „Aici odihneşte Lazăr fratele Martei şi Mariei prieten bun cu Isus”. Ar fi odihnit etern în formolul morţii rătăcind prin Locuinţa Morţilor dacă o voce spusă din marginea Betaniei şi auzită până în mijlocul Cartierului Morţii nu l-ar fi chemat pe nume dintre morţi între morţii vii, făcându-l misionarul vieţii în Locuinţa

Moartea domnului Lazăr(escu)

Morţilor Vii. Cu urechile înfăşurate L-a auzit pe El spunând „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”. Şi-a mers. A mers predicându-L pe ISUS!

Şi noi am fi rămas decedaţi în cocina vieţii pe care am trăit-o, dacă o voce ce răzbate veacuri nu ne-ar fi chemat pe nume, din duhoarea păcatului ce ne înfăşura, la trandafiriul harului emanat din Golgota. Am fi murit trimişi de neamul românesc la poarta cerului cu bani puşi în costumul „Hugo Naftalină” de parcă poarta Raiului e vama Nădlac şi sfântul Petru vreun vameş coruptibil. Ne-am fi dus în cer împărţind bomboanele aruncate prin sicriu îngerilor, ce de-atâţia români morţi au făcut carii la măselele celeste.

Aceeaşi voce lină ce l-a trimis pe Lazăr să meargă, ne-a trimis şi pe noi să împărţim bilete de intrare în cer. Singurul bilet valabil e Isus! Am împărţit neputându-ne opri nici Stalin, nici Ceauşescu cu pittbulii lor de securişti, ce-mi zdrobea fraţi ca: Traian Dorz, Wurmbrand, Ferenc Vinski şi mulţi alţi dragi fraţi prin puşcăriile şi experimentele comuniste la care au fost supuşi.

Ce nu a reuşit diabolicul experiment de la Piteşti, a reuşit din păcate frigiderele, conturile şi burţile pline la care ne închinăm şi ultima energie pe care o mai avem. Trăim, fără să ştim, cea mai drăcească prigoană care a fost vreodată în istorie, „prigoana belşugului, lejerităţii”, pentru că s-a prins şi dracul că prin sărăcie, bătăi şi prigoane nu poate să-L scoată pe Hristos din inimi. Trupeşte suntem europeni graşi şi îmbuibaţi, dar sufleteşte suntem somalezi săraci cu burta sufletului lipită de spate. Trupeşte ne hrănim stând la masă, sufleteşte ne hrănim stând pe genunchi. Boala cea mai gravă de care suferim noi, creştinii acestui secol, este „boala genunchilor neplecaţi”. Ne rugăm „iepureşte”, adică pe fugă. Rugăciunile noastre sunt ca “bip-urile”… scurte, nici nu apucă Dumnezeu să pună mâna pe receptor. Ne fâţâim prin lume în căutarea fericirii mult visate, acumulând hectare de terenuri intravilane când pacea fericirii se află în metrul pătrat pe care ne plecăm genunchii... De-ar fi ştiut şi Ion al Glanetaşului...

Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: ”Vreau să Te pipăi şi să urlu, Este!” Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm:” Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut

împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müller pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hărtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi paianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale. Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteapă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Hristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.

Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat pufuleţii lumii destul, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul... de Tine să ne fie foame!

Babele Betaniei se adunară din nou, scriind bârfe circulare, iar prima scrisă şi trimisă spune aşa: „Isus, grav bolnav în metastază, închis la puşcăria Aiud, murind de sete în Africa, nevizitat şi ajutat de cei pentru care şi-a dat viaţa, de fraţii Lui!” (Mat. 25: 31-46)

Uluite de gravitatea acestei bârfe, babele, se plecară pe genunchii vechi şi-ncepură să se roage în amurg de seară şi de lume... Împreună cu ele să ne plecăm şi noi genunchii neplecaţi, tămăduindu-ne astfel.

