Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

110
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Secția Pastorală Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului -lucrare de licență- 1

Transcript of Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Page 1: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Secția Pastorală

Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

-lucrare de licență-

Susținător: Coordonator: Ierom. Ursu Iulian-Emilian Pr. Prof. Dr. Teșu C. Ioan

1

Page 2: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Cuprins

Introducere................................................................................................................p. 3

I. Păcatul și patima....................................................................................................p. 5

I.1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu……………………...............p. 5

I.2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui………………………p. 9

II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească..........................................p. 16

II.1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu…………………….p. 16

II.2. Taina Spovedaniei – taina reînvierii spirituale……………………….p. 19

II.3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţa…………………………..p. 23

III. Calităţile duhovnicului ideal……………………………………………...…....p. 29

III.1. Însuşiri şi virtuţi alese ale duhovnicului……………………...……...p. 29

III.2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei……………..…….…p. 35

III.3. Calităţile duhovnicului după Sfinţii Părinţi………………………….p. 38

IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească………………………………………...…p. 42

IV.1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă…………………...…….p. 42

IV.2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii sai duhovniceşti………...…….p. 43

V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a

omului contemporan…………………………………..……………………………p. 49

V.1. Rânduiala spovedaniei………………………………………………...p. 49

V.2. Săvârşitorul………………………………………………………...….p. 52

V.3. Primitorul…………………………………………………………...…p. 56

V.4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox…………………………….....p. 57

Concluzii……………………………………………………………………………p. 60

Bibliografie…………………………………………………………………………p. 62

2

Page 3: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Introducere

În urcuşul nostru spre Dumnezeu, în realizarea progresului spiritual şi în lupta cu

puterile întunericului un moment capital îl constituie cercetarea propriei conştiinţe. Spre

deosebire de toate vieţuitoarele, omul are sădit în însăşi fiinţa sa, chiar de la aducerea lui

la existenţă, ceva care-l face să sufere când săvârşeşte, sau zice ceva împotriva binelui,

adevărului şi dreptăţii, simţind în interiorul său o stare de nelinişte, de nemulţumire, de

reproş. Conştiinţa morală este aceea care-i dă stare de nelinişte. Ea a fost pusă de

Dumnezeu în om ca o lumină care-l ajută şi-l obligă în acelaşi timp să facă deosebirea

între bine şi rău.

Conformându-se ei ca unui judecător divin, prin conştiinţă omul se întâlneşte cu

Dumnezeu sau se desparte de El, dacă nu ascultă de îndemnurile ei. Ea este a lui

Dumnezeu şi a omului. Având deci doi stăpâni, foarte greu poate fi adormită. Ea este

ochiul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, şi are rostul de a ne determina să împlinim

poruncile divine, pe care, chiar dacă nu le ştim cu exactitate, ea ni le dictează aşa cum

spune Sfântul Apostol Pavel: „păgânii care n-au lege, din fire fac ale legii, aceştia

neavând lege, îşi sunt singuri lege.” (Romani 2, 14) În calitate de judecător divin ea

îndeplineşte un întreit rol în viaţa religios-morală: de sfătuitor, înainte de săvârşirea

faptei, de martor, în timpul săvârşirii faptei, de judecător incoruptibil ,după săvârşirea

faptei.

Când omul ascultă de glasul conştiinţei sale simte o stare de siguranţă, de linişte şi

mai ales de mulţumire. Într-adevăr un om cu o conştiinţă curată este îndrăzneţ, de aceea

se spune că sfinţii au îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, pe când cel cu conştiinţa

încărcată se teme şi de umbra sa. Despre un astfel de om vorbeşte Moise zicând :”Veţi

fugi când nimeni nu vă va goni.”(Levitic 26, 17) Iar dreptul Iov, referindu-se la

conştiinţă, vorbeşte despre nişte „glasuri îngrozitoare care fac larmă în urechile lui; în

mijlocul păcii i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să

iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie.”(Iov 15, 21-22)La rândul său,

împăratul Solomon vorbeşte şi el de săbiile conştiinţei care lovesc pe cei

3

Page 4: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

nedrepţi”(Proverbe12, 18); „Cei nelegiuiţi fug fără ca nimeni să-i urmărească, iar drepţii

stau ca un pui de leu la adăpost”(Proverbe 28, 1).

Omul, care reuşeşte să-şi păstreze conştiinţa curată, nu se teme de nimic, nici

chiar de moarte, pe când cel care n-a ascultat de glasul acesteia şi a făcut vreo nedreptate

n-are linişte nicăieri, se trezeşte uneori în coşmaruri şi se sperie că pruncii cei nebotezaţi,

tremură de frică şi cade adesea în deznădejde.

Urmările nerespectării sfaturilor conştiinţei sunt tragice, chiar şi în viaţa

pământească, iar după despărţirea sufletului de trup ele sunt de-a dreptul dezastruoase

întrucât în lumea de dincolo nu mai este posibilă pocăinţa şi iertarea păcatelor. Pentru a

evita însă problemele de conştiinţă este bine să ascultăm de glasul ei, şi să ne împăcăm cu

ea cât suntem încă în putere şi în integritatea facultăţilor mentale. La acest lucru ne

îndeamnă Domnul Iisus Hristos zicând: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el

pe cale, că nu cumva pârâşul tău să te dea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii

aruncat în temniţă.”(Matei 5, 25) Dacă totuşi am călcat îndemnurile conştiinţei şi am

intrat în conflict cu ea, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat Sfânta Spovedanie sau Pocăinţa,

prin care să ne împăcăm cu propria noastră conştiinţă şi să ne curăţim sufletele. Metoda

cea mai eficace de a ne păstra o conştiinţă curată este de a ne controla neîncetat pe noi

înşine, iar prin mărturisire să o ştergem de praful păcatelor.

Credinciosul creştin care se îngrijeşte cu adevărat de mântuirea sufletului său, îşi

cercetează zilnic conştiinţa, sau dacă nu, măcar în cele patru posturi de peste an rânduite

de sfânta Biserică. Dacă aflăm în noi păcate mari, sau chiar mai mici, să căutăm să le

mărturisim unui duhovnic încercat, capabil să ne dea doctoria sufletească necesară

vindecării. Spovedania nu se poate evita căci nu există o altă cale de a ne spăla sufletul şi

a ne împăca cu Dumnezeu. Celui care se mărturiseşte i se mai spune că se pocăieşte,

aducă luptă din toate puterile să-şi schimbe sufletul în bine, să se pună în acord cu

conştiinţa sa împlinind poruncile lui dumnezeu. El îşi plânge sincer starea sa de vinovăţie

înaintea lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe. Prin mărturisirea înaintea preotului

duhovnic, îşi recunoaşte de bună voie şi dintr-o necesitate interioară păcatele pentru ca

prin duhovnic să obţină iertarea. Pentru că prin Sfânta Spovedanie i se iartă omului toate

păcatele, indiferent de gravitatea lor, aceasta se mai numeşte şi al doilea botez deoarece

prin mărturisire i se arată şi păcatele săvârşite după primirea Sfântului Botez.

4

Page 5: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

I. Păcatul şi patima

I.1. Păcatul – ruperea legăturii cu Dumnezeu

Ştim că în starea paradisiacă omul era fericit şi era fericit fiind curat şi în

comuniune cu Dumnezeu. În grădina din Eden, Adam şi Eva, vorbeau cu Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu îi întărea, iar gustarea din Pomul Vieţii îi nutrea şi-i făcea

nemuritori. Vorbeau cu Dumnezeu ,,faţă către faţă”, iar, aşa cum spun mulţi Sfinţi

Părinţi, Pomul Vieţii era Hristos Dumnezeu; cuminecându-se din El, aveau viaţă

adevărată. Cum s-a produs catastrofa? Diavolul, potrivnicul lui Dumnezeu spiritul rău, a

născut în sufletul omului mândria şi pofta.

,,Apoi pofta, zămislind naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit aduce moartea”

(Iacov 1,15). A început cu Eva, ştiind-o mai slabă, care l-a determinat şi pe Adam să

guste din fructul oprit, din ,,pomul cunoştinţei binelui şi răului”.

Îndată după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam şi pe Eva la o

mărturisire personală şi explicită. El nu vrea numai o mărturisire comună şi generală, ci o

mărturisire personală, o descriere din partea fiecăruia a modului personal de mărturisire, a

cauzei care l-a îndemnat pe fiecare la păcat. „Pentru ce ai făcut aceasta ?”o întreabă pe

Eva (Facere 3, 13). Deşi Dumnezeu ştia ce l-a determinat pe fiecare să păcătuiască, El

vrea s-o spună această omul cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor

condamnabile ale greşelii sale şi asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca

altădată să nu se mai lase condus de aceste motive şi să fie cu o grijă mai deosebită la

părţile mai slabe ale firii sale. Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit şi pe Eva deosebit.

Căci descrierea păcatului sileşte pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine.

„Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conştiinţei personale, a răspunderii

personale, un mijloc de creştere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a

5

Page 6: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

se ascunde din faţa sa şi din faţa unui judecător, de a se da după alţii”. 1 Cum ne spun

Sfinţii Părinţi din nefericire atât Adam cât şi Eva au refuzat invitaţia la o mărturisire

personală. Dacă ar fi fost întrebaţi în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând

printr-un da comun. Fiind întrebaţi însă separat, fiecare s-a dat după altul, punând vina

pe altul. Sfinţii Părinţi amintiţi ne spun că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii

lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Cain. Întrebat să-şi mărturisească păcatul, să se

declare răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-şi recunoască această

răspundere (Facere 4, 9). Sfinţii Părinţi spun iarăşi că nu pentru păcat a fost el blestemat

de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii.

„Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în

lumina greu de judecat a judecăţii altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat

de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuşi, la lumina produsă de prezenţa altuia, pe

numele păcatului săvârşit, omul trăieşte un sentiment cu totul contrar celui în care a

săvârşit păcatul, e cutremurat de o scârbă şi de o ruşine faţă de el. Numai aşa se

înfăţişează într-o stare de totală umilinţă”.2

E bine cunoscut că în întreaga istorie a umanităţii, a sentimentului religios şi a

culturii în general, nici un motiv nu este mai cutremurător gustat şi trăit decât drama

însingurării, a solitudinii în universul creat, deci a lipsei de comunicare şi comuniune. Pe

drept cuvânt singurătatea „zămisleşte demoni”, în sfredelirile conştiinţei, în răscolirile

imaginaţiei, în jindul făpturii după cuvânt, după destăinuire şi părtăşie.

Singurătatea e expresie a lipsei de comunicare, a lipsei partenerului de dialog, a

lipsei celuilalt de lângă tine. Aceasta ne descoperă adânc raţiunea primordială a hotărârii

divine: „Să nu fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), deci ca

să-l asculte, să-l înţeleagă şi să-l iubească.

Trebuie spus că „însingurarea noastră e consecinţa păcatului originar, al

neascultării şi ruperii de comuniunea primordială cu Părintele ceresc. La fel se întâmplă

şi în viaţa obişnuită. Cel ce nu mai vrea sau nu mai poate să se deschidă sufleteşte, să

1 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 45;2 Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 156;

6

Page 7: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

comunice cu ceilalţi şi cu Dumnezeu este (sau devine) un alienat, adică un înstrăinat în

raport cu ceilalţi, cu existenţa socială, comunitară, cu viaţa spirituală vie. El este un

înstrăinat în raport cu însăşi esenţa umană. În el se produce o denivelare, o dezorganizare

a Umanului în însăşi specificitatea sa”3.

Păcatul, întâi te rupe de comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, te izolează deci

de posibilitatea de apărare din exterior, apoi te închide în interiorul tău şi acolo, pe

câmpul tău spiritual se petrece marea confruntare a celor doi adversari înverşunaţi:

păcatul şi conştiinţa.

Astfel, a spune că prin păcat omul ajunge într-o stare contrară firii omeneşti este

totuna cu a spune că, depărtându-se de Dumnezeu, el se depărtează de sine însuşi, trăieşte

în afara a ceea ce el este în mod fundamental, nu trăieşte viaţa pentru care este făcut,

gândeşte şi acţionează cu totul dimpotrivă, într-un fel străin de adevărata sa condiţie.

Altfel spus, omul trăieşte într-o stare de înstrăinare. ,,Căci, fiind noi ai lui Dumnezeu prin

fire”, scrie Sfântul Irineu, lepădarea de El ,,ne-a făcut potrivnici firii”4.

Tot astfel, „îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se lipseşte de starea

dumnezeiască care-i fusese hărăzită” şi, după cum spune Sfântul Clement al Alexandriei,

„se prăbuşeşte în starea omenească”5. De fapt, cade chiar într-o stare subumană, căci, aşa

cum am văzut, umanul autentic nu există decât în divino-uman; omul nu poate fi cu

adevărat om decât în Dumnezeu, fiind om-dumnezeu în Duhul, asemenea lui Hristos. De

aceea Sfinţii Părinţi compară adesea starea omului căzut cu cea a animalelor.

Prin păcat, omul a căzut în toate relele, nenorocirile şi necazurile, străine de

natură sa şi care, atâta vreme cât vieţuieşte în conformitate cu acea natură, nu-l puteau

atinge; ele au apărut ca urmare a păcatului şi sunt pedepse ale lui. În principal, „această

pedeapsă constă în pierderea centrului spiritual al fiinţei sale, în zdruncinarea sufletului,

pierderea puterilor primite la început, în tulburarea, rătăcirea şi stricarea tuturor

facultăţilor sale, într-un cuvânt, în starea de boală şi de suferinţă pe care au creat-o toate

acestea”6. Pedeapsa n-a fost dată de Dumnezeu, ea decurge în mod firesc din cădere.

3 Dr. M. Lăzărescu, Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara, 1982, p. 3-4;4 Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. si note de Pr. Prof. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007, p. 35;5 Sfântul Clement al Alexandriei, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note si indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 156;

7

Page 8: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Sfinţii Părinţi au constatat că, la omul căzut, cunoaşterea şi organele ei sunt

bolnave. ,,Cum ar fi sănătos un suflet raţional a cărui putere de cunoaştere ar fi

bolnavă?”, se întreabă Sfântul Grigore Palama. Mintea omului este în fire făcută să caute

lucrurile dumnezeieşti şi să tindă spre cunoaşterea lui Dumnezeu; atunci când lucrează

potrivit firii sale ea este ,,sănătoasă”. Depărtându-se de Dumnezeu însă, ea se

îmbolnăveşte, pentru că nu mai lucrează conform scopului ei firesc, ci contra firii sale.

În timp ce sufletul omenesc ,,a fost făcut să-l vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat

de El”, prin păcat el s-a pervertit, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de realităţile spirituale,

întorcându-se spre realităţile sensibile, singurele de care ţine seama.

Prin păcat, ochii spirituali ai lui Adam se închid, şi în locul lor se deschid ochii

trupeşti. Într-adevăr, cum spune Origen, ,,există două feluri de ochi: unii, cei care s-au

deschis prin păcat ; ceilalţi, de care se slujeau Adam şi Eva ca să vadă înainte de cădere”7.

Despre aceşti ochi trupeşti, adică despre acest fel trupesc de a vedea realitatea, vorbeşte

Sfânta Scriptură când zice că,, li s-au deschis ochii la amândoi”(Facere 3,7). Adam şi

Eva au văzut atunci că erau goi, se spune în continuare, iar Sfântul Atanasie comentează

astfel: ,,S-au cunoscut pe ei goi nu atât de haine, ci că s-au făcut goi de vederea celor

dumnezeieşti şi şi-au mutat cugetarea spre cele contrare”.8

Să remarcăm că nu deschiderea ochilor trupeşti a produs închiderea ochilor

spirituali, ci invers: prin ignorarea lui Dumnezeu încetând să mai existe cunoaşterea cea

după Dumnezeu, acesteia îi ia locul cunoaşterii după trup.

În timp ce, în starea lor originară facultăţile cognitive ale omului erau luminate de

Sfântul Duh şi astfel cunoşteau făpturile potrivit naturii lor fireşti şi potrivit naturii

acelora, depărtându-se de Dumnezeu, ele s-au predat simţurilor, primind prin ele toate

cunoştinţele. „Devenind călcător de poruncă şi uitând de Dumnezeu” – spune Sfântul

Simeon Noul Teolog -, „omul şi-a amestecat toată puterea înţelegătoare cu simţirea. De

atunci, cugetul omului a fost cu totul robit de această lume”.

