Din cuprins:

Preşedinte: Ioan VaradinRedactor şef: Puiu G. TimofteRedactor: Gheorghe BujdeiMembri:Martin Schaser

Vasile OprişGabriela BujdeiCorneliu BudaDorin GrigoroşiţăIoan Mandici

Colegiul de redacţie:

2

Sunt pe deplin convins că fiecare an care s-a scurs din viaţa noas-tră dovedeşte mila şi îndurarea Domnului faţă de noi, faţă de întrea-ga omenire, ca timp de împăcare cu Dumnezeu. Însă se pare că atât de mult ne-am obiştnuit cu acest har bogat încât problemele din viaţa noastră le lăsăm de la un an la altul nerezolvate. Să nu ne gândim la problemele a căror rezolvare nu depinde de noi, ci la problemele pe care noi putem şi trebuie să le rezolvăm.

Romani 12:18: “Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” un aspect la care am meditat multă vreme. Cei mai mulţi oameni pretind ca nu ei sunt de vină atunci când undeva nu este pace; dar de cele mai multe ori nu este aşa. Şi totuşi de ce ? De ce nu se grăbesc oamenii sa reabiliteze viaţa lor atunci când aceasta, vizibil se îndreaptă spre iad. Deşi oamenii cunosc Cuvântul, l-au auzit de atâ-tea ori dar nu au puterea să-l împlinească.

Oamenii se amăgesc spunându-şi: “Cu timpul am să rezolv şi aces-ta, am să mă împac cu cine m-am certat, cu trecerea timpului se vor uita vorbele care le-am spus, cu timpul… cu timpul”

Dar cine poate pune margini acestui TIMP pe care ne bazăm? Aces-ta este unul singur, Dumnezeu! Ştiu eu oare timpul când viaţa mea se va sfârşi? Ştiu eu ceasul când voi pleca în veşnicii? NU! Şi atunci de ce amân totuşi? Ecl. 8:11 ne spune în oarecare măsură de ce. Poate spu-nem, Domnul a fost bun acum 20 de ani, acum 10 ani, anul acesta la fel, şi tot mai amânăm; dar nu vedem noi că bunătatea lui Dumnezeu ne

pag.3 Editorialpag.4 Roada Duhuluipag.5 Întrupareadinfecioarăpag.6 Rolultatăluipag.7 Viatătrasformatapag.8 BunătatealuiDumnezeupag.9 Poruncile înnoitepag.10 Închinarea înaintea pruncului

pag.12IstoricK

apfenberg

pag.13Femeiaf

aţăînfaţă

cuexperienţavie

ţii

pag.14Amintiri

desărbători

pag.15Biserica

“Metanoia”

pag.16Bunătate

aşifacerea

debine

pag.17Adolesce

ntul

ascendent

Mulţumimcelorcareaucolaboratlarealizareaacestuinumăr.Fărăarticoleledumneavoastrărevistanupoateexista.Neceremscuzepentruarticolelenepublicate,înlimitaposibilităţilorvomîncercasă lepublicăm înnumereleviitoare.Văaşteptămdinnoupentruurmătorulnumăr cu tot ceeaceDumnezeuvăpunepeinimă:articole,poezii,sugestii,întrebări.Următorulnumăr,vaapăreaaproximativ ladatade15.03.2010şivomcontinuacu temaRoadaDuhuluiSfânt:credincioşia,blândeţea,înfrânareapoftelor.

Câţi ani mai trebuie să treaCă? îndeamnă la pocainţă? Şi când să mă pocăiesc de răul din viata mea? Duhul Sfânt zice: “Astăzi dacă auziţi glasul Lui nu vă împie-triţi inimile…” Evrei 3:7. Cum privim noi trecerea de la un an la altul? O dacă ar ţinti căile noastre la păzirea orânduirilor Lui!

Gândeşte-te; ce ai de gând să faci? Cum stai ştiind că poţi muri chiar mâine?

Isaia 61:2 vesteşte un an de îndurare; dacă în 2010 vei fi încă în viaţă ce vei face? Hotărăşte să rezolvi orice problemă care ştii că o poţi rezolva. Citeşte Evrei 3:12 acest cuvânt doresc să te cer-ceteze: LUAŢI SEAMA!

Uitarea, trecerea timpului, amânarea, acestea nu vor elimina problema noastră, o vom duce până la mormânt. Câţi nu şi-ar fi dorit ca înainte să plece în veşnicii, să mai spună un iartă-mă, un îmi pare rău, un aş mai vrea încă un an, însă a fost prea greu, prea mult, prea târziu; au încheiat alergarea cu o inimă rea si necredin-cioasă, despărţiţi de Dumnezeu.

Să ne împăcăm astăzi cu Dumnezeu, şi anul care vine ne va aduce o nădejde vie în El.

Meditează si hotărăşte! Câţi ani mai trebuie sa treacă?

Silviu B.

editorial

MEDITAŢII DE SFÂRŞIT DE AN

3

Cândîntinzimânaunuineajutorat,zideştiopunteîntretineşiceruri.

Cândfaciofaptăbună,îţiîntinziaripilespreveşnicii.Ceînseamnăafi„îngerpepământ”?

Aoferiînsetatuluiunpahardeapă,unpatceluiobositşiofărâmădepâineceluiînfometat,ovorbăbunăceluiîntristatşiomângâierepeobrazulplâns.

Egreu?Eatâtdegreu?

Privind în urmă anul care e pe sfârşite şi drumul străbătut de fiecare din noi, realizăm că niciodată nu am fost singuri. Poate nici nu ne-am dat seama că am fost însoţiţi mereu de Cel ce spune …”cu nici un chip nu te voi lăsa”. Poate că noi nu am fost întotdeauna destul de statornici, poate ne-am îndepărtat, sau uneori am şchiopătat, dar El cu dragostea Lui „agape”

ne-a ridicat din nou, şi din nou ne-a pus piciorul pe Stîncă. Aceasta este purtarea de grija a Tatălui. „De n-ar fi fost Domnul de partea noastră”… oare unde eram acum, ce am putea spune despre noi, despre zilele care au trecut?

În Genesa citim că: „A fost o seară şi a fost o dimineaţă”... Viaţa noastră nu se scurge liniar, ci este alcătuită din mai multe cicluri, cu perioade: mai mici, sau mai mari.

Este important de observat că între două asemenea perioade există un moment, care face posibilă existenţa perioadei următoare. Ciclul zilelor n-ar fi posibil fară nopţile aducătoare de odihnă. Experienta unei dimineţi petrecute cu Dumnezeu este de mare valoare în biruinţele spirituale. „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă.”

Cum măsurăm timpul? Anul 2009: un an, 4 trimestre, 12 luni, 52 de saptamâni, 365 de zile, 8.760 de ore, 525.600 de minute sau … secunde. Indiferent cum o facem între două perioade există o trecere. Urmează să trecem într-un an nou şi este foarte important cum se face această trecere. Dacă TRECEREA se face cu Dumnezeu atunci sentimentele cu care începem o nouă perioadă, fie ca e vorba de o zi nouă, de o saptamană nouă, de o lună sau de un an nou, sunt sentimente de înnoire, de înviorare, de revigorare şi aceasta trebuie să fie o lecţie importantă şi vitală pentru fiecare din noi. Trecem dintr-un stadiu în altul uneori cu voia noastră, alteori fără voia noastră: bebelaşi, copii, adolescenţi, tineri, soţi, părinţi, bunici, străbunici şi apoi... „marea trecere”. În timpul vieţii mai există o trecere importantă şi anume botezul

când intrăm într-o viaţă cu totul nouă, dar „marea trecere” constă în trăirea cu sau fără Dumnezeu în această viaţă trăire care va condiţiona trecerea.

2009 urmează 2010 timpul zboară „Invaţă-ne Doamne, să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” cât a mai rămas?, nu stim in orice caz numărătoarea inversă poate începe indiferent ce vârstă ai.

Anul 2009 a însemnat luptă pentru fiecare din noi, o luptă mai mult sau mai puţin grea dar suntem aici la cumpăna anilor şi aceasta înseamnă biruintă! E biruinţa noastră dar de fapt e a Lui. Sau... e biruinţa Lui şi este şi biruinţa noastră.

Anul 2010 nu cred ca va însemna altceva decât tot „luptă”! Nu mă îndoiesc! Dar avem în suflet bucuria unei făgăduinţe pe care am primit-o, şi care are darul de a ne înviora: „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine!” Anul 2010 să însemne pentru noi mai multă lumină, fericire şi bucurie. Care este condiţia? Cred că o găsim în primele cuvinte: „Scoăla-te, luminează-te!” Să trecem la acţiune ca să poată veni lumina şi slava de la El.

Iar dacă anul acesta a fost o provocare pentru noi, cel ce vine ar trebui să fie una şi mai mare. Este o provocare în a fi mai buni decât am fost anul acesta, mai înţelepţi decât am fost anul acesta, mai dornici de a-L înţelege decât anul acesta, mai aproape de Dumnezeu decât anul acesta. Este o provocare în a fi înţelepţi şi credincioşi în locurile în care am fost aşezaţi de El. Să ştim, aşa cum remarca şi istoricul Nicolae Iorga, că „taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”.

Dumnezeul oricărui har, Cel ce este credincios promisiunilor făcute şi drept, să ne binecuvânteze şi în anul ce vine cu tot ce este necesar pentru viaţă şi evlavie!!!

Viaţa poate fi asemănată cu o monedă. O putem cheltui cum vrem, dar o putem cheltui o singură dată. Doamne dă-ne înţelepciune ca anul viitor să investim în ce trebuie, nu în ce vrem.

ARIPI DE ÎNGEREomeneşte.Pentrunoicreştinii,eCuvântulluiHristos.Egândulcucarenetrezimînzorişifaptapecareoîmplinimpânălaapusulsoareluişimaideparte.Astăziîncăeuşorsăfiicreştin,săfiibun,săaiaripideîngerpepământ.

Acestearipi,adicăfaptelenoastrebune,suntzborulnostruspreceruri.

Aşadar,sănuîncetămnicioclipă,atâtcâttrăimaicipepământ,sănefolosimaripile!

Roada duhului atitudini Mentale: dRagostea, bucuRia, Pacea

4

Relaţii cu aproapele: îndelunga răbdare, bunătate, facerea de bine

În acest articol vom dezbate următoarele trei roade ale Duhului. Acest grupaj de trei roade se manifestă prin acţiuni îndreptate spre alţii şi sunt consolidate de dragoste, bucurie şi pace.

Îndelunga răbdare (makrothymia)

Cuvântul grecesc „makrothymia” ne ajută să înţelegem această roadă, care este capacitatea de a îndura şi ideea de răbdare. Menandru spunea: „deoarece eşti om, nu cere niciodată lui Dumnezeu o viaţă fără necazuri, ci cere-i îndelunga răbdare.”

Cum se manifestă îndelunga răbdare?

Creştinul îndelung răbdător este acela care nu a) îşi pierde niciodată răbdarea cu oamenii. Cei care au această roadă, nu-şi pierd niciodată răbdarea faţă de semeni, ori cât de nerezonabili ar fi cu ei. Cel care are roada aceasta, nu se gândeşte la răzbunare chiar şi atunci când există o comportare nedreaptă împotriva lui. Este acea capacitate de a rezista provocărilor. Înseamnă rezistenţa în momente agasante şi complet ostile.