Dani Surducan

18

Cuvântul lui Dumnezeu infailibil, Biblia,

datorită barierelor de timp şi cultură şi a modificărilor pe care

le-a suferit în urma traducerilor din ebraică, respectiv greacă, modificări

care au de-a face mai mult cu frazeologia decât cu esenţa, ne provoacă să ne întrebăm împreună cu Grigore din Nysa‚ „ce câştig putem să obţinem din această abundenţă de cuvinte, dacă nu ni se explică semnificaţia lor?”. De aceea, privind la conceptul de „înfrânarea poftelor” prezentat ca unul din manifestările roadei Duhului Sfânt în Gal. 5:22-24, recunoaştem nevoia analizării lui privindu-l prin mai multe prisme .

„Înfrânarea poftelor” la Părinţii Apostolici De importanţă majoră este şi modul în care Părinţii Apostolici

din ultima jumătate a primului secol şi începutul celui de-al doilea secol au privit înfrânarea poftelor. Suntem motivaţi să privim la ei deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţa şi apropierea lor de învăţătura apostolică le acorda o reală valoare. Clement din Roma, posibil cel din Filipeni 4:3, privea înfrânarea ca unul dintre

cele mai mari daruri de la Dumnezeu şi le enumera:„viaţa în nemurire, splendoarea în dreptate, adevărul în îndrăzneală, credinţă în încredere, stăpânirea în sfinţenie” sau, concluzionând o epistolă, spunea: „am atins fiecare aspect al credinţei, al pocăinţei, al dragostei adevărate, a stăpânirii de sine, al cumpătării şi al răbdării”.

„Înfrânarea poftelor” la filozofii Antici Remarcabil este faptul că acest subiect prezintă interes şi pentru învăţaţii antici. Xemofom afirmă despre Socrate că a fost dintre toţi oamenii cel mai stăpân pe dorinţele dragostei şi pe apetit. Aristotel, descriind omul nestăpân pe sine, spunea că toată răutatea îl face pe om mai nelegiuit; omul căruia îi lipseşte stăpânirea de sine este genul de om care acţionează în conformitate cu dorinţa, contrar calculelor şi el îşi manifestă absenţa stăpânirii de sine atunci când comportarea lui este diferită de dorinţă; astfel încât, omul nestăpânit acţionează incorect prin faptul că este călăuzit de dorinţele lui. Unii din aceşti învăţaţi, valoroşi în felul lumii doreau să trăiască o viaţă de înfrânare faţă de ce este rău şi neproductiv, dar le lipsea mijlocul viabil prin care să ajungă la ea. De aceea aspiraţiile lor spre spiritualitate se dovedeau a fi insuficiente.

„Înfrânarea poftelor” în Etica Creştină Ca manifestare a roadei Duhului Sfânt pe care am primit-o când am crezut în Hristos, „înfrânarea poftelor” poate fi privită a fi acţiunea în care credinciosul se abţine de la pasiuni, vorbe şi chiar fapte legitime care nu au implicaţii morale negative, cu scopul aprofundării relaţiei cu Dumnezeu. Într-o viaţă în care diavolul se luptă ca prin pofte să compromită viaţa pe care o avem de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, prin Cuvânt, rugăciune şi ascultare,

Înfrânarea poftelor, UN DAR DE LA DUMNEzEU

suntem chemaţi să domnim prin puterea Duhului peste orice dorinţă, căreia, dacă i-am da curs, ar face ca viaţa noastră devoţională să se dilueze prin obiceiuri lumeşti şi dimensiunea în care Dumnezeu vrea să ni se descopere să fie afectată.

Ca pretinşi creştini viaţa ar trebui să ne fie o continuă provocare în a ne face o reconsiderare a vieţii, slujirii şi părtăşiei personale cu Dumnezeu şi, unde este nevoie, în a redefini relaţia cu Domnul printr-o echilibrare şi refocalizare a priorităţilor spirituale. Spre exemplu: dacă până acuma citeam un capitol de acuma vom citi două, pentru a progresa în cunoaşterea Lui. De aceea, dacă televizorul, internetul, munca excesivă, plimbările fără rost sau orice alt obicei pe care omul îl poate avea, se interpun între noi şi Dumnezeu şi sunt o piedică în creşterea spirituală avem datoria ca implicaţie a mântuirii pe care ne-a dat-o de a renunţa la aceasta, sau a reduce timpul pe care îl alocăm strictului necesar. Este bine să filtrăm priorităţile vieţii prin îndemnul apostolului Pavel dat celor din Tesalonic: „feriţi-vă de orice vi se pare rău”-1 Tes. 5:22; şi tot preaiubitul apostol amintit ne mai îndeamnă prin epistola scrisă celor din Colose: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta ,să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” –Col. 3:17.