6 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și introd., indice și note Pr. Prof. Dr. N. Cornițesccu, în P.S.B. 34, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1992, p. 122;7 Origen, Omilii la cartea Numerii ,XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu. Studiu introductiv și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în P.S.B. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 233;8 Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in P.S.B. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 28;

8

Page 9: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

„Alterarea chipului lui Dumnezeu în om nu înseamnă însă distrugerea sau

desfiinţarea lui, căci nici una din funcţiile sufleteşti umane nu a fost nimicită prin păcat.

Prin păcat s-a alterat, s-a umbrit chipul lui Dumnezeu în om, dar nu s-a distrus”.9

Tendinţa omului de a cunoaşte adevărul şi de a voi binele au rămas în om şi după cădere,

dar evident slăbite. Omul căzut poate cunoaşte adevărul religios şi moral şi poate

îndeplini normele morale. Aceasta se poate vedea din faptul că omului căzut i s-au făcut

descoperiri de către Dumnezeu şi i s-au arătat urmările împlinirii şi ale nesocotirii acestor

descoperiri, el putându-se decide asupra căii de urmat.

Cu privire la trup, păcatul a adus slăbiciuni şi neputinţe, lipsuri şi suferinţe,

inclusiv moartea fizică (Facere 3, 19). Nemurirea trupească pe care omul înainte de

cădere o avea ca potenţialitate sau virtualitate nu s-a actualizat, nu s-a realizat, ci

pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului. Însăşi naşterea de fii

va fi ,,întru dureri”, ca un indiciu că păcatul a venit prin femeie (I Timotei 2, 14).

I.2. Concepţia ortodoxă despre păcat şi urmările lui

Întorcându-şi de la Dumnezeu facultăţile sufletului şi trupului şi îndreptându-le

spre realitatea sensibilă pentru a-şi afla în ea plăcerea, omul face să se nască în el

patimile, numite şi vicii.

Din punct de vedere psihologic, patimile sunt considerate ,,stările patologice ale

unor sentimente sau anumite sentimente care pun stăpânire exclusivă pe sufletul

omenesc, fie unele sentimente obsesive care silesc omul să acţioneze numai în direcţia

lor” 10, „nişte cazuri patologice ale vieţii sufleteşti, un automatism câştigat care, atât timp

cât durează, reacţionează cu o constantă uniformitate”11. Din punct de vedere moral, ele

9 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 167;10 Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I. Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 261;11 C. Rădulescu Motru, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996, p. 299;

9

Page 10: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

sunt considerate, ,,pofte puternice îndreptate spre anumite bunuri senzoriale care pot

provoca o desfătare şi care uneori se opun desfăşurării libere a voinţei omeneşti”12.

Sfântul Ioan Damaschin, arătând diversitatea de sensuri a cuvântului ,,patimă”,

spune că sub această denumire sunt cuprinse bolile şi rănile; patimile sufleteşti, între care

menţionează poftă şi mânia; patima animală, dar comună şi vieţii pătimaşe umane, din

care rezultă plăcerea sau durerea. Sfântul înţelege astfel prin patimă, în sens larg, atât

afectele umane, constitutive firii, facultăţile sufleteşti aparţinând părţii iraţionale sau

irascibile ale sufletului, iar în sens restrâns patimile sufleteşti şi trupeşti.

Sfântul Isaac Şirul învaţă că patimile sunt cumplitele ,,boli ale sufletului, ce intră

în fire şi se ivesc în ea şi o scot din sănătatea ei”,13 după cum virtuţile reprezintă, în chip

firesc, sănătatea acestuia. ,,Patimile sunt contrare firii, nu aparţin firii în mod natural, ci

se infiltrează în ea, luptând împotriva ei”.14 Ele nu ţin de suflet, ci ,,au intrat în suflet pe

urmă”, uzurpându-l şi ducând spre sleirea şi distrugerea lui şi a trupului, astfel încât cel

ce lucrează patimile se mişcă în cele din afară, străine sieşi, nu în cele ale sale, ale firii

sale, dar împotriva acestora.

Din această cauză, patimile sunt considerate ,,un fel de fiinţă învârtoşată” ce se

aşează între Dumnezeu şi suflet, întunecând legătura lor.

Fiind întemeiate prin întoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc

firesc şi prin întrebuinţarea acestora în mod contrar firii, în vederea obţinerii plăcerii

simţuale, patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului: ,,Patimă, spune

Sfântul Maxim, este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie

spre o ură fără judecată a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse

simţurilor”.15

Întreaga luptă duhovnicească a omului se dă în această viaţă în vederea dobândirii

vieţii viitoare, împotriva patimilor, a păcatului şi a răului, pentru dobândirea şi lucrarea

virtuţilor creştine. Asceza ortodoxă şi scrierile duhovniceşti vorbesc la modul cel mai

12 Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed. Christiana, București, 2000, p. 77;13 Sfântul Isaac Sirul, Capete despre sfintele nevoinţe, în „Filocalia românească”, vol. X, p. 410 apud Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, op.cit., p. 77.14 Ibidem;15 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, II, 16 apud Jean –Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111 ;

10

Page 11: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

adânc şi cuprinzător despre idealul vieţii spirituale – desăvârşirea, sfinţenia,

îndumnezeirea prin har şi lucrare, dar până a ajunge la aceasta, până a se statornici în

practicarea binelui, omul trebuie să biruie răul şi păcatul.

Păcatul este, în ultimă analiză, ,,pierderea sensului existenţei; o viaţă în întregime

superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, legată de conflictul cu ceilalţi şi de

uitarea lui Dumnezeu”.

Păcatul şi urmările sale reprezintă din punct de vedere moral o întoarcere şi

cădere a fiinţei noastre de la demnitatea şi vocaţia sa originară, o îndepărtare de izvorul

autentic al vieţii – Dumnezeu – şi o apropiere şi trăire în proximitatea apăsătoare a

tenebrelor, a iluziilor privind viaţa, căci păcătosul nu realizează planul său etajul inferior

şi sărac în care trăieşte, ci, dimpotrivă, are credinţa că această viaţă este adevărată. El

percepe îngustarea vieţii spirituale prin prisma lărgirii faptelor sale pătimaşe.

Părinţii filocalici numesc variat păcatul. El este ,,zid între noi şi

Dumnezeu”, ,,prăpastie” şi ,,haos”. Prin păcat, omul refuză legătura cu Dumnezeu şi cu

virtutea, care are ca expresie supremă atributele dumnezeirii, şi se scufundă într-o viaţă

paranaturală şi parafirească, desfiinţându-se ca fiinţă raţională. El distruge legătura cu

harul lui Dumnezeu, îndepărtându-se de Creatorul său şi, până la urmă, şi de el însuşi, de

sinea sa autentică, în care se află, ca o pecete, chipul şi harul divin, cufundându-se în

moarte spirituală.

În legătură cu originea păcatelor şi a patimilor, regăsim aceeaşi învăţătură clară a

Părinţilor duhovniceşti: în timp ce virtutea şi faptele bune izvorăsc din împreună –

lucrarea omului cu Dumnezeu, cu harul divin, faptele rele, păcătoase şi pătimaşe aparţin

exclusiv omului, voii sale libere. Mai mult chiar, ,,păcatul sau patima – aflăm de la

Sfântul Ioan Scărarul – nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul

patimilor”.16

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „prima formă de manifestare a păcatului

este căderea sau abolirea raţiunii din postul ei de străjer al sufletului. Facultatea raţională

a discernerii, precum şi lucrarea duhovnicească a trezviei sunt abolite. Căderea se

produce mai întâi în plan mintal, interior”17

16 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol. IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 223;

11

Page 12: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea fiinţa umană. Atât

numele lor grecesc, cât şi cel latinesc, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o

stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleşesc voinţa, încât omul patimilor nu mai

este om al voinţei, ci se spune despre el că este un om ,,stăpânit”, ,,robit”, ,,purtat” de

patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini,

care-şi caută astâmpărarea, şi nu şi-o poate găsi.

Infinitatea aceasta pururi nesatisfăcută se datorează atât patimii în sine, cât şi

obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le

satisfacă, pentru că ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor.

Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „omul pătimaş se află într-o continuă

preocupare cu nimicul, căci caută să-şi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale,

odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor

reductibile la nimic. Chiar când patima are nevoie şi de persoana umană pentru a se

satisface, o reduce şi pe aceasta tot la caracterul de obiect, său vede şi foloseşte din ea

numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de obiect”18.

Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că fiinţa umană, având o

bază spirituală, are o tendinţă spre infinit care se manifestă şi în patimi; dar în patimi

această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre

lume, care dă numai iluzia infinitului. Omul, fără să fie el însuşi infinit, nu numai că este

capabil, dar este şi însetat de infinit şi tocmai de aceea este capabil şi însetat de

Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. Dar omul n-a voit să se mulţumească cu

această participare la infinit, ci a voit să devină el însuşi centrul infinitului, sau a crezut că

este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale.

Patimă este ceva iraţional. Totul pe lume este raţional, spune Sfântul Maxim

Mărturisitorul, având temeiul într-o raţiune divină; numai patimă este iraţională.

Suprema ei iraţionalitate se arată în faptul că, deşi omul pătimaş îşi dă seama tot mai mult

că lucrurile finite nu pot răspunde aspiraţiei lui după infinit, iar această constatare îl

umple de plictiseală şi descurajare, totuşi el continuă să se lase purtat în momentul

17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A., Sibiu, 1947, p. 98;18 Ibidem;

12

Page 13: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

următor de patima sa egocentrică, de parcă prin ea ar absorbi infinitul, nedându-şi seama

că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este

subiect cu care trebuie să intre în comuniune ca libertate, cu altă libertate.

Prin iraţionalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la

ţinta sa adevărată, patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţă. Prin luptă

împotriva patimilor se urmăreşte, aşadar, scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea

ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca ţintă a vieţii sale, şi eliberarea spiritului

său de sub robia lumii şi de sub tirania pe care o reprezintă patimile. Acesta este sensul

nepătimirii.

În vechea literatură duhovnicească, „patimile sunt socotite în număr de opt, sau,

când slava deşartă este unită cu mândria, în număr de şapte. Acestea sunt: lăcomia

pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava

deşartă şi mândria”19. Ele coincid în fond cu cele şapte păcate capitale: lăcomia,

desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria, dacă identificăm invidia cu

întristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletului . Dar strânsa unitate

dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, sau să se

condiţioneze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri, lăcomia pântecelui

le produce pe toate celelalte.

Patimile produc şi întreţin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind

Biserica, urmăreşte prin ea restabilirea unităţii sau sobornicităţii umane. Dar restabilirea

aceasta nu este posibilă fără slăbirea patimilor în ei.

O metodă a curăţirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obişnuia

să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalţi, cât şi reţinerea celorlalţi de a răspunde

prin patimile lor, răbdând şi persistând în a iubi pe cei ce se comportă faţă de ei în chip

pătimaş. Aceasta îi fereşte nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect

tămăduitor şi asupra celor ce vor să-i facă victimele patimilor lor, precum opreşte

deteriorarea şi mai accentuată a relaţiilor comunităţii umane. De aceea ne-a poruncit

Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim şi pe vrăşmaşii noştri. Precum iubirea

leagă pe oameni, aşa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii 19 Sfantul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii (De octo spiritibus malitiae) apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2002, p. 78;

13

Page 14: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

lăuntrice şi interpersonale. Ele sunt zidul îngroşat pus între noi şi Dumnezeu, ceaţa

aşezată pe transparenţa lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru

Dumnezeu.

După cum arată aici Sfântul Ioan Casian, „pentru omul căzut este o iluzie să-şi

închipuie că este scutit de patimi sau măcar de vreuna din ele. Dacă ni se pare că nu

avem o patimă, aceasta se întâmplă pentru că pur şi simplu n-o vedem sau pentru că nu se

manifestă în acel moment; totuşi ea există într-o anumită măsură în suflet şi se poate

manifesta în orice clipă, numai să se ivească prilejul”20.

Există oricum în suflet o adevărată iconomie a patimilor, care face că, atunci când

o patimă este mai puţin intensă şi pare chiar să lipsească, această relativă lipsă a ei să fie

compensată de o mai puternică dezvoltare a alteia sau a mai multor patimi. Şi

dimpotrivă, se poate constata că persoanele la care una sau alta dintre patimi este în mod

special dezvoltată aproape că sunt scutite de alte patimi sau cel puţin această există într-o

slabă măsură. Adesea, simplu fapt că unii oameni sunt prinşi în treburile şi grijile lumeşti

este de ajuns pentru ca la aceştia anumite patimi să dispară cu totul; dar lucrul acesta este

valabil doar un anumit timp, căci ele apar de îndată ce intensitatea activităţii lor scade.

Găsim acest proces descris de Sfântul Ioan Scărarul, care spune că el însuşi a văzut cum „

mulţi, scăpând în lume barca trupului lor prin griji, ocupaţii, nedormiri din pricina grijilor

vieţii(…), venind în viaţa călugărească şi lepădând toată grijă, s-au întinat în chip jalnic

de fierbinţeala trupului”.21

Patimile sunt adeseori numite de Sfinţii Părinţi,, gânduri(cugete)” sau ,,gânduri

pătimaşe”, ,,gânduri trupeşti”, pentru că ele se manifestă în om mai întâi tocmai ca

gânduri, fie ca aceste gânduri se vor înfăptui sau nu. ,,De nu păcătuieşte cineva mai întâi

cu mintea, nu va păcătui nici cu lucru”22, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Chiar

patimile care ţin de trup, în realitate îşi au obârşia în suflet.

Descrierea amănunţită şi metodică a patimilor pe care o găsim la Sfinţii Părinţi se

arată a fi o adevărată nosologie şi o autentică semiologie medicală, care au drept scop

elaborarea metodică, riguroasă şi eficace a unei terapeutici a acestor boli ale sufletului.

Tămăduirea începe ,odată cu definirea acestor patimi, ea permiţându-i omului să-şi

20 Ibidem;21 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, II ,12, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 120;22 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 78, apud Jean- Claude Larchet, op.cit., p.121;

14

Page 15: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

cunoască şi să-şi înţeleagă mişcările sufletului, să le descopere semnificaţia profundă şi

să taie iute răul care l-a cuprins sau e pe cale să-l cuprindă; astfel, omul încetează de a

mai fi determinat orbeşte de mecanisme pe care nu le cunoaşte, care-l tulbură şi-i produc

suferinţă. De altfel, „Sfinţii Părinţi nu descriu numai bolile vădite şi uşor de descoperit,

ci, de asemenea, şi pe cele care, cu toate că există în suflet, rămân ascunse pentru cei care

nu şi-au ascuţit discernământul duhovnicesc, ca şi pe cele care sunt doar, aşa-zicând, abia

însămânţate şi care, dacă omul nu se păzeşte, sporesc peste măsură”23.

Este un lucru constatat că altfel înţelege şi depăşeşte boala trupească un suflet

creştin angajat în lupta duhovnicească ce duce la mântuire, spre deosebire de un suflet

deznădăjduit în faţa neputinţei omeneşti, fie că este vorba de a medicilor, fie a sa.

Suferinţa trupească este, în cele mai numeroase cazuri, expresia unor mari

dezechilibre sufleteşti, a unor păcate grele nespovedite, adevărate boli duhovniceşti, şi de

aceea, acestea trebuie tratate mai întâi, şi apoi durerea trupească.

II. Taina Pocăinţei, mijloc de îndreptare duhovnicească

II.1. Sfintele Taine - lucrări ale lui Hristos Dumnezeu

23 Jean- Claude Larchet, op.cit., p. 122;

15

Page 16: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Biserica ortodoxă socoteşte că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos

pe cruce, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca

şi ei să poată muri păcatului şi învia. Datorită acestui fapt Biserica acordă Tainelor un loc

de mare importanţă în iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuieşte această

unire a oamenilor cu Hristos.