Îndelunga răbdab) re îţi dă acea putere care te face să ai o atitudine corectă atunci când treci prin suferinţă şi prin anumite prigoane (vezi cazul lui Iov şi al apostolului Pavel). Iov a avut o atitudine corectă vizavi de Dumnezeu trecând prin suferinţă. Deasemenea şi apostolul Pavel a răbdat toate prigoanele şi ostilităţile îndreptate împotriva lui. Amândoi au reuşit pentru că ştiau ai cui reprezentaţi sunt.

Îndelunga răbdare descrie caracterul lui c) Dumnezeu însuşi: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie,...” Scriptura este plină de acest refren care se repetă mereu şi mereu. Îndelunga răbdare este baza pentru iertare, este fundamentul bunelor relaţii personale care duc la părtăşia creştină şi frumuseţea vieţii comunitare. Creştinul în viaţa lui pe pământ trebuie să reproducă prin Duhul Sfânt răbdarea de neînvins a lui Dumnezeu.

Bunătatea (chrestotes) - amabilitate divină

Este roada care descrie gingăşia, delicateţea şi amabilitatea divină. Este o calitate a inimii şi sentimentului şi înseamnă bunăvoinţă în acţiune aşa cum a arătat-o Dumnezeu faţă de oameni. Deoarece Dumnezeu este bun cu cei păcătoşi (Romani 2:4) un creştin trebuie să manifeste aceiaş virtute. Epictet spunea că: „Omul şi-a pierdut adevărata esenţă a omeniei, calitatea distinctivă care-l face să fie om, atunci când şi-a pierdut amabilitatea.” Amabilitatea lui Dumnezeu este exprimată în natură, în evenimentele istoriei şi judecăţile Sale. Neglijarea amabilităţii lui Dumnezeu atrage după sine condamnarea. Amabilitatea divină a fost concepută ca să ne conducă la pocăinţă. Este groaznic să încerci să abuzezi de această amabilitate divină. Acum un lucru este importat şi anume că amabilitatea divină nu este un lucru sentimental sau lejer, pentru că mână-n mână cu ea, merge severitatea lui Dumnezeu (Romani 11:22). Venirea lui Isus este actul suprem de bunătate divină. Această bunătate este haina cu care creştinul trebuie să se îmbrace ca şi parte a armurii vieţii creştine (Coloseni 3:12). În ultima instanţă bunătatea creştină înseamnă să-i tratăm pe alţii în felul în care Dumnezeu ne-a tratat pe noi.

Facerea de bine ( agathosyne) - generozitate

Ideea primară a cuvântului grecesc „agathosyne” este generozitatea. Este destul de greu să deosebim bunătatea de facerea de bine. Bunătatea (amabilitatea) este o calitate a inimii şi a sentimentului, iar facerea de bine este o calitate a comportării şi a acţiunii. Numai dacă concentrăm puţin sensul vom putea să înţelegem în aprofunzime această roadă. Facerea de bine este o acţiune îndreptată spre binele altora chiar şi atunci când aceştia nu merită. Dumnezeu dă ploaie peste oameni buni şi peste cei răi. În pilda lucrătorilor viei Dumnezeu le reproşează celor nemulţumitori şi aparent nedreptăţiţi cu următoarele cuvinte: „îmi purtaţi pică pentru că sunt generos?” sau „învidiaţi generozitatea mea?” Creştinul prin care se manifestă facerea de bine, nu este ca omul care dă cuiva doar cea ce a câştigat, el este generos prin faptul că îi dă ceea ce acesta nici nu meritase. Creştinul care are această roadă este lipsit de prejudecăţi, are o inimă deschisă, plină de generozitate, fiind conştient că cel care Îl va răsplăti este Dumnezeu.

Fedor Covaci

S

5

Sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Hristos ar trebui să-l aducă pe creştinul contemporan la o stare sfântă de contemplare şi proşternare înaintea Celui Întrupat -Domnul Isus Hristos, urmată de o continuă relaţionare şi unire cu El spre desăvârşire.

Pentru credincioşii vetero-testamentali întruparea lui Mesia din seminţia lui Iuda reprezenta dorul vieţii şi arvuna împlinirii profeţiilor. Spre exemplu, Balaam profeţeşte: „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel” (Num. 24:17a). Vechiul Testament abundă în privinţa profeţiilor mesianice: Isaia 7:14; 9:1-2, 6-7; 11:1; Ieremia 23:5-6; Mica 5:2;etc.

Paradoxul întrupării: pentru evrei mai ales pentru rabinii timpurilor de atunci care studiau şi urmăreau împlinirea profeţiilor mesianice era următorul: cum avea să se nască Mesia doar din sămânţa femeii? Femeia de una singură nu deţinea capacitate procreativă decât prin sămânţa bărbatului; iar apoi femeia în cultura orientală şi deci iudaică nu avea nici o valoare juridică. Spre exemplu, prima profeţie mesianică apare imediat după căderea în păcat: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” Gen.3:15. „Sămânţa femeii” se referea la un anume descendent care zdrobeşte capul şarpelui, a cărui sămânţă are de asemenea trăsături individuale în persoana diavolului, care, prins într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte cu „sămânţa femeii”, iese, în cele din urmă înfrânt. Este indubitabil faptul că această profeţie despre „sămânţa femeii” îşi are împlinirea desăvârşită în venirea lui Mesia, Isus Hristos, care a fost zămislit prin „sămânţa femeii”–fecioara Maria şi nu prin sămânţa vreunui bărbat. Acesta este sensul genealogiei lucane (Luca 3:23-28) şi a ceea ce spunea apostolul Pavel galatenilor (Gal.4:4-5) care dezleagă paradoxul evreilor şi a rabinilor.

Misterul întrupării: se adânceşte în vremea împăratului Ahaz, căruia, fiind asediat de doi împăraţi (Is.7:1) îi iese profetul Isaia înainte şi-l îndeamnă să ceară un semn supranatural de la Domnul „fie în locurile de jos, fie în locurile de sus” ca semn al izbăvirii sale (Is.7:10-11). În acest context şi împotriva voinţei lui Ahaz are loc următoarea profeţie: „De aceea, Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată fecioara(’almah ) va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”-Is.7:14. Aşadar, Domnul anunţă un semn supranatural de-a dreptul tulburător şi anume, o fecioară necăsătorită (’almah în limba ebraică), va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). Cum să nască o fecioară necăsătorită? O fecioară necăsătorită însărcinată, omeneşte şi logic era posibil numai dacă săvârşea adulter,ceea ce potrivit legii mozaice trebuia să fie ucisă cu pietre pentru a stârpi răul din Israel (Deut.22:13-29). Acest mister îşi are desluşirea în împlinirea deplină în actul întrupării Domnului Isus Hristos dintr-o fecioară prezentat de evanghelistul Luca: „Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35) şi de evanghelistul Matei care relatează astfel: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice: Iată că fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel” care tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi” (Matei 1:22-23). Vedem deci, cum

atât Matei cât şi Luca, prin consemnările lor, marchează autoritatea şi autenticitatea divină a profeţiilor mesianice în privinţa întrupării-naşterii Fiului dintr-o fecioară.

Miracolul întrupării: Naşterea dintr-o fecioară este de o importanţă fundamentală. Întruparea a necesitat naşterea lui Isus dintr-o fecioară. Prin aceasta se înţelege zămislirea pruncului într-o fecioară. Domnul Isus Hristos s-a născut prin acţiunea directă şi miraculoasă a Duhului Sfânt fără intervenţia unui tată uman: „Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” „ …Iosife fiul lui David nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1:18,20).

Relatarea lui Luca este şi mai detaliată: „Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35).

Din relatările amintite mai sus se poate trage concluzia că Maria a fost umbrită sau pătrunsă de puterea Duhului Sfânt; Duhul Sfânt fiind puterea Celui Preaînalt, un agent prin care Dumnezeu Îşi duce la îndeplinire scopurile. Aşadar, naşterea Domnului Isus Hristos a fost rezultatul supranatural al actului creator înfăptuit de Tatăl prin Duhul Sfânt. Astfel, Isus este Fiul lui Dumnezeu din momentul zămislirii prin Duhul Sfânt şi nu este adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la Iordan aşa cum susţin unii teologi.

Mai este necesar a fi menţionat faptul că Dumnezeul Întrupat se regăseşte atât în Fiul etern cât şi în copilaşul Isus; dar Maria devine mama doar a lui Isus copilaşul. Nu se află scris în Sfintele Scripturi ceva care să afirme sau să sugereze că Maria este mama lui Dumnezeu sau „Născătoare” de Dumnezeu.

Doctrinar naşterea din fecioară este importantă din câteva motive:

1. Originea mântuirii. Doctrina despre naşterea din fecioară ne aminteşte că mântuirea este supranaturală şi vine de la Domnul.

2. Natura mântuirii. Naşterea din fecioară este o evocare a faptului că mântuirea lui Dumnezeu este în întregime un dar al harului Său şi nu o realizare omenească.

3. Unicitatea mântuirii. Naşterea din fecioară este o dovadă a unicităţii personalităţii lui Isus ca Mântuitor.

Puterea mântuirii. Naşterea din fecioară este o dovadă a puterii şi a suveranităţii

lui Dumnezeu. Doar Dumnezeu are puterea să modifice şi să treacă peste căile naturale pentru ca să-şi realizeze scopurile.

Emil Muthi

6

Aş aminti câteva calităţi care ar trebui să le împlineasca taţii prin care pot devenii bărbaţi apreciaţi de soţiile lor şi admiraţi de copii.

Dacă citim cu atentie pasajul din 1 Tes. 2:7-12 vedem că Pavel în acest pasaj face aluzie la cămin, amintind şi de mama şi de tata. Pavel scrie câteva caracteristici care de altfel eu în experienta mea de tată de-a lungul anilor mi-am dat seama că sunt de nelipsit dintr-un cămin.

Dragostea de tată:„Astfel în dragostea noastră fierbinte pentru voi...” 1 Tes. 2:8.

Aici este descrisă imaginea unui tată gingaş care ţine în braţe şi poartă iubitor un copilaş, simţindu-se atras de acest micuţ. De-a lungul anilor care se scurg, în timp ce volumul de muncă creşte, când energia noastră scade, copilul creşte atât de repede încât aproape că nu ne dăm seama că ajunge de statura noastră sau chiar mai înalt. Îl vedem atâta de mare încat nu-l mai putem cuprinde în braţe. Doresc să vă spun că şi acum are nevoie de aceeaşi dragoste fierbinte din partea tatălui ca şi atunci când era un bebeluş.

Ca şi tată este foarte important să demonstrăm aceeaşi dragoste fierbinte ca şi pe vremea când era un copilaş.

Luca 15 relatează în acel pasaj despre fiul risipitor care părăseşte căminul părintesc luând cu el o parte din ce agonisise tatăl lui. De remarcat este că la întoarcere şi-a dat seama că tot ce-i dăduse tatăl său material a distrus, dar dragostea de tată a rămas aceeaşi: adevarată, sinceră şi nejudecătoare.

Un alt exemplu biblic îl găsim în evanghelia după Ioan 12:27. Dacă îl avem pe Dumnezeu ca tată care ne iubeşte şi noi suntem datori să ne iubim copiii noştri.

O viaţă reală transparentă 1 Tes. 2:8Este adevărat şi de neapărată necesitate: ca şi tată trebuie

să împărtăşim copiilor noştrii Evanghelia, să le spunem despre mântuire, despre Isus care şi-a dat viaţa pentru păcatele fiecăruia. Chiar şi pasajul din Deuteronom 6:7 ne învaţă despre aceeaşi datorie, să învăţăm pe copiii noştrii legile Domnului. Dar tot atât de valoros este să ne împărtăşim viaţa de zi cu zi împreună cu copiii noştrii. Îmi aduc aminte cu drag când copilul nostru cel mic era de câţiva anişori, deşi se juca toată ziua la grădiniţă avea dorinţa să se joace şi cu mine. Eram epuizat de la serviciu dar acceptam să ne jucăm şi după câteva ore de joacă vedeam cum i-i strălucea faţa de bucurie. Crescând mai mare şi stând de vorbă punea tot felul de întrebări încercând să înveţe o scară de valori de la mine. Dorea să înveţe cum să ia decizii corecte. Ca şi tată sunt dator să mă apropi de copilul meu, să-i văd nevoile dar şi să-i apreciez valoarea. Fiecare copil, indiferent de potenţialul lui de gândire, are o valoare care trebuie văzută şi apreciată de tatăl său. Stăteam de vorbă odată cu un tată care se plângea de comportarea unuia din copiii lui, neputaând să înţeleagă ce se petrece în viaţa copilului. I-am pus o întrebare: „Ţi-ai luat timp să vorbeşti cu copilul în cauză?” Dar trebuie să spun cu părere de rău ca am primit un răspuns negativ: „Eu sunt aici poate să vină oricând la mine dacă vrea să stea de vorbă cu mine”. Adevărul era, că acest copil dorea să stea de vorbă cu tatăl sau, dar spre nefericirea lui nu l-a simţit deschis. Un tată care nu este deschis să stea de vorbă cu copilul său îl va îndepărta de el. De ce să nu recunosc am greşit şi eu faţă de copilul meu, dar dându-mi seama, nu am ezitat să-mi cer iertare. Atunci am devenit un tată adevărat. Nu cumva să credem că transparenţa vieţii noastre îl va face pe copil să-şi piardă respectul faţă de tatăl său, dimpotrivă. Ceea ce am de spus, este că: copilul la rândul lui va duce cu el calităţile care le-a învăţat în căminul unde a crescut. O dragoste fierbinte, o viaţă transparentă, două calităţi de care un tată are nevoie când îşi conduce căminul său. Nici Biserica nici şcoala şi nici o altă organizaţie nu poate să ne educe copiii noştrii. Este timpul să dăm un alt curs evenimentelor din familiile noastre. Deci haideţi să refuzăm orice lucru care ne îndepărtează de fiinţele care au cea mai mare nevoie de noi. Să ne implicăm pozitiv în vieţiile copiilor noştrii care au nevoie de educare şi o creştere în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Daniel Viţelar

ÎÎncă de la început cartea Genesa relatează o veche mărturie despre un important subiect şi anume al familiei.De remarcat este că, în această secţiune apare şi prima poruncă:

„Creşteti, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...”(Genesa 1:28)

Deci ne vorbeşte despre membrii familiei, tata, mama şi copiii. Pe parcursul istoriei vedem importanţa familiei înaintea lui Dumnezeu, de aceea obişnuim să spunem: „O biserică puternică, are nevoie de familii puternice.”

Aş aminti acum câteva calităţi principale privind relaţiile dintre membrii unei familii puternice:

sunt devotaţi uni altora•petrec timp împreună•au o bună comunicare familială•îşi exprimă aprecierea care o au uni faţă de alţi•au un angajament spiritual•sunt gata să rezolve problemele în situaţie de criză•

V-aş îndemna să încercaţi acest experiment în familia dumneavoastră.

Deuteronom 6:24 spune: „...să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” Ca şi părinţi ni se pare uneori cam neportivit pentru familie ceea ce Biblia ne cere.

Dumnezeu nu cere de la părinţi niciodată să facă lucruri care ar face rău familiei lor. Aşa cum copii lui Dumnezeu se simt în siguranţă sub protecţia Lui, tot aşa şi copiii în familiile noastre se simt în siguranţa sub mâna protectoare a părinţilor şi mai ales a tatălui.

Rolul tatălui în familie:Taţii trebuie să fie adevăraţi bărbaţi şi acestora nu le este teamă

să-şi manifeste afecţiunea, să dea drumul sentimentelor, să-şi îmbrăţişeze copiii, să plângă când sunt trişti, să recunoască atunci când au greşit şi să ceară ajutor atunci când au nevoie de el. Aceste lucruri sunt de o neaparată nevoie în familia ta. Căminul este locul unde copilul este liber să gândească, să testeze idei. Căminul este un loc unde se fac experienţe, este un loc unde viaţa se decide. De aceea în această scenă subiectul despre Dumnezeu este binevenit şi de neapărată nevoie în întreaga conversaţie (Deuteronom 6:7).

M

7

Mă numesc, Gherman Alexandru Mihai, provin dintr-o familie creştin-ortodoxă, din sud-vestul României. Aş vrea să încep cu gândul acesta: Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, indiferent de cum arătăm, cine suntem şi de unde venim. Dumnezeu începe să lucreze la viaţa noastră din momentul în care ne ţese în pântecele mamei noastre, chiar de mai înainte (Ps. 139:15;16).

Am avut o educaţie creştină destul de bună, dar nu suficientă. Părinţii mei s-au asigurat că merg la biserică duminica, şi că respect toate ritualurile. Cîteodată mă oboseau, dar ceva înăuntrul meu îmi spunea că nu e deajuns şi că există ceva mai bun. Aveam un gol imens în suflet pe care încercam să-l umplu dar nu puteam singur.

Mulţi prieteni cu diferite stiluri de viaţă mă înconjurau şi încercam să mă regăsesc în petrecerile şi beţiile lor. Trist este că la astfel de petreceri aveam şi prieteni care ştiam că sunt pocăiţi şi când îi vedeam mă gândeam că merg pe drumul cel bun.

Sâmbătă seara petreceam, şi duminică dimineaţa mergeam la biserică. În tot acest timp

O VIAŢĂ TRANSFORMATĂDumnezeu îmi vorbise de nenumărate ori, dar eram prea distrat de ce se întâmplă în jur şi nu puteam să-I urmez vocea. O parte din mine dorea să-L cunoască pe acest Dumnezeu minunat, dar anturajul şi poftele aveau o putere mai mare. De fapt eu voiam să fiu aşa, pentru că alegeam cum să cred, alegeam prietenii, hainele, muzica etc.

La un moment dat în viaţa mea l-am recunoscut pe Isus ca mântuitor personal şi i-am cerut să fie prietenul meu. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că la vârsta de 17 ani am analizat viaţa mea şi văzusem că ceva supranatural lucra în viaţa mea. Avusese grijă de mine de nenumerate ori şi îmi răspundea la rugăciunile mele, atunci când îmi mergea greu. Am scăpat de cinci venecuri şi, la vârsta de 9 ani, am fost răpit de un individ şi era cât pe ce să mor ştrangulat. Iar, într-o iarnă, aceasta urma să fie unul dintre ultimele semne: am fost operat de apendicită şi, în timpul operaţiei, am intrat în moarte clinică, inima mi se oprise. Mama mea era disperată dar Cineva care mă iubea aşa de mult a făcut miracolul şi m-a adus din nou la viaţă. După ce am fost conştient că am nevoie de Isus şi mi-am predat viaţa în mâna Lui, am vrut să oficiez botezul în apă. Dar bineînţeles că părinţii nu au fost de acord. Înăuntrul meu îmi spuneam: când am să împlinesc 18 ani tot am să mă botez. Dar viaţa

mea luase o întorsătură prea rea şi începusem să frecventez tot mai mult petreceri şi să consum mai mult alcool şi chiar voiam să mă apuc de fumat. Ajunsesem ca un gunoi; atunci Dumnezeu a spus „ajunge”. Într-o joi seară, în timpul unei predici, Dumnezeu îmi spunea că viaţa mea trebuie să se schimbe, dar nu am băgat prea mult în seamă, ca de obicei. În următoarea săptămână, într-o zi de marţi, eram în drum spre Austria, veneam la lucru la mătuşa mea. În Austria am văzut mai de aproape dragostea lui Dumnezeu şi modul cum lucra tot mai mult în inima mea. În oraşul unde locuiam am găsit o Biserică română penticostală şi am început să frecventez biserica. Am luat din nou hotărârea să intru în apa botezului, şi am făcut-o pe data de 28 septembrie 2008. De atunci sunt cel mai fericit om de pe pământ pentru că Tatăl meu ceresc e Stăpânul Universului, mă iubeşte aşa de mult şi nu duc lipsă de nimic. Nu îmi pare rău de hotărârea pe care am luat-o, iar motto-ul meu este: „Trăieşte clipa şi fiecare strop de viaţă care ţi-e îngăduit să trăieşti, savurează şi bucură-te de fiecare respiraţie şi bătaie de inimă, de tot ce te înconjoară. Viaţa noastră e Isus Hristos. Viaţa e prea scurtă să trăieşti supărat, trist şi singur. Lasă-L să te călăuzească şi ascultă-I vocea”.

Cu multă dragoste şi respect, al vostru frate în Hristos, Alexandru, Biserica „Betel”, Oberwart.

8

David şi Mefiboşetis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”

De obicei în istorie, când un împărat se ridica şi constituia o noua dinastie, acesta căuta să distrugă pe toţi urmaşii fostului împărat, ca nu cumva să se ridice vreun pretendent şi să spună: „Dreptul legitim la tron este al meu”. David nu face lucrul acesta, ci a spus: „să mă port cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu.”

Sunt rare personajele biblice care să vorbească aşa cum a vorbit David. El nu prezintă o bunătate personală, nu a spus: „vreau să mă port cu o bunătate împărătească”. El nu vorbeşte de la sine, ci de la Dumnezeu, relevând astfel că există o bunătate care nu este tipică oamenilor.

Bunătatea falsă

Diavolul întotdeauna încearcă să imite lucrările lui Dumnezeu.Unul din

O bunătate Ca bunătatea lui Dumnezeu

aspectele falsei bunătăţi este indulgenţa sentimentală.

Dacă ai favoritisme sau nepotisme faţă de cineva, manifestarea atitudinii de indulgenţă sentimentală va putea însemna o îngăduinţă dincolo de orice fel de limite umane, normale, sociale, morale, spirituale, etc...

Din acest aspect al indulgenţei sentimentale poate deriva cu uşurinţă un altul,şi anume, tolerarea răului făcut semenilor. Un exemplu ar fi relaţia dintre părinte şi copil. De exemplu: un copil care este neastâmpărat şi obraznic, poate uza în viclenia lui de indulgenţa paternală în care, îşi poate permite acţiuni negative din pricina tolerării acestora de către parinţi.

Bunătatea să nu fie confundată cu superficialitatea în a trata pe semenul nostru.

Noi avem un Dumnezeu care nu este de suprafaţă, noi avem un Dumnezeu al profunzimii. Întreaga lucrare de răscumpărare a lui Dumnezeu pentru umanitate este cel mai profund „tratament” care s-a putut petrece în univers.

Bunătatea lui Dumnezeu

Bunătatea face parte din natura lui Dumnezeu. El nu poate fi ispitit să faca rău. Această bunătate a lui Dumnezeu ne este revelată prin întruparea Domnului Isus şi ne este dăruită astăzi prin Duhul Sfânt.

Bunătatea este roada Duhului, este caracterul lui Dumnezeu în noi. Deci nu este a noastră, este rezultatul sălăşluirii Duhului Sfânt în viaţa noastră; iar noi consimţim de bună voie în a-i permite Duhului Sfânt să se manifeste dinlăuntrul nostru spre exterior, spre semenii noştrii. Cum? Prin acţiuni de manifestare a dragostei, bucuriei, păcii, îndelungei răbdări, etc... Dă-i voie Duhului Sfânt să se manifeste prin tine tot mai mult!

Totodată prin bunătate noi intrăm într-un proces în care să fim asemenea chipului Domnului Isus (Gal. 4:19).

Bunătatea trebuie asociată cu mila şi dragostea, ea nu lucrează singură. Acestea trei merg mână în mână.

Bunătate înseamnă şi preocupare de tot ce este în jurul meu însoţit de compasiune şi dedicare.

Bunătatea mai presupune şi un comportament al bunului simţ care te îndeamnă să te porţi civilizat cu tot ce este în jurul tău, o perfectă relaţionare cu creaţia lui Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce a creat Dumnezeu spre bucuria noastră.

Preţul bunătăţii:

Sacrificarea preferinţelor personale

Ca să arăt bunătate semenului meu şi în faţa lui Dumnezeu, trebuie să sacrific preferinţele mele personale.

Un alt cost al bunătăţii este efortul practic pentru cei din jurul nostru.

Pavel ne spune cât de practic a fost Hristos, ce efort a făcut, a renunţat la tot ce a fost în cer (2 Cor. 8:9).

Isus Hristos ne cere şi spune: Chiar când nu vă este convenabil, trebuie să fiţi buni. Chiar când nu vă este confortabil trebuie să vă sacrificaţi. Chiar când tot ce este rânduit pentru viaţă este benefic vouă, trebuie să vă sacrificaţi de dragul bunătăţii, adică de dragul manifestării Duhul Sfânt prin voi şi în viaţa voastră.

Dumnezeu să ne binecuvânteze cu o examinare corectă a vieţii noastre de credinţă.

Sunt eu bun? Există această manifestare-bunătatea ca roadă a Duhului Sfânt în viaţa mea?

În ce măsură permit Duhului să-şi reveleze bunătatea prin mine ? Câţi au fost binecuvântaţi astăzi cu bunătatea lui Dumnezeu din viaţa mea? Dacă n-au fost binecuvântaţi mulţi, la câţi mă gândesc să slujesc mâine prin aceasta bunătate?

„Doamne, iată-mă, trimite-mă!”

Johann Muthi

9

Poruncile înnoi tenoastre profesionale, trebuie să le punem în slujba lucrării Lui. Dacă este vorba de darurile, talantul sau talanţii pe care i-am primit, îi punem în negoţ, tot spre lauda Lui.

Dragostea noastră faţă de El trebuie să fie precum dragostea Lui faţă de noi, care a fost şi este nemărginită, pentru că Tatăl a jertfit ce a avut mai de preţ, pe Fiul Său Isus Hristos, ca noi să trăim şi să putem avea viaţă veşnică.

Iubirea faţă de Dumnezeu cuprinde:

- un ataşament plin de credincioşie, credinţă în El, în calitate de copii ai Lui,

- dedicare sinceră, prin trăirea unei vieţi neprihănite, cerută de El,

- dorinţa prezenţei Lui în viaţa noastră, şi a părtaşiei cu El, prin Duhul Sfânt

Toate aceste lucruri se învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mai mult decât necesare. Este foarte important să avem un timp zilnic dedicat studierii Cuvântului lui Dumnezeu.

În Matei 13:23, în cunoscuta pildă a semănătorului există 3 nivele pe care le putem parcurge, „Sămanţa căzută în pământ bun este…:

- (1) cel ce aude Cuvântul,

- (2) şi-l ÎnŢelege,

- (3) aduce RoadĂ ...”

Chiar dacă suntem creştini, mântuiţi, putem să ne oprim la auzitul Cuvântului, fără să încercăm (cu ajutorul Duhului Sfânt) să-l înţelegem, fără să fim preocupaţi să trăim Cuvântul şi fără să aducem roade vrednice de pocăinţa noastră.

Este un pericol să auzim Cuvântul, sau să-l citim, dar să tragem concluzii greşite după cum vrem noi, să nu ne facem o teologie a noastră (care ar fi EGO-logie, care nu-L mai are pe Dumnezeu în centru ci pe noi, şi încredinţările noastre!); să nu trăim după această formă falsă, care era practicată şi de farisei.

Este bine dacă putem rămâne la forma biblică a Cuvântului şi „să învaţăm să nu trecem peste ce este scris...” (1 Cor. 4:6).

„Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2:5)

Ce mare har şi ce mare binecuvântare să avem această oportunitate deosebită de a putea fi numiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu, de către Isus Hristos.

Ce bine ar fi să putem înţelege onoarea care ni s-a dat să fim numiţi aşa. Mai mult decât atât, nu numai să fim fii, dar să avem şi păcatele iertate,să fim şi moştenitori ai Cerului, moştenitori ai Împărăţiei Celui ce a fost, care este şi care vine. De prea multe ori uităm că n-am fost creaţi să vedem lumea făcută de Dumnezeu fără să-L vedem pe El în ea. În fiecare zi când plecăm de acasă: la şcoală, la biserică, la serviciu, ar trebui să ne amintim de Psalmul 19:2 „o zi istoriseşte alteia acest lucru”, şi anume: există Dumnezeu, Isus este viu, şi că am primit încă o zi în dar de la El. N-ar trebui să lăsăm să treacă nici măcar o zi din viaţa noastră fără să ne amintim de acest lucru.

În fiecare zi din viaţa noastră ar trebui să ne amintim de ordinea în care a creat Dumnezeu lucrurile: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Genesa 1:1). Acest verset ne descrie priorităţile pe care ar trebui să le avem în viaţa noastră:

- relaţia noastră cu Trinitatea ca fiinţe spirituale, la nivel de duh,

- felul nostru de trăire, sistemul nostru de valori, la nivel de suflet,

- relaţia noastră cu cei din jurul nostru, ca fiinţe care trăim în trup

Cu această introducere am ajuns la prima mare poruncă pe care am primit-o, care ne leagă de primul lucru creat, de cerurile lui Dumnezeu.

Porunca cea mai mare

„să-l iubeşti pe domnul, dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:37-38).

Iubirea noastră, dedicarea noastră, dragostea noastră trebuie să fie regăsite în toate cele trei componente ale vieţii: la nivel de trup, suflet şi duh. Toate resursele ce le-am primit de la Domnul trebuie să le folosim spre slava Lui.

Precum odinioară, în vremea Vechiului Testament: primele roade, întâiul născut, tot ce era la început şi tot ce era mai bun, erau aduse la Templu înaintea lui Dumnezeu.Tot aşa şi noi. Când este vorba de resursele financiare, mai întâi aducem zeciuielile noastre la Casa Domnului, pentru ca lucrarea să nu sufere ci să poată propăşi. Dacă este vorba de înţelepciunea primită tot de la El, care este legată de meseria şi capacităţile

10

ÎNCHINAREA ÎNAINTEA PRUNCULUI DIN IESLEPrimii închinători la iesle au fost păstorii din satul Betleem.şi magii de la răsărit În noapte, pe câmp împrejurul turmei lor slava Domnului a strălucit în jurul lor şi un înger al Domnului le aduce vestea bună de care se va bucura întreaga ţară: „astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul” (Luca 2:11)

Nu la voia întâmplării a ales Dumnezeu aceşti păstori ca să întâmpine pe Fiul de Împărat şi să se închine înaintea Lui. Cu siguranţă, păstorii aşteptau această veste de care ştiau, fiind profeţită din vechime: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Păstorii au fost pregătiţi

pentru un mesaj atât de măreţ. Au aşteptat, au avut răbdare rămânând statornici lângă Dumnezeu până profeţia s-a împlinit. După ce au auzit vestea, păstorii s-au dus în grabă la

Betleem. Ei au crezut ce le spusese îngerul Au lăsat turmele, şi cu bucurie în suflet şi inima arzândă, s-au grăbit să-L întâlnească pe Împăratul Împăraţilor.

Dar… înainte de a pleca îngerul Domnului de la ei, s-a întâmplat ceva uimitor. Dumnezeu i-a iubit pe aceşti păstori, i-a ales de jos de pe câmp nu din societatea înaltă, din castele, şi le-a oferit o noapte de neuitat. Slava lui Dumnezeu i-a înconjurat, cerul s-a deschis „Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: „Slava lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:13, 14).

Şi îngerii din cer au coborât să-l privească şi să se închine Pruncului născut în iesle.

Cum s-au închinat? Lăudându-L!

„O mulţime de oaste” au lăudat pe Dumnezeu. Ce minunat! Cerul plin de îngeri ÎL slăveşte pe Dumnezeu! De ce binecuvântare au avut parte aceşti păstori? - un concert de neuitat, o închinare adevărată cu îngerii din ceruri! Îmi doresc asta. Dumnezeu le-a arătat acestor păstori că au valoare în ochii Lui şi Îi iubeşte chiar dacă

nu au o pregătire mai înaltă. Ei au fost cei dintâi care au avut onoarea de al vedea pe cel mai mare Împărat al lumii: Isus Hristos!

Poate că ai o pregătire ca şi a acestor păstori şi ai complexe. Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti. El nu pretinde să avem studii pentru ca să trăim cu El o veşnicie. Dar dacă ai ocazia şi eşti disponibil să studiezi, fă-o! El te poate folosi pe tine pentru împlinirea planului Său. Fii pregătit pentru acest lucru aşa cum păstorii au fost.

Suntem pregătiţi ca Dumnezeu să ne vorbească printr-un înger? Sau la ivirea îngerului emoţiile ne vor face să nu ne putem ţine pe picioare, sau nu vom crede? Păstorii au crezut! ne spune Biblia.

Aş vrea să privim puţin la ce au făcut magii şi păstorii. În Biblie găsim câteva calităţi ale lor:

1) magii sunt ÎnchinatoRi! Ajunşi la iesle, cuprinşi de emoţii, văzând cu ochii lor pe Fiul de Împărat „s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat” (Matei 2:11)

Dumnezeu cunoaşte fiecare închinător de pe pământ. Aceşti magi nu ar fi ajuns înaintea Împăratului să I se închine dacă nu ar fi învăţat să se închine. Tot aşa şi noi aici pe pământ suntem ca şi într-o şcoală în care învăţăm să ne închinăm înaintea Împăratului, ca apoi la examenul final să putem vedea Faţa Lui strălucitoare şi să avem puterea să ne aruncăm cu faţa la pământ ca şi magi şi să ne închinăm.

2) magii sunt daRnici! După ce s-au închinat, „şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2:11)

La fiecare închinare în biserică, ştim cu toţii, este inclus şi actul dărniciei. Ea face parte din închinare. Vedem cum aceşti magi au fost pregătiţi cu aceste daruri scumpe şi preţioase pentru Domnul Isus. Ei au adus Împăratului ce au avut mai scump în vistieriile lor ca.

Noi ce aducem Împăratului? El ne-a înzestrat cu atâtea daruri: de a cânta, a recita, a predica Cuvântul lui Dumnezeu. El aşteptă de la noi să-I dăm inima, să-L slăvim, să-L lăudăm şi să ne închinăm cu tot ce a insuflat în noi.

3) păstorii sunt cRedincioŞi pentru că au crezut mesajul îngerului şi profeţiile despre naşterea Domnului Isus. Dacă nu credeau aceste lucruri, atunci nu ar fi primit acest mesaj cu bucurie şi nu s-ar fi grăbit să ajungă la iesle.

11

4) pastorii sunt cÂntaReti! „Şi păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră” (Luca 2:20). Aţi mai auzit păstori care păstoresc turmele să cânte?. Da, există! David a fost păstor şi acolo pe câmp păstorind oile tatălui său, el cânta şi de acolo Dumnezeu l-a ales să fie împărat.

La întoarcere păstorii au fost plini de bucurie, satisfăcuţi, uimiţi de ceea ce au văzut, şi pentru tot ce s-a întâmplat în acea noapte, ei au slăvit şi au lăudat pe Dumnezeu. Din moment ce Biblia îi numeşte păstori, este indubitabil că nu au fost cântăreţi de profesie. Pentru a-L lăuda pe Dumnezeu nu trebuie sa fii un profesionist sau să ai studii în acest domeniu. Dumnezeu nu cere asta. Nu are nevoie doar de oameni talentaţi. El ne cere să-L lăudăm „cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea” (Luca 10:27).

Sunt persoane care spun: „eu nu pot să cânt, nu am voce”. Şi ei trăiesc cu acest complex. Asta înseamnă că aceste persoane, fie că sunt la biserică sau acasă, ei rămân în aceeaşi postură şi cu aceeaşi scuză.

Tu ştii ce vom face o veşnicie cu Isus? Î-L vom lăuda! „Zi şi noapte, ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8).

Dacă aici pe pământ nu-L lauzi, cum crezi că-L vei lăuda când vei sta în faţa

Lui? Pregătirea noastră începe de aici de pe pământ. „Nu am voce”, nu este o scuză, că n-ai voce. Dumnezeu te-a binecuvântat cu voce! Asta înseamnă ca nu eşti mut. Dacă poţi vorbi, atunci poţi să şi cânţi. Dumnezeu nu cere neapărat talent. El se foloseşte de oamenii care-L caută şi care-L laudă cu toată inima.

Alte persoane spun: „sunt afon”.Vreau să lămuresc termenul „afon”, pentru că este folosit greşit. Termenul „afon”, provine din limba greacă „APHONOS” =fără voce, mut. În nici un caz nu se referă la vocile false, neantrenate, necântate. Termenul de „afon” se foloseşte pentru persoanele care suferă de mutism. Vocile false, la care persoanele se adresează ca fiind „voce afoană“ sunt voci neantrenate. Aceste persoane cu voci false au mai puţin talent si cânta mai puţin. Vocile se pot ridica la nivelul de a cânta fără falsuri, doar prin exersare sau prin a cânta zilnic. Poate dacă nu ai fost obişnuit să cânţi, ţi se pare mult. Dar să luăm exemplul lui David, care cânta: „De şapte ori pe zi Te laud” (Ps. 119:164). Ce spuneţi de asta? De aşa o închinare? Atunci sigur nu vor mai fi voci false.

„De şapte ori pe zi!” Cât poate să însemne asta? Poate însemna şapte ore? Da, se poate! Un cântăreţ profesionist munceşte până la opt ore pe zi. David a fost un cântăreţ. Oriunde mergea, cânta.

„De şapte ori pe zi”, poate însemna, şi de şapte ori câte o cântare. Dacă vrei să fi un închinător adevărat de care Dumnezeu să se folosească, urmează-l pe David şi vei vedea cum viaţa ta se va schimba şi se va umple de binecuvântări.

„Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Cine este poporul Lui? Cei care I se închină, care-L laudă, care-L caută cu toata inima, sufletul şi puterea lor. Pe aceştia îi va mântui! Vrei să fii şi tu mântuit? Isus s-a născut pentru tine ca să-ţi ofere un viitor veşnic alături de El. Fă ce au făcut păstorii şi magii. Du-te înaintea Lui cu credinţa, închină-te, dăruieşte-te şi laudă-L cu tot ce El a pus în tine. Prin închinarea ta să poţi atrage pe cei din jurul tău, aşa cum păstorii au facut-o. Au dat de ştire vestea naşterii Domnului Isus. Fă şi tu acest lucru. Continuă tu ceea ce au început aceşti păstori.

În încheiere, doresc ca prin închinarea voastră înaintea Domnului Isus, lauda divină să pătrundă în fiecare cămăruţă a inimilor de pe întreg pământul!

Cătălina Ilieş-Moroşan

Crăciunul… mâncăruri alese, felurite prăjituri, cadouri şi împodobirea celebrului brăduleţ. Acestea sunt câteva lucruri spre care gândul oamenilor din ziua de azi se îndreaptă înainte de această sărbătoare minunată, şi anume: “Naşterea Domnului Isus Hristos”. Fie că oamenii au o situaţie financiară bună sau precară când vine vorba de această sărbătoare unică ei încearcă să se întreacă pe ei insuşi, fiind vorba de cadouri, şi toate cele scrise mai sus. Dar oare aceasta să fie adevărata însemnătate a Naşterii Domnului? Categoric NU!! În Biblie, găsim scrisă această relatare în Evanghelia după Matei. Dumnezeu, cel care a creat întreaga lume, l-a trimis pe Isus, singurul Lui Fiu să se nască într-o iesle sărăcăcioasă pentru a-Şi putea duce la îndeplinire măreţul Lui plan de mântuire al întregii omeniri. Tatăl cel iubitor, în toată cunoştinţa Lui putea să permită singurului Său Fiu să se nască precum un rege. Dar nu! Nu a fost aşa! Mareţul Fiu de Dumnezeu s-a născut într-o iesle înconjurat de animale, dar alături de El a fost

adeVĂRata ÎnseMnĂtate a naŞteRii doMMului isus hRistosşi iubirea celui mai grijuliu Tată din întreaga lume. Deşi probabil înainte de această sărbătoare suntem preocupaţi de multe alte lucruri care nu dau adevărata însemnătate a acesteia, aş dori ca împreună să ne oprim din această “alergare” şi să ne reamintim de adevărata însemnătate a celui care s-a născut în ieslea din Betleem pentru noi. El s-a născut pentru a fi un exemplu demn de urmat si o lumină strălucitoare care v-a lumina pentru veşnicie în întunericul aceastei lumi.

Haideţi împreună, ca şi păstorii, să ducem mesajul naşterii Domnului în întreaga lume ca toţi să se poată bucura cu adevărat de această sărbătoare minunată, dar in acelaşi timp să nu uităm căci “Crăciun” este, totdeauna, când Isus se naşte în inimile unora dintre noi.

Loredana Gavriş

A

12

A fost şi este ceva deosebit, nimeni nu a putut să ştie cum va lua proporţii aşa de mari şi repede această lucrare cu românii din Austria. Dorim să menţionăm, că au contribuit mulţi fraţi, sacrificându-se pentru a lua fiinţă o Biserică Română în Austria. Vom aminti foarte puţine persoane care au avut un rol deosebit la înfiinţarea Bisericii din Feldkirchen, deoarece rolul cel mai important l-a avut şi-l are Dumnezeu prin Domnul Isus şi Duhul Sfânt. După cum am văzut până acum, Biserica a fost foarte importantă pentru românii veniţi în Austria, care nu l-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu.

Ne place să credem că această lucrare se va extinde şi la acest popor, deşi acum sunt foarte puţini austrieci creştini. Dumnezeu prin Biserica română poate să aducă o trezire peste întreaga ţară.

La începutul anului 1990 au venit primii fraţi români în Kärnten. Au fost într-un pension 9 fraţi, care se adunau împreună la rugăciune. Cu timpul au mai venit fraţi şi în alte pensioane, în diferite oraşe şi sate din Kärnten, Dumnezeu punând în inima creştinilor acea

„Gemeinde Gottes”

Feldkirchen

istOriCul biseriCii

dragoste divină de a căuta părtăşia cu El şi cu alţi fraţi, aceştia au început să caute un mijloc de a se aduna împreună. Cei de la care a început şi pe care Dumnezeu i-a cercetat în mod deosebit punând pe inima lor această lucrare au fost fraţii: Muthi Ionel, Seni Niculae şi Tomi Cornel. Aceştia au început să caute pe toţi fraţii români care erau dornici să se adune împreună şi au continuat mai departe să caute un loc pentru a se putea întâlni. Deşi au fost multe greutăţi, nimeni nu i-a aşteptat cu totul gata; dar Dumnezeu i-a întărit să nu renunţe până când această lucrare nu se v-a isprăvi. In ajutor ne-a venit păstorul Lang Theodor de la „Freie Evangelischekirche” care ne-a prezentat la Biserica adventistă, iar cei de acolo nu ne-au acceptat. În sfârşit Biserica evanghelică ne-a oferit o sală pentru a ne aduna duminica.

La data de 14.10.1990, a fost prima întâlnire a fraţilor români din Feldkirchen, având loc inaugurarea Bisericii – fiind formată din 31 de membri. Iar în data de 21.10.1990, au venit de la Viena, fraţii: Ştefan Peşel (diacon şi responsabil peste Bisericile din Austria), Francisc Caba (secretar în Biserica din Viena), Boldor Viorel şi alţii. Cu această ocazie s-a propus un

comitet provizoriu alcătuit din 3 fraţi: Seni Niculae, Muthi Ionel şi Tomi Cornel.

Dumnezeu lucra printre noi ca şi în Fapte 9:31 „Biserica… se întărea sufleteşte… şi cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţeau”.

În primul an au fost 2 botezuri, crescând numărul membrilor majori de la 31 la 71 şi aşa în fiecare an, Dumnezeu adăuga noi ucenici în Biserică. Au avut loc mai multe botezuri, binecuvântări şi căsătorii. Sala fiind neîncăpătoare s-a hotărât să se construiască un locaş de închinare. În anul 2000, Biserica număra 147 de membri în afară de copii.

Apoi în oraşul Klagenfurt s-a construit o nouă Biserică inaugurarea fiind în luna iulie 2006 unde au plecat mai mulţi fraţi şi surori din Biserica noastră, iar în Feldkirchen a rămas un grup de 30 de membri în afară de copii.

Noi ne bucurăm în continuare de harul Domnului şi de prosperitate la fiecare slujbă de închinare. A avut loc un botez în apă, binecuvântări de copii, căsătorii şi ordinarea fratelui Seni Nicolae ca diacon, iar păstor fiind fratele Chira Traian. Biserica a crescut numeric şi spiritual. În prezent Biserica numără 47 de membri şi 25 de copii, iar frecvenţa este de circa 70-80 persoane la fiecare program de închinare. S-a înfiinţat şi o orchestră.

Mulţumim Domnului din toată inima pentru ajutorul pe care l-am primit până aici!

Conducerea bisericii

faţă în faţă cu experienţa vieţii

Femeia

13

Când este lumină, avem parte de cunoaştere şi siguranţă. Însă în întuneric aşa ceva nu este cu putinţă. Ne simţim singure, părăsite, uitate. Această „noapte întunecată a sufletului” este o experienţă inevitabilă şi legitimă a credinciosului.

„Noaptea întunecată a sufletului” – când nici cea mai palidă lumină nu se frânge pe „de ce”–ul suferinţei noastre; când obişnuitele mijloace ale harului – rugăciunea, închinarea, cântarea, Cuvântul lui Dumnezeu – nu mai au nici o putere asupra spiritului vestejit; când suntem indiferente, apatice faţă de lucrurile spirituale; când soluţiile încercate, eficiente altădată, culese din cărţi, seminarii, sună gol şi fals; când descoperim că există situaţii care ne seacă orice putere de a lăuda şi de a ne ruga. Putem să-l mustrăm pe diavol, să invocăm sângele Mielului ori prezenţa îngerilor păzitori, putem recurge la tot felul de metode pentru a alunga spiritele rele, nimic nu poate îndepărta întunericul.

Sfinţii din toate timpurile au păşit şi ei pe această cale, înaintea noastră. „Până când Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde faţa de la mine?”(Ps. 13:1)

Acest întuneric poate persista datorită unor stări de singurătate, de îngrijorare, vinovăţie, resentimente şi în ultima instanţă chiar depresie.

Amintim câteva din aceste stări posibile:

1.Frica

Frica este un lucru care ne îngrozeşte, ne descurajează şi ne face incapabile să ne împotrivim problemelor. Este teama faţă de ceea ce ni s-ar putea întâmpla. Este o aşteptare înfricoşătoare. Ea poate fi izgonită de dragostea adevărată faţă de Dumnezeu. (1Ioan 4:18)

Frica nu se gândeşte decât la rău. Frica se concentrează asupra zilei de mâine şi din această cauză nu-şi ia nici o responsabilitate pentru ziua de azi.

Inamicul fricii este dragostea. Pentru a te dezbrăca de frică trebuie să te îmbraci cu dragostea. Dragostea şi frica sunt opuse una faţă de cealaltă. Dragostea se autodăruieşte, frica se autoprotejează.

Frica pare să izvorască dintr-o teamă de ceea ce poate să facă Dumnezeu sau omul. Dacă frica este de Dumnezeu, atunci trebuie explorată relaţia cu Dumnezeu. Dacă frica este în principal o frică de oameni, atunci trebuie să ne angajăm într-o lucrare de slujire plină de dragoste.

Frica izvorăşte dintr-o conştiinţă vinovată. Soluţia fundamentală este o viaţă nouă, bazată pe iertare, pe mărturisirea păcatului sau a greşelii şi reconcilierea.

Unele forme de frică pot să pară ciudate, nefondate sau generalizate. Este util să distingem şi să descoperim de ce ne este frică.

2.singurătatea

Termenul „singurătate” poate denumi o stare de fapt (statutul social de persoană singură) sau o stare sufletească lăuntrică, persoana în cauză simţindu-se abandonată, părăsită, izolată de viaţă socială, de oameni şi chiar de Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a creat cu nevoia de a aparţine cuiva şi de a fi iubite. Atunci când nu este împlinită nevoia noastră de afecţiune şi relaţii, devenim agitate, nefericite ... singuratice.

Orice persoană poate experimenta momente de singurătate. Deşi câteodată râdem, înlăuntrul nostru sufletul geme pustiu şi singur, într-o lume mare el încearcă să treacă mai departe. Suntem înconjurate de o mulţime de oameni care ne iubesc: părinţi minunaţi, fraţi şi surori iubitoare, copii sinceri în dragostea lor, soţi care ne arată afecţiune - totuşi ne simţim singure.

Această stare sufletească se poate instala voluntar sau involuntar datorită experienţelor, a împrejurărilor vieţii, pierderea relaţiilor, a secretelor ascunse, lipsa intimităţii, probleme de încredere, a păcatului, a firii omeneşti care distrug relaţia autentică cu Dumnezeu şi cu oamenii.

În încercarea de a scăpa de singurătate căutăm diferite căi de scăpare. Fiecare cale oferă doar o speranţă temporară, doar relaţia perfectă cu Hristos poate rezolva această stare, este important să înţelegem cine suntem, identitatea noastră în Hristos.

3.ingrijorarea

Oare câte ore şi zile petrecem îngrijorându-ne cu privire la lucruri asupra cărora oricum nu avem nici o putere, sau cu privire la lucruri care nu ni se vor întâmpla niciodată? Cu toate că vrem să fim credincioase, îngrijorarea ajunge să ne caracterizeze. Ştim cât de greu este să te afli în ghearele îngrijorării. La început „ni se strecoară în minte un fior de teamă, infiltrându-se peste tot, până îşi sapă o albie care atrage în scurt timp toate celelate gânduri.”

Pentru ce ne îngrijorăm? Pentru toate: pentru bani, copii, căsătorie, sănătate, serviciu, siluetă etc.

Când ne îngrijorăm spunem „Dumnezeu nu poate”. Isus spune să fim femei

credincioase, nu trebuie să ne îngrijorăm, ci să avem ochii aţintiţi spre Dumnezeu (Matei 6:23-34).

Îngrijorarea ne dă o ocupaţie, dar nu rezolvăm nimic cu ea.

4.depresia

Depresia este mânia interiorizată. Când furia pătrunde în subconştient, depresia gravă şi amorţeala care rezultă pot dura o viaţă întreagă.

Depresiile sunt caracterizate de tristeţe şi lipsă de speranţă, de parcă tot trupul şi-ar încetini funcţiile şi a-ţi vrea să vă izolaţi de viaţă. Există şi alte simptome, cum ar fi cele fizice: insomnii, pierderi în greutate sau câştig, pierderea interesului pentru viaţa intimă sau alimentare. Procesul de gândire tinde să fie negativ, toate lucrurile sunt fără ieşire, totul este apăsător, greoi şi întunecat.

Afectiv, sentimentele persoanei deprimate se pot extinde de la lipsa de speranţă, vină, frică până la agitaţie, manifestându-se deseori prin plâns şi comportament ciudat.

În tratarea deprimării primul pas care trebuie făcut este să se descopere „rădăcinile”.

Depresia poate fi biruită. Ea necesită un proces îndelungat, dar, cu răbdare şi rugăciune schimbarea poate să apară. Numai o reînnoire completă a minţii va vindeca pe cea în cauză.

Dumnezeu a pus în fiecare din noi un potenţial. Acest potenţial poate să nu fie fructificat, iar cu timpul să dispară. Astfel, viaţa ta să se transforme într-o viaţă de frustrare sau într-o viaţă de împlinire, alegerea este a ta.

Experienţele tragice, suferinţele, frământările, eşecurile, perioadele de întuneric sunt parte normală şi validă a experienţei creştine în aceeaşi măsură ca şi biruinţele spirituale. Dumnezeu lucrează prin toate acestea. El este credincios şi va face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celorce sunt chemaţi după planul Său” (Rom. 8:28). Acest verset transformă priveliştea deprimată a unei suferinţe absurde, conferindu-i o perspectivă nouă şi valoarea unei părţi constitutive a planului grandios a unui Dumnezeu măreţ.

Ramona Murăşan

14

Înarmat cu lanterna în mână am cotrobăit prin sertarele trecutului căutând ceva ce prezentul nu are nici o şansă să-mi ofere. Mă văd copil sărind pe scările blocului bucuros foc că am ajuns la performanţa de a urca câte patru deodată, mai ales că le urcam sub ochii lu’ tata care urca greu cu pauze repetabile suflând ca într-o zi de coasă, vara. Eram cuprinşi cu toţii de febra pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă.

Burlanul, încă element important din design-ul casei pe atunci, l-am curăţat şi vopsit cu bronz. În spatele blocului era campionat de bătut covoare, fiecare îşi etala persianul gros de 2 cm ce-l bătea şi spăla cu oţet sub privirile invidioase ale vecinilor.

Mereu pe fază şi cu covorul împachetat, cum era calul Bălan al covoarelor liber o şi uşcheam cu el jos. Tata venea cu bătătorul. Mama cu oţetul. Şi astfel băteam şi noi persianul maro potrivit la fix cu mobila... Ce? numai tanti Mariana de la 3! Bibelourile, mereu contestate de unii fraţi ce le vedeau drept Baali şi Astartee, le

lustruia soră-mea de se subţia porţelanul... Avea mare talent!

Brad nu am avut! Era păcat! Doar la mari insistenţe şi presiuni asupra tatei mai tăia din sfinţenia casei şi ne lăsa să împodobim o creangă de brad, dar doar cu condiţia să nu fie fixă ci mobilă, ca atunci când vor veni fraţii pe la noi să o putem introduce subtil şi discret în

dulap şi asta într-un timp record.

Tata, de când avea două casetofoane a transformat camera mică în studio de înregistrări. Pe unul „Play” pe altul „Rec” multiplica colindele lui Hruşcă pentru sora Florica, Saveta. Eu cu soră-mea Ana mai completam linia melodică cu câte-o uşă trântită, o mătură pe spate, un cap de uşă când plecam.

Punctul culminant al pregătirilor era ziua când mama, ajutată de soră-mea, făceau minunăţii de creme pe care le scoteau pe balcon pentru răcire, numai că de răcit se răceau doar oalele pe balcon, cremele sfârşeau în pivniţa nesătulă a stomacului meu spre răcirea poftelor. De acolo am arsuri! Vai ce o luam pe coajă!

În seara de Ajun, cu tata pe post de bodygard, colindam cartierele oraşului şi blocurile întunecate... frică nu aveam... Era tata! Noi beneficiam de Har dublu! Cum se terminau sărbătorile româneşti începeau pe 7 Ianuarie cele sârbeşti. Cele româneşti la Oraviţa, sârbeşti la Lescoviţa. Noi ca Pavel... Cu grecu’ grec, cu iudeu’ iudeu, cu sârbu’ sârb! Har peste har. Aici fentam pungile de la biserică recitând cântări. Recitam strofele fără „Cor” ...fraţii primeau bucuroşi şi acest stil de jertfă.

Pământule, sălaş al crucilor înfipte-n tine. Mormânt de doruri şi-amintiri. Amintiri cu morţi prin ele. Tata a murit în 94’. Mi-a lăsat moştenire Biblia uzată, cărţile din bibliotecă şi dragostea de carte. Mama mi-a lăsat amintire ultimele cuvinte spuse-n metastaza cancerului „Să nu te laşi de Dumnezeu!” Pentru mine a fost Iov în variantă feminină. A avut multe sicrie în viaţă dar a privit mereu la crucea de pe capac.

De ce am scris cele de mai sus? Am citit recent un articol dintr-un ziar care spunea că tinerii de azi nu-şi mai doresc să petreacă sărbătorile într-un cadru familial, ci moftul lor e de-a fi singuri fără

„expiraţii”de părinţi... familia e bună doar să trimită zacuscă, euroi, cirighele proaspete să aibă tânărul ce mânca şi distra prin căminele studenţeşti. Jegoasă şi împuţită filozofie nihilistă! Şi mari fraieri cei care te trăiesc!

În 1812, Napoleaon, în război cu Alexandru, ţarul Rusiei, ajunse cu trupele sale la râul Niemen. Soldaţii polonezi cuprinşi de euforia prezenţei lui Napoleaon şi vrând să-l impresioneze intrară buluc în apa rece pierind mai mult de jumătate dintre ei, deşi la 200 de metri se afla podul. Ei căutau să-i atragă privirea ţarului, care stătea plictisit pe un butuc. Nimeni de pe pământ nu te va privi cum te privesc părinţii! Indiferent că eşti doctor în teologie sau prăşitor cu ziua. Pentru ei tu eşti fiul/ fica lor, restul nu contează. Nu trebuie să faci nimic pentru a le atrage privirea.

Vin sărbătorile! Stai acasă! Până mai ai părinţi să te aştepte cu sarmale şi cozonaci mai ai „acasă”. Fără ei ai doar garsonieră, apartament cu 4 camere. Cum te mângâie ei, nu te mai mângâie nimeni! Cum te iartă ei, doar Cristos te-a mai iertat!

Cum ei te caută cu privirea de pe peronul gării, doar Cristos te-a mai căutat de pe crucea Golgotei! Cum ei tresaltă la bip-ul tău, nu mai tresaltă nimeni! Cum ei se roagă pentru tine, fi sigur că nu se mai roagă altcineva! Până mai poţi spune: „Mama, vin acasă de sărbători!” „Dute şi de-ar fi să mergi cu Naşu!”

În zilele în care sărbătorim Naşterea Mântuitorului stingeţi telefoanele, televizoarele, computerele şi zăboviţi serile în faţa ferestrelor cu perdelele trase, admirând stelele. Deşi Îi sărbătorim ziua de naştere în lume, totuşi Îl pomenim foarte puţin în jurul meselor îmbelşugate. Deconectaţi-vă de vuietul lumii, de zarva inutilă şi pătrunde-ţi în culisele Betleemului. Uitaţi-l şi pe Moş Crăciun, el nu a fost acolo. El e doar o marionetă a Diavolului, o unealtă de a atrage atenţia, de-a fura dreptul de întâi născut. E un hoţ demonic, ce fură interesul oamenilor dându-le daruri din sacul lui cârpit pe când Marele Dar dat omenirii stă în umbră.

Priviţi! ...priviţi stelele pe care acum două milenii stăteau îngerii cocoţaţi şi priveau cum Creatorul lor şi al nostru şi-a agăţat haina nemuririi în cuier îmbrăcându-Se în pielea muritorului şi firavului om. Infinitul S-a făcut finit. Cel care ţine universul pe palmele Lui, S-a lăsat ţinut pe mâinile firave ale Mariei. Şi ce-ţi taie respiraţia e că în gara omenirii nu L-a aşteptat nimeni. Nu a cântat nici fanfara în spatele obscurului grajd, nici orchestra Betleemului. Nu au venit împăraţii lumii să-L caute, ci nişte ciobani. Păstorii au venit să-L vadă pe Marele Păstor al sufletelor pierdute.Iubirea Divină a păşit pe cărările lumii sufocate de ură, împrăştiind petalele iertării. E Cadoul ce odată primit în inimi, în case, în familii... dă sens. El e ISUS.

Vă doresc „Sărbători fericite în familie!”

Dani Surducan

15

Duminică 15 Noiembrie 2009 şi-a deschis oficial porţile Biserica „Metanoia” Krems cu sediul în Ringstrasse 44. La ceremonia deschiderii au participat fraţii păstori Varadin Ioan Preşedintele Gemeinde Gottes in Österreich, Cornel Prejban păstorul bisericii Baptiste Krems, Victor Ştrango prezbiter şi responsabilul Bisericii „Maranata” Wiener Neustadt, Daniel Cătană prezbiter şi responsabil al Bisericii „Emanuel” Amstetten, alături de un numeros public format din fraţi, surori, şi prieteni.A lipsit motivat de împrejurări, fratele Ştefan Peşel, păstorul Bisericii.

Invitaţii au salutat deschiderea noii biserici, subliniind nevoia de pace şi armonie în sânul bisericii Domnului. Fratele Ioan Varadin a rostit o predică şi a făcut dedicarea spaţiului pentru închinare, rugăciune şi adorare a lui Dumnezeu.

Oaspeţii au fost salutaţi de către fratele Vasile Darău, responsabilul Bisericii „Metanoia”, care a arătat că: „Biserica Metanoia s-a născut din dorinţa de a trăi pocăinţa în toate aspectele sale. Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „Metanoia”. Oriunde găsiţi în Biblie cuvântul pocăinţă citiţi Metanoia.

Fapte 11:18 După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.”

Evrei 6:1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu.

O pocăinţă reală nu are a face doar cu aparenţele. Pocăinţa adevărată înseamnă ieşirea din viaţa păcătosă dar şi regenerarea minţii afectată de trăirea în păcat. Pocăinţa schimbă mentalitatea individului şi relaţiile cu semenii lui. Noi credem că am pornit pe drumul pocăinţei fiindcă ne păzim de tot ce Biblia numeşte păcat şi iubim pe fraţi cât şi pe oameni.

1 Ioan 2:10 Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.

Noi învăţăm să iertăm tuturor greşiţilor noştri şi învăţăm să preţuim pe fraţii noştri, în aşa fel ca să le greşim din ce în ce mai puţin. Noi ne numim fraţi şi construim relaţii frăţeşti, de aceea dezaprobăm imixtiunile în viaţa privată a fraţilor noştri. Domnul care are asupra noastră drepturi de Părinte este Judecătorul tuturor.

inaugurarea bisericii

„Metanoia” - Krems

Noi credem că adevarata pocăinţă poate fi asimilată de toate popoarele (culturile) dar că nu poate fi confiscată de niciuna din ele. Străduinţa noastră este să separăm credinţa creştină de cultura naţională sau regională, şi să le prezentăm oamenilor credinţa cea mântuitoare în Isus.

Locuim în mijlocul unei naţiuni secularizate, aproape cu desăvârşire. Domnul ne-a aşezat aici şi pentru trezirea ei la credinţa adevărată. Bariere ligvistice şi culturale ne împiedică într-o măsură acest demers. Nu însă pe copiii noştri. Noi sprijinim integrarea tinerilor în Biserică şi preţuim lucrarea care o fac ei pentru Domnul. De aceea ei se simt bine la Metanoia. Copiii sunt bineveniţi la „Metanoia”, căci, cine nu se aseamănă unui copil nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă generaţiile viitoare vor vorbi limba germană, nu va fi pentru noi nici o pagubă, dacă ei vor şti să-L predice pe Hristos.

Când am pornit pe drumul acestui început, am fost conştienţi că va fi greu dar am avut o îcredere nezdruncinată că vom reuşi deoarece am simţit mereu Mâna Domnului sprijinindu-ne.

Astăzi biserica „Metanoia” are 33 membri şi mai bine de 70 de copii.

Mulţumim astăzi în primul rând lui Dumnezeu care ne-a acordat har şi călăuzire specială în toată acestă perioadă a începutului.

Întâlnirea s-a încheiat cu o agapă la care au participat toţi cu bucurie.

16

Poate te gândeşti că undeva cândva, oricum nu prea departe, va începe şi viaţa ta, doar câteva probleme mai ai de rezolvat şi pe urmă va veni şi momentul mult aşteptat al vieţii tale.

Te găseşti într-o continuă căutare şi eşti plin de speranţe. În egoismul tău

ai mers până acolo... că ai căutat chiar singurătatea.

A te gândi şi la alţii, în căuta-rea satisfacerii dorinţelor per-sonale este din Dumnezeu.

Orice căutare egoistă aduce încet, încet, în jurul nostru o stare de tensiune şi de confuzie în ce priveşte relaţia noastră cu aproapele. Suntem chemaţi să trăim în comuniune unii cu alţii (Rom.12:18) şi să avem relaţii unii cu alţii.

Printre sentimentele pe care le nutrim unii faţă de alţii se numără şi bunătatea-o stare care se caută, se aşteaptă şi se primeşte cu bucurie, dar care se oferă cu greu!

Bunătate–greceşte ,,crestotes” lipsa dorinţei de a face rău cuiva (Ps. 119:68).

O definiţie care am putea-o da bunătăţii ar fi următoarea: Bunătatea este standardul la care suntem chemaţi să ajungem deoarece comportarea noastră şi faptele noastre să fie vrednice de primit, vrednice de crezut şi autenticitatea lor fiind dată de cei din jur.

Individul caută să trăiască pentru sine fără să-şi dea seama, iar omul cuprins de bunătate caută să trăiască pentru cei din jur, conştient de efectul comportării lui.

Dacă primul se încadrează în rândul celor despre care vorbeşte Pavel în Romani 7:18 „am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”, al doilea se încadrează în cei ce rodesc după voia Lui Dumnezeu din Galateni 5:22-24, de asemenea David în Psalmul 34:8 spune „gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”.

Standardul final al binelui este în Dumnezeu, iar noi înspre acest standard suntem chemaţi să creştem, deoarece numai o astfel de bunătate este aprobată de Dumnezeu.

Definiţia noastră afirmă deci, că tot ceea ce face Dumnezeu este bun şi vrednic de încuviinţare din partea celor ce sunt ai Lui. Gen.1:31a.

Roada Duhului Sfânt manifestată în noi înseamnă bunătatea Lui Dumnezeu în noi, care lucrează înspre desăvârşirea noastră ca să fim fii ai Tatălui (Mat. 5:38-48).

Facerea de bine:

De ce să fi bun şi nu rău-opusul bunătăţii-de ce să facem bine şi nu rău?

O întrebare pe care poate de multe ori şi mulţi dintre noi ne-o punem şi pe undeva îndreptăţiţi, pentru că începând din Grădina Edenului omul a ales să guste din fructul oprit, iar noi astăzi avem aceeaşi tentaţie de a gusta mereu din lucruri oprite, interzise clar de Cuvântul Lui Dumnezeu.

Bunătatea Lui Dumnezeu, se vede foarte desluşit atunci când suntem avertizaţi să nu facem un lucru sau să nu ne atingem de el şi când ni se spune care este rezultatul înfăptuirii acelui lucru (Gen. 2:16-17)

Mă întreb dacă există o facere de bine mai mare decât aceasta. Înainte să mă întorc la Dumnezeu m-a întrebat cineva: cum îţi trăieşti viaţa? Am răspuns foarte sincer: când-cum, fără o regulă. Azi am să-ţi fac un bine mi-a spus omul acela. Da, viaţa ta este tentantă, dar foarte periculoasă, cu alte cuvinte tu ţi-ai luat viaţa în propriile-ţi mâini.

Dar, oare chiar poţi tu să-ţi controlezi viaţa? Viaţa ţi-a fost dată şi tot aşa îţi va fi luată.

Nu însă şi dacă, atât timp cât o ai, ţi-o încredinţezi Cuiva demn de încredere care cu aşa ceva se ocupă. Am făcut ochii mari şi am ascultat fiindu-mi frică parcă şi să respir ca să aud totul.

Cred că în acea zi mi s-a făcut cel mai mare bine posibil, m-am despărţit de acea persoană fără să ştiu unde vreau să merg sau chiar dacă mai vreau să merg acolo unde voiam să merg, mergeam în mai multe direcţii deodată, fiinţa mea era împărţită, picioarele mergeau singure, mintea şi inima îmi stăteau pe loc în acele momente, voinţa-pauză, raţiunea-pauză, dezorientare-totală. Am ajuns la maşină într-un târziu şi a trebuit să o iau încet de la capăt: cine sunt, ce caut acolo, cine mi-a vorbit în felul acela... şi ce fac de acum?

Când ai făcut ultima dată un astfel de bine?

Ştim cu toţii că acesta este un mare bine dacă îl faci cuiva, dar până să ajungem la acel „Cineva”, ne pierdem noi înşine pe drum şi intenţia noastră rămâne fără rezultate.

bunătatea şi facerea de bine trebuie să aibă un suport aşa cum se spunea în ultimul număr al revistei „Apa Vieţii”. Acest suport este dragostea. Ce iubeşti? şi cât iubeşti? sunt două întrebări la care trebuie meditat în sinceritate şi Domnul să ne ajute.

Galateni 6:10 „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi...”

Romani 14:16 „Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău”.

Te-ai întrebat în ultima vreme: câţi aşteaptă să le vorbeşti despre ce ai făcut cu viaţa ta?

Să căutăm, să dovedim această bunătate din Dumnezeu pentru că: „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (1 Tim.2:3)

Mihai Bumb

17

Am numit acest proiect „Adolescentul ascendent” nu ca să sune pompos, complicat, ci doar pentru a mărturisi ceea ce Domnul a început să lucreze la inimile celor ce s-au implicat şi se implică in această lucrare spirituală, şi anume: lucrarea de edificare spirituală a adolescenţilor din bisericile noastre.

La început a fost ceva mic,vag, ca un noruşor ce abia se zărea la orizont, însă pas cu pas Domnul a început să contureze această viziune oferindu-ne oameni dedicaţi şi cu inimă pentru această lucrare. Totodată, am realizat şi nevoia acută a unei implicări mai serioase, mai atente în dreptul acestui grup de vîrstă din biserici, care uneori este neglijat, alteori nu prezintă interes pentru nimeni, rămânând chiar părăsit, lăsat la voia întâmplării şi la mila lui Dumnezeu. Am început să ne apropiem cu sinceritate de ei, de adolescenţii noştrii, şi curând ne-a răsunat în urechile şi in inimile noastre strigătul lor disperat după ajutor.

Ei strigă după ajutor prin comportamentul lor, de multe ori vor să arate că există şi ei, strigă după ajutor prin întrebari la care nimeni nu are vreme să le răspundă, li se spune cel mult „sunt prostii, fleacuri...” strigă după ajutor prin frământările lor interioare, prin tăcere, prin ignoranţă, prin izolare, prin inhibare, prin introvertire, prin pervertire. Sunt de cele mai multe ori ca bănuţul pierdut in casă, de aceeaşi valoare ca toţi ceilalţi bănuţi, însă uitat, prăfuit şi nefolosit de nimeni.

Dumnnezeu ne-a pus pe inimă în primul rând să căutăm aceşti bănuţi valoroşi pierduţi prin colţurile caselor noastre, să ne apropiem de ei să vadă că şi ei sunt valoroşi şi importanţi. Apoi să-i luăm în mâna noastră uşor, „nu de ureche” să-i ştergem de praful ignoranţei şi confuziei care le acoperă strălucirea şi valoarea, iar în cele din urmă să-i punem împreună să vadă că Domnul mai are si alţi bănuţi de acelaşi fel care puşi împreună sunt mai

valoroşi, mai puternici, mai importanţi. Pentru a realiza aceasta, Domnul ne-a călăuzit cu un plan de actiune pentru anul 2010 în care vom intra prin ajutorul şi voia Lui, şi anume:

-să căutăm să evaluăm la nivel naţional starea lucrării cu adolescenţii, iar acolo unde lipseşte să o iniţiem;

-să avem un material de predare specific vârstei lor şi o programă de predare naţională;

-să programăm pentru primăvara ce urmează o miniconferinţă regională cu adolescenţii;

-să se organizeze in luna iulie a anului viitor o tabără de adolescenţi cu caracter naţional;

-programarea regulată a unor părtăşii interbisericeşti la nivel de adolescenţi, mai ales în bisericile unde aceştia sunt mai puţini la număr.

Recunoaştem că pentru toate acestea avem nevoie de mult har din partea lui Dumnezeu în primul rînd, însă, în al doilea rînd şi de multă dedicare personală, de mult ajutor frăţesc, de încurajare şi chiar suport financiar în unele cazuri. Credem însă că, dacă aţi început să auziţi strigătul lor şi să vedeţi nevoia acestora urgentă, atunci vom strânge rândurile împreună, vom da la o parte orice bariere sau piedici şi vom sluji cu toată inima Domnului în această lucrare uniţi, trăgînd nădejdea că vom vedea ca rod al ei „adolescenţi ascendenţi”, viitori tineri maturi în credinţă şi martori destoinici a lui Hristos, Amin!

Augustin Barna

Adolescentul ascendent

18

INFORMAŢIIDuceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.(Marcu.16.15) Biserica

Emanuel -Amstetten împreună cu Biserica Christliches Zentrum-Amstetten, Evangelische Kirche –Melk şi Evangelikale Gemeinde –Hausmening am organizat pe stadionul din

Vineri 20.11.09 în jurul orei 8.30 a decedat sora Tabita Fechete în vârstă de 36 ani. Au rămas îndureaţi dar cu gândul revederi în veşnicie: soţul fratele Doru Fechete diacon, conducătorul bisericii din Schalchen împreună cu cei cinci copii între 5 şi 17 ani cât şi familia Hiticaş părinţii şi cei zece fraţi şi surori în viaţă cât şi rudeniile apropiate.

Sâmbătă 21.11.2009 în noul local al bisericii din Schalchen a fost adus trupul neînsufleţit al sorei şi s-a ţinut un priveghi iar în acelaşi local duminică s-a oficiat serviciul de înmormântare după care coloana de maşini aproximativ 400-500 de persoane s-a deplasat la cimitir.

Din cuvânt au slujit fraţii: Doru Mircea, Frătuţescu Mircea, Oniga Victor,

Hiticaş Cornel şi Varadin Ioan, iar cântările au fost coordonate de corul şi fanfara bisericii „Shalom” din Linz. Prin toate s-a evidenţiat voia lui Dumnezeu pentru mângăierea familiei. Au fost prezenti mulţi austrieci cărora li s-a tradus programul în limba Germană.

Redacţia

localitatea Sarling 1 Mostviertel CHRISTENTAG. Dumnezeu a fost de partea noastră dăruindu-ne după o săptămână de ploaie, o zi frumoasă. Am avut un timp de părtăşie, rugăciune, cântare şi vestirea evangheliei. Predica de bază a fost rostită de pastor Zalud Peter, mesajul fiind „Isus, prietenul oamenilor”.Luca 19.1.9. Au mai adus câte un salut şi Daniel Cătana, Gilgian Oester, Andreas Lengauer. Credem că vestea bună va lucra în continuare la toţi cei care au participat la această zi de sărbătoare.

19

Evanghelizare în Salzburg şi în Linz

organizate de biserica „Shalom” Linz. La

aceastä evanghelizare a fost invitat fratele

Gabi Zăgrean.

Ziua de 13 Septembrie a anului 2009 a

adus mare bucurie în Biserica „Maranata”

Kapfenberg când cinci tineri din mijlocul

nostru s-au decis să-şi depună mărturia

lor de credinţa în Dumnezeu, încheind

astfel legămantul botezului în apă.

După cum remarcă fratele Zaharia,

pastorul Bisericii noastre, bucuria

acestor tineri a fost întregită de prezenţa

părinţiilor şi familiilor lor. Botezul în apă

fost efectuat de către fratele Zaharia

Hanchiş şi fratele Daniel Suingiu.

Dorim acestor tineri, ca Dumnezeu

să-i binecuvânteze şi să-i ţină aproape de

El pe tot parcursul vieţii lor.

Bucurie şi la Krems unde cinci suflete

si-au dedicat restul vieţii lor în mâna lui

Dumnezeu prin legământul făcut, botezul

în apă. Dumnezeu să-i binecuvânteze.

Evanghelizare la Rathaus-Linz, în luna

noiembrie când inimile celor adunaţi s-au

bucurat de prezenţa lui Dumnezeu prin

cântări şi vestirea evangheliei. Ca invitaţi

a lăudat pe Dumnezeu prin cântare

fratele Cătălin şi Ramona Lup iar din

Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit fratele

Petrică Huţuţui.

Din nou e sărbătoare, în fiecare casă şi-n sufletele noastre.S-a născut pruncul Isus! Fulguieşte uşor din norii încărcaţi de nea şi frig, peste o lume prinsă într-un iureş de alergări şi pregătiri. Cât ne-am îndepărtat, unii din noi, de adevăratul înţeles al acestei divine sărbători! E tradiţie ca, în ziua de Crăciun, fiecare copil să primească un dar. Dar ce primeşte Isus din partea noastră, de sărbătoarea Lui? Aur, smirnă şi tămâie? Darurile sufletului nostru? Privesc pe geamul înzăpezit, departe în necuprins, şi-mi amintesc de naşterea primului meu copil. Şi încep să fac o paralelă între ceea ce înseamnă naşterea pruncului Isus, naşterea noastră spirituală şi naşterea trupească. Şi, în acelaşi timp, încerc să fac o punte. Naşterea lui Isus nu a fost spectaculoasă, un eveniment mult aşteptat, aşa cum se petrece de multe ori printre noi, oamenii. Isus s-a născut sărac, tocmai ca să ne facă pe noi bogaţi. Isus s-a născut în ieslea rece din Betleem. Câţi dintre noi, oare, îi dăruim lui Isus o parte din sufletul nostru, caldă şi primitoare? Din perspectiva mea de mamă, nu ies nicidecum la socoteală cu rolul unui nou-născut aici pe pământ şi cel ceresc. Cu cât compar mai mult pe pruncul Isus cu un bebeluş, cu atât nedumerirea mea e mai mare.

S-a nãscut pruncul Isus

Am suferit la naştere, şi fiecare clipă mi se părea o veşnicie de durere şi amar. Doar moartea Lui a cunoscut asemenea dimensiuni. Când s-a născut Isus în viaţa mea, sufletul mi-a devenit plin de bucurie, viaţa uşoară şi încărcată de mulţumire. Am petrecut nopţi nedormite, pline de grijuri. O mamă veghează zi şi noapte asupra copilului ei. Isus veghează mai departe asupra vieţii mele. Sunt liniştită. El mă scapă de toate grijurile. Copilul meu a crescut. Grijurile la fel. Isus îmi dă linişte şi pace. Copilul meu mă face să mă tem pentru fiecare pas al său. Mă rog. Isus se roagă pentru fiecare pas al meu, clipă de clipă. Mă rog pentru copilul meu la Tatăl. Isus se roagă pentru mine la Tatăl. Aş fi în stare să-mi dau viaţa pentru copilul meu. Isus şi-a dat de mult viaţa pentru mine. S-a născut pruncul Isus. S-a născut Isus şi în viaţa ta? Fulgi de nea cad încet, încet, în seara de Crăciun. S-a născut pruncul Isus!

Lidia Florian

Incet, cu pasi marunti si siguri sfarsitul anului 2009 bate la usa. Ne sta in fata noul an, 2010 cu urcusurile si coborasurile lui. Noi, colectivul de redactie al revistei „Apa Vietii” impreuna cu cititorii revistei putem spune: „Pana aici Domnul ne-a ajutat!” Aceasta revista a aparut si se mentine datorita muncii si rugaciunilor voastre. Multumirile noastre se indreapta spre

toti cei care si-au luat din timpul lor si au facut „ceva” pentru Dumnezeu scriind un articol, toti care au citit revista, conducerii bisericilor pentru faptul ca au sprijinit financiar aparitia revistei, cat si tipografiei „bistra” pentru calitatea revistei. redactia

Revista „Apa Vieţii” este o publicaţie creştină ce îşi propune să împărtăşească cu cititorii din dragostea, înţelepciunea, lumina şi căldura lui Dumnezeu.

Autorii articolelor îşi asumă toate responsabilităţile pentru ceea ce scriu de aceea articolele reflectă punctele de vedere ale autorilor nu a revistei cu toate că articolele vor fi selectate. Revista nu are un scop profitabil, ci donaţiile trimise în contul revistei vor fi folosite la acoperirea cheltuielilor următorului număr. ERSTE BANK, Blz.:20111, Konto-Nr. 282-675-187/04

Vă mulţumim celor care a-ţi colaborat la acest număr, vă aşteptăm în continuare pe toţi cu: idei, articole, poezii, sugestii sau întrebări pe adresa: e-mail: apavietii@ymail.com, adresa poştală: Apa Vieţii 1220 Wien, Maculangasse 9 sau la tel. 0699/10447178.