O viaţă în care ne vom da toate silinţele să ne înfrânăm de la ce este rău va avea totdeauna implicaţii şi rezultate deosebite. Apostolul Petru ne transmite în primul său capitol a celei de a doua epistole că, în cultivarea virtuţilor printre care se află şi înfrânarea, i se asigură creştinului totdeauna un loc sigur pe traiectoria unei vieţi binecuvântate prin deplină cunoştinţă a Domnului şi printr-o statornicie pe cale; toate acestea vor culmina cu mântuirea escatologică. Pe de altă parte, se cuvine să dăm dreptate Sfintei Scripturi care are şi sfaturi pentru viaţa societăţii laice: „cine este stăpân pe sine” este un om cu o reală valoare în societate ne spune înţeleptul Solomon –Prov. 16:32; şi se impune a recunoaşte necondiţionat că există o nevoie acută de astfel de persoane.

În contrast cu cel stăpân pe sine, cel desfrânat poate fi asemănat cu un cobai în mâna diavolului pe care testează inutilitatea eficienţei tuturor poftelor. Viaţa îi va fi asaltată de pofte fără a se putea abţine de la înfăptuirea lor. Şi aici, iar se cuvine să capitulăm în faţa învăţămintelor înţelepciunii duhovniceşti date de acelaşi înţelept, Solomon: „Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri”-Prov.25:28.

Să ne lăsăm angrenaţi într-o viaţă continuă trăită sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru ca manifestarea roadei „înfrânării poftelor” să fie din plin văzută în noi; iar o viaţă de castitate la nivelul minţii şi a faptelor să fie o prioritate în dreptul fiecăruia şi orice dorinţă şi gând să fie filtrat prin Cuvânt şi făcut rob ascultării de Hristos.

Adrian Moldovan

ÎCercetarea

19

În zilele noastre, ispititorul caută din ce în ce mai mult să înşele omenirea întreagă, iar credincioşii Domnului nu sunt scutiţi, deoarece potrivnicul nostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită (1 Pet. 5:8). Despre vremurile din urmă (în care trăim) este scris că din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci (Mat. 24:12). Nu-i adevărat că descrie exact situaţia celor mai multe adunări?

Divertismentul a luat locul evlaviei şi sfinţeniei iar „programul” a luat locul slujbei. „Vizita” la adunare se face din rutină sau obligaţie, şi astfel mulţi devin doar consumatori, ascunzîndu-şi talantul în pământ (Matei 25:15-30).

Una dintre „reuşitele” celui rău a fost de a frânge legătura frăţească, iar noi de prea multe ori stăm pasiv şi ne uităm cum Scriptura se împlineşte chiar în dreptul nostru când vorbeşte despre oameni „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduîndu-i puterea” (2 Tim. 3:5), ştiind că unul dintre cei patru stâlpi ai vieţii credinciosului enumeraţi în Fap. 2:42 este legătura frăţească. Paradoxal adunările cresc din ce în ce mai mult, dar legăturile

adunărilordintre cei care formează Trupul Domnului „Biserica” sunt din ce în cei mai rare şi mai puţine. Oare suntem conştienţi de însemnătatea cuvântului „frate” sau „soră”?

Tot în Fapte găsim atitudinea primilor creştini: „Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia” (Fap. 2:44-45). Noi nu spunem fratelui nostru „frate” de dragul formalismului, ci pentru că într-adevar sunt „fraţii” noştri, „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12,13).

Degeaba ne întrebăm chinuit de ce ne putem ruga pentru cei de acasă (familia proprie) cu asa mare foc, iar când vine vorbă să ne rugăm pentru un frate din altă localitate, care trece prin mari încercări, parcă prea puţin ne doare, şi ne rugăm mai mult de formă. De ce? Fiindcă lipseşte cercetarea personală a cauzei, lipsesc legăturile frăţeşti, lipseşte initiaţiva proprie de a face bine. Sunt încredinţat că cine cercetează personal cauza celui pentru care se roagă, şi intră în contact cu ea, văzând necazul cu ochii lui, are o altă atitudine.

Apelul meu la toţi cei care sunt responsabili cu conducerea adunărilor, şi care vor să-şi facă legături sfinte este să se înceapă (sau să se dezvolte) lucrarea de cercetare a adunării din fiecare loc. În multe adunări se fac cercetări doar la cei care au „necazuri mari”. Iar cei care poate nu au curajul să meargă la păstor, sau prezbiteri ca să fie cercetaţi în necazurile lor (Iac. 1:27) rămân privaţi de această slujbă. La fel se întâmplă şi cu cei care zic că nu au nevoie de cercetare, măcar că au (Apoc. 3:17) sau cu cei care le este ruşine să cheme prezbiterii, din pricina stării lor.

Alţii cred că problema lor este “mică” şi nu are nevoie de cercetare prea mare, şi nu vor să-i „deranjeze” pe păstori. – „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala?” (1 Cor. 5:6). Noi însă ştim că Petru în lucrarea sa cerceta pe toţi sfinţii (Fap. 9:32), deoarece era datoria lui – şi este şi a noastră (1 Cor. 5:12).

Florian Cucek

Voiam să te cunosc, o, Doamne,să te privesc.Am dat stelele de-o parte, una câte una,sperând să te găsesc.Am colindat apele toate, val cu val,în adâncimea lor, până la mal.Dar tot ce pasul meu călca, în lung şi-n lat,era o goană în pustiu.Pălise-n mineorice fărâmă de speranţă. Printre suspineşi plin de dor,cu glasul stins, chemam numele Tău.

unDe eŞti?Într-un târziu,sătul de drum şi disperat, m-am reîntors acasă, copil rătăcitor.

Din depărtări, părea că te aud, că te zăresc.Băteai, Isuse, la poarta sufletului meude-o viaţă-ntreagă, blând şi răbdător.La poarta ferecată aşteptai,în afara sufletului, aşteptândsă mi-l deschid,o, Domn ceresc,şi mă chemai,şi mă chemai…

20

Rădăcina Bisericii Penticostale Române din Kapfenberg (Bruck/Mur) - ca de fapt a tuturor Bisericilor Penticostale Române din Austria - se află în Bisericile Penticostale din întreaga Românie, unde majoritatea membrilor actuali au crescut şi au făcut parte.

Cu ocazia valului de emigrare înspre Austria în mod deosebit la începutul anului 1990 (după căderea regimului comunist din România) mulţi credincioşi s-au întâlnit pentru prima dată în Lagărul de la Traiskirchen. Acolo au fost organizate „ad-hoc” ore de rugăciune şi de evanghelizare.

În luna martie 1990, patroana hotelului Bahnhof din Bruck/Mur a delegat două persoane să adune pe credincioşii din lagăr şi să-i aducă cu un autobuz la hotelul pe care îl cumpărase şi care era gol, transmiţând acest mesaj: „Acolo (la Bruck) se poate deschide o biserică”. Autobuzul s-a umplut (chiar şi cu mulţi necredincioşi, spre mirarea noastră) şi în seara zilei de 25 martie 1990, acest grup a fost cazat în hotelul „Bahnhof”, Bahnhofstrasse nr.16, Bruck/Mur.

În luna aprilie 1990 a fost amenajată o sală de la subsol ca sală de biserică. Lucrările (ore de rugăciune în fiecare

seară şi duminica evanghelizare) se desfăşurau în această sală cu aproximativ 30 de persoane. Nu era de lucru - nu se facea colecta. Prima colectă s-a făcut în data de 29.04.1990 şi s-au adunat 391 ÖS. Tot în aprilie a fost trimis la fr. Caba (pe atunci secretarul Bisericii din Viena) un carton făcut sul pe care era trecut numele

membrilor fondatori ai Bisericii din Bruck/Mur, cu

Istoricul Bisericii

„Maranata“ din Kapfenbergdorinţa ca Biserica din Viena să dea ajutor Bisericii din Bruck/Mur în ce priveşte lucrările de cult. Printre primii lucrători care au servit Biserica au fost: fr. Peşel, fr. Iovescu, fr. Gaode şi fr. Trişcaş. La începutul anului 1991 biserica se mută în Kapfenberg, în clădirea Bisericii Evanghelice, Martin Luther Platz nr. 1, Kapfenberg. Biserica creştea ca număr. Botezurile în apă au fost făcute la început în Viena şi apoi în alte biserici.

La începutul lunii decembrie 1998, fraţii baptişti care erau integraţi în Biserica noastră ca membrii, s-au despărţit de noi, organizându-se într-o Biserică Baptistă în Bruck/Mur.

În aprilie 1997 a fost semnat contractul de cumpărare a unui local pentru Biserică în Kapfenberg pe strada Deuchendorf nr. 3. S-au întâmpinat greutăţi deosebit de mari în a primi autorizaţia de construcţie şi funcţionare datorită vecinilor. Cu ajutorul Domnului au fost depăşite toate aceste greutăţi, şi în decembrie 1999 a fost inaugurată sala nou - construită a Bisericii.

De atunci şi până astazi, în Biserică activitatea se desfăşoară în mod regulat şi în bune condiţii, unde aproape anual au loc botezuri nou-testamentale. Mulţumim şi binecuvântăm pe Domnul căci a dat odihnă Bisericii şi în fiecare duminică, dimineaţa de la 9 la 12, după-masa de la 17 la 19, marţi seara de la 19 la 21 şi joi de la 19 la 21, se desfăşoară lucrări de evanghelizare şi rugăciune. Pe lîngă acest program în alte seri din săptămână mai au loc şi repetiţii de cor şi orchestră.

Prin harul Domnului ne bucurăm de corul şi orchestra Bisericii care dau slavă Domnului.

Domnul să fie slăvit pentru toate. Soane Aron

Î

21

În data de 13 februarie 2010 – o zi frumoasă de sâmbătă şi totodată o zi plină de aşteptări mari din partea lui Dumnezeu–a avut loc în premieră prima Conferinţă a adolescenţilor bisericilor penticostale române din Austria în biserica penticostală ,,ELIM” din Viena. Începând de la sesiunea întâi a Conferinţei a participat un public numeros din care majoritatea au fost adolescenţi.

Sesiunea întâi a fost condusă de fratele Nelu Buzla, iar sesiunea a doua de fratele Augustin Barna. Cuvintele de salut au fost rostite de fratele Nelu Irimuş, fratele Patriciu Ciupe şi de fratele Ioan varadin. Toţi aceşti fraţi au încurajat lucrarea cu adolescenţii, le-au urat succes pentru viitor şi totodată au asigurat fraţii responsabili de sprijinul lor. Amândouă sesiunile au fost împodobite de cântările frumoase, bine pregătite şi de înaltă calitate ale adolescenţilor–fie solo, duet sau în grup.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost vestit de fratele florin Ianovici (pastorul Bisericii Betel din Bucureşti şi totodată vicepreşedintele fundaţiei „Cireşarii” – Beiuş), care a avut ca bază pasajul biblic despre Dina şi Sihem (Gen. 34:1-4).

În cuvinte restrânse vom parcurge mesajul care a fost vestit la prima sesiune a Conferinţei, deoarece la a doua sesiune fratele Ianovici a răspuns întrebărilor adolescenţilor care au fost trimise prin bilete.

Lea i-a născut lui Iacov o fată şi i-a pus numele Dina (care înseamnă „Judecată”). De la bun început această fată a fost privită ca un faliment al aşteptărilor părinţilor ei şi ca un accident. O fată care a dorit să fie fericită, dar niciodată nu a găsit această fericire în familia ei. Actualizând situaţia, fratele Ianovici s-a adresat în prim punct cu un mesaj dur şi clar tuturor părinţilor care îşi neglijează copiii şi în familia cărora este dezastru şi neînţelegere, afirmând totodată că este imposibil ca un copil să crească împlinit şi fericit într-un asemenea cadru. Copilul/adolescentul are nevoie să fie înconjurat din toate părţile cu dragoste şi înţelegere. Neavând înţelegerea şi dragostea părinţilor ei, Dina a ieşit să vadă pe fetele ţării (Gen. 34:1), pentru că pur şi simplu nu mai rezista – avea şi ea nevoie de viaţă – avea şi ea nevoie să vorbească cu cineva. Nu peste mult

Prima Conferinţă a adolescenţilor din austria – feedbaCk

timp ea a fost zărită de Sihem, fiul hevitului Hamor, care a pus mâna pe ea şi a necinstit-o (Gen 34:2).

Cu toate că Sihem era obişnuit cu fete, deoarece era fiul domnitorului ţării, în Dina el a văzut o fată total deosebită de celelalte – o fată cu o purtare aparte. Tocmai lucrul acesta a facut-o pe Dina aşa de atrăgătoare pentru el. Dar din păcate Sihem este prototipul de băiat care nu s-a întâlnit niciodată cu Dumnezeu. El este băiatul cu un comportament ales şi care ştie să vorbească cu cuvinte dulci şi plăcute şi care îi spune Dinei exact cuvintele de dragoste de care ea avea mai mare nevoie până când reuşeşte să pună mâna pe ea. Şi Dina nu a avut putere să spună NU, datorită fricii şi datorită dorinţei de acceptare şi admirare, pe care Sihem i-o împlinea. Trăgând un semnal puternic de alarmă, fratele Ianovici a avertizat toate domnişoarele prezente să se ferească de un asemenea băiat, deoarece el mai devreme sau mai târziu va face ceea ce ştie el mai bine – să le ademenească cu cuvinte dulci iar apoi să le ruineze viaţa – necinstindu-le.

Şi din această poveste tragică la prima vedere, Dumnezeu care este specialistul dezastrelor a schimbat-o într-o poveste frumoasă, aşa încât toată cetatea din care făcuse parte Sihem s-a hotărât să se întoarcă la Dumnezeu.

În concluzie fratele Ianovici afirma că Dumnezeu nu are poveşti „horor”, ci doar poveşti de dragoste uimitor de frumoase şi asemenea poveşti de dragoste doreşte tuturor adolescenţilor şi tinerilor.

Sesiunea întâi s-a încheiat cu o rugăciune în care tinerii şi asolescenţii s-au rededicat lui Dumnezeu şi au venit înaintea Lui cu dorinţa schimbării vieţii lor şi totodată cerând putere pentru a trăi de acum înainte o viaţă mai bună pentru Dumnezeu.

Denis Roteliuc

22

Conferinţa Bisericilor Penticostale Române din Austria va avea loc la data de: 08–09 mai 2010 la VAZ St. Pölten. În cadrul Conferinţei avem câte două servicii divine pe zi:

-sâmbătă 8 mai de la ora 14,00-16,00 şi de la 17,30 – 20,00, -iar duminică 9 mai de la ora 10,00–13,00 şi de la ora 16,00–19,00. Tema Conferinţei este „Pregăteşte-te să-L întâlneşti pe Dumnezeu” Amos 4:12. Invitaţi: fratele Leonard Semenea din Seatle SUA şi Willfried Mann din Germania.

INFO INFO INFO INFO INFO INFO

Grupul de studenţi din Graz şi Kapfenberg ai cursurilor Seminarului prin extensie EBS din Germania vor finaliza cu ajutorul Domnului în toamna acestui an primul an de studii. Alături de ei sunt şi lucrătorii din cele două biserici care au dorinţa de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele teologice.

Coordonatorul grupei pastor Vasile Opriş

Cuvântul Domnului ne spune în Ps. 122:6 „Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă.” Oare ar trebui să ne

intereseze pe noi aceasta? Sigur că da; este un Cuvânt la care trebuie să reacţionăm împlinindu-L.

Acest popor este şi astăzi o mare mărturie că Dumnezeu şi Biblia pe care noi o citim este o realitate. Cu cât citim mai multe despre evrei din alte surse de informaţie, ne devin tot

Rugăciune…mai clare multe scrieri despre ei din Cuvântul Domnului.

Una din cele mai “negre” părţi a istoriei evreilor din zilele noastre este cea a holocaustului (din limba greacă: holo-întreg; caustos-ars). Holocaustul reprezenta iniţial un ritual religios prin care o ofrandă adusă zeilor era arsă în întregime. În zilele noastre cuvântul face legătură mai ales cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă.

În secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce în ce mai emancipată şi, în majoritatea ţărilor, ajunsese să aibă o situaţie egală cu restul populaţiei. Totuşi, din când în când evreii erau defăimaţi şi hărţuiţi de grupări antisemite care-i considerau o „rasă” străină, ce nu putea fi asimilată în interiorul culturii europene; însă acestea nu au iniţiat niciodată cu adevărat o campanie antisemită coerentă. Când regimul nazist a ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, acesta a trecut imediat la adoptarea unor măsuri antisemite sistematice.

Despre ce s-a întâmplat atunci cu poporul evreu sunt foarte multe scrieri, şi dacă s-ar scrie toate, fiecare istorie, a fiecărui suflet, n-am avea timp o viaţă întreagă să le citim.

Să ne rugăm mai mult pentru evrei, să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, dar mai ales pentru nemţi, pentru austrieci, pentru atâtea popoare care s-au atins de „lumina ochilor LUI” conform Zah. 2:8. Să ne rugăm pentru acestă ţară, Austria, cred că noi românii avem ceva de spus în ţara aceasta, un cuvânt de trezire; câtă vreme mai sunt în viaţă, Dumnezeu vrea ca ei să vină la EL, să-i ierte, să-i mântuiască. Doamne, trezeşte Austria folosindu-Te şi de români! Silviu Bura.

23

Această întrebare a fost pusă la grupa mare a Bisericii „Agape” din Viena pentru a vedea ce înţeleg personal prin moartea şi învierea lui Isus Hristos.

Ce înseamnă că ISUS a murit şi a înviat pentru tine?

- Că mă iubeşte foarte mult şi mă păzeşte. Julia- Prin EL mă pot numi copilul lui DUMNEZEU. Naomi- Mă aşteaptă în cer. ştefan- E bucurie că a înviat Isus! Roberta- Înseamnă speranţă, bucurie, salvare şi niciodată El n-o să mă părăsească. ştefany- Fără moartea şi învierea LUI nu l-aş putea vedea pe ISUS. Eunice- Frumuseţea de a-L vedea pe El. Paul- Îmi dă putere să trăiesc în fiecare zi. Robert- Să-mi arate cât de Puternic este. Ema- M-a iubit aşa de mult. Laura- Fără înviere n-aş avea parte de mântuire. Lois- A murit şi a înviat pentru că m-a iubit. Brigitte- Îmi dă fericirea de a trece biruitoare prin toate. Elisabeth

- A înviat în inima mea. Edy- Am siguranţa întâlniri cu EL. Mario- Ca să-mi arate ce poate Domnul Isus să facă pentru mine. Michi- Ca să-mi ierte păcatele. Gaby

Copiii au răspuns foarte bine. De aceea am vrea să mulţumim tuturor părinţilor din Austria care se ocupă de creşterea spirituală a copiilor lor. Aceasta este singura zestre care le-o putem da şi de care se vor bucura în viitorul lor.

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze,şi când va îmbătrâni, nu se v-a abate de la ea”.

Prov. 22:6.