„La baza concepţiei despre Taine a Bisericii ortodoxe stă credinţa în putinţa

lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea

trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos. E

încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra

materiei cosmice în general şi asupra altor persoane.”24

Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie

prin altă materie. Căci trupul omenesc este constituit din simţuri, în care sunt

nedespărţite. Cei doi întâlnindu-se prin simţuri, se întâlnesc prin spirit. Puterea transmisă

nu e nu numai a spiritului şi a trupului său, ci e o putere cu mult mai mare ce străbate prin

ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu Care el se pune de acord şi Căruia I se

deschide prin credinţă în ambianţa Bisericii. Deoarece săvârşitorul Tainei, e ca preot,

reprezentantul Biserici, prin el lucrează Duhul Sfânt, Care suflă în toată ambianţa

Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos.

„Chiar în baza creaţiei Dumnezeu lucrează prin cosmos şi omul de asemenea

lucrează prin cosmos, unindu-şi lucrarea sa cu Dumnezeu, uneori mai mult, alteori mai

puţin. Prin om se accentuează în mod special lucrarea lui Dumnezeu asupra creaţiei, în

vederea transfigurării şi spiritualizării ei. Iar Cel Care a devenit mediul prin excelenţă al

puterii lui Dumnezeu asupra materiei şi a celorlalţi oameni este Hristos. Din Hristos se

extinde prin fiecare, Taină puterea lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor prin gesturi şi

materie.25”

În înţeles larg şi religios, taine sunt lucrările şi actele sfinte care reprezintă sau

simbolizează idei şi sensuri nepătrunse în esenţa lor de mintea noastră. În acest înţeles

sunt taine: crucea, sarea ce se dădea catehumenilor etc., precum şi toate faptele Revelaţiei

24 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Sfințenia și răspândirea preoției, în „Studii Teologice”, 1952, nr. 3-4, p. 221;25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă ,vol. 3, Ed. I.B.M.O.R, Bucureşti, 1997, p. 10;

16

Page 17: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

dumnezeieşti şi dogmele învăţături creştine. În înţeles restrâns, Taine sunt numai acele

lucrări sau acte sfinte vizibile, întemeiate de Hristos şi săvârşite de Biserică prin

episcopul şi preoţii Săi, prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele harul

dumnezeiesc, nevăzut, mântuitor.

Prin sfintele Taine înţelegem ,deci, cele şapte sfinte Taine pe care le are Sfânta

noastră Biserică Ortodoxă, ca lucrări sfinte instituite de Hristos însuşi, prin care într-o

formă văzută se împărtăşeşte primitorului, în Biserică, harul dumnezeiesc nevăzut,

absolut necesar pentru mântuire (Ioan 3, 5). Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă următoarea

definiţie: „Taina este o lucrare sfântă care, sub o formă văzută, pricinuieşte şi

împărtăşeşte sufletului credinciosului, harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Rânduită de

Domnul nostru Iisus Hristos, fiecare credincios primeşte prin ea harul dumnezeiesc”.26

Instituirea Tainelor ţine de Hristos însuşi, căci unirea unei realităţi supranaturale,

harul dumnezeiesc, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o lucrare aşezată de

oameni.

„Există o parte văzută, externă a sfintelor Taine, care cuprinde un ritual, cuvinte,

formulă materie şi actele care simbolizează şi prin care se împărtăşeşte real harul nevăzut.

Deşi, după natura lui, harul sfinţitor este unul singur, ca energie dumnezeiască necreată,

împărtăşită de toate Tainele, totuşi, prin lucrarea pe care o împlineşte, el se deosebeşte de

la Taină la Taină. Căci prin unele Taine se dă har celui ce n-a primit până atunci un har

sau a pierdut, ca la botez şi la pocăinţă, iar prin altele se sporeşte sau se întăreşte harul

deja existent în cei ce le primesc, ca în celelalte Taine.”27

Primele pot fi Taine de încorporare a omului în Hristos ca mădular al Trupului

Său, Biserica (Botezul, Mirungerea şi Euharistia), sau Taine de iniţiere creştină, adică

prin care omul devine creştin, unindu-se deplin cu Hristos, altele, de creştere tot mai mult

în Hristos (Euharistia), de restaurare a relaţiei cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii,

diminuată, strâmbată sau răcită prin păcate de tot felul, pentru care se cere harul iertării

şi vindecării (Spovedania şi Maslul), sau Taine pentru rosturi şi misiuni speciale în

societatea semenilor şi în Biserică (Hirotonia şi Nunta).

26 Mitrop. Petru Movila, Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. de Alexandru Elian, Bucureşti, Ed., I.B.M.B.O.R., 1981, apud Îndrumări Misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 508;27 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2, p. 87;

17

Page 18: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Săvârşirea şi lucrarea mântuitoare a Tainelor implică anumite condiţii subiective

şi obiective, referitoare la actul însuşi al Tainelor, la săvârşitorii şi primitorii lor.

Condiţiile obiective sunt: a) săvârşirea actului extern, stabilit de Biserică; b) săvârşitorul

legiuit, adică săvârşirea Tainei de către persoana care are calitatea, şi încredinţarea

pentru aceasta; iar condiţia subiectivă este c) pregătirea pentru săvârşirea Tainei şi

primirea harului mântuitor.

Actul extern al Tainei constituie, cum am spus ceva mai înainte, însăşi partea

văzută a Tainei, care constă din materia sau lucrurile cuvintele şi formula Tainei, şi

actele, adică slujba sau ceremoniile.

Principalul săvârşitor al sfintelor Taine este Cel ce le-a instituit, adică Hristos,

Care Îşi continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică şi în mădularele acesteia, creştinii

credincioşi, prin Duhul Sfânt. Harul ce se împărtăşeşte prin sfintele Taine fiind lucrarea

lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos.

Preotul este organul văzut prin care Hristos lucrează în chip nevăzut în Taine sau

împărtăşeşte harul său celor căruia li se administrează acestea în Biserică. Şi

săvârşitorului şi primitorului Tainei li se cere o anumită pregătire. „Validitatea Tainei nu

depinde de vrednicia morală săvârşitorului văzut, întrucât principalul săvârşitor al Tainei

este Hristos însuşi prin cuvintele, rugăciunile şi actele episcopului sau preotului.”28

Biserica Ortodoxă numără şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea sau

Confirmare, Cuminecătura sau Împărtăşania, Spovedania sau Mărturisirea, Preoţia sau

Hirotonia, Nunta şi Maslul.

Pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta noastră Biserică a învăţat

totdeauna şapte taine, şapte câte a instituit şi Mântuitorul. Toate Tainele au fost instituite

îndată după Înviere, excepţie făcând două: Euharistia şi Nunta, care au fost instituite

înainte de Patimi şi Înviere.

Toate cele şapte taine au existat de la început în lucrarea sfinţitoare a Bisericii,

cum ne mărturisesc cărţile Noului Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Biserici, chiar

dacă numărul de şapte Taine este menţionat mai târziu. Aflăm însă indicii şi mărturii

suficiente despre fiecare dintre cele şapte Taine, pornind de la scrierile Noului Testament.

Biserica m-a formulat de timpuriu învăţătura despre şapte Taine fiindcă nimeni nu le-a

28 Ibidem, p. 84;

18

Page 19: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

contestat sau n-a contestat numărul de şapte al acestora. „Pe toate le întâlnim însă şi în

bisericile necalcedoniene, care s-au despărţit de Biserica cea mare îndată după Sinodul IV

ecumenic din anul 451 de la Calcedon”.29

Dar părinţii şi teologii de mai târziu au arătat şi motivele pentru care Biserica a

păstrat şapte Taine: Sfinţenia numărului şapte, care indică desăvârşirea şi analogia cu cele

şapte daruri ale sfântului Duh, din viziunea profetului Isaia (11, 2-3; Gălăteni 5, 22-23).

Există diferite împărţiri ale Tainelor:

a) Taine care se repetă: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul şi uneori

Mirungerea, şi Taine care nu se repetă: Botezul şi Hirotonia;

b) Taine ale încorporării în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica:

Botezul, Mirungerea şi Euharistia; Taine ale creşterii în Hristos: Euharistia, Taine

restauratoare: Spovedania şi Maslul, şi Taine pentru misiuni speciale: Nunta şi Hirotonia.

II.2. Taina Spovedaniei – taina reînvierii spirituale

Taina Euharistiei urmează, la începutul vieţii în Hristos, după Taina Botezului şi

cea a Mir ungerii, desăvârşind unirea celor intraţi în Biserică, cu Hristos. „În cursul vieţii

creştine ulterioare, ea urmează de obicei după Taina Mărturisirii, întrucât întăreşte din

nou unirea cu Hristos a celui ce prin păcate a pus o distanţă sau o contradicţie între sine şi

Hristos. Prin mărturisire iese din această despărţire. Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un

păcat după Botez, sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar

putea fi împărtăşită fără taina Mărturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult

cu Hristos. Dar întrucât nu există om care să nu greşească, sau să dezvolte deplin puterile

ce i s-au dat prin Botez, prin cea a Mir ungerii şi prin Euharistie la început, Euharistia se

29 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1954, nr. 3-4, p. 231;

19

Page 20: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în

Taina Pocăinţei.”30

Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei, constă în iertarea păcatelor, celor ce le

mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, şi de către

Hristos – în mod nevăzut.

Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a săvârşit-o,

acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul că a dat puterea iertării

păcatelor şi ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora. „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra

lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi

ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20, 21-22)

De fapt cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea păcatelor

acordată numeroaselor persoane care mărturisesc credinţa în El, cerând ajutorul Lui şi

prin aceasta mărturisind implicit păcatele lor şi acceptând îndemnul Lui de a nu mai

păcătui. În cele mai multe cazuri Hristos a împărtăşit harul vindecării şi implicit al

curăţirii de păcate prin mâna Sa, sau printr-o materie atinsă de mâna Sa şi pusă în contact

cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din trupul Său, sau pur şi simplu prin

apropierea celui bolnav de El şi prin cuvântul Lui plin de puterea Lui dumnezeiască, deci

printr-o relaţie personală directă cu cel bolnav (Matei 9, 28-29; 9, 22; 9, 25; 8, 31 etc.).

Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă.

Este „Taina prin care se restabileşte legătura creştinului cu Dumnezeu, întreruptă prin

păcat. Prin ea se reînnoieşte şi se spală haina luminoasă a Botezului, întinată şi murdărită

prin praful şi noroiul păcatelor. ”31 Viaţa creştinului nu se poate concepe fără Spovedanie,

dacă avem în vedere că toţi păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol şi

Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu

este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios ca să ne ierte păcatele

şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”(I Ioan 1, 8-10).

30 Pr. Prof. P. Procopoviciu, Spovedania – mijloc de educație religioasă-morală, în „Mitropolia Ardealului”, 1958, nr. 7-8, p. 143;31 Ibidem;

20

Page 21: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

„Valoarea şi importanţa deosebită a Sfintelor Taine pentru mântuire, rezidă din

caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra

credinciosului.”32 Sfintele Taine oficiate de Biserică se află într-o strânsă relaţie unele cu

altele. Enumerăm doar câteva dintre acestea: prezenţa aceloraşi tropare în rânduiala mai

multor Taine (Isaie dănţuieşte…, Sfinţilor mucenici…, Slavă Ţie Hristoase

Dumnezeule…, la Cununie şi Hirotonie); înconjurarea mesei pe care se află Sfânta

Evanghelie, la Botez şi Cununie, şi a Sfintei Mese, la Hirotonie; formula de

binecuvântare (Binecuvântată este împărăţia…), prezentă în rânduiala Tainelor, etc.

Ceea ce nu apare exprimat verbal în rânduiala celorlalte Taine, apare exprimat

prin ritualul liturgic al punerii mâinilor. „În primele secole creştine, Taina Mirungerii se

săvârşea atât prin punerea mâinilor, cât şi prin ungere, iar în cadrul Tainei Mărturisirii

duhovnicul pune mâinile pe capul penitentului şi rosteşte rugăciunea de dezlegare.

Acelaşi act îl săvârşeşte episcopul la Taina Hirotoniei. Din cele arătate iese clar în

evidenţă adevărul că mâna lui Dumnezeu este prezentă în cadrul Tainelor, şi recrează pe

primitorul lor.”33

Aceasta este unul din elementele care face că Tainele să se înrudească între ele.

Referindu-ne la efectele Tainelor şi având în vedere Taina Mărturisirii, putem afirma că

din această perspectivă, ea se înrudeşte cu Botezul, Euharistia şi Maslul.

Dar pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană e

necesar ca acestea să creadă personal în El şi în importanţa decisivă a actelor alese de

Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să ştie în ce momente

anume lucrează El asupra lor în mod principal. Prin această credinţă personală respectivă

acoperă cu credinţa sa dimensiunea decisivă a actului Tainei săvârşite în mod nevăzut de

Hristos însuşi, sau se deschide lucrării Lui. De aceea în fiecare Taină primitorul e numit

pe nume şi face o mărturisire de credinţă (la Botez, Euharistie, Pocăinţă, Hirotonie), sau

de angajare (Nuntă, Pocăinţă, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-şi îndrepte prin Taine

acţiunea Sa către fiecare persoană e necesar ca aceasta să manifeste printr-un act propriu

voinţa de a accepta o relaţie personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea

sau harul Său mântuitor pentru toţi. E necesar să se deschidă personal în mod total lui

32 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Sfintele Taine în viața Bisericii, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4, p. 121;33 Drd. Emanuel Banu, Importanța Sfintelor Taine în creșterea nostră în Hristos, în „Studii Teologice”, 1967, nr. 9-10, p. 233;

21

Page 22: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Hristos, să-şi predea soarta să deplin lui Hristos, pentru că unda mântuitoare din oceanul

de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre printr-o atenţie specială şi mântuitoare

în el. Toţi cei ce cred intră prin Botez şi sporesc prin celelalte Taine în relaţia personală

totală cu Hristos, dar cu acelaşi Hristos care e în relaţie cu ceilalţi credincioşi şi, prin

aceasta, intră şi sporesc în relaţie şi cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui

Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viaţa veche şi

naştere cu El la o viaţă nouă, exclusiv din El. Aceeaşi hotărâre se cere credinciosului şi

în celelalte Taine.

Însă faptul că omul poate păcătui şi după botez, iar botezul nu se repetă pentru a

ierta păcatele, că nu se poate apropia de Sfânta Împărtăşanie până ce mai întâi nu şi-a

cercetat conştiinţa, chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, are

un loc bine determinat în cadrul celorlalte Taine şi un scop precis în viaţa Bisericii şi a

credincioşilor ei. „Prin Mărturisire, creştinul denunţă legătura sa cu răul şi cu păcatul şi

dobândeşte puterea de a lupta împotriva acestora. Puterea aceasta izvorăşte de la însuşi

Domnul Hristos, adevăratul primitor al Spovedaniei.”34 Cea de-a treia rugăciune pe care

o citeşte preotul duhovnic, în cadrul molitfei de Spovedanie, tocmai această prezenţă

nevăzută, dar reală, o subliniază: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut…”. Nu doar preotului,

ci mai ales Mântuitorului Hristos îi înfăţişăm, îi descoperim sufletele noastre, cu tot ceea

ce au ele bune sau rele, pe El Îl minţim sau Lui Îi încredinţăm sufletele noastre.

Prin urmare, viaţa omului se desfăşoară între aceste două limite : păcatul şi

virtutea, căderea şi ridicarea, iar între ele prăpastie mare este. Numai îngerilor – arată

Sfântul Ioan Scărarul – le este propriu să nu cadă. Oamenilor le este propriu să cadă şi să

se ridice iarăşi ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Diavolii odată căzuţi nu se mai pot

ridica.

În alt rând, „prin Mărturisire credincioşii primesc de la Dumnezeu cea mai mare

binefacere: iertarea”.35 La baza armoniei interumane, Mântuitorul a pus iertarea, iar

armonia cu Dumnezeu, omul o dobândeşte în urma primirii iertării. Însă iertarea, acest

dar mare, credinciosul nu o primeşte independent de dorinţa lui şi de manifestarea acestei

34 Pr. Irineau Crăciunaș, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în „Ortodoxia”, 1960, nr. 3, p. 73;35 Pr. Prof. Al. Moisiu, Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,Mitropolia Banatului’’, 1979, nr. 10-11, p. 663;

22

Page 23: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

dorinţe. El trebuie să-şi arate disponibilitatea primirii iertării, iar aceasta o face prin acte

concrete.

II.3. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Pocăinţă

Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce pe de o

parte la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor

viitoare. ,,Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Şirul, şi se naşte în inimă din

credinţă şi frică… Ea este reînnoirea Botezului, este curăţirea conştiinţei”.36

„Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi

din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina

Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului este

germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei

vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Dar se întâmplă adeseori că

resturile de forţă ce au mai rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi

păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca

omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi.

Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile

au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa

vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la Botez. Am zice că pocăinţa luptă mai

mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Dacă harul Botezului reface

tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta

ceea ce este rău.37

În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării

puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.

36 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 123;37 Pr. Prof. V. Ilarion Felea, Pocaința, Ed. Scara, București, 2000, p. 54;

23

Page 24: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa că Taină, şi

pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de-a doua vine din cea dintâi.

Marcu Ascetul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Şirul stăruie asupra acestei a

doua forme a pocăinţei.

Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă

ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţia omului de păcatele adunate după Botez, ca

omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă,

atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată

necâştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un

regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice

mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn

pentru o mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.

Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită „rugăciunea

neîntreruptă, alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi,

observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le

regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor

ne vindecăm de greşeli şi de imperfecţiuni trecute”.38 Chiar când facem un bine, trebuie

să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu

l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţa pentru lipsa

binelui de ieri.

Sfântul Isaac spune despre căinţă: ,,Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e

deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă că pocăinţa. Lucrul ei nu se poate

sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă

vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici nu termen al desăvârşirii ei, pentru că

desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvârşită”.39

Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi;

2) nu se termină niciodată cât trăim şi 3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.

Căinţa este actul de critică al conştiinţei, e autocritica ce şi-o face omul. Ca atare,

e actul de judecată al conştiinţei şi noi ştim că toate sunt supuse judecăţii.

38 Sfântul Marcu Ascetul, Despre pocăinţă (De penitenţia), P.G.65, 965-984, în „Filocalia românească”, ed.I, p. 223-224 apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, p. 144 ;39 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, op. cit., p. 124;

24

Page 25: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Dar este judecată şi judecată. Este judecată făcută asupra altuia, şi este judecată

ce-o faci asupra ta însuţi. În judecată ce o faci asupra altuia se poate amesteca

sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel

mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om

nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.

„Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi

gândurilor noastre păcătoase, pentru neputinţa noastră de a le curăţa şi spiritualiza, dar

totodată trebuie să însoţească fiecare faptă, cuvânt său gând bun, virtuos, pe care-l avem

cu privire la acestea, trebuie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârşit până

atunci sau actualiza, precum şi pentru doza de imperfecţiune, pentru amprenta de

nedeplinătate a lor”.40

Regula Părinţilor filocalici este că „pocăinţa trebuie să preceadă, să însoţească şi

să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cuvânt său gând al omului duhovnicesc, pentru

nedesăvârşirea lor”.41

„Căinţa este încercarea ascetică, profundă, curăţitoare, purificatoare, de ridicare

deasupra valurilor mării păcatului şi patimilor, pe marea liniştită a virtuţilor şi către

orizontul, către văzduhul infinit al desăvârşirii. Este ieşirea şi înaintarea din oceanul

tenebros al egoismului, al mulţumirii de sine şi al complăcerii în această situaţie de

decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii şi respectului deplin.”42

Pocăinţa este o forţă morală de primă valoare, sursa oricărui progres spiritual al

creştinului. Legată de conştiinţa păcătoşeniei noastre, iar pe treptele ei cele mai înalte

izvorând lacrimi duhovniceşti, pocăinţa permanentă este calea şi sursa oricărui progres

duhovnicesc. „Pocăinţa este cea care – după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul –

învie, plânsul cel care bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie este cea care îi deschide,

de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort duhovnicesc al

nostrum”.43

40 Pr. Irineau Crăciunaș, op. cit., p. 76;41 Ibidem, p. 77;42 Pr. Prof. V. Ilarion Felea, op. cit., p. 56;43 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 222;

25

Page 26: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Ori de câte ori greşim, să ne pocăim dacă vrem să avem conştiinţa apărător şi să

nu ne acuze şi să ne smerească însele faptele noastre. Iar dacă vrem să nu avem pentru ce

să ne pocăim – deşi Părinţii îi deplâng pe aceşti „desăvârşiţi” - să nu greşim.

„Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om

înlăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le

atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre.

Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o

judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv,

judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-am umple cu atâta nelinişte, cu atâta

nevindecată şi neostenită apăsare. Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei

autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere

să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa nu este un transparent spre Dumnezeu, este

acul cu care împinge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage

mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind

în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa

sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicată căinţa, nu

ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.”44

Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o

încredere în posibilităţile mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui

Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Şirul, ca „cea mai înaltă dintre

virtuţi”.45 În această calitate din urmă ea ni se vădeşte de asemenea stând într-o legătură

cu izvoarele de putere de dincolo de om. Fiinţa căinţei ca şi a smereniei, de care e

nedespărţită, e de caracter dialectic, cuprinde în sine o împreunare de poziţii

contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate complexă. Pe de o parte, ea

e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o

încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. ,,Sunt cel mai mare păcătos”,

spune totdeauna omul căinţei, ,,sunt un nevrednic”. Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici

o clipă nădejdea, nu-l cuprinde niciodată gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat

în deznădejde şi în lâncezeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în

44 Drd. Constantin Eugen Jurcă, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetică, în „Studii Teologice”, 1986, nr. 5, p. 67;45 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 127;

26

Page 27: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

tăria sufletească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor

deosebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică. Aşadar, pe de o parte se face

aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că este vorba

de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste şi

adânci ale rezervorului de putere spirituală universală ale lui Dumnezeu. Căinţa e o

relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia

nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.

Căinţa e cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute

înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce

realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa

de depăşire în om. „Căinţa e o ardere necontenită în lăuntru omului, care întreţine

tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi judecându-se în

numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu în sus.”46

Sfântul Isaac Şirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care

ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.

,,Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa

nu poate cineva trece la dragoste, fără temere. Mare cea furtunoasă aşezată între noi şi

raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă

vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii

acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica e cârmaciul; dragostea e

limanul dumnezeiesc. Deci ne aşează frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea

furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung

toţi cei ce se ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am

ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo

de lumea aceasta”.47

Pocăinţa nu trebuie să fie despărţită de iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Ne

căim numai pentru că avem dragoste. Ne căim pentru că am călcat poruncile dragostei,

sau socotim că n-avem destulă dragoste. Să nu ne mire faptul că tumultul de pofte şi de

patimi egoiste, că răul în general, este asemănat cu un ocean. Există o împărţire adâncă a

răului, cum există una înaltă a binelui, există un drum lung în deşteptarea tot mai deplină 46 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Despre pocăintă, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1980, nr. 5-6, p. 265;47 Sfântul Isaac Sirul, op. cit., p. 129;

27

Page 28: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

a egoismului păcatelor. Omul nu cugetă şi nu pofteşte răul în izolare. „Pornirile spre rău

din lăuntrul lui nu îşi au în el ultimele rădăcini, ultimul punct de plecare, precum nici

inspiraţiile şi mult în urma ta talazurile oceanului de egoism, ca să simţi mângâindu-te în

faţă şi de jur împrejur aerul ce-ţi vine din împărăţia dragostei pornirile spre bine nu îşi

sorb fiinţa şi puterea numai din el. E un ocean al binelui, şi inul al răului, solicitându-ne

amândouă. Dar oceanul răului este întunecat, tumultuos, pe când oceanul binelui, al

dragostei, e mai degrabă ca un văzduh infinit fără de care nu putem trăi.”48

Piedica cea mare şi continuă în calea înaintării spre dragoste este egoismul. Până

nu omori deplin egoismul, nu poţi avea dragoste adevărată, pură şi deplină faţă de

nimeni. Trebuie să laşi. Cine se iubeşte pe sine, cine e plin de părerea de sine, cine se

socoteşte pe sine că realitatea cea mai de seamă nu poate iubi pe alţii. A iubi înseamnă a

te uita pe tine, a te depăşi mereu pe tine, a te socoti pe tine nimic. Iubirea de alţii se

consolidează în noi prin căinţă şi smerenie neîntreruptă.

Căinţa nu este o îndeletnicire exclusivă a bătrânilor. Ea este desigur şi a lor. Dar

dinamismul ei creator pentru viaţă, puterea de continuă depăşire ce o dă ea oricui, o arată

ca având un rost cu totul special şi cu mult mai însemnat pentru cel tânăr. Bătrânul se

căieşte pentru a se duce curăţit de păcate în faţa lui Dumnezeu, dar tânărul se căieşte şi

pentru a se realiza cum se cuvine în viaţă. Şi se poate realiza astfel numai depăşindu-se

continuu.

Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt darul lacrimilor devine

îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar întrucât pocăinţa fiind

permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie

considerate că stând într-o legătură specială cu pocăinţa.

Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de

păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul

sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l

dintre zidurile de păcat şi de împietrire ăla egoismului.

48 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 266;

28

Page 29: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

III. Calităţile duhovnicului ideal

III.1. Însuşiri şi virtuţi alese ale duhovnicului

După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu

păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina

Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de

oameni după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii

sufleteşti precum şi a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai

întâi făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe

pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”

(Matei 18, 18). După învierea Sa a fost instituită că taină, când s-a arătat Apostolilor şi a

suflat asupra lor zicând: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi

cărora le veţi ţine vor fi ţinute”.

Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în acelaşi timp şi obiectul

Dogmaticii precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra spovedaniei din punctul

de vedere al activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de cârmuitor sau de

îndrumător al sufletelor. Fără îndoială „spovedania este în esenţa ei şi înainte de orice o

taină a Bisericii mai exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi al împăcării cu

Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina mărturisirii spală de

toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor, înviorează şi

înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios.”49 De aceea taina spovedaniei este tot atât de

necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul şi

căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care

49 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în „Studii Teologice”, 1959, nr. 3-4, p. 267;

29

Page 30: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”50 sau viaţa cea trupească sau viaţa sub

aspect fizic.

Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea

botez nu poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea

împărtăşire nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este

mărturisirea”51. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin

sfaturile şi canoanele sau epitemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri

există o relaţie de interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul

duhovnic şi Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite,

duhovnicul ca purtător al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip

nevăzut iartă prin mâna duhovnicului. „Pocăinţa este un proces sufletesc. Ea constă nu

numai într-o plângere sau părere de rău pentru păcatul săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea

de a nu mai greşi (pocăinţă)”52.

Căinţa sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă durată

care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau

exteriorizare decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic,

subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte

cuvinte prin antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos.

După cum se vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face sufletul penitentului.

Taina aceasta mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie

să fie înzestraţi cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu

vrednicie. „Slujitorii jilţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezilor sale vii sunt

duhovnicii”53. Slujba duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de

răspundere ale preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără

asemenea însuşiri duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului

omenesc spre a face primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în

parte.

50 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în „Mitropolia Olteniei”, 1956, nr. 6-7, p. 316;51 Pr. Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1982, nr. 5-6, p. 480;52 Pr. Prof. C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropoliei Olteniei”, 1957, nr. 3-4, p. 139;53 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropoliei Olteniei”, 1956, nr. 1-3, p. 4;

30

Page 31: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se

învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales

ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi.

a) Sfinţenia vieţii; „moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui

duhovnic”.54

Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale

duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un

om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor.

Un om profund credincios, sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel

de duhovnic penitentul îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile

sufletului, îşi mărturiseşte toate păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate

păcatele.

Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel

de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har şi putere dumnezeiască

precum şi iertare deplină mulţumire sufletească necesare pentru fericirea şi mântuirea lui.

Din această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară, duhovnicii împodobiţi cu insignele

sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi decât privirea cea caldă, mai

doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii trecătoare”55. De

aceea pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea,

nici o distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a

ajunge în faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa

morală. Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă

limpede şi rece, ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină

de ispite, păcate şi clipe amare prin care încearcă să răzbată.

b) „O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, cultura”.56

„În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător

iscusit dar mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un

54 Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 317;55 Ibidem, p. 317-318;56 Ibidem, p. 318;

31

Page 32: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

învăţător neîntrecut care să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun

în faţă diferitele categorii de credincioşi.”57

Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele practici şi obiceiuri care

preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să susţină, să cultive, să

îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este pozitiv, sănătos şi folositor

credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie asemenea unui grădinar

harnic şi iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din grădina sufletului tot

ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios pentru mântuirea

sufletească a credincioşilor”58.

Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte, magiile, superstiţiile şi toate buruienile

otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie combătute, distruse pentru ca în locul lor

să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa ortodoxă. „Această lucrare grea şi

complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul

care stăpâneşte şi posedă cunoştinţele timpului său şi care se cultivă neîntrerupt prin

studii şi lectură, luminat şi împodobit cu cultura şi obiceiurile epocii sale în care îşi

desfăşoară activitatea pastorală. Din această cauză unui duhovnic bun nu-i este suficientă

numai cultura specifică, numai cunoaşterea disciplinelor teologice, ci să încerce să fie

mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două cuvinte cultura laică.59 Numai

un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare să lămurească, să înveţe, să

povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de rătăciri. Un duhovnic cult şi

deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor are posibilitatea să rezolve

toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din scaunul spovedaniei. La aceasta

va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din experienţa vieţii duhovnicului.

Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu

orientări largi în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.

c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului

„Tactul pastoral este o însuşire necesară duhovnicului, mai bine spus unui bun

duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare

57 C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 142;58 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1995, p. 29;59 Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, Duhovnicul și Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Ed. Universității din Oradea, Teza de doctorat, Oradea, 2007, p. 78;

32

Page 33: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să

cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi

înţelepte sfaturi şi îndemnuri.”60

Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă linişte, seninătate,

dragoste, răbdare şi indulgenţă că sau decât duhovnicia. „Aici preotul trebuie să fie prin

excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi interesat în gradul

cel mai înalt posibil de mântuirea lor”61. Liniştea sufletească şi seninătatea duhovnicului

creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte şi fiul duhovnicesc care este

indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această intimitate dă naştere la un

contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o mărturisire fără

rezerve. „Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie să fie fără sau peste

măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea,

supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul

trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să

ofenseze sau să jignească pe nimeni.”62 De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine

să se mărturisească este de o sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau

atitudine greşită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili

persoana sa. Numai un duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am

arătat mai sus poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie

spirituală din care cei care se mărturisesc ies curăţiţi, tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu

Hristos, care mai apoi îi înalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în zilele ce vor urma să fie

înţelepţi, curaţi sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu păcatul şi ispitele.

Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune,

însuşirile cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini

cu precizie şi cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de du„harnic. Un rol

foarte important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre

folosul real al tuturor îl are şi locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.

„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt

lucruri de neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al

60 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 81;61 Ibidem;62 Pr. Prof. Dr. Emil Cioara, op. cit., p. 80;

33

Page 34: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

mărturisirii şi să fie propriu a facilita psihologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi

unirea lui din nou cu Dumnezeu. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul

mărturisirii”.63

Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie

este biserică sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi

să se împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe

Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere

iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea

păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră

anume amenajată”64. De asemeni în cazuri excepţionale scaunul spovedaniei poate fi

aşezat şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau cancelaria parohială unde să existe şi

icoana Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veşmintele sau în

caz excepţional cel puţin cu epitrahil şi felon. Atunci când situaţia o cere, preotul trebuie

să răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi ca: bolnave, pe patul de

moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce priveşte timpul

spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o pregătire

prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor factori

ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei

taine (cazuri în care penitentul se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când

nu este convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-

a îngrijit că toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică,

urmează spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului.

III.2. Datoriile duhovnicului în scaunul spovedaniei

Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga,

de a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra

gradului de vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”65. Fiecare credincios va şti

din învăţătura, pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări

63 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 59;64 Ibidem, p. 60;65 Pr. Prof. Sp. Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 319;

34

Page 35: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

dintr-o curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări

pentru a cunoaşte amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire

spirituală când acesta vine să se spovedească. Este lucru ştiut că numai atunci când

duhovnicul cunoaşte amănunţit toate abaterile, căderile şi patimile care au pus stăpânire

pe viaţa penitentului, este în măsură să judece şi să aprecieze ce anume trebuie făcut

pentru îndreptarea morală a acestuia.

„Unii teologi au asemănat această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului

care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul

nu poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti decât atunci când a ajuns să cunoască

temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză duhovnicul nu trebuie să se

mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări

şi trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului. În această privinţă

preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea

individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi altfel va

interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără necăsătorită,

şi în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune trebuie

să se potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează

această taină nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul

fiindcă aceste lucruri denaturează valoarea spovedaniei.”66

O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul

penitentului pentru păcatele săvârşite”67.

După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor

abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii

acestor păcate. „Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit

maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a

nedreptăţit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine

însuşi prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste

sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra

66 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, în „Studii Teologice”, 1949, nr. 9-10, p. 223;67 Pr. Conf. Ilie Moldovan, Preotul duhovnic și darul iertării păcatelor, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 81;

35

Page 36: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

gravităţii păcatelor.”68 Din această conştientizare se va naşte apoi regretul sincer şi

profund pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund, căinţa amară, părerea de rău

sinceră, chiar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite alcătuiesc o condiţie esenţială

pentru dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”69. Duhovnicul n-are dreptul să

acorde dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa acestui regret sincer

şi profund în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu

că durerea profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o mulţumire, nici o

odihnă până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”70

O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu

mai săvârşi păcatele mărturisite”.71

Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea

fermă, dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens

penitentul trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate

forţele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau

hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte

întreaga fiinţă a penitentului.

Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a

epitimiilor. Scopul acestor epitimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor,

adică pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă Biserica Romano-Catolică, ci este

spre îndreptarea penitentului. „În scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final

regenerarea sufletului”.72 Proporţionarea şi dozarea canonului trebuie ţină cont de:

1. „Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau

cu alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul”.73

„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când

una când altă, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele

pentru vindecarea sufletelor”74.68 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania, prilej de pastorație individuală, p. 224;69 Ibidem, p. 82;70 Pr. Prof. Sp.Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, p. 249-250;71 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, p. 321;72 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 229;73 Ibidem, p. 230;74 Sfântul Grigorie de Nanzianz, Cuvant despre fugă, trad. de Pr. N. Danoș, Ed. Husi, 1931, p. 137;

36

Page 37: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în

funcţie penitent.

2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”75 adică de gradul de

virtute şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de

exemplu li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii

religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”76.

3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”77. În această

situaţie nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt

fel de canon potrivit cu puterea şi starea în care se află penitentul.

4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale

penitentului”78. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă

cu condiţiile de viaţă. Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată

unui penitent care prin ocupaţia să nu poate săvârşi canonul.

5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului

şi a timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezească ura şi sila

faţă de păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului79.

6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului

precum şi dispoziţia de îndreptare a penitentului80.

De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe

măsură, iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc

gravitatea păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta,

gradul de publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau

intenţia, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi

împrejurările generale ale păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat81.

Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată.

Creştinul îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit 75 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 232;76 Ibidem;77 Ibidem;78 Pr. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 7-8, p. 116;79 Ibidem;80 Ibidem;81 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 236;

37

Page 38: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

învăţătura Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care

dezorganizează viaţa harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa

fierbinte de a se elibera de cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală

şi de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de

Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care

înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre folosul şi binele nostru.

III.3. Calităţile duhovnicului după Sfinţii Părinţi

Există două feluri de duhovnici. Cei dintâi sunt toţi preoţii, cărora li s-a citit de

către episcop o hirotesie specială, care le dă dreptul să asculte mărturisiri să lege şi să

dezlege. Cei din a doua categorie sunt părinţii duhovniceşti, fără Hirotonie, meniţi să

sfătuiască duhovniceşte poporul lui Dumnezeu.

Duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent. Aici, în scaunul de

duhovnicie, preotul are putere mare. „Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: ,,oricâte veţi

lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi

în cer”(Matei 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega, dar leagă numai

trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile;

Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte

hotărârea dată de robi”.82

„Convorbirea cu un duhovnic este întotdeauna sacramentală. Fiecare părinte

duhovnic, este imaginea vie a lui Hristos, iar ucenicul este dator să-l asculte şi să-l

respecte. În scaunul duhovnicesc preotul este model, nu legislator. Canoanele pe care se

întemeiază preotul sunt orientative, ele putând fi atenuate, aplicându-se la cazuri

concrete, diferite unele de altele. Cu unii preotul le aplică în literă, cu alţii în spirit, pentru

unii ele fiind neînduplecate iar pentru alţii mai blânde. Duhovnicul are puterea să

aprecieze.”83

82 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 59;

38

Page 39: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

De duhovnic nu se poate lipsii nimeni. Iată ce scria, în acest sens, Calist şi Ignatie

Xanthopol : ,,Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu

l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător. Nu se va porni cineva pe

talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput… Se va apuca atunci oare, de meşteşugul

meşteşugurilor şi de ştiinţa ştiinţelor şi se va porni pe calea ce duce la Dumnezeu şi pe

marea nesfârşită, sau va îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu

vieţuirea îngerească, adică nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi că va ajunge la capătul din

urmă al ei, fără un povăţuitor şi acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip

nebunesc şi a rătăcit înainte de apune un început, ca unul ce nu se nevoieşte după lege”. 84

Sf. Simeon Noul Teolog, arată că pentru monahi, părintele duhovnicesc este cel care

căruia trebuie să te predai în întregime: „Predă toate cu credinţă neştirbită hotărârii

părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu”. Duhovnicul de asemenea trebuie

cinstit cu evlavie: “Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt

până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său”; „Cel ce a dobândit credinţă

neîndoielnică faţă de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteşte că priveşte

pe Hristos Însuşi”. Deasemenea, tot potrivit Sfântului Simeon, duhovnicul nu trebuie

contrazis: ,,Cel ce priveşte la învăţătorul său şi la povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu

poate să-l contrazică”; ,,cel ce contrazice pe părintele său face bucuria dracilor”.

Duhovnicului, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, trebuie să-I spui totul în fiecare zi: „În

fiecare zi trebuie să vădeşti părintelui tău duhovnicesc tot gândul tău, şi ceea ce îţi va

spune el, să primeşti ca din gură dumnezeiască, cu toată încredinţarea…”85.

Calist şi Ignatie Xanthopol povăţuiesc pe cel ce voieşte să se liniştească, ca mai

întâi să-şi caute un ,,povăţuitor”, un duhovnic, şi iată cum îl descriu pe acesta: ,,Caută, cu

toată silinţa, să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia

ce o are pentru cele ce le spune, în Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin

vieţuirea care consumă cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând

la toate purtările. Să spună cuvintele Predaniei Dumnezeieşti, ca un învăţător, asemenea

83 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 51;84 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 41;85 Sfântul Simeon Noul Teolog, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 98;

39

Page 40: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de

părintele său adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos

Însuşi…”86. Şi Ava Dorotei vorbeşte despre importanţa povăţuitorului pe calea mântuirii:

„cei ce n-au cârmuiri cad ca frunzele, iar mânuirea este întru mult sfat” (Pilde 11, 14).

Luaţi seama, fraţilor, la înţelesul cuvântului: luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură.

Ne îndemnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să

nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine.Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de

cel ce cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu este mai jalnic, nimic nu este mai arzător

decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu…”87. În alt loc,

ava Dorotei vorbind despre importanţa supunerii şi ascultării de duhovnic zice: „să nu

hotărăşti nimic prin tine, nimic fără sfat şi fără întrebare, şi să nu gândeşti şi să socoteşti

părerile tale sunt mai bune, sunt mai drepte decât ale îndrumătorului tău. Nici nu te face

cercetător al faptelor lui. Căci te vei dovedi de multe ori amăgit … supune-te părinţilor

(duhovniceşti)88. Şi tot Avva Dorotei spune despre duhovnic:„“de eşti povăţuitor al

fraţilor îngrijeşte-te de ei cu asprimea inimii şi dragoste îndurătoare. Învaţă-i cu fapta şi

cu cuvântul cele ce trebuie făcute, dar cel mai mult cu fapta. Pentru că pildele sunt mai

lucrătoare. De eşti în putere, fii-le pildă şi în cele trupeşti; iar de eşti slab, fii-le pildă prin

aşezarea cea bună a sufletului şi prin roadele Duhului înşirate de Apostol: prin iubire,

îndelungă răbdare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate, credinţă şi prin înfrânarea de la toate

patimile (Galateni 5, 22) … Dacă trebuie să cerţi, fă-o potrivit cu persoana şi cu timpul

(adică potrivit cu starea în care se află în acel moment persoana respectivă). Nu judeca

greşelile nici cu asprimea cu care le judeci pe ale tale, nici nu le mustra necontenit. Căci

acesta e greu de purtat şi obişnuirea cu mustrarea duce pe cel mustrat la nesimţire. Nu

porunci cu trufie, ci sfătuieşte-te smerit cu fratele. Căci acest cuvânt are putere de îndemn

şi înduplecă mai mult şi odihneşte fratele”89.

86 Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, p. 42-43;87 Ava Dorotei V, 1, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 528;88 Idem, Epistole, B, 4, op. cit., p. 639;89 Ibidem, p. 641.

40

Page 41: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Sfântul Nicodim Aghioritul, adresându-se duhovnicilor zice: „pe cât este de mare

vrednicia duhovnicilor, pe atât de mult au nevoie şi de mare trudă ca să fie împlinită de ei

cu folos şi cu roadă”.90

IV. Paternitate şi filiaţie duhovnicească

IV.1. Paternitatea spirituală în Tradiţia Ortodoxă

Părinţii Bisericii, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată

importanţa şi nevoia de a avea un părinte, un povăţuitor în acest proces de desăvârşire:

90 Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet, sfatuire catre duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timisoara, 1986, p. 133;

41

Page 42: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

„Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă dacă nu l-a cunoscut

din cercetare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării fără

de un cârmaci priceput!”.91

În Constituţiile Apostolice se vorbeşte despre cinstirea de către mirean a părinţilor

duhovniceşti, ca fiind cei care i-au născut din apă şi din duh şi care ne-au socotit fiind

vrednici de Sf. Trup şi Sânge a Mântuitorului. În acest sens, se spune : ,,dacă despre

părinţii după trup, Cuvântul dumnezeiesc zice: Cinsteşte pe tatăl tău…cu atât mai mult

despre părinţii duhovniceşti, Cuvântul vă sfătuieşte să-i cinstiţi şi să-i iubiţi ca pe

binefăcătorii şi mijlocitorii către Dumnezeu, pe aceia care v-au născut din nou prin apă,

care v-au umplut de Duhul Sfânt … care v-au socotit vrednici de Sfântul Trup şi Sânge,

care v-au dezlegat de păcate şi v-au rânduit să vă împărtăşiţi la Sfânta Euharistie, precum

şi părtaşi şi împreună moştenitori ai făgăduinţei lui Dumnezeu”.

Despre Sfântul Antonie cel Mare se spune că aşa era de iubit de toţi, încât toţi îl

rugau să le fie părinte.

Deşi Taina Spovedaniei este cu siguranţă un bun prilej pentru îndrumare

duhovnicească, totuşi „lucrarea bătrânului nu se indentifică cu cea a duhovnicului.

Bătrânul nu îndrumă numai prin sfaturile din timpul Spovedaniei, ci şi în multe alte

împrejurări. În timp ce duhovnicul trebuie să fie întotdeauna preot, bătrânul poate să fie şi

un simplu monah, care nu este preot şi poate să fie şi o monahie, un laic sau o laică,

fiindcă în Tradiţia ortodoxă există părinţi duhovniceşti şi maici duhovniceşti.”92

În paralel cu succesiunea apostolică a episcopilor, există succesiunea sfinţilor şi a

bărbaţilor duhovniceşti, cele două succesiuni fiind esenţiale pentru adevărata funcţionare

a Trupului lui Hristos şi numai prin acţiunea lor conjugală se realizează plenar viaţa

Bisericii pe pământ.

Există aşadar, în viaţa şi istoria Bisericii o linie dublă de continuitate şi dezvoltare

a paternităţii spirituale: una care conferă numele de părinţi oficial de organ al Sfântului

Duh unor persoane hirotonite în virtutea lor de săvârşitori ai Sfintelor Taine; şi alta, un fel

de succesiune duhovnicească deţinută de persoane nehirotonite şi transmisă în mod viu,

personal, transmisă de la părinte la fiu, prin mijlocirea vie a Bisericii.91 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 5-6, p. 134;92 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Preoția, taină și slujire în viața Bisericii, în „Ortodoxia”, 1982, nr. 4, p. 132;

42

Page 43: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

IV.2. Relaţia părintelui duhovnicesc cu fii săi duhovniceşti

Această punere în lucrare a calităţilor, are o singură finalitate: sporirea

duhovnicească a ucenicilor. Părintelui duhovnic i se cere mult discernământ, pentru că

numai aşa va putea lua atitudini, după situaţia sufletească a ucenicului, alternând

blândeţea cu asprimea, indulgenţa cu exigenţa şi flexibilitatea cu inflexibilitatea.

Prima manifestare a iubirii şi a dreptăţii omului duhovnicesc este de nu se

sustrage acestei responsabilităţi. Părinţii din vechime, nu se grăbeau să dea sfaturi nici

atunci când cunoşteau multe lucruri, ci aşteptau să li se pună întrebări la care răspundeau

sau nu, după cum le spunea cunoştinţa. Din adâncă smerenie, părinţii deşertului, de multe

ori ziceau sau tăceau adesea zicând : „Iartă-mă ”. Sau în Pateric citim: „Au venit alţii la

Avva Sisoe să audă vreun cuvânt de la dânsul. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul

zicea: Iertaţi-mă!”.93 Un alt Sfânt Părinte zicea: „îmi place mai mult să primesc sfaturi

decât să dau”.

Umilinţa izvorâtă din adânca smerenie îi determină să nu se grăbească să

primescă preoţia şi implicit sarcina de duhovnic. Pentru că un duhovnic căzut face cât alţi

mii de credincioşi căzuţi.

„Tu cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu cel care

propovăduieşti: să nu furi şi furi! Tu cel care zici: să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti

adulter? ... Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri,

precum este scris ”(Romani 2, 21-24)

Duhovnicul trebuie să fie un om virtuos. Virtuţile nu sunt rezultatul exclusiv al

efortului propriu, ci ele sunt şi o lucrare a Sfântului Duh. Pentru desăvârşirea vieţii

creştine nu sunt suficiente numai virtuţii le (practicile ascetice), ci sunt necesare

harismele care vin de la Dumnezeu. Viaţa duhovnicească, pretinde multă rugăciune

pentru cel ce vrea să progreseze în ea. Părintele duhovnicesc trebuie el să fie cel care se 93 Avva Sisoe(12), Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;p. 209;

43

Page 44: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

roagă pentru fii săi duhovniceşti: ,,A auzit avva Antonie despre un călugăr mai tânăr care

a făcut pe cale un semn ca acesta, adică văzând el pe oarecare călugări bătrâni călătorind

şi slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de au venit şi au purtat pe bătrâni până

au ajuns la Antonie. Deci bătrânii au vestit acestea lui Avva Antonie. Şi a zis lor: mi se

pare că acest călugăr este o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu de va ajunge la liman”.94

Înainte de a fi martirizat, Sfântul Policarp al Smirnei, s-a rugat timp de două ore

„pomenind pe toţi cei care s-au întâlnit vreodată cu el mici, mari, străluciţi şi smeriţi şi

întreaga Biserică Universală din lume…”.95

Părinţii deşertului îi purtau în rugăciune pe fii lor duhovniceşti. Din moment ce şi-

au asumat grija acestora, erau conştienţi că trebuie să se frământe pentru mântuirea lor ca

pentru propria lor mântuire. Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot. Cu ajutorul

ei, ucenicul va scăpa de multe necazuri, căci altfel acestea l-ar fi dus la pieire: ,,Un

pustnic avea un negustor care locuia într-un sat. Şi s-a întâmplat ca acesta să nu vină mai

multe zile la pustnic. Pustnicului îi lipseau atât cele necesare pentru muncă, cât şi cele

necesare pentru hrană. Atunci i-a zis ucenicului: du-te în sat. Ucenicul i-a zis : voi face

ceea ce porunceşti părinte. Fratele avea însă frică de a merge în sat, pentru a nu cădea în

ispită, dar pentru a-l asculta pe părintele s-a dus. Bătrânul i-a zis: eu am încredere în

Dumnezeul Părinţilor noştri că te va ocroti de toate ispitele. După ce s-a rugat, i-a dat

drumul. Ajuns în sat fratele a întrebat unde stă negustorul bătrânului. Când a găsit casa şi

a bătut la uşă, din întâmplare era acasă numai faţă negustorului. Ea a deschis uşa, iar

fratele a întrebat: de ce a întârziat negustorul? Ea l-a poftit să intre în casă, încercând

chiar să îl tragă înăuntru. El nu voia, iar ea îl trăgea cu putere. Înţelegând că-l trage cu

gând păcătos, şi că i se tulbură simţirile, a suspinat şi a strigat către Dumnezeu: Doamne,

pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă în ceasul acesta! Abia zicând acestea era pe

malul fluviului, aproape de sihăstria lui. Şi aşa s-a întors nepângărit la părintele său”.96

Într-o apoftegmă care stă probabil la originea acestei istorisiri, Avva Ammun Nitriotul

spune: ,,Ori în ce ceas îţi vine ispita, zi aşa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile

părintelui meu scapă-mă!”; „Deci în una din zile o fată a încuiat uşa după dânsul. Iar el

94 Avva Antonie, Pateric, p. 210;95 C. Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, p. 115;96 Pateric, p. 197;

44

Page 45: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

strigând cu glas mare, a zis: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu,

scapă-mă! Şi îndată s-a aflat pe calea către schit”97.

Şi Sfântul Ioan Scărarul dă mare importanţă rugăciunii pe care o face duhovnicul

pentru ucenicul său, relatându-ne următoarea întâmplare: „Îmboldit de râvna acestui

purtător de Dumnezeu părinte, un oarecare dintre cei ce trăiau viaţă singuratică, cu

numele Moise, îl ruga mult, folosindu-se de multele mijlociri ale părinţilor să-i fie ucenic

şi să fie povăţuit de el în adevărata filozofie. Silit fiind de rugăciunile lui, fericitul îl luă la

el. Şi odată poruncindu-i Sfântul Părinte să aducă dintr-un loc roditor nişte pământ pentru

cultivarea legumelor, ajungând Moise la locul ce i s-a spus a împlinit fără pregetare ceea

ce i s-a poruncit. Dar fiind timpul amiezii depline şi văpaia cea mai arzătoare

înfierbântând locul ca un cuptor, Moise fiind cuprins de moleşeală şi obosit de greutate,

gândi să se odihnească puţin. Deci aşezându-se sub o piatră foarte mare, adormi. Dar

iubitorul de oameni Dumnezeu, nevrând să lase pe robii Săi să se piardă prin ceva, iar

Moise fiind pe cale să se primejduiască, veni în ajutorul lui. Şi voi spune îndată

cum.Acest mare părinte al nostru Ioan, petrecând în chilie ca de obicei, şi ocupându-se cu

Dumnezeu, fu prins el însuşi de o aţipire foarte uşoară. Şi în această stare, vede pe cineva

cu chip cuvios trezindu-l pe el şi zicându-i: Ioane, cum dormi fără grijă, iar Moise se află

în primejdie? Deci trezindu-se acesta repede se înarmă îndată cu rugăciunea pentru

ucenic. Apoi venind acela către seară, l-a întrebat de nu cumva s-a întâmplat un lucru rău.

Iar acela zise: o piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă zdrobească,

pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aş fi sculat din acel loc cu o săritură grăbită

părându-mi-se că aud glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi

căzând la pământ”98.

Puterea rugăciunilor făcute de către Părinţii îmbunătăţiţi, pentru ucenicii lor este

uimitoare: ,, a fost odată ispitit Avram, ucenicul lui Avva Sisoe de un diavol. Şi a văzut

bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule,

voieşti, nu voieşti nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată ucenicul s-a tămăduit”.99

97 Avva Ammun Nitriotul, Pateric, p. 123;98 Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, p. 35;99 Avva Sisoe, Pateric, p. 208;

45

Page 46: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Avva Daniil ne spune : ,,…l-a chemat într-o zi Avva Arsenie şi i-a spus: odihneşte

pe părintele tău, ca după ce va merge la Dumnezeu să se roage pentru tine şi îţi va fi

bine”.100

La fel, Sfântul Serafim de Sarovm ,,în preajma sfârşitului său le-a făcut

următoarea făgăduinţă ucenicilor săi: Când eu nu voi mai fi printre cei vii, să veniţi la

mormântul meu ori de câte ori vă apasă durerile şi necazurile vieţii. În toate câte se vor

întâmpla în calea vieţii voastre, să veniţi la mine şi toată amărăciunea şi durerea sufletului

vostru s-o aduceţi cu voi la locul meu de odihnă. Şi acolo, îngenunchind la crucea care

va străjui la mormântul meu, să vă apropiaţi cu această încredere cu care vă apropiaţi şi

acum când sunt încă printre voi şi să îmi spuneţi totul şi eu vă voi asculta şi toată

întristarea voastră o voi mângâia şi o voi alina. Aşa cum a-ţi vorbit cu mine, cât am fost

cu voi, aşa să vorbiţi cu mine şi la mormântul meu. Pentru voi, eu sunt şi voi rămâne viu

pentru totdeauna”.101

În cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ce cuprinde aproape 859 de întrebări

adresate celor doi mari duhovnici din Palestina secolului VI, găsim răspunsul sfântului

Varsanufie către fii săi duhovniceşti. Iată ce găsim scris aici: ,,Cum ştie Însuşi

Dumnezeu, nu este nici măcar o singură clipă, nici un singur ceas, să nu vă am în

rugăciunea mea şi în mintea mea … Mă îngrijesc de voi mai mult decât vă îngrijiţi voi de

voi înşivă … Cu bucurie îmi voi pune şi viaţa pentru voi. “Iar rugăciunea lui către

Dumnezeu era: Doamne, sau du-I pe copiii mei împreună cu mine în Împărăţia Ta, sau

şterge-mă pe mine din cartea Ta”.102

Voinţa slabă a unui ucenic poate să facă ineficientă orice rugăciune a

duhovnicului: “Nici eu - spune Avva Antonie în acest sens - nu te miluiesc, nici

Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. Rolul părintelui de

mijlocitor şi rugător pentru fii săi sufleteşti nu se încheie cu moartea acestuia.

O altă harismă a preotului este capacitatea de a-i iubii pe ceilalţi şi de a-şi face ale

sale, suferinţele lor. Iubirea duhovnicului are o semnificaţie specifică dimensiunii

paterne, ca şi cum aceştia ar fi legaţi între ei cu o iubire reciprocă.

100 Avva Arsenie, Pateric, p. 21;101 Arhimandrit Dosoftei Moraru, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de arhimandrit Ioanichie Bălan, 1999, p. 237;102 Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri, în „Filocalia”, vol XI, introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 234;

46

Page 47: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

În patericul Egiptean este o poveste, în acest sens: Ioan Tebeul ucenic a lui Avva

Ammoi, a petrecut 12 ani slujind părintelui său bolnav. În tot acest timp bătrânul nu i-a

mulţumit şi nici nu l-a mângâiat cu un cuvânt bun măcar odată. Dar când a fost pe moarte

a spus despre el celorlalţi bătrâni care-l înconjurau: acesta înger este, nu om.

Un mijloc foarte eficient de a purta sarcinile ucenicilor este rugăciunea făcută

pentru ei. O sarcină pe lângă această, este aceea de a-i asculta pe cei care îşi descarcă

sufletul cu multă răbdare, de a răspunde cu blândeţe la întrebări care se repetă mereu: ,,iar

tu părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme Sfinte, fii drept faţă de fraţi, plin cu băgare

de seamă, având grijă să te porţi faţă de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruinţă să ai

grijă de toţi, ocupă-te de toţi, sprijină şi susţine, sfătuieşte, încurajează, învaţă, mângâie;

dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor lipsiţi de curaj le dă putere; îndreptează

pe cei care greşesc, iartă de şaptezeci de ori câte şapte după cuvântul Domnului; căci este

mai bine ca imitându-l pe Domnul, să dăm răspuns pentru bunătatea noastră, că am lăsat

să treacă unele amănunte din cele datorate, decât să fim osândiţi cu cei nemiloşi şi lipsiţi

de dragoste părintească, fiindcă am cerut o dreptate extremă”. Duhovnicul trebuie să-l

ajute pe ucenic şi din punct de vedere material, nu numai spiritual. Părintele duhovnicesc

nu este obligat să-şi asume întreg trecutul păcătos al ucenicului său, încât acesta să fie

scutit de orice canon. A pretinde că porţi povara celuilalt, când tu însuţi eşti păcătos poate

părea îngâmfare, mândrie. Dar poate fi şi o simplă şi foarte curată iubire paternă.

Iată cuvântul unui părinte duhovnicesc în acest sens: ,,Dar ia seama cât de mândru

sunt, că poate fi o bătaie de joc a dracilor şi socotind că am dragostea cea după

Dumnezeu, sunt biruit ca să îţi spun: port jumătate din povara ta şi în ceea ce priveşte

viitorul, Dumnezeu are să ne ajute. Am vorbit ca un lipsit de minte spunând acestea. Căci

mă ştiu pe mine slab şi neputincios şi gol de tot lucru bun. Dar neruşinarea nu mă lasă să

deznădăjduiesc. Căci am pe Stăpânul plin de duioşie, de milă şi de iubirea de oameni

care întinde mâna păcătosului până la ultima suflare. Lipeşte-te de El şi El va împlini tot

lucrul pe care îl cerem sau îl gândim“. Cu toate că Avva Varsanufie l-a asigurat pe

destinatarul acestei scrisori că i-a luat jumate din povară păcatelor, totuşi, acest fapt nu l-a

mulţumit pe ucenic, care ar fi vrut să i se ia întreaga povară a păcatelor. Iar părintele îi

răspunde: ,,Mă mir de iubirea ta de frate, că nu pricepi lucrurile iubirii celei după

Dumnezeu …. Fiindcă nu ai înţeles deci ce ţi-am spus, că port jumătate din păcatele tale,

47

Page 48: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

află că prin aceasta te-am făcut părtaş cu mine. Şi nu ţi-am spus că port o treime, ca să nu

te las să porţi mai mult ca mine şi să fii mai îngreuiat. Pe de altă parte, ţi-am spus aceasta

ca să scot din mine mândria. De aceea nu ţi-am spus că port două părţi, ca să mă arăt mai

puternic ca tine. Căci aceasta ar fi fost chip al slavei deşarte. Nu ţi-am spus nici că îţi port

întreaga povară. Căci aceasta este propriu celor desăvârşiţi, care au ajuns fraţi ai lui

Hristos. Cel ce şi-a pus Sufletul Său pentru noi şi care voieşte ca cei care iubesc, să facă

aceasta cu o iubire desăvârşită. Şi iarăşi, pe de altă parte, dacă nu ţi-aş fi spus aşa, te-aş fi

lăsat în afara lucrării duhovniceşti. Deci nu caut slava deşartă luând asupra mea totul.

Nici nu te pizmuiesc, odată ce te socotesc împreună părtaş al bunei întoarceri. Dacă

suntem fraţi, să împărţim în mod egal moştenirea Părintelui nostru, ca să nu se afle între

noi vreo nedreptate. Iar dacă voieşti să iau asupra mea totul, o primesc şi pe aceasta din

ascultare. Iartă-mă că multă iubire, mă duce la multă vorbărie. Dar să fie aceasta spre

bucuria ta în Hristos Iisus, Domnul nostru”.103

V. Rolul Pocăinţei şi al spovedaniei în viaţa duhovnicească a omului contemporan

V.1. Rânduiala spovedaniei

Este bine să ne spovedim des şi bine, pentru că nu ştim niciodată în ce moment ne

cheamă Dumnezeu şi în ceea ce vom fi găsiţi în aceea vom fi judecaţi.

„Acum, zice Domnul… întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră cu postiri, cu

plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre şi întoarceţi-vă către Domnul

103 Ibidem, p. 236;

48

Page 49: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Dumnezeul nostru, căci El e milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult milostiv şi îi pare

rău de răul de care la trimis asupra noastră”(Ioil 2, 12-13).

Aşadar bine e să ne spovedim des. Berzele au obicei să nu se mai ducă acolo unde

li s-au stricat cuiburile. Diavolii fug de la cel ce se mărturiseşte des şi bine pentru că

mărturisirea, pocăinţa, presupune nu numai o enumerare a păcatelor ci şi o răscolire

lăuntrică, o schimbare a felului de a gândi, de a simţi şi de a trăi. Păcatul nu e doar o

încălcare a unor interdicţii concretizate în porunci, ci e o realitate metafizică, spirituală

legată de omul nostru lăuntric. „Din inimă ies, spune Mântuitorul, gândurile rele,

uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15,

19).

Unui bătrân îmbunătăţit i-au mărturisit însăşi diavolii că au puţine şanse cu cei ce

se mărturisesc des şi bine; asupra celor ce nu se spovedesc la timp au o mult mai mare

înrâurire, pentru că „oricine săvârşeşte păcatul e rob păcatului” (Ioan 8, 34) şi se vede ce

putere teribilă au patimile care-l înlănţuiesc pe om. În vremurile bune ucenicii îşi

mărturiseau zilnic gândurile şi frământările lor. Sfântul Nicodim Aghioritul face acest

apel la deasa mărturisire şi faţă de înaltele feţe bisericeşti: „am zis să se mărturisească des

şi prea cinstiţii patriarhi şi ceilalţi arhierei, duhovnicii preoţi, ca să stric obiceiul cel rău

ce se ţine în multe locuri, ca să nu se mărturisească aceste sfinte feţe”.104 Doctorii când se

îmbolnăvesc au trebuinţă de alţi medici.

A te spovedi doar în postul mare, şi atunci în grabă şi superficial este semn de

slabă preocupare duhovnicească de superficialitate religioasă. Nici chiar în răstimpul

celor patru posturi de peste an nu este suficientă spovedania lunară, iar pentru cei

râvnitori şi pentru călugări săptămânală.

O spovedanie deasă şi superficială însă nu rezolvă mare lucru. Multe sunt

exigenţele unei spovedanii bune. Amintim doar câteva calităţi pe care ar trebui să le aibă

o spovedanie:

Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri şi basme după cum fac

unele femei cele nepricepute, ci numai cele trebuincioase;

Smerită, să te cunoşti că eşti păcătos şi ticălos, şi să nu te mândreşti şi să ai chip şi

cuvinte smerite;

104 Sfantul Nicodim Aghioritul, Cartea foarte folositoare de suflet, sfătuire către duhovnic, p. 156;

49

Page 50: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

„Adevărată, fără minciună şi pricinuială nici să spui mai puţine decât ai făcut nici

mai multe ci numai câte cunoşti şi pentru câte te mustră cugetul fără vreo pricinuire,

adică să nu zici: diavolul m-a îndemnat şi am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după

cum zic unii nepricepuţi, ca să uşureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se

întoarcă neiertaţi. Pentru aceasta e de trebuinţă, după cum zice David: „mărturisi-voi

asupra mea, fărădelegea mea Domnului”, să te osândeşti pe tine însuţi, că tu ai fost

pricina şi tu ai păcătuit, iar nu altcineva. Că deşi poate diavolul sau altcineva să te

îndemne spre păcat, însă să te silească nu poate, că în voinţa ta este să-l faci sau nu. Cu

cât te osândeşti pe tine însuţi la acel divan duhovnicesc cu atâta te vei îndrepta în ceruri;

că numai la judecăţile din afară te folosesc pricinile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât

mai des te osândeşti;”105

Trebuie să fie grabnică, adică cum ai păcătuit să alergi la duhovnic precum faci cu

rană trupească;

Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate, atât cel ce se pocăieşte cât şi

duhovnicul să fie priceput să cerceteze cu iscusinţă şi mai cu seamă pe femei cu cuvinte

şi ţinută cuviincioasă;

Să fie cu ruşine adică să te cucereşti şi să te ruşinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu şi

că ai vătămat sufletul său şi pe aproapele său. Precum vameşul nu îndrăznea să se uite la

cer aşa şi tu să te ruşinezi ca să afli milă de la Dumnezeu pentru că ruşinea e o parte a

pocăinţei;

Întreagă şi nescurtată adică să nu ascunzi nimica ca să spui la alt preot, căci acesta

este furt de cele sfinte afară că ai uitat o mică greşeală fiindcă fărădelegile mari nu se

uită;

Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva căci cine va destăinui fapta altuia

păcătuieşte greu şi este dator să nu spună nimănui de i-ar tăia şi capul. Precum

duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva chiar de l-ar ocărî cel ce s-ar mărturisi

sau şi pagubă mare de i-ar face, să aibă taină ascunsă;

„Tânguitoare, cu lacrimi şi întristare a inimi, să urăşti păcatul, hotărând în mintea

ta să nu-l mai faci, că dacă nu ai socotinţă şi voinţă statornică să nu mai păcătuieşti şi să

105 Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998, p. 14;

50

Page 51: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

fugi de locul şi faţa cu care ai căzut, nu este adevărată pocăinţa, nici nu eşti iertat.”106 De

pildă: dacă ai curvit cu o femeie din casa ta să o goneşti să nu te mai duci să o întâlneşti.

Dacă ai hulit la joc să nu mai joci. Dacă cunoşti mai înainte că ai să te îmbeţi la ospăţ,

unde eşti chemat, să nu te duci căci beţia e ca şi curvia. Dacă ţi lucru străin să-l dai

înapoi. Dacă ţi-a greşit cineva să-l ierţi din toată inima ta şi alte asemenea. Iar de te afli

prins întruna din acestea se vede că nu e adevărată pocăinţa ta şi nu trebuie să te ierte

duhovnicul;

„Trebuie să fi gata la primirea canonului adică să ai mintea limpede să faci

canonul pe care ţi la dat doctorul, fără de lenevire cât vei putea mai curînd. Deci, să ia

aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie să nu se păgubească, socotind că

este mărturisit şi să nu fie. Căci dacă ai uitat vreun păcat de moarte din nepăsarea ta nu

eşti desăvârşit iertat”.107

Înainte de a ne spovedi pe lângă rugăciune şi post trebuie să facem un examen de

conştiinţă. În liniştea serii sau într-un ceas tihnit de peste zi, fiind numai noi şi

Dumnezeu.

V.2. Săvârşitorul

Prin nici o altă taină, preotul nu este situat atât de precis în poziţia şi funcţia de

părinte al întregii familii pe care o reprezintă obştea sau parohia pe care o conduce şi prin

nici una nu se impun datorii mai directe şi mai multiple decât prin administrarea

spovedaniei.

Ca săvârşitor al spovedaniei, „preotul trebuie să fie în permanenţă şi primul

judecător al credincioşilor săi şi în acelaşi timp judecătorul religios cel mai înalt de la

care nu se poate face nici apel şi nici recurs, pentru că ceea ce leagă sau dezleagă el nu

poate schimba nici un alt judecător bisericesc dintr-o treaptă mai înaltă şi nici măcar

vreun sinod ecumenic.”108

106 Ibidem, p. 15;107 Pr. Dr. Simion Radu, op. cit., p. 132;108 Hierthos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcător după Sfântul Grigorie Teologul, Ed. Sophia, București, 2001, p. 111;

51

Page 52: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Cu aceste multiple posibilităţi pe care i le oferă spovedania, precum şi cu

îndatoririle pe care le impune administrarea ei se înţelege că preotul îşi dovedeşte

vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat mai întâi, şi în mod

principal, prin felul în care înţelegem importanţa spovedaniei şi prin felul în care

dovedeşte că i-a înţeles importanţa. „El poate dovedi aceiaşi vrednicie sau nevrednicie şi

pentru viaţa comună a necredincioşilor, tot în măsura în care înţelege importanţa

spovedaniei şi în măsura vredniciei cu care o foloseşte în lucrarea de îndrumare şi de

conducere a credincioşilor, căci nici o altă Sfântă Taină nu oferă prilejuri mai potrivite

pentru o lucrare cuprinzătoare şi permanentă de îndrumare a vieţii credincioşilor nu

numai în treburile religioase ci şi în treburile morale şi obşteşti.”109

Datorită poziţiei centrale şi importanţei deosebite pe care o are spovedania atât în

lucrarea sau slujirea preoţească, cât şi în viaţa credincioşilor, se poate spune că „starea

religioasă morală, precum şi bunăstarea sub alte raporturi a unei obşti sau a unei parohii

depinde în mod principal de felul în care păstorul administrează spovedania. Acest lucru

este atât de adevărat încât dacă în vreo localitate sau în vreo parohie se constată o stare de

decădere sau de descompunere sub toate raporturile, ea constituie semnul precis al

nevredniciei duhovniceşti sau al nepriceperii duhovniceşti, a preotului care o păstoreşte,

şi invers.”110

După aceste consideraţii generale, în legătură cu spovedania, se poate înţelege

mai uşor de ce pentru reglementarea administrării acestei Sfinte Taine, încă din vremuri

vechi s-au impus numeroase rânduieli, care au fost amplificate cu timpul şi au ajuns să

constituie un fel de cod al preotului.

Să vedem pe cele mai importante dintre ele:

- săvârşitorii spovedaniei sunt episcopii şi preoţii hirotoniţi în mod valid. Se

înţelege deci că nu şi episcopii sau preoţii eretici.

- în privinţa calităţii acestora de a administra spovedania avem atât mărturia

Sfintei Scripturi cât şi a Sfintei Tradiţii. Întrucât „lucrarea ce se săvârşeşte prin

spovedanie are importanţă cu totul deosebită, ea răsfrângându-se în mod pozitiv sau

negativ şi asupra vieţii nereligioase sau – în genere – asupra vieţii sociale a

credincioşilor, este de folos a aminti că puterea sau însuşirea necesară pentru 109 Episcop Andrei, Spovedanie și comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1998, p. 45;110 Ibidem;

52

Page 53: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

administrarea acestei Sfinte Taine a fost dată sfinţilor apostoli de către însuşi

Mântuitorul, care a şi definit-o într-un mod cum nu se poate mai precis, cu prilejul

chemării sfinţilor apostoli la slujirea acestei Sfinte Taine şi a înzestrării lor cu puterea

trebuitoare în acest scop.”111

Iată cum le-a grăit Mântuitorul sfinţilor săi apostoli cu acest prilej: „Oricâte veţi

lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi

în cer” (Matei 18,18) sau într-un chip mai grăitor:„Luaţi Duh Sfânt cărora le veţi ierta

păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

- înzestrându-i pe apostoli prin lucrarea Sfântului Duh cu puterea de a lega şi a

dezlega păcatele pământenilor, aceştia au transmis aceiaşi putere şi episcopilor şi

preoţilor pe care i-au învestit.

- în virtutea acestei puteri, atât preoţii cât şi episcopii, au devenit judecători

permanenţi şi cei mai apropiaţi şi calificaţi ai comportării religioase şi morale a

credincioşilor. Ei au dobândit, mai ales prin executarea acestei puteri, o poziţie

asemănătoare cu judecătorii poporului din vechiul testament şi cu judecătorii din viaţa

civilă de atunci; de pe o astfel de poziţie lucrarea lor a devenit şi mai eficace, şi mai

rodnică decât de pe poziţia preoţească propriu zisă, fie că aceasta constă în slujirea de

arhiereu, fie că ea constă numai în cea de preot.

„Cât de mare şi-au dobândit cu deosebire episcopii prin administrare obişnuită şi

cu măiestrie a spovedaniei, se vede şi prin faptul că încă de la începutul lui Constantin cel

Mare, chiar înainte de sinodul I, adică de prin anii 321-323, episcopii au dobândit dreptul

de a judeca şi anumite chestii nebisericeşti, care până atunci erau exclusiv de competenţa

instanţelor sau judecătoriilor de stat.”112

La început, „atât episcopii cât şi preoţii prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau

calitatea sau starea harică pe baza căruia şi prin putere puteau administra Taina

Spovedaniei. Această stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniţi în treaptă de

preoţi şi persoane sub vârsta de 30 de ani, precum şi unele care nu corespundeau

întrutotul pentru întreaga lucrare la care erau îndatoraţi ca preoţi”.113 De aceea s-a

111 Arhid. Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoțească, în „Biserica Ortodoxă Română”, 1981, nr. 3-4, p. 301;112 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, p. 235;113 Ibidem;

53

Page 54: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

introdus o nouă rânduială şi anume de „a nu li se permite tuturor preoţilor să administreze

spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar

pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel

dobândind experienţa şi ajungând la o conştiinţă superioară a misiunii preoţeşti, să poată

administra în mod corespunzător Taina Spovedaniei”.114

De fapt ei aveau starea harică, în baza căreia puteau administra Taina

Spovedaniei, iar administrarea ei reclamă cunoştinţe şi însuşiri deosebite şi experienţă,

preoţii socotiţi necorespunzători pentru a administra au fost şi mai sunt şi astăzi opriţi de

la săvârşirea acestei Sfintei Taine. Când se socoteşte după aprecierea episcopului, că

preotul, oprit de la săvârşirea spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru

administrarea ei, i se ridică această oprelişte şi i se conferă dreptul de a o administra,

folosindu-se în acest scop de o ierurgie specială numită ,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea

duhovnicului’’ 115.

Din cele spuse, se vede că duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui ce i

se oferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sfânta Taină a hirotoniei

întru preot şi l-ar face astfel apt să administreze spovedania, de la care fusese oprit până

aici. Aşadar „duhovnicia nu este o altă hirotonie şi nici o completare a hirotoniei propriu

zise, ci este numai o hirotesie.”116

Cu privire la episcopi, nu se aminteşte şi nu s-a practicat o rânduială

asemănătoare, deoarece la instituirea în treaptă de episcop s-a observat întotdeauna

condiţia de vârstă stabilită cu timpul la minimul de treizeci de ani şi anume în mod

special s-a admis şi câte o hirotonie în această treptă şi sub vârsta de 30 de ani. Cum la

vârsta de treizeci de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine

format, nu s-a mai simţit nevoia ca el să fie oprit temporar de la administrarea

spovedaniei, în scopul de a i se da posibilitatea şi răgazul necesar spre a se forma mai

bine.

Astfel, se înţelege că „administrarea spovedaniei din partea unui preot care nu a

primit hirotesie întru duhovnic îşi produce efectele sale harice în chip deplin, dar întrucât

acest lucru nu este îngăduit după rânduiala tradiţională a Bisericii, cel ce încalcă

114 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul Duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos, Galaţi, 2000, p. 101 ;115 Ibidem, pg. 102;116 Diac. Prof. O. Bucevschi, Despre duhovnicie, p. 143;

54

Page 55: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

rânduiala în cauză, e supus pedepselor canonice. Excepţii se admit, însă, în cazuri de forţă

majoră, adică în cazul când nu există preot duhovnic şi cineva se află în primejdie de

moarte, precum şi în alte cazuri la stăruinţa credincioşilor care sunt îndreptăţiţi să ceară a

li se administra această Sfântă Taină, atunci când le-o cere conştiinţa lor.”117

„Un loc aparte în săvârşirea spovedaniei l-au avut în vechime aşa numiţii preoţi

penitenciari, care erau preoţi împuterniciţi de episcop să administreze pocăinţa în cazuri

deosebite, şi mai grele, precum şi să împace la liturghie, public, anumite categorii de

penitenţi, primindu-i în Biserică (canonul 43; VIII ecumenic, şi 1 Cartagina)”.118

V.3. Primitorul

Primitorul acestei taine este orice creştin care îşi simte conştiinţa încărcată de

păcat; dar şi cel ce ştie că nu are păcate trebuie să se mărturisească, precum ne învaţă

Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi

adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios şi drept, că

să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

„Duhovnicul trebuie să dea asistenţă sufletească la toţi cei ce se apropie de dânsul,

care sunt creştini în legea ortodoxă răsăriteană”119, pentru toate vârstele. Vârsta celor, ce

se spovedesc, a fost apreciată foarte diferit de Sfinţii Părinţi şi de canoane. Rânduielile

vechi apreciază vârsta de 12 ani la băieţi şi 14 ani la fete; însă aceleaşi rânduieli spun mai

pe urmă, că Dumnezeu nu socoteşte pe cei ce fac păcate după cum e mintea şi

înţelepciunea omului. Prin urmare, vârsta de spovedanie începe cu anii la care începe

responsabilitatea omului de păcate, adică atunci când începe să aibă putere de

discernământ. Copiii pot face preocuparea duhovnicului începând cu vârsta de 7 ani. 117 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 103;118 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Mărturisirea păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii, p. 237;119 Arhid. Gheorghe Papuc, op. cit., p. 306;

55

Page 56: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Chiar Timotei al Alexandriei, prin canonul I socoteşte începutul puterii de discernământ

cam pe la 7 ani.

Primitorul care voieşte să păşească fără greşeală pe drumul liniştirii cu Domnul,

trebuie să aleagă, înainte de toate împreună cu lepădarea de toate, ascultarea desăvârşită.

Înainte de toate, alege-ţi, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt,

ascultarea neprefăcută şi desăvârşită adică caută cu toată silinţa să afli un povăţuitor şi un

dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce are pentru cele ce le spune în

Sfintele Scripturi şi să arate că e purtător de Duh, prin vieţuirea care consună cu

cuvintele. Să fie, înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate purtările. Să pună

cuvintele predaniei dumnezeieşti, ca un învăţător asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe

acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi

întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuşi, ca unul ce priveşte la

Acela şi nu la om, alungând departe de tine toată necredinţa şi toată îndoiala că şi toată

părerea de sine şi plăcerea voinţei tale. Şi mergi pe urmele dascălului, cu simplitate şi

fără ispitire, făcându-ţi conştiinţa ca o oglindă care arată în sine o limpezime deplină, pe

povăţuitorul, prin ascultare desăvârşită şi fără alegere a lui_.

Când vei găsi un duhovnic bun, să nu te mai duci la altul. De pildă: te spovedeşti

la unul de mai multe ori, pe urmă fiindcă ai căzut iarăşi în acelaşi păcat, te ruşinezi de

duhovnicul cel dintâi şi te duci la altul ca să primeşti mai puţină ruşine, sau un canon mai

uşor, atunci să şti că această mărturisire nu te foloseşte ci eşti neîndreptat dacă nu te duci

la cel dintâi să îi spui păcatul.

V.4. Duhovnicul – Psihoterapeutul Ortodox

Tot mai des auzim în vremurile noastre despre problemele psihologice ale omului.

Omul contemporan împovărat şi descumpănit de necazurile şi grijile cotidiene este în

căutare de odihnă şi echilibru. Ce caută el este vindecarea sufletului, sau deoarece simte

că acolo este adevărata lui rană. Depresiile psihice care afectează un număr impresionant

de oameni din toate ţările şi toate domeniile a făcut ca psihoterapia să aibă roade în aceste

56

Page 57: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

timpuri ale noastre. Tot mai mulţi oameni apelează la un psihoterapeut mai mult decât la

un preot, pentru alinarea şi vindecarea sufletelor. În acest context, creştinismul recurge

din ce în ce mai mult la psihoterapie sau altfel spus aceasta se transformă într-o

Ortodoxie psihoterapeutică. Scopul Ortodoxiei este aducerea pe calea lui Dumnezeu,

ducându-l pe om la îndumnezeire, pentru care trebuie mai întâi să fim vindecaţi de bolile

sufleteşti de care suferim. Locul în care se face vindecarea este Biserica. Ea reprezintă

spitalul duhovnicesc care-i tămăduieşte pe cei bolnavi de păcate.

Bolile sufleteşti slăbesc puterile spirituale ale omului. Un suflet muşcat de şarpele

păcatului vine la duhovnic nu numai pentru a primi sfânta iertare, ci şi pentru îndrumarea

pe care o aşteaptă de la preot. „Hristos, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul este

întâi de toate medic al omului.”120 Lucrarea lui este terapeutică. Aceasta este continuată

de către preoţi, dar mai ales de către episcopi. Ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu la

mântuirea oamenilor. Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Noi toţi câţi stăm în fruntea

credincioşilor suntem slujitori şi lucrători ai acestei vindecări. Viaţa liturgică şi ascetică a

Bisericii are ca scop vindecarea omului. Această vindecare nu este altceva decât

întoarcerea omului la Dumnezeu şi la comuniunea împreuna cu El”121. Această lucrare

trebuie s-o exercite omul prin libertate, adică să îi păstorească cu propriul lor

consimţământ, preotul nu trebuie să îi păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin

convingere. O faptă făcută fără voie, pe lângă faptul că este o silnicie, nu-i de lăudat şi

nici nu-i trainică … De aceea, Legiuitorul şi legea noastră ne porunceşte să păstorim

turma cu voie bună nu cu silnicie (1 Petru 5, 2). Strădania multor psihoterapeuţi şi

pedagogi de a îndruma omul la vindecare silindu-i conştiinţa lui, se află departe de calea

ortodoxă, echilibrată, unde se respectă libertatea lui. Sfânta Liturghie şi credinţa omului îl

pot vindeca pe acesta de bolile sufleteşti, îndreptându-l spre comuniunea cu Dumnezeu.

Preoţia devenind o ştiinţă terapeutică, prin dimensiunea terapeutică a preoţiei care cu alte

cuvinte, este lucrarea preotului.

În ceea ce priveşte calitatea sa de duhovnic, „preotul este asemenea unui terapeut,

deoarece Taina Spovedaniei nu este o simplă absoluţiune formală de tip occidental,

cerută de faptul că Dumnezeu se înfurie pe om şi pretinde ispăşire pentru păcatele

120 Hierthos Vlachos, op. cit., p. 113;121Sfântul Grigorie de Nanzianz, op. cit., p. 179;

57

Page 58: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

săvârşite. Ea este infinit mai mult decât atât, fiind o parte a psihoterapiei duhovniceşti.”122

Sfântul Ioan Scărarul, zice: „când vom ieşi din Egipt şi vom voi să fugim de Faraon, vom

avea neapărată nevoinţă de un oarecare Moise, mijlocitor către Dumnezeu, care fiind

pentru noi aşezat în mijloc, între faptă şi contemplaţie, să întindă mâinile către

Dumnezeu, astfel ca cei ce umblă sub călăuzirea Lui să treacă marea păcatelor şi să

alunge pe Amalec al patimilor. În continuare, Sfântul Ioan Scărarul îi atenţionează pe cei

ce se încred în propriile lor puteri, şi-şi închipuie că nu au nevoie de îndrumător, astfel:

„s-au amăgit cei care s-au încrezut într-înşii, închipuindu-şi că nu au nevoie de

îndrumător”.123 Aşadar, preotul, acest Moise duhovnicesc este şi medic în acelaşi timp,

deoarece aşa cum ştim toţi suntem bolnavi şi toţi avem trebuinţă de medic şi de terapie

duhovnicească. Rostul duhovnicului nu se mărgineşte numai la cel de învăţător şi de

sfătuitor, tradiţia în unanimitate socotindu-l cu adevărat doctor, care poate tămădui de

boli pe cel care se lasă în grijă să, făcându-l deplin sănătos.

Sfântul Simeon Noul Teolog reuşeşte să biruiască patimile şi să se descătuşeze

din robia lor, desciind această vindecare sufletească prin părintele său duhovnicesc: „a

coborât şi m-a aflat rob şi străin şi a zis: Vino, copilul meu, te voi duce la Dumnezeu”.124

122 Ibidem;123 Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 209;124 Sfântul Simeon Noul Teolog, op cit., p. 119;

58

Page 59: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Concluzii

Taina Spovedaniei aparţine Bisericii în ansamblul ei şi în acelaşi timp e necesară

pentru mântuirea fiecărui creştin în parte. Importanţa Spovedaniei reiese din faptul că

prin ea se menţine sănătatea întregului corp, Biserica, dar şi sănătatea fiecărui mădular în

parte. Când un mădular suferă, suferă întregul corp, iar ceea ce este şi mai grav, boala

unui mădular se poate extinde în tot corpul. Pentru a proteja sănătatea întregului corp, ea

se impune cu necesitate pentru fiecare mădular în parte.

S-a afirmat, pe bună dreptate că orice păcat are şi o repercusiune eclezială,

comunitară. Păcatul care face parte din condiţia existenţială a creştinului, fiind desigur o

slăbire sau chiar o rupere a relaţiei lui cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu semenii Săi. Orice

păcat a celui botezat este şi un păcat al membrului calificat al Bisericii. Păcatele

personale îngreuiază realizarea comuniunii actuale cu Hristos, dar şi cu semenii, deşi o

legătură cu aceştia se păstrează încă pe un plan al naturii. Nu numai că cel mai secret

păcat tulbură pacea şi bucuria comunităţii, dar prin faptul că aparţine unui membru al

Trupului, îngreuiază mersul Bisericii pentru că produce o ruptură cu Dumnezeu.

59

Page 60: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Nici una dintre modalităţile de a păstori individual nu oferă şansa cunoaşterii

duhovniceşti aşa cum se face în Taina Spovedaniei. Faptul că momentul întâlnirii dintre

părintele şi fiul său duhovnicesc nu este întâmplător, ci dinainte ştiut şi pregătit, că se

desfăşoară într-o atmosferă de intimitate sfântă, creează premisele deschiderii totale a

credinciosului. Niciunde nu avem posibilitatea cunoaşterii ca în scaunul Spovedaniei.

În viaţa de zi cu zi, în relaţiile obişnuite cu credincioşii sau chiar la slujbele sfinte,

cunoaştem doar anumite lături şi numai la mărturisire descoperim noi şi noi laturi ale

complexităţii sufletului omenesc. Cunoscând cât mai bine suferinţele sufleteşti ale

fiecărui credincios în parte, putem să-i vindecăm mai bine. Am îndrăzni să spunem că

Taina Spovedaniei oferă preotului posibilitatea celei mai complete şi adevărate cunoaşteri

a unei parohii în ansamblul ei. Cu cât într-o anumită comunitate parohială numărul celor

ce se spovedesc este mai aproape de numărul total al enoriaşilor, cu atât Biserica de acolo

este mai vie şi mai puternică. De aceea, dacă o anumită parohie a avut şansa păstoririi a

mai multor duhovnici care au privit Taina Mărturisirii cu totală seriozitatea şi

răspunderea, acea parohie va avea altă configuraţie religios-morală faţă de altă parohie

asemănătoare, sub aspect exterior, dar care n-a fost păstorită de buni duhovnici.

Extinzând această realitate la nivelul întregii Ortodoxii, am putea spune că

spiritualitatea ei bogată, care a ajuns până la noi, cei de astăzi, se datorează în bună parte

şi instituţiei duhovniciei şi că alta ar fi fost configuraţia ei dacă ar fi fost lipsită de

administrarea acestei Sfinte Taine. În nici o altă confesiune creştină nu s-a practicat Taina

Pocăinţei ca în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, slujitorii au avut posibilitatea

cunoaşterii sufletelor păstoriţilor mai bine că slujitorii altor culte şi, cunoscându-i, au

putut să-i ajute să-şi îmbunătăţească trăirea religioasă. Chiar dacă în momentul dezlegării,

când îşi pune mâna pe creştetul penitentului, preotul se află într-o oarecare măsură în

locul lui Dumnezeu, în prima parte a Tainei este însoţitorul penitentului şi un ,,păcătos”,

care are el însuşi trebuinţă de iertare dumnezeiască.

Este într-adevăr o relaţie reciprocă între preotul duhovnic şi cel care se

spovedeşte: părintele este ajutat de fiii săi duhovniceşti aşa cum aceştia sunt ajutaşi de el.

Duhovnicul, prin practicarea frecventă a primirii de mărturisiri, în loc să se tocească, el se

îmbogăţeşte, se subţiază, se încălzeşte în contactul cu intimitatea vie a atâtor persoane, ca

să folosească bogăţia şi sensibilitatea sa mereu sporită în întâlnirea cu alţi credincioşi.

60

Page 61: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Pocăinţa este Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii. Şi nu putem fi în

comuniune cu Dumnezeu fără a fi mai întâi în comuniune cu semenii noştri(I Ioan 4,20).

De aceea, duhovnicul nu poate împăca pe un credincios cu Dumnezeu, dacă acesta nu

este în relaţii creştineşti cu aproapele său. Cea mai mare parte a întrebărilor din

Molitfelnic ca şi din ,,ghidurile” de spovedanie privesc raportul creştinului cu cei din jur.

În Taina Pocăinţei duhovnicul, străduindu-se împreună cu credinciosul să

găsească cele mai eficiente mijloace de înlăturare a păcatului şi a rădăcinilor sale, ajută

implicit şi la însănătoşirea întregului corp social. Cât de mult va fi contribuit de-a lungul

istoriei sale Biserica prin Taina Mărturisiri, la menţinerea şi întărirea familiei creştine, la

liniştea conştiinţei, la oprirea atâtor şi atâtor păcate, la aplanarea unor tensiuni sau la

rezolvarea unor probleme concrete din viaţa obişnuită în dud creştin? Activitatea

duhovnicului în societate este una pe cât de discretă, pe atât de profundă.

Bibliografie

I. Izvoare Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001;

II. Scrieri patristice

Aghioritul, Sfântul Nicodim, Cartea foarte folositoare de suflet, sfătuire către

duhovnic, trad. de Pr. Prof. Alexandru Elian , Timişoara, 1986;

Ava Dorotei, în „Filocalia”, vol IX, trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;

Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol, 15, în „Filocalia”, vol VIII,

trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1980;

61

Page 62: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Egipteanul, Sfântul Macarie, Scrieri, IV, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin

Cornitescu şi introd., indice şi note Pr. Prof. Dr. N. Cornitesccu, în P.S.B. 34, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992;

Gura de Aur, Sfântul Ioan, Despre preoţie, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.

Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998;

Mărturisitorul, Sfântul Maxim, Ambiguă, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983;

Mărturisitorul, Sfântul Maxim, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III,

trad., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice "Dacia

Traiană" S.A., Sibiu, 1947;

Noul Teolog, Sfântul Simeon, Capetele Morale, 3, în „Filocalia”, vol VI, trad.,

introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;

Origen, Omilii la cartea Numerii ,XVII, trad. de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof.

Nicolae Neagă şi Zorica Laţcu. Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în

P.S.B. 6, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;

Scărarul, Sfântul Ioan, Scara dumnezeiescului urcuş, în „Filocalia”, vol IX, trad.,

introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;

Sfântul Grigorie de Nanzianz, Cuvânt despre fugă, trad. de Pr. N. Dănos, Ed.

Huşi, 1931;

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra elinilor, III, Studiu introd., trad. şi note

de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în P.S.B. 15, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987;

Sfântul Clement al Alexandriei, Cuvânt de îndemn către elini , IX, 83, trad. note

şi indici de Pr. Prof. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982;

Sfântul Irineu de Lyon, Contra ereziilor , V, 1, trad., introd. şi note de Pr. Prof.

Dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, Bucureşti, 2007;

Sfinţii Varsănufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în 848 de întrebări şi răspunsuri,

în „Filocalia”, vol XI, ., introd. şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei

Romanului şi Huşilor, 1990;

Şirul, Sfântul Isaac, Cuvinte despre nevoinţă, în „Filocalia”, vol. X, trad., introd.

şi note, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980;

62

Page 63: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

III. Manuale şi lucrări

Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Cioară, Pr. Prof. Dr. Emil, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei în Biserica

Ortodoxă, Ed. Universităţii din Oradea, Teza de doctorat, Oradea, 2007;

Drăgoi, Pr. Eugen, Îndrumătorul duhovnicului, Ed. Episcopia Dunării de Jos,

Galaţi, 2000;

Episcop Andrei, Spoveadanie şi comuniune, Ed. Episcopei Ortodoxe Romane,

Alba-Iulia, 1998, p. 45;

Felea, Pr. Prof. V. Ilarion, Pocăinţă, Ed. Scara, Bucureşti, 2000;

Larchet, Jean –Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. de Bojin Marinela, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2001;

Lăzărescu, Dr. M., Curs de psihiatrie, Ed. Institutului de Medicină, Timişoara,

1982;

Mladin, Nicolae, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol. I.

Morală generală, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979;

Moraru, Arhimandrit Dosoftei, Sfântul Serafim de Sarov, ediţie îngrijită de

arhimandrit Ioanichie Bălan, Mănăstirea Sihăstria, 1999;

Motru, C. Rădulescu, Curs de psihologie, Ed. Esotera, Bucureşti,1996;

Pateric despre vise şi vedenii, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002;

Pârvulescu, Protosinghel Ioachim, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul

tuturor, Mănăstirea Lainici, Gorj, 1998;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;

Idem, Ascetică şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002;

Ţesu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtuţilor, Ed.

Christiana, Bucureşti, 2000;

63

Page 64: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Preotul în fata chemării sale de păstor al

sufletelor, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Idem, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Episcopia Ortodoxă Romana, Alba-Iulia,

1995;

Vlachos, Hierthos, Psihoterapia ortodoxă, preotul ca videcator după Sfântul

Grigorie Teologul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001;

IV. Studii

Banu, Drd. Emanuel, Importanta Sfintelor Taine în creşterea nostra în Hristos, în

„Studii Teologice”, 1967, nr. 9-10;

Belea, Pr. Nicodim, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei,

în „Biserica Ortodoxă Romana, 1982, nr. 5-6;

Bucevschi, Diac. Prof. O., Despre duhovnicie, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr.

5-6;

Idem, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, „Studii Teologice”, 1959, nr. 3-4;

Cândea, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoratie

individuală, în „Mitropolia Olteniei, 1956, nr. 6-7;

Idem, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu,

1936;

Crăciunaș, Pr. Irineau, Învăţătura ortodoxă despre pocăinţa, în „Ortodoxia”,

1960, nr. 3;

Dumitru, Pr. Prof. Dr. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi

problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, 1978, nr. 1-2;

Idem, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în „Studii Teologice”, 1981, nr. 3-4;

64

Page 65: Duhovnicul, glasul lui Dumnezeu în sufletul creștinului

Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropoliei Olteniei”, 1956, nr.

1-3;

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Preoţia, taină şi slujire în viaţa Bisericii, în

„Ortodoxia”, 1982, nr. 4;

Jurcă, Drd. Constantin Eugen, Taina Mărturisirii, expunere pastoral-catehetica,

în „Studii Teologice”, 1986, nr. 5;

Moisiu, Pr. Prof. Al., Mântuitorul şi pastoraţia individuală, în ,,Mitropolia

Banatului’’, 1979, nr. 10-11;

Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Preotul duhovnic şi darul iertării păcatelor, în

„Ortodoxia”, 1982, nr. 4;

Papuc, Arhid. Gheorghe, Despre misiunea preoţească, în „Biserica Ortodoxă

Romana”, 1981, nr. 3-4;

Popescu, Pr. Prof. Teodor M., Despre pocăinţa, în „Biserica Ortodoxă Romana”,

1980, nr. 5-6;

Idem, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în „Studii Teologice”, 1952, nr. 3-4;

Procopoviciu, Pr. Prof. P., Spovedania – mijloc de educaţie religioasa-morala, în

„Mitropolia Ardealului”, 1958, nr. 7-8;

Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei

Pocăinţe, în „Mitropolia Olteniei”, 1974, nr. 7-8;

Sârbu, Pr. Prof. Nicolae, Duhovnicul cunoscător de suflete, în „Mitropolia

Olteniei”, 1957, nr. 3-4;

Idem, Duhovnicul, cunoscător de suflete, în „Mitropolia Olteniei”, 1957, nr. 3-4;

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Mărturisirea păcatelor şi Pocăinţa în trecutul

Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Romana”, 1954, nr. 3-4;

Vintilescu, Pr. Prof. Dr. Petre, Spovedania, prilej de pastoratie individuală, în

„Studii Teologice”, 1949, nr. 9-10;

65