PALESTINA in timpul lui Isus

Introducere

Fiul lui Dumnezeu nu s-a facut om in general: ci a luat chipul unui anumit om, evreu, galileean, intr-un anumit moment al istoriei lumii. Ca om, el a fost marcat prin urmare de geografia si istoria tarii sale, de cultura ei; s-a supus legilor economice; a intrat in conflictele politice; a impartasit sperantele poporului sau..

in acest caiet se vorbeste putin despre Isus, si nu se studiaza texte biblice. Cu toate acestea, el cuprinde un studiu important - si care ne-a fost cerut adesea: o prezentare a conditiilor sociale, economice, politice care au facut din Isus omul care a fost. Desigur ca un om nu se explica doar prin diferitele conditii, iar Isus cu atat mai putin. Insa cu cat le cunoastem mai bine putem percepe cu mai multa claritate originalitatea mesajului si a persoanei lui.

Studiile cu privire la acest subiect sunt numeroase si diferite ca valoare. Aici avem de-a face in primul rand cu o sinteza care vrea sa deschida noi cai spre alte studii. La aceasta sinteza s-au angajat doi tineri specialisti: Christisne SAULNIER, licentiata in teologie, profesor asistent de istorie la Universitatea din Paris I (Sorbona); Bernard ROLLAND , exeget la Nancy, a prezentat deja esentialul catorva capitole unor preoti din regiunea sa, aflati in contact cu patura muncitoreasca.

Am incheiat pregatirea acestui Caiet in ajunul Craciunului. Leaganul in care a fost asezat Fiul lui Dumnezeu nu este doar ieslea din Betleem; ci in primul rand este civilizatia iudaica pe care si-a insusit-o. Studiind-o, multe din paginile evangheliilor vor capata pentru noi o noua savoare. Fie ca fata lui Isus, om si Dumnezeu, sa ni se dezvaluie intr-o lumina reinnoita.

Etienne CHARPENTIER

IMPERIUL ROMAN

incepand din sec. I i.C., istoria Palestinei este strans legata de cea a Romei. Pentru a o intelege mai bine este necesar, prin urmare, sa desfasuram rapid tabloul de fond pe care-l formeaza Imperiul roman, evocand situatia politica, geografica, sociala si economica.

SITUATIA POLITICAin sec. I I.C., Roma, stapana peste cea mai mare parte a lumii mediteraneene, cunoaste

o evolutie profunda. Lipsita de infrastructura administrativa necesara, vechea Cetate-Stat care e Roma intampina dificultati enorme in conducerea acestui imens imperiu. Guvernatorii pe care ea ii deleaga nu sunt chiar atat de lacomi, cum ii prezinta descrierile traditionale, dar este adevarat ca provinciile sufera adesea din pricina unei gestiuni egoiste ce decurge din lipsa unei veritabile politici de fuziune. Aceasta ruptura dintre Roma si imperiul ei teritorial intareste puterea conducatorilor militari astfel incat Senatul nu mai controleaza decat superficial politica externa de care, teoretic, este responsabil, in acelasi timp, pe plan intern, institutiile traditionale par incapabile sa rezolve conflictele dintre oameni si factiuni. Razboaiele civile, care izbucnesc in 49 i.C. si care sfasie ansamblul lumii romane timp de mai mult de 15 ani, sunt consecinta acestei violente endemice.

Aceste razboaie nu sunt decat lupte si intrigi mereu reluate. inainte de toate, ele ii pun in opozitie pe Caesar si pe Pompei. La moartea acestuia din urma, in 48 dupa victoria de la Farsalus, Caesar se indreapta impotriva sustinatorilor partidei <republicane>. Asasinarea lui in 44 declanseaza noi conflicte: tanarul Caesar, numit de obicei Octavian, fiul adoptiv ai lui

Caesar, ii urmareste pe ucigasii tatalui sau si lupta apoi impotriva ambitiilor lui Marc-Antoniu pe care il va invinge in 31, la Actium. Detaliul acestor razboaie nu ne intereseaza aici; insa este important de remarcat faptul ca prin intermediul ambitiilor personale se dezvaluie de fapt mai multe conceptii despre putere. Pe de o parte <Republicanii> apara institutiile traditionale ale Cetatii-Stat, pe cand Caesar incearca sa impuna o putere personala, inspirata in mare masura de Conducatorul ideal din monarhiile elenistice. Marc-Antoniu, desi in mai mica masura, se pare ca va avea conceptii asemanatoare. Octavian, dimpotriva, tragand invatatura din esecurile precedente si beneficiind totodata de starea de oboseala generata de razboaiele civile, se gandeste la o solutie mai moderata: pastreaza aparent institutiile republicane, ca si vechile magistraturi, dar monopolizeaza un anumit numar de functii si titluri care ii asigura de fapt puterea politica militara si religioasa.

REZUMAT CRONOLOGIC inainte de Cristos49 Caesar intra inarmat in Italia; inceputul razboaielor civile. Dictatura lui Caesar. 48 Pompei este infrant in lupta de la Farsalus. 44 Asasinarea lui Caesar. 43 Triumviratul: Marc-Antoniu, Octavian si Lepidus 42 <Republicanii> sunt infranti la Filipi. 3 1 Batalia de la Actium: infrangerea lui Marc-Antoniu si a Cleopatrei. 27 Octavian primeste titlul de Augustus. Senatul ii confirma puterea de tribun si ii recunoaste <imperium> proconsulara asupra provinciilor imperiale. 12 Augustus ia titlul de Pontifex Maximus. 2 Augustus este proclamat Parintele Patriei.

dupa Cristos 14 Moartea lui Augustus. 14-37 Tiberiu. 37-41 Caligula. Dinastia Iulio-claudienilor 41-54 Claudius. 54-68 Nero. 68-69 domnia efemera a lui Galba, Otho, Vitellius. 69-79 Vespasian. Dinastia Flavienilor 79-81 Titus. 81-96 Domitian. 96-98 Nerva. 98-117 Traian. 117-138 Adrian. Dinastia Antoninilor 138-161 Antoninus Pius 161 -180 Marc-Aurel iu. 180-192 Commodus.

in plus, noul suveran - care poarta titlul de Augustus incepand din anul 27 i.C. - are meritul de a fi reorganizat administratia imperiului. Pentru aceasta, el face o impartire a provinciilor intre el si Senat: de acum inainte doar provinciile in care s-a instaurat pacea raman de resortul vechii adunari si sunt guvernate de catre proconsuli; in schimb, cele in care stationeaza legiuni sunt plasate sub autoritatea directa a imparatului. Aici doar el trimite delgati, legati (legat al lui Augustus propretor). Anumite teritorii constituie cazuri aparte si sunt incredintate unui prefect sau unui procurator (vezi p. 12. ) dependent de legatul provinciei imperiale celei mai apropiate; adesea este un statut temporar ce se aplica unor mici districte cum ar fi cantoanele din Alpi sau Iudeea. Egiptul constituie un caz aparte. Este

guvernat de un prefect de rang ecvestru iar accesul aici ramane interzis fara autorizatia suveranului.

Pentru a asigura stabilitatea regimului, Augustus se va izbi de doua probleme: cea a transmiterii puterilor sale si cea a desemnarii unui eventual succesor, intr-adevar, de drept, Augustus nu a intemeiat o putere dinastica; atributiile sale neapartinandu-i propriu-zis, el nu le poate delega; pe de alta parte, neavand nici un fiu, el va adopta succesiv diferiti membrii ai familiei sale, susceptibili de a dobandi adeziunea Senatului si a armatei prin popularitatea si capacitatile lor, si va conferi acestora responsabilitati importante. Mortile celor din jur, care-i insotesc batranetile, il determina in ultima instanta sa-l adopte pe fiul sotiei sale, Tiberiu, care a fost proclamat imparat la moartea sa, in 14 d.C.

Tiberiu (14-37) a fost judecat cu prea mare severitate de catre istoricii din vechime. Se pare ca acest imparat, contemporan cu viata publica a lui Cristos, ar fi fost un personaj cu o psihologie foarte complexa, impregnat de faima familiei sale gens Claudia. Dupa el domneste nepotul sau, Caligula (37-41 d.C.), un tanar ciudat si cu prea putin echilibru: foarte legat de Irod Agrippa I, totusi, el va fi cat pe-aci sa provoace revolta evreilor (cf. p. ). Este asasinat in 41, iar armata il proclama imparat pe unchiul sau, Claudius (41-54); documentele vechi il prezinta ca fiind slab de minte; de notat totusi ca domnia lui a fost mai degraba benefica si ca a stiut sa faca sa progreseze administratia imperiala. Fiul sau adoptiv, Nero (54-68) ii va urma in 54; domnia acestuia este marcata de incendierea Romei din 64, martiriul lui Petru (in 64?) si al lui Paul (in 67?) si inceputul marii revolte evreiesti. in 68 este inlaturat de la putere printr-o conspiratie si, dupa mai multe luni de anarhie, este proclamat imparat Vespasian (69-79), comandantul armatei de Palestina, ii vor urma cei doi fii ai lui: mai intai Titus (79-81), invingatorul Ierusalimului, apoi Domitian (81-96). Acesta din urma este rasturnat printr-o conspiratie senatoriala care il aduce la domnie pe Nerva; acesta, neavand copii, il adopta pe Traian care, la randul sau, il va desemna pe Adrian; dinastia Antoninilor va continua pana la sfarsitul secolului cu Antoninus, Marc-Aureliu si Commodus.

SITUATIA GEOGRAFICALa moartea lui Augustus, imperiul roman aproape ca a atins extinderea maxima. El cuprinde, in extremitatea vestica, cele doua provincii ale Spaniei la care se adauga Lusitania (in mare Portugalia de astazi); Romanii au pus piciorul in peninsula iberica in perioada razboiului cu Hanibal (218-201 i.C.) si au cucerit-o putin cate putin; pacea, uneori greu de obtinut, nu s-a stabilit decat la inceputul domniei lui Augustus. Au urmat Galiile si tinutul germanilor; romanii au inceput cucerirea lor la sfarsitul sec. al II-lea i.C., iar Caesar a continuat anexarea intre 58 si 50. in timpul lui Augustus si apoi in primii ani ai domniei lui Tiberiu, s-a incercat in zadar extinderea hotarului: in cele din urma acesta se va fixa pe Rin.

INCEPUTUL UNEI NOI EREOdata cu domnia lui Augustus, se instaureaza in lume pacea - pax romana - iar poetii vad in aceasta reintoarcerea <epocii de aur>.

O inscriptie gasita la Priene (in Asia Mica, langa Milet) si care dateaza din anul 9 d.C., constituie un exemplu. Se referea la modificarea denumirilor lunilor si la intocmirea unui nou calendar care sa inceapa in ziua aniversarii nasterii lui Augustus, zeul care s-a manifestat si care promite lumii o era de fericire.

(Acest text ar putea fi comparat cu Lc 2, 10-11.)

Fiecare poate pe drept sa considere acest eveniment ca fiind originea vietii si existentei sale, ca timpul incepand de la care sa nu mai regreti ca te-ai nascut. Providenta a dat nastere si a impodobit in mod minunat viata umana daruindu-ni-l pe Augustus, cel plin de virtuti, pentru a face din el binefacatorul oamenilor, mantuitorul nostru, al celor de acum si al celor ce vor veni dupa noi, pentru a face sa inceteze razboiul si sa se restabileasca peste tot ordinea. Ziua de nastere a zeului a fost pentru lume inceputul vestii celei bune primite gratie lui.

Spre Est, provinciile Retia, Noricum, Panonia si Moesia sunt limitate de cursul Dunarii. La Sud, peninsula balcanica a fost cucerita intre 167 si 146. Romanii au patruns in Asia Mica in 133 i.C.. Atalos al III-lea al Pergamului cedandu-le regatul, acesta va deveni provincia Asiei; restul este dobandit in urma razboaielor din sec. I i.C. sau prin cedarea unor provincii la inceputul imperiului. Siria, al carui hotar este marcat la NE de Eufrat si in rest de desert, a fost cucerita de catre Pompei in 64 I.C. La Sud, micul stat al Palestinei, devenit vasal incepand din 63, slujeste ca zona de protectie. Egiptul, anexat in 30 i.C., este domeniul personal al imparatului. La vest, Cirenaica, organizata ca provincie in 74 i.C., nu este altceva decat o fasie de coasta, unita din punct de vedere administrativ cu Creta. Tripolitania a fost legata de Caesar de vechiul domeniu al Cartaginei pentru a forma asa zisa Africa proconsulara. Cateva teritorii se vor mai adauga dupa cum urmeaza: Mauritaniile (Algeria si Marocul) in timpul lui Caligula, Britania (actuala Mare-Britanie) a carei cucerire, inceputa de Claudius, se va realiza cu greu, pacea fiind instalata abia in timpul lui Adrian; Domitian asugura protectia intrandului dintre izvoarele Dunarii si Rinului constituind zona militara a Campiilor Decumate; in sfarsit, Traian anexeaza Arabia in 105 d. C. (Transiordania) si Dacia in 107; de asemenea, el incearca sa extinda puterea romana si dincolo de Eufrat, dar aceste teritorii vor fi abandonate imediat duupa moartea sa (cf. p. ). De altfel, domnia lui Traian reprezinta ultima tentativa de expansiune; dupa el, Adrian va fixa definitiv hotarele imperiului completand sistemul defensiv inceput de predecesorii sai.

AGRIPPA SI ALEGEREA LUI CLAUDIUS

Dupa asasinarea lui Caligula, in 41, a fost proclamat imparat Claudius. Irod Agrippa I se afla la Roma. intr-o relatare, care insa nu prezinta suficienta siguranta, Iosephus Flavius descrie rolul pe care l-a jucat Agrippa, ca mediator intre Claudius si Senat.

Pe vremea cand Agrippa locuia la Roma s-a intamplat sa fie chemat pentru a i se cere sfatul si de catre Senat, si de catre Claudius. Dandu-si seama ca puterea era deja in mainile lui Claudius, Agrippa s-a indreptat spre acesta. Claudius la trimis din nou pe langa Senat pentru a-i impartasi modul sau de a vedea lucrurile. Senatul nu accepta propunerile lui Claudius. Agrippa se intoarce pentru a-i face cunoscut refuzul.

Claudius il trimite inca o data pentru a spune senatorilor ca este gata de lupta impotriva lor caci nu vrea sa-i tradeze pe cei care l-au ales in unanimitate, in timp ce se discuta astfel, un soldat, de altfel devotat Senatului, striga ca el nu se va lupta impotriva tovarasilor sai de arme fideli lui Claudius si ca trece de partea acestuia din urma; va fi urmat si de alti soldati. Nobilii sunt cuprinsi de spaima. Dupa un timp, nevazand nici un mijloc de scapare, se vor grabi spre Claudius, pe urmele soldatilor.

in confuzia generata de aceste rasturnari de situatie, soldatii sunt pe punctul de a-i ucide pe senatori. Agrippa merge intr-un suflet la Claudius pentru a-i face cunoscuta acesta situatie periculoasa. Claudius ii linisteste pe soldati, ii primeste pe senatori si merge degraba impreuna cu ei sa aduca lui Dumnezeu o jertfa de multumire pentru numirea sa ca imparat. Fara sa astepte prea mult, i-a oferit in dar lui Agrippa intregul regat al bunicului sau. (Razboiul iudaic II,204-218).

SITUATIA SOCIALA

In momentul de maxima expansiune, Imperiul roman este deci un imens teritoriu, aparat de o armata relativ redusa: aproximativ treizeci de legiuni, dublate de trupe auxiliare, adica aproximativ 350 - 400 000 de oameni.

Populatia a fost estimata la aproximativ 50 de milioane de locuitori. Orasele cele mai populate sunt: Roma (intre 700 de mii si un milion de locuitori), Alexandria (aproximativ 700000) si Antiohia (300000). Unitatea care exista la nivelul puterii centrale, al politicii externe si al unui anumit numar de valori culturale nu anuleaza totusi particularismele. Imperiul nu este un bloc monolitic, deoarece limitele teritoriale si sistemele de drept nu coincid intotdeauna, intr-adevar, supusii imparatului apartin unor etnii sau cetati diferite; in afara de aceasta, locuitorii aceleiasi cetati sau ai aceleiasi regiuni pot fi de <drept> diferit: astfel, printre oamenii li Beri se face distinctie intre cetateni romani si oameni de drept peregrin. Primii se bucurau de un anumit numar de privilegii judiciare, fiscale si politice; notiunea de peregrin ii includea pe toti ceilalti, adica pe cei <straini> de cetatea romana, in sensul juridic al termenului; in acest caz, ei depind de dreptul cetatii sau al etniei lor de origine, in general conducerea imperiala a stiut sa lase o destul de larga autonomie comunitatilor locale, rezervandu-si doar controlul fiscalitatii, dreptul penal si politica externa.

INCENDIUL ROMEI DIN TIMPUL LUI NEROin anul 64, un incendiu teribil distruge trei sferturi din Roma. Zvonurile il pun pe seama insusi a imparatului Nero care voia sa reconstruiasca orasul.

Pentru a stinge zvonul, Nero a pus la cale invinuirea unor oameni uriti de toata lumea pentru infamiile lor, si i-a suspus la chinurile cele mai crunte; lumea ii numea crestini. Numele li se trage de la Cristos, care, in vremea imparatului Tiberius, fusese condamnat la moarte de Pontius Pilatus. Reprimata pentru un moment, aceasta superstitie funesta se raspandea din nou nu numai prin Iudeea, locul de obarsie al acestui flagel, dar si la Roma, unde se revarsa de pretutindeni toate grozaviile sau ticalosiile care isi gasesc multime de adepti. Mai intai, au fost inchisi cei ce marturiseau; apoi, dupa indicatiile lor, o multime de oameni nu atata dovediti ca ar fi pus foc, cat invinuiti de ura fata de neamul omenesc. Cei care trebuiau sa moara au fost si prefacuti in prilejuri de batjocura: acoperiti cu piei de fiare, piereau sfasiati de caini, multi erau pironiti pe cruci sau dati prada flacarilor, iar alti,i dupa ce se intuneca, erau arsi, ca sa serveasca la iluminat in timpul noptii. Nero isi oferise gradinile pentru acest spectacol si dadea o reprezentatie de circ, amestecat cu multimea, in costum de vizitiu, sau conducand un car de curse. Din care cauza, desi acesti oameni erau vinovati si meritau cele mai grele pedepse, acum starneau mila, fiind sacrificati nu in interesul public, ci sabaticiei unui singur om>.(Tacitus, Anale XV,44 - dupa traducerea lui Ghe. GUTU, Humanitas,1995)

Sclavii sunt numerosi. Dupa drept, ei nu exista; totusi sub influenta reflectiilor filosofice, juristii recunosteau ca sclavul este un om1. Conditia de sclav nu este nici ea uniforma: cei care lucreaza in mine duc o viata deosebit de grea, insa nici cei care lucreaza la camp nu au o viata mai usoara, in schimb, sclavii <specializati> (bucatari, medici, secretari.. ) sunt cumparati la preturi foarte ridicate, sunt bine tratati si isi dobandesc libertatea cu usurinta. Sclavul artizan care lucreaza intr-un atelier, obligat sa dea o renta din produse stapanului, nu se distinge cu nimic, din punct de vedere al nivelului de trai, de micul artizan nascut liber. Legislatia imperiului a cautat sa usureze soarta sclavilor, mai ales prin controlul asupra dreptului de viata si de moarte pe care il avea stapanul si prin privarea de dreptul de proprietate a celui care abandoneaza un sclav in varsta sau bolnav. Pe scurt, avem de-a face cu un grup important a carui definitie juridica nu trebuie sa ne induca in eroare - deoarece

cazurile particulare sunt extrem de variate - si pe care nu trebuie sa-l privim in bloc, ca pe o adevarata clasa sociala.

SITUATIA ECONOMICADatele de ordin economic sunt destul de limitate pentru perioada antica, iar imperiul roman nu face exceptie de la aceasta regula. Trebuie sa ne multumim numai cu cateva trasaturi

generale. Economia se bazeaza in continuare pe agricultura ale carei principale produse sunt cerealele si legumele la care trebuie adaugata cultivarea vitei de vie si a maslinului in regiunile mediteraneene; animalele se cresc pentru carne (care se conserva de obicei prin sarare), insa erau folosite si pentru transport (animale de tractiune sau de povara), pentru agricultura, in razboaie, iar pielea lor avea multiple intrebuintari, inafara produselor de prima necesitate, bazele artizanatului sunt tesatoria, metalurgia, ceramica precum si meseriile legate de arhitectura. Schimburile locale ne sunt foarte putin cunoscute pentru simplul fapt ca tineau de initiativele personale; in schimb, traficul de marfuri la scara mare este mult mai clar conturat. Metalele sunt

1. Despre sclavie, vezi Cahier Evangile nr. 26, p. 78.exploatate mai ales in Occident (cositor, zinc si plumb in Britania, plumb argintifer, cupru, fier si aur in Spania, fier in Noricum si Panonia, aur si fier in Dacia); marmura vine din Grecia si Italia ceramica cea mai buna se produce in Grecia, Italia si Galia. Africa, Spania si Grecia exporta uleiuri de diferite calitati; graul care asigura hrana Romei vine din Sicilia, din Africa si mai ales din Egipt.

Calea maritima este mijlocul de deplasare cel mai rapid si mai ieftin. Se navigheaza atunci cand marea este <deschisa>, adica de la 5 martie pana la 11 noiembrie: in aceasta perioada vanturile sunt regulate iar riscul de furtuna este neglijabil, in vremea lui Cicero erau necesare cinci sau sase saptamani pentru a ajunge din Cilicia (in Asia Mica) in Italia; se stie insa ca o traversare record putea lega Puteoli de Alexandria in numai noua zile. Dupa 11 noiembrie contractele comerciale nu mai compensau riscurile navigatiei, iar, in caz de necesitate, Statul trebuia sa le ia pe seama sa. Cu toate acestea,” limita nu trebuie inteleasa in sens strict: variatiile climatice anuale sau vanturile locale o puteau modifica. Astfel, Iosephus Flavius ni-l arata pe Titus imbarcandu-se in plina iarna pentru a merge sa-l felicite pe Galba, noul imparat, si facand cale intoarsa la Corint la vestea asasinarii lui. In schimb, Paul, dus prizonier la Roma, paraseste Palestina in septembrie si intalneste vanturi puternice imediat dupa coasta Asiei Mici; inaintand corabia este purtata in deriva timp de 40 de zile, inainte de a esua in Malta (Fapte 27).

Totodata Statul a dezvoltat si o excelenta retea rutiera care nu este pietruita intotdeauna asa cum s-ar putea crede, si al carei scop este in primul rand strategic. Aceste drumuri sunt folosite si de posta imperiala (cursus publicus), care beneficiaza de popasuri (mutationes) la distante regulate si de hanuri (mansiones). Aceasta organizare, rezervata Statului si particularilor care au primit autorizatia, a functionat foarte bine pana la mijlocul sec. al IV-lea al erei noastre.

in Galia, care este renumita pentru fluviile ei navigabile, se dezvolta asociatii de luntrasi; asemenea asociatii mai exista si in preajma lacurilor, mai ales langa lacul Leman.

Din Orient, caravanele aduc materiale pretioase. O prima cale vine din China traversand Mongolia, Asia Centrala, Iranul; trece Eufratul la Dura Europos si ajunge la Palmira si apoi la Antiohia. Tot spre Orient se poate merge de-a lungul Marii Rosii pana la golful Aqaba de unde caravanele arabilor nabateeni preiau marfurile luand calea care trece prin Petra, Bosra si

Damasc. Acest comert se face cu produse usoare, dar scumpe (matase, perle, pietre pretioase, tamaie) de care, in general, Imperiul roman duce lipsa2.

PALESTINA IN IMPERIUL ROMANin timpul lui Cristos, Palestina facea parte din Imperiul roman, in continuare vom vedea cum au reusit romanii sa se instaleze aici, prin ce mijloace a devenit Irod rege si care era situatia politica in momentul activitatii publice a lui Isus.

Originea intereselor romane in PalestinaSITUATIA GEOPOLITICAPrimele contacte dintre romani si evrei dateaza de pe la mijlocul sec, al II-lea i.C. Ele sunt urmarea unui joc politic complex in care Republica romana s-a implicat din ce in ce mai mult (incepand din jurul anului 200 i.C.)

in acea perioada litoralul rasaritean al Mediteranei era impartit intre diferitele monarhii ivite in urma cuceririlor lui Alexandru: Lagizii domnesc asupra Egiptului; Seleucizii stapanesc un imperiu care se intinde, teoretic, din Asia Mica si pana la Indus dar care se restrange in decursul

2 Despre drumurile romane, vezi Le Monde de la Bible nr. 5; si despre caile maritime, nr.6.

timpului ca pielea intinsa la soare: la vest este sfasiat de uzurpari, iar la est, de independenta de fapt a suveranilor , ca si de expansiunea partilor. Macedonia este condusa de catre Antigonizi care, cu sanse diferite, incearca sa domine cetatile Greciei si insulele Egeei. Micul regat al Pergamului, situat la extremitatea vestica a Asiei Mici, este condus de Atalizi.

Toate aceste regate formeaza o lume dinamica ce raspandeste in intreg Orientul valorile culturii grecesti, dand astfel nastere la ceea ce se numeste civilizatia elenistica. Daca unitatea artistica si lingvistica este reala, desi adeseori superficiala, in schimb, acest univers ramane un ansamblu instabil din punct de vedere politic, destramat de razboaie si certuri dinastice, in care imaginea suveranului este inseparabila de cea a comandantului de razboi, cu tot ceea ce presupune acesta: curaj fizic, pricepere in a conduce si deci gust pentru razboi. Acesti regi s-au ingrijit de perfectionarea armatelor lor pana intr-acolo incat s-a putut vorbi de o adevarata goana dupa armament: infanteria grea (falanga) este sprijinita de o cavalerie grea (catafractarii) si de o cavalerie usoara, la care se adauga elefantii. Astfel, antigonizii aveau o herghelie de 300 de armasari si de 30 000 de iepe, in timp ce seleucizii intretineau 500 de elefanti.

in acest context agitat, Palestina este situata la o raspantie. Fiind o parte din ceea ce se numea, in vremea aceea, Koile-Siria (adica Siria de Jos fata de platourile din nord si de lanturile muntoase ale Libanului si ale Anti-Libanului), ea este un obiect permanent de disputa si conflicte intre lagizi si seleucizi. Mai demult parte integranta a celei de-a cincea satrapii persane (Transeufratina), dupa cucerirea lui Alexandru, ea cade sub stapanirea lagizilor. Evreii par sa se fi adaptat destul de bine cu aceasta hegemonie care se dovedeste a fi mai putin cicalitoare. in anul 200 (sau 198) i.C. insa, Ptolemeu al V-lea este invins de Antioh al III-lea in lupta de la Panion: in acest moment Palestina este silita sa treaca sub dominatia suveranului seleucid. Noul stapan al evreilor este diplomat in relatiile cu acestia; de altfel Antigon al III-lea are alte griji: se afla in razboi cu Roma. invins in 189, conform conditiilor tratatului de la Apanea, el trebuie sa plateasca o foarte grea despagubire care va impovara vreme indelungata vistieria seleucida. Succesorul lui, Antioh al IV-lea Epifan, voind sa elimine fortele centrifuge care ii submineaza imperiul si sa reinnoade traditiile fondatorilor dinastiei, initiaza o politica de elenizare autoritara careia Palestina nu-i scapa. Aceasta tentativa actioneaza ca un revelator

impartindu-i pe evrei in doua tendinte: filoelenistii (sau pro-grecii) si ortodocsii; de aici se naste revolta macabeilor.

in acest timp Roma cucereste Macedonia (167) si duce o politica diplomatica ce consta in sustinerea statelor celor mai slabe (ca marime, precum Rodosul sau Pergamul, sau prin mediocritatea suveranilor lor, precum Egiptul), impotriva tentativelor imperialiste ale seleucizilor. in acest scop il impiedica pe Antioh al IV-lea sa-si urmareasca interesele pe care le avea in Egipt. Pe la anul 160 se pare ca ar fi primit chiar favorabil o solie evreiasca trimisa de Iuda Macabeul (1 M 8). Autenticitatea textului a fost insa contestata; in orice caz, daca senatorii au primit aceasta solie, ei s-au ferit cu grija de a-i acorda vreun ajutor material si s-au multumit cu asigurari vagi pentru a putea intretine zizaniile care erau in folosul lor.

Roma nu-si va relua interventia directa in Orient decat in sec. I I.C. Pretextul este politica expansionista a lui Mitriade Eupator, regele Pontului (pe coasta nordica a Asiei Mici) care se vrea un campion al libertatii cetatilor grecesti impotriva influentei romane. Primele doua razboaie contra lui Mitriade se incheie cu tratate albe de pace. in 66, Pompei este pus in fruntea unui comandament extraordinar care doreste sa-l infranga pe acest suveran, ca si pe aliatul sau, Tigran al Armeniei. Desi nu prea bucuros sa urmeze directivele Senatului, Pompei profita de starea de descompunere in care cazuse ceea ce ramanea din regatul seleucid_ (Antioh al XIII-lea, ultimul suveran, tocmai fusese asasinat) si anexeaza acest teritoriu creand provincia Siriei.

Disensiunile survenite intre printii dinastiei asmoneilor (urmasii macabeilor) ii ofera pretextul de a interveni in Palestina. In 64, in momentul in care el invingea Siria Hircan al II lea si Aristobul, fratele lui, fiii lui Alexandru Ianeus, se lupta pentru putere. Pompei il trimite pe unul din legatii sai sa se informeze la fata locului si, in primavara lui 63, primeste trei delegatii: urla de la Aristobul, alta de la Hircan si o a treia de la poporul evreu, in acest moment, el se indreapta spre Ierusalim, oras pe care Aristobul i-l promisese; o miscare de rezistenta se baricadeaza in

Templu. Dupa trei luni de asediu, Pompei pune stapanire pe oras: responsabilii sunt decapitati Ierusalimului, ca si intregii tari, i se impune un tribut, iar zona de hotar, precum si unele orase sunt trecute sub autoritatea guvernatorului Siriei. Lui Hircan nu-i vor ramane decat Ierusalimul si Iudeea; Aristobul si cei doi fii ai sai, Alexandru si Antigon, sunt luati captivi la Roma.

Strategia este simpla: pentru a-si apara posesiunile din Asia Mica si din Siria impotriva partilor, Roma isi va face vasale, mai mult sau mai putin direct, regiunile periferice, mai exact Armenia, regatul evreu si maruntele principate arabe, precum Itureea. Acest proiect explica totodata si decretele pe care Roma le da in favoarea evreilor - caci, pentru a-si asigura fidelitatea noilor sai clienti, ea a fost nevoita sa le recunoasca particularitatile.

DECRETELE IN FAVOAREA EVREILORin Antichitatile iudaice, istoricul Iosephus Flavius isi intrerupe brusc povestirea pentru a ne dezvalui textul dispozitiilor date in lumea romana in favoarea evreilor. Este vorba de aproximativ douazeci de decrete transcrise in intregime sau in parte, promulgate mai intai in perioada razboaielor civile si apoi de catre Augustus sau de loctiitorii lui.

DECRETE IN FAVOAREA EVREILORIn vremea magistraturii lui Artemon, in ziua intai a lunii Leneon, Dolabella, Imperator (1), catre magistratii, sfatul si poporul din Efes, salutare.

Alexandru, fiul lui Teodosie, ambasador al lui Hircan, fiul lui Alexandru, Mare Preot fi etnarh al evreilor, mi-a explicat ca coreligionarii sai nu pot sa implineasca serviciul militar deoarece nu pot purta armele si nu pot marsalui in ziua de sabat si pentru ca nu-si pot procura alimentele traditionale cu care sunt obisnuiti. Prin urmare, eu, ca si predecesorii mei, le acord exemptiunea de serviciul militar si le ingadui totodata sa urmeze obiceiurile parintilor lor si sa se intruneasca pentru riturile lor sfinte si sacre conform legilor lor si sa-si aduca ofrandele pentru sacrificiu.. (Flavius Iosephus, Antichitati iudaice, XIV, 225-227).

Caesar Augustus, Pontifex Maximus, investit cu putere de tribun, decreteaza: ...s-a hotarit de catre mine si de catre consiliul meu, sub juramant si cu aprobarea poporului roman, ca evreii sa-si poata urma obiceiurile conform legii parintilor lor, intocmai cum faceau pe timpul lui Hircan, Mare Preot al Dumnezeului preainalt, iar ofrandele lor sacre vor fi inviolabile si vor putea fi trimise la Ierusalim pentru a fi oferite vistiernicilor din Ierusalim.. Daca cineva va fi prins ca a furat cartile lor sfinte sau ofrandele sacre ale vreunei sinagogi., fapta sa va fi considerata sacrilegiu si tot avutul sau va fi confiscat in beneficiul poporului roman.

(Flavius Iosephus, Antichitati iudaice, XVI, 162-165). (1) P. Cornelius Dolabella, proconsul al Siriei in 43. Acest text este databil din 24 ianuarie 43.

Conform uzantelor legislative ale vremii, aceste decrete sunt circumstantiale si reflecta problemele care s-au ivit la un moment dat in una sau alta dintre cetati. Acest aspect punctual nu trebuie sa ne insele: aceste decrete au pus bazele statutului special de care au beneficiat evreii odata cu integrarea lor in lumea romana.

La inceput, Caesar il recompenseaza pe Hircan al II-lea pentru ajutorul dat recunoscandu-1 ca etnarh si Mare Preot al evreilor cu titlu ereditar. Aceasta decizie constitutionala este urmata de o dispozitie de detaliu: evreii nu vor fi siliti sa gazduiasca trupe romane in timpul iernii si nici nu vor fi pasibili de taxe ca urinare a acestui fapt. Aproape concomitent, Caesar da dispozitii de ordin fiscal ce reglementeaza impozitarea in Palestina; reglementeaza darul facut lui Hircan si anume nordul tarii; legifereaza, printre altele, incetarea colectarii taxelor in timpul anului sabatic si diminuarea acestora in anul urmator (cf. p. ).

Dispozitiile care vor fi date ulterior se explica cu usurinta pe fundalul razboaielor civile: evreii vor fi scutiti de serviciul militar din cauza scrupulelor lor religioase intrucat respectarea sabatului si a prescriptiilor alimentare era imposibila. Se pare ca aceasta scutire ii privea pe evreii cetateni romani si deci susceptibili de a fi inrolati in legiuni; o astfel de problema nu se punea insa pentru un corp de auxiliari alcatuit numai din evrei.

E interesant de notat ca cea mai mare parte a decretelor retinute de Iosephus Flavius sunt adresate unor cetati din Asia Mica: dupa moartea lui Caesar, republicanii silisera aceste cetati la dari epuizante prin toate mijloacele posibile, iar evreii trebuie sa se fi plans, intocmai ca si grecii, de jaful caruia i-au cazut victime. Aceasta explica de ce decretele favorabile au fost date de catre magistrati partizani ai Triumviratului (magistraturi de exceptie, cu caracter consultativ, incredintate in 43 lui Octavian, Marc-Antoniu, Lepidus) si care corespundeau incercarii de redresare pe care au facut-o acestia din urma dupa esecul republicanilor de la Filipi din 42 i.C.

Chiar la inceputul imperiului se iveste o noua problema legata de trimiterea Didrahmei la Ierusalim, intr-adevar, evreii din diaspora (adica cei care locuiau inafara Palestinei) plateau unimpozit anual de doua drahme, - Didrahma - pentru reconstruirea si intretinerea Templului; or, se pare ca, in Asia Mica si in Cirenaica, comunitatile au fost impiedicate sa trimita banii stransi spre Ierusalim. Textele transmise de Iosephus Flavius arata ca imparatul si subalternii sai confirma acest privilegiu fiscal al evreilor. De asemenea, se pare ca anumite cetati din Asia Mica au elaborat o serie de norme care ingaduiau evreilor sa observe sabatul, sa

construiasca sinagogi oriunde ar dori iar pietele erau obligate sa ingaduie vanzarea produselor <kaser>.Aceasta legislatie ar putea parea anecdotica daca n-ar fi plina de consecinte: acceptarea particularismelor ce deriva din traditiile si legile stramosesti ale evreilor tinea de recunoasterea in fapt a unui drept peregrin special si fonda statutul de religio licita al iudaismului. Crestinii vor beneficia de acest statut atata timp cat nu vor fi separati de evrei. Apoi ei vor fi considerati ca adepti ai unei superstitio, in plus, aceasta acceptare admite unui alt paradox: pentru a-si alipi Palestina propriu-zisa, romanii au fost obligati sa recunoasca autoritatea Marelui Preot asupra evreilor din diaspora. Prin urmare, in imperiu pot fi intalniti evrei care, desi dependenti de dreptul roman, depind in acelasi timp si de jurisdictia Marelui Preot sau a Sinedriului. Acest detaliu explica anumite aspecte ale procesului intentat lui Paul, care este pasibil de o judecata a Sinedriului intrucat este considerat evreu, dar care invoca, in acelasi timp, calitatea sa de cetatean roman pentru a apela la tribunalul imparatului (Fapte 22-25). O ultima consecinta - ar fi recunoasterea unui privilegiu fiscal surprinzator: Marele Preot are facultatea de a percepe Didrahma de la toate comunitatile evreiesti din lumea romana si de a cere ca aceasta sa-i fie adusa in mod liber la Ierusalim.

Regimul irodianRazboaiele civile, si mai ales cel dintre Caesar si Pompei, vor antrena noi schimbari in Palestina favorizand disparitia dinastiei asmoneilor (urmasii macabeilor) si ascensiunea politica a lui Irod.

ASCENSIUNEA POLITICA A LUI IRODin 49 i.C., Caesar intentiona sa se foloseasca de unul din urmasii macabeilor, Aristobul al II-lea, incredintandu-i doua legiuni pentru a-i combate pe partizanii lui Pompei din Orient (pompeenii). Insa planul avea sa fie dejucat deoarece Aristobul este otravit iar fiul sau, Alexandru, decapitat la Antiohia, de catre pompeeni. Dupa victoria lui Caesar de la Farsalus din 48, Hircan al II-lea si Antipater, ministrul sau, se grabesc sa se alature partidei noului stapan al Romei, in semn de buna credinta, Antipater ii ofera lui Caesar, care se afla in dificultate la Alexandria, sprijinul a 3000 de oameni, iar Hircan ii indeamna pe evreii din Egipt sa se alature dictatorului. Decretele din 47, in favoarea lui Hircan, confirma recunostinta lui Caesar.

Dar Hircan, desi Mare Preot si etnarh al evreilor, nu detine decat o autoritate teoretica intrucat cel care conduce de fapt este Antipater, pe care Caesar l-a numit epitropos (procurator), Mai mult, numindu-i pe cei doi fii ai sai Fasael si Irod, strateg fa Ierusalim si respectiv in Galileea, Antipater va pune bazle succesiunii sale. in 43, el cauta sa intre in gratiile lui Cassius, proconsul al Siriei in acel moment, unul dintre asasinii lui Caesar. Cassius, obligat sa intretina o armata destul de numeroasa, ia din Palestina un impozit de 700 de talanti. Irod este numit strateg in Koiie-Siria in acelasi moment in care este otravit tatal sau.

Dupa infrangerea republicanilor de la Filipi, in 42, Marc-Antoniu vine in Asia Mica pentru a incerca sa repare situatia din Orient. El primeste succesiv: o delegatie a evreilor, apoi una de la Hircan si in cele din urma pe Irod insusi. Fasael si Irod sunt numiti tetrarhi ai teritoriului evreiesc.

in anul 40, Antigon, fiul lui Aristobul, incearca sa revina la putere, cerand ajutorul partilor: Fasael si Hircan sunt prinsi in timp ce Irod reuseste sa scape refugiindu-se la nabateeni. La aceasta veste, ne spune Iosephus Flavius, Fasael, convins ca va fi razbunat de fratele sau, nu ezita sa se sinucida pentru a scapa de maltratarile partilor. Antigon porunceste ca lui Hircan sa

i se taie urechile pentru a-l face inapt de slujba preoteasca. Cu toate acestea, victoria printului asmoneu a fost de scurta durata: fara a se teme de intemperiile toamnei, Irod se imbarca spre Roma pentru a-si pleda cauza in fata lui Antoniu si a lui Octavian, si nu fara succes, intrucat triumvirii i-au recunoscut titlul de rege. Odata reintors, in 39, el alcatuieste o armata si porneste sa cucereasca teritoriile regatului sau. Deja in 38, are in stapanire intreaga Palestina, inafara de Ierusalim. Cu ajutorul romanilor, in 37 va pune stapanire si pe cetate. Antigon care se preda in mod nedemn, va fi decapitat de catre romani.

Cu toate acestea Irod nu si-a dobandit inca linistea caci in 37 Marc-Antoniu, revenit in Orient, ofera Cleopatrei, regina Egiptului, coasta siro-palestiniana, Koile-Siria, Cilicia si Ciprul (care corespunde teritoriului detinut de lagizi in perioada de maxima expansiune a Egiptului), in felul acesta Irod se vede obligat sa colaboreze, prin furnizarea de bani si alimente, la politica lui Antoniu si a Cleopatrei. in anul urmator, regina Egiptului primeste si rodul balsamierilor din Ierihon si o parte din teritoriul nabateean.

Atunci cand Antoniu este infrant la Actium, in 31, Irod nu ezita sa vina in fata lui Octavian oferindu-i supunerea sa intr-un mod foarte abil, daca ar fi sa-l credem pe Iosephus Flavius: isi face cunoscuta fidelitatea pe care a avut-o fata de Antoniu pana in ultimul moment, dar cand triumvirul si-a pierdut autoritatea, el, Irod, nu ezita sa se indrepte spre invingator, nu pentru a-si incalca cuvantul, ci pentru a respecta idealul legaturilor sale cu Roma.

POLITICA LUI IRODCa print de orientare elenistica, dar de origine araba, fara nici o legatura cu familia asmoneilor, Irod nu s-a putut bucura niciodata de acceptul evreilor piosi Era fiul unui idumeu, Antipater, si al unei nabateene. Or idumeii (din sudul Iudeei), cuceriti in 126 de Ioan Hircan, desi fusesera obligati sa treaca la iudaism, nu au fost niciodata considerati drept credinciosi de vita aleasa. De aceea, Irod nu va putea exercita functia de Mare Preot, dar va avea grija sa o confere unor <oameni de paie>. Pe de alta parte, pentru a-si legitima puterea, el cauta sa se inrudeasca cu asmoneii casatorindu-se, in 37, cu Mariam, nepoata lui Aristobul al II-lea, dupa tata, si a lui Hircan al II-lea, dupa mama. Acest calcul politic nu l-a impiedicat totusi sa o iubeasca cu pasiune pana acolo incat, in 29, s-o condamne la moarte din gelozie. Pe langa aceasta, iubirea lui pentru civilizatia greceasca se vadeste si in gustul pentru lucrari de mare anvergura, jocuri si spectacole. Extraordinara figura de aventurier, el isi datoreste reusita unui simt al posibilului: stiind ca nu este indeajuns de puternic pentru a se elibera de jugul roman si ca nu este nici suficient de popular pentru a se lipsi de sprijinul acestora, Irod a cautat intotdeauna si in primul rand sa fie placut Romei. Aceasta constatare este de ajuns pentru a-i intelege modul de guvernare.

El este in primul rand un suveran constructor: construieste numeroase edificii in cinstea lui Augustus. Astfel, reface Samaria, pe care o numeste Sebaste (echivalentul grecesc pentru Augusta), fondeaza o noua cetate la tarmul marii, pe locul numit <Turnul lui Straton>, dandu-i numele de Cezareea (cunoscuta ca Cezareea maritima); de asemenea fondeaza Antipatris in cinstea tatalui sau si zideste un oras de tip elenistic langa Ierihon, pe care il numeste Fasaelis, in

amintirea fratelui sau. Restaureaza diferite fortarete in care isi amenajeaza palate: Herodium, Macheront, Masada. Nu departe de Ierusalim amenajeaza un hipodrom.

Nu se sfieste apoi sa instituie jocuri cvadrienale in cinstea lui Augustus, la Cezareea si chiar la Ierusalim. Se inconjoara de eruditi cunoscatori ai literaturii grecesti, precum Nicolae din Damasc (a carui istorie s-a pierdut din pacate, si care ar fi permis verificarea si critica spuselor lui Iosephus).

Pentru a-i imbuna pe evrei, Irod grabeste reconstruirea Templului si il infrumuseteaza; cu aceasta ocazie a fost nevoit sa califice in meseria de zidar o mie de leviti pentru a evita ca muncitorii simplii sa profaneze partile rezervate preotilor.

Fata de farisei, politica lui este in general dura. De altfel, si pe saducei ii trateaza rau din cauza atasamentului lor fata de asmonei. O prima conspiratie a fariseilor este reprimata cu cruzime in anul 25. Si chiar daca nu trebuie sa ne incredem intru totul in spusele lui Iosephus Flavius se pare ca in decursul timpului puterea lui Irod a devenit din ce in ce mai despotica.

Din punct de vedere economic, domnia Iui a fost mai degraba benefica, intemeierea Cezareei asigura posibilitatea schimburilor externe pe calea Mediteranei. Restabilirea linistii interne prin reprimarea banditismului asigura securitatea comertului intern. In timpul foametei din 25, pune s se topeasca o parte a veselei regale pentru a asigura cumpararea de produse alimentare; in 20 reduce cu o treime impozitele, iar in 14 le reduce cu un sfert.

El s-a bucurat in general de increderea lui Augustus si nu a pierdut nici o ocazie de a se face placut acestuia si de a-si marturisi atentia si fidelitatea.

Sfarsitul vietii ii este intunecat de certurile dinastice. Opozitia vine din partea fiilor nascuti din casatoria cu Mariam: Alexandru si Aristobul. Conflictul a fost la un pas de a-l face sa piarda increderea lui Augustus. Totusi, in anul 7 i.C., la Beirut, unde imparatul ordonase constituirea unui tribunal format din romani si evrei, cei doi tineri au fost condamnati si executati impreuna cu 300 de complici. Antipater, fiul lui Mariam a II-a, desi numit mostenitor de catre tatal sau, va complota si el impotrva regelui. Este trimis in lanturi la Roma.

Bolnav si in pragul mortii, Irod condamna la ardere pe rug doi farisei care conspirasera impotriva lui. El va muri la Ierihon in anul 4 i.C. dupa ce va fi poruncit, cu permisiunea imperiala, uciderea fiului sau Antipater. Iosephus Flavius adauga ca regele ar fi ordonat executarea mai multor notabili evrei inchisi in hipodrom, spunand ca astfel se va plange la moartea sa.

SUCCESORII LUI IRODCu putin inainte de moarte, Irod a reglat problema succesiunii sale: Arhelau, fiul lui Maltake, o samariteanca, urma sa mosteneasca titlul regal; Irod Antipa devenea tetrarh al Galileei si Pereei, Irod Filip, fiul Cleopatrei, devenea tetrarh al Gaulanitidei, al Trahonitidei, al Bataneei si al Paniasului.

inca de la inceputul domniei, Arhelau a fost nevoit sa reprime o revolta pusa la cale de farisei, in acelasi timp, Irod Antipa, primul care fusese desemnat ca succesor al lui Irod, ii contesta titlul. Spre Roma se indreapta mai multe delegatii pentru a-si prezenta revendicarile, dar Augustus, dupa un timp de gandire, confirma testamentul lui Irod aproape in intregime: Arhelau urma sa pastreze Iudeea, Idumeea si Samaria, insa trebuia sa se multumeasca cu titlul de etnarh, Antipa era tetrarh al Bataneei, al Auranitidei si al Trahonitidei. Totusi, acest aranjament nu va fi de durata. Casatoria lui Arhelau cu o printesa din Cappadocia, care mai fusese casatorita anterior cu Alexandru (fiul lui Mariam I) si cu Iuba al Mauritaniei, va fi un prilej de scandal. Pe de alta parte, avand o reputatie de om crud si brutal, el a fost acuzat in fata Iui Augustus, de o solie a iudeilor si samaritenilor. in anul 6 d.C., imparatul il va depune pe Arhelau exilandu-l in Galia; de acum inainte etnarhatul Iudeei, Idumeei si Samariei va fi incredintat unui procurator.

Regimul procuratorilorin al cinsprezecelea al domniei lui Tiberius Caesar, pe cand Pontiu Filat era guvernator al Iudeei, Irod, tetrarh al Galileei, Filip, fratele lui, tetrarh al Itureei si Trahonitidei, Lysanias tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Ana si Caiafa, cuvantul lui Dumnezeu ajuns la Ioan... Astfel introduce sfantul Luca predica lui Ioan Botezatorul (Lc 3, 1-2). In aceste versete el ne ofera o datare precisa, asa cum se facea in acea vreme, incepe cu anul de domnie al imparatului (al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu, adica, pentru noi, 27/28 d.C.): aceasta este o evaluare exacta, valabila in intreg imperiul; numele Marelui Preot si al socrului sau dau o indicatie celor din Ierusalim si lumii evreiesti; numele guvernatorilor si ale tetrarhilor indica aceeasi perioada, insa in cadrul Palestinei.

Prin urmare, Augustus, dupa depunerea lui Arhelau, nu a modificat geografia politica a Palestinei. Astfel, el se conformeaza traditiei romane care intotdeauna cauta sa foloseasca la maximum structurile existente. El a incredintat centrul tarii, impreuna cu capitala, unui functionar imperial, in timp ce regiunile periferice (Galileea si Transiordania) ramaneau sub conducerea printilor (urmasii lui Irod) irodieni sau a suveranilor locali, cum ar fi Lysanias. Acest regim va ramane aproape neschimbat pana la marea revolta din 66 d.C.

Procuratorul este un functionar care depinde direct de imparat. El este de regula recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, fiind deci platit. De altfel, titlul de procurator desemneaza functionari cu atributii destul de diferite cum ar fi administratorii bunurilor patrimoniale ale imparatului si ale membrilor familiei sale, sefii cancelariei sau ai arhivei, in timpul lui Augustus acest tip de cariera se afla inca in stadiu embrionar. Se va dezvolta progresiv, in functie de necesitatile puterii centrale si va atinge stadiul de dezvoltare completa pe timpul lui Adrian. Se pare ca sub iulio-claudieni acesti functionari insarcinati cu administrarea unui teritoriu restrans purtau denumirea de prefecti (echivalentul grecesc fiind termenul de eparchos, in vreme ce echivalentul termenului de procurator este epitropos; de notat in acest sens ca izvoarele literare biblice si extrabiblice prezinta un anumit laxism in intrebuintarea acestor termeni).

Procuratorul (de acum inainte il vom numi asa din motive de simplitate) depinde de guvernatorul provinciei Siria care dispune de trei legiuni (in acel timp: a III-a Gallica; a VI-a Ferrata si a X-a Fretensis), cantonate Nord-Estul tarii, dincolo de Eufrat. Aceste legiuni sunt intarite de trupe auxiliare, astfel incat ansamblul efectivelor atinge circa 36 de mii de oameni. O flota se afla la Seleucia Pieriei, portul Antiohiei. Procuratorul nu dispune decat de trupe auxiliare, de tipul fortelor de ordine. El poate cere oricand ajutorul legatului Siriei, iar acesta din urma are facultatea de a interveni atunci cand crede de cuviinta.

Procuratorul, ca orice guvernator de provincie, este un reprezentant direct al imparatului reunind deci in mainile sale puterea civila, militara si juridica. S-a discutat mult in aceasta privinta pentru a se sti daca numai procuratorul avea dreptul de a condamna la moarte sau daca si evreii aveau acest drept: intr-adevar, vedem ca evreii ii cer lui Pilat condamnarea lui Isus invocand o interdictie ce le-ar fi fost impusa cu privire la pedeapsa capitala; dar in 36, tot ei il lapideaza pe Stefan, fara a recurge la autorizatia ocupantului. Exista doua moduri de a explica aceste marturii aparent contradictorii: fie ca in 36 puterile procuratorului au fost diminuate pe o perioada scurta, fie - ceea ce pare mai verosimil - ca in acest caz ar fi vorba de o reglare de conturi inafara unui proces propriu-zis, careia autoritatile romane n-au voit sau n-au putut sa i se opuna.

in mod obisnuit, isi are resedinta la Cezareea maritima, insa, cu ocazia marilor sarbatori el vine la Ierusalim deoarece aceste intruniri masive de credinciosi pot genera

cu usurinta miscari care la randul lor se pot transforma in rascoale. Cu aceasta ocazie el locuieste fie in fortareata Antonia (in unghiul nordic al Templului), fie in vechiul palat al asmoneilor.

Din punct de vedere al fiscalitatii, Roma percepe mai multe feluri de impozite din teritoriile care depind de administratia ei directa: tributum soli care este impus tuturor proprietatilor provinciale (in afara de cazul in care acestea beneficiaza de ius italicum care le asimileaza proprietatilor italice) si tributum capitis care este impus oricarui venit mobiliar. In afara de acestea, fiecarui individ i se percepe un impozit direct: tributul in cazul peregrinilor (<Este ingaduit sa dam tribut Caesarului?> Mt 22,17) si douazecimea din mostenire in cazul cetatenilor romani. Detaliile privitoare la impozitele directe sunt foarte putin cunoscute; se stie ca existau taxe pe vanzari, pe eliberarea sclavilor, ca si drepturi de vama, portoria (cel mai bine atestat dintre aceste drepturi de vama este cel care se percepea la frontierele Galiilor si care se numea <patruzecimea Galiilor>).

in provinciile imperiale imparatul este cel care beneficiaza de perceperea impozitelor, procuratorii fiind cei care supravegheaza operatiunile. Cu timpul, imparatul a sfarsit prin a controla el insusi intreaga fiscalitate, in perioada care ne intereseaza, o parte din impozitele directe mai este inca perceputa prin intermediul vamesilor: este vorba de agenti fiscali grupati intr-o societate care se ocupa de perceperea taxelor sau de adjudecarea lucrarilor. Acesti lucratori financiari, in general proveniti din ordinul ecvestru, au birouri care angajeaza muncitori la fata locului, in acest sens, Luca ne povesteste chemarea lui Levi-Matei: Isus iesi, vazu un vames cu numele de Levi sezand la postul lui de vama (Lc 5,27). intelegem scandalul pe care il dadea Isus chemand un astfel de om sa-l urmeze: nu numai ca era vorba de un angajat al vamii, dar si de un evreu care consimtea sa lucreze cu romanii, deci care era in mod constant in contact cu necredinciosii si, prin urmare, intr-o perpetua stare de impuritate. Aceasta explica de ce vamesii erau asociati cu pacatosii in acuzele fariseilor raportate de evanghelii.

CHELTUIELI DE TRANSPORT<De-a lungul intregii calatorii, transportorii de tamaie nu inceteaza sa plateasca: aici pentru apa, dincolo pentru furaj sau cheltuielile pentru cazare din timpul popasurilor si diversele dari. Astfe1 incat cheltuielile se ridica la 688 de dinari pentru fiecare camila inainte chiar de a fi atins coasta mediteraneana> (Plinius, Ist. Nat. XII 32,6)

Tamaia de prima calitate valora in acea vreme 6 dinari livra de 327 g sau aproximativ 18 dinari kilogramul. O camila purta pana la 300 kg, astfel incat 688 de dinari reprezentau 13% din total numai pentru transport.

Pana in 66, restul Palestinei se afla sub autoritatea printilor irodieni; de altfel, puterea lor este strans legata de bunul plac al autoritatii romane si uneori sufera eclipse, dupa cum vom vedea, intr-adevar, mai intai Irod Filip al II-lea guverneaza tetrarhatele Transiordaniei (in afara de Pereea) pana la moartea sa, in 34; concomitent, Irod Antipa poseda Galileea si Pereea, dar, victima a intrigilor lui Agrippa I este exilat la Lyon in 39 de catre Caligula. Irod Agrippa I, fiul lui Aristobul, va mosteni posesiunile unchilor sai; acesta beneficiaza, in prima instanta, de tetrarhatul lui Filip al II-lea la care se adauga Abilelena, dupa disparitia lui Lysanias (despre care nu se stie aproape nimic); in 39, Caligula ii incredinteaza Galileea si Pereea, apoi, in 41, etnarhatul Iudeea-Samaria cu titlul de rege. Pana la moartea sa, in 44, Irod Agrippa I reuneste deci vechiul regat al bunicului sau, Irod. Dupa moartea sa, dupa toate aparentele, Roma reia administrarea directa a celei mai mari parti a Palestinei. Totusi, pe la anul 50, Irod Agrippa al II-lea, care traise pana atunci la Roma, primeste principatul Chalcisului; din 49 el este totodata si guvernator al Templului cu dreptul de a superviza numirea Marilor Preoti. Pe la 53,

in schimbul Chalcisului, primeste Abilena si vechiul tetrarhat al Transiordaniei. Nero ii va darui in plus parti importante ale Galileei si Pereei si cateva orase. Dupa marea revolta din 66-70, aceste principate vor disparea cu mare usurinta deoarece familia irodienilor se stinsese.

ECONOMIA PALESTINEI IN SECOLUL IPamantul apartine lui Dumnezeu: acesta este o dogma esentiala a credintei lui Israel. Dumnezeu i-a daruit pamantul Canaan - care a fost numit Palestina sau Tara filistenilor incepand cu perioada elenistica. Israel va pune deci in valoare acest pamant si, in acest capitol, vom studia economia Palestinei in sec. I, dar diferite sarbatori si institutii religioase ii vor aminti ca Dumnezeu ramane stapanul pamantului.

SCHITA GEOGRAFICAEconomia unei tari depinde mult de geografia ei. Vom aminti cateva date bine cunoscute.

Tara are forma unui trapez ale carui baze masoara 50 km si respectiv 100 km si cu o inaltime de 220 Km. Limita vestica este Marea Mediterana, iar cea estica, foarte abrupta, este valea Iordanului: acest rau, al carui nume indeamna fara indoiala cel care coboara, isi are izvorul pe coastele Hermonului; cand ajunge la lacul Hule se afla la 68 de metri deasupra nivelului marii, iar la aproximativ 15 Km mai jos, in lacul Tiberiadei, este deja la 212 m sub nivelul marii si se varsa in Marea Moarta la 392 m sub nivelul marii, intre Mediterana si Iordan, un lant muntos formeaza coloana vertebrala a tinutului: cu o altitudine medie de 600 m, acesta are varfuri de pana la 1000 m (Galileea Superioara sau Hebron) si o depresiune de 50 m in campia fertila Isreel (Megiddo din Vechiul Testament). La est de Iordan, urca rapid pe platoul Transiordanian (Pereea) cu inaltimi intre 900 si 1200 m.

Relieful, foarte accidentat, determina puternic regimul ploilor: Galileea, lipita de cei 2800 m ai muntelui Hermon, primeste la fel de multa apa ca si cantoanele din Alpi cu cea mai mare umiditate: 1000 mm. Campia Saronului (sub Carmel), regiunea muntoasa a Palestinei Centrale si Transiordania primesc la fel de multa apa ca zona Parisului. Dimpotriva, depresiunea Iordanului nu primeste practic nimic, astfel incat pe jumatate din lungime este desertica, cu exceptia catorva oaze precum Ierihonul si bogatele desisuri din meandrele fluviului.

Din nefericire, ploile cad practic numai intre noiembrie si martie, cu cateva ramasite in octombrie si aprilie. Vara este in intregime secetoasa. Relieful face ca aceasta apa sa se scurga imediat nepatrunzand aproape deloc intr-un pamant foarte sarac in argila, incapabil de a o pastra. De aceea solul produce in mod natural fie arbori cu frunzis persistent, care cresc mai ales iarna, fie plante de stepa care se usuca vara. Dar munca omului si irigatiile pot schimba multe in aceasta zona cu climat relativ temperat; in timpul lui Isus, s-a reusit aclimatizarea unor specii in mod normai incompatibile: marul, caruia ii place racoarea, si palmierul, care cere caldura!

AGRICULTURAGraul reprezinta baza alimentatiei si este cultivat aproape peste tot, desi creste mai ales in Galileea; aceasta regiune produce categoric mai mult decat consuma; stocheaza mari cantitati pentru prevenirea foametei, aprovizionand totodata Iudeea si Ierusalimul ale caror nevoi sunt enorme din cauza afluxului pelerinilor din perioada sarbatorilor. Doar o seceta foarte mare ar sili Palestina sa importe grau: Iosephus mentioneaza o asemenea foamete in 21 i.C. si in 40 d.C. Graul produs poate fi de diferite calitati; or, pentru Templu (snopii de parga, painile

punerii inainte, sau ofrandele voluntare) nu se accepta decat cel mai bun, care se gaseste in trei sate din ludeea: Mikmas, Zanoah si Hafaraim; de asemenea era acceptat graul de la Cafarnaum, daca nu era transportat prin Samaria, devenind astfel impur.

Orzul, cea de-a doua planta de asolament, are aceeasi repartitie ca si graul, in caz de foamete, faina de orz o inlocuieste pe cea de grau pentru hrana oamenilor; in mod obisnuit aceasta este faina celor mai saraci fiind folosita si la ingrasarea vitelor si a pasarilor.

Smochinii prezinta o importanta esentiala in alimentatie: in timpul foametei din 49 d.C. s-au importat din Cipru, in vreme ce in mod normal se produceau destule smochine pentru a se exporta la Roma.

Maslinul este foarte raspandit in intreaga Palestina: un dicton spune: Este mai usor sa cresti mii de maslini in Galileea decat un copil in pamantul lui Israel! Iudeea, cu <Muntele Maslinilor>, nu este mai putin bogata. De altfel, productia de ulei este cu mult excedentara si se exporta in Egipt si Siria. Acest ulei, nefiind de prima calitate (in afara de cel din Teqoa), pentru Templu se aduce untdelemn din Pereea; dar cum acesta ar putea deveni impur pe drum, se aduc maslinele care sunt presate abia la Ierusalim!

Vita-de-vie creste peste tot in Iudeea si trebuie sa fie de buna calitate deoarece Templul nu are probleme de aprovizionare: vinul este folosit aici pentru ablutiuni (dar preotii nu trebuie sa bea in timpul serviciului); vinul este indispensabil pentru sarbatoarea Pastelul, cand patru cupe circula in timpul mesei (se da si celor care nu au posibilitatea de a-si procura); in orice loc este bautura curenta a intregului Israel iar anumite vinuri sunt exportate pana departe.

Printre celelalte fructe si legume se numara mai ales lintea, nautul, salata, cicoarea, cresonul; exista o asemenea abundenta de fructe si legume incat se spune de obicei ca pelerinul este sigur ca va gasi toate cele necesare la Ierusalim. Plutarh afirma ca, in fiecare zi, pe masa imparatului sosesc produse din Palestina; printre acestea se afla cu siguranta rodii sau curmale din Ierihon sau Galileea, produse celebre in lumea intreaga. Mai sunt si merele de Galileea si micile, adevarate bomboane ale antichitatii.

Toate acestea dau impresia unei tari bogate in arbori, printre care gasim si alte specii precum salciile, salcamii, leandrii, chiparosii, pinii. Palestina secolului I este o regiune destul de impadurita (inainte de ravagiile produse de capre si de venirea turcilor), inainte de a incepe asediul Ierusalimului, Vespasian a fost nevoit sa despadureasca imprejurimile orasului ca sa poata vedea limpede.

Se gasesc si cateva culturi mai speciale. Desi la Ierusalim sunt interzise gradinile, exista totusi o gradina de trandafiri de unde se extrage si se vinde ulei sau esenta de trandafiri. Plinius cel Batran, care scrie pe la 75 d.C., mentioneaza trufele din Iudeea: romanii le apreciau intr-atat incat au sfarsit prin a le aclimatiza in Italia. Acelasi Plinius scrie: <Dintre toate parfumurile, cel mai apreciat este balsamul, al carui privilegiu il are Iudeea, singura dintre toate tinuturile... Evreii nu s-au ingrijit catusi de putin de acesta, ca de altfel nici de propria lor existenta. Romanii i-au luat apararea si s-au luptat pentru un arbust. Acum il cultiva fiscul si nu a fost niciodata atat de abundent.. Se face o incizie; din taietura iese un lichid numit opobalsamum.. in vremea cand Alexandru a trecut prin Iudeea se adunau 7 congii (3,25 litri) care valorau pe atunci de doua ori cat greutatea lor in argint. Astazi, sangerarea unui singur arbore produce mai mult. Sunt crestati de trei ori in fiecare vara, apoi tunsi.. Se vand si ramurile: la cinci ani dupa cucerirea Iudeei, produsul taierii si lastarii au dat 800000 de sesterti. Sucul este cel mai apreciat, apoi semintele, apoi scoarta si, in cele din urma, lemnul. Sucul este uneori falsificat cu ulei extras din seminte, cu ulei de trandafir sau de molin negru, dupa ceea ce se gaseste le indemana. Nici o frauda nu este mai adesea atestata caci uleiul cumparat de la fisc cu 300 de dinari sextariul (1/2 litri) se vinde cu o mie de dinari. > (Istoria naturala XII,54).

Cresterea animalelor este in mod cert punctul deficitar al Palestinei. Iosephus vorbeste despre laptele foarte abundent in Iudeea-Samaria, ceea ce ar presupune existenta animalelor, dar, in fapt, stepa nu produce decat foarte putina iarba, in turme, numeroase in Iudeea, nu prezinta interes decat oile (pentru reproducere) si mieii (necesari pentru cult); se prefera importarea din Moab a berbecilor, care mananca fara sa produca, in ceea ce priveste bovinele, crescute in campia Saronului, se duce aceeasi politica: viteii sunt taiati si se importa boi din Transiordania. Daca nu ar fi fost de strabatut Samaria, Galileea ar fi putut furniza si bovine pentru Templu.

Templul este principalul consumator de carne, ca si paturile instarite ale populatiei: se pare ca poporul de rand nu manca decat cu ocazia Pastelul si a jertfelor de impacare (Lev 3). Un

alt element important pentru cult (deoarece multi saraci nu pot oferi decat atat ca jertfa) sunt porumbeii: acestia se prind cu plase intinse in copaci sau in culturile din muntii Iudeei.

Pe scurt, Palestina secolului I este o tara destul de bogata pe plan agricol, satisfacand din belsug propriile nevoi, in ciuda unei populatii relativ dense pentru acea perioada: 600000 de locuitori la 20000 km2.

AN SABATIC - AN JUBILIARPamantul ii apartine lui Dumnezeu care il daruieste tuturor israelitilor in mod egal: aceasta este o dogma esentiala a legii iudaice. Dar ca urmare a tranzactiilor, a vanzarilor sau a datoriilor, unii deveneau mari proprietari, in timp ce altii se vindeau ca sclavi. Pentru a regasi idealul de egalitate sociala, Israel a inventat doua institutii: anul sabatic si anul jubiliar.

Anul sabatic revine o data la sapte ani (de unde si numele), in acest an pamantul trebuie sa se odihneasca si sa ramana in parloaga - sclavii israeliti sunt eliberati si deci datoriile lor sunt iertate (Ex. 21,2-6; 23,10-11; Dt 15.1-18; Lev 25,2-7). Mai multe atestari ne arata ca aceasta lege a fost aplicata in mod efectiv: 1M 6,49.53; Iosephus semnaleaza mai multi ani sabatici respectati in 164-163 i.C., 38-37 i.C., 68-69 d.C. Romanii cunosteau aceasta practica deoarece Tacitus scrie: <Cum lenea avea farmec pentru ei evreii consacrau cel de-al saptelea an statului degeaba> (Istorii 5,4).

Anul jubiliar, o data la 50 de ani, merge si mai departe: toate pamanturile trebuie redistribuite fiecare reintrand in posesia patrimoniului pe care il mosteneste de la familia sa si pe care il va fi instrainat (Lev 25,8-24). Se pare ca aceasta lege nu a fost aplicata niciodata. Nascuta din visul lui Ezechiel despre un Israel perfect, a ramas o utopie. Dar nu este oare rolul utopiei de a ne propune un ideal, poate irealizabil avertizandu-ne ca nu ne vom putea odihni inainte de a-l fi atins? (1)

(1)Vezi R. de VAUX, Les institutions.. I, p. 264-270 sau J.-L. DECLAIS, L’annee du jubilee, in Une annee sainte pour notre temps, Chalet, 1974, p. 41 -64._________________________

INDUSTRIAPe primul loc se afla pescuitul datorita rolului sau in hrana zilnica. Acesta este intens pe coasta mediteraneana, in Iordan si mai ales pe lacul Tiberiadei; exista importante fabrici de conserve: orasul Magdala a fost supranumit Taricheiai, cuvant grecesc ce inseamna saramura aluzie Ia meseria celor 40,000 de locuitori (dupa Iosephus care umfla intotdeauna cifrele!) Pestele, sarat sau afumat, este apoi comercializat in intreaga tara.

Cine spune saramura, spune sare: or izvoarele vechi nu spun nimic despre producerea acesteia. Totusi, putem fi siguri ca se extragea din Marea Moarta, numita pe atunci Marea Sarii, si din lacul Tiberiadei.

Constructiile sunt in plin avant. Marirea Templului si apoi amenajarea si infrumusetarea acestuia au durat din 20 i.C. pana in 64 d.C.; la sfarsitul lucrarilor, pentru a nu scoate in somaj 18000 de muncitori, ei au fost pusi sa paveze drumurile Ierusalimului.

Prin anul 20 d.C., Irod Antipa a construit orasul Tiberiada si a fortificat Seforis si Iulias Ierusalimul a crescut intr-atat incat depasea fortificatiile construite de catre Irod cel Mare: in 41 d.C., Agrippa vrea sa protejeze noul cartier din nord cu un zid de 3500 m lungime si 5,25 m grosime.

Mai este necesara si extinderea, intretinerea si infrumusetarea numeroaselor constructii ale lui Irod cel Mare; Pilat adauga un nou apeduct in Ierusalim; regina din Adiabene pune sa i se construiasca un mormant maret la nord de Orasului Sfant. S-au gasit la Ierusalim canale de scurgere ale caror instalatii sunt remarcabile (2 m inaltime si 80 cm largime).

Filatura si tesatoria ocupa o mana de lucru cu precadere feminina, dar si barbati, tesatorii, care sunt dispretuiti (pentru ca sunt mincinosi sau pentru ca fac o munca feminina?). Iudeea se ocupa in primul rand de lana (oile sunt numeroase aici), pe cand Galileea, strabatuta de unul din drumurile spre India, este specializata in matase adusa din China si in (care se produce la fata locului?). Paturi, covoare si alte produse sunt din belsug si se exporta la Roma. Vopsitoria si batutul in piua (pentru a face tesaturile impermeabile) sunt foarte raspandite la Ierusalim iar

istoricii ne spun ca sunt marea specialitate a Siriei si Palestinei vechi. Vopseaua de purpura, specialitatea orasului Tir, se face dintr-un crustaceu, murexul, care se culege de pe coasta Mediteranei, de la Tir la Iope; evreii participau la acest pescuit.

Industria pielii, alimentata mai ales cu pieile victmelor oferite la Templu, este infloritoare: 18.000 de miei numai pentru ritul pascal, zeci de mii de jertfe de impacare la fiecare sarbatoare, jertfe personale de ispasire (sute in fiecare zi). La acestea se adauga pielea animalelor taiate la macelarie. Aceste piei sunt tabacite si apoi prelucrate si exportate.

Olaritul, important in toate timpurile pentru vesela si pentru stocarea alimentelor sau a obiectelor pretioase (sulurile de la Qumran, de exemplu), este prosper in secolul I. Doua orase din Galileea, Kefar Hananya si Kefar Sihim, detin monopolul asupra vaselor impermeabile la aer, ideale pentru conservarea uleiului.

Bitumul, <substanta vascoasa si lipicioasa care, intr-o anumita perioada a anului, pluteste deasupra apelor unui lac din Iudeea, numit Asfaltic> (Plinius, Ist. Nat. VII, 13,3), este adunat cu grija si exportat mai ales in Egipt unde <este folosit nu numai pentru calfatuirea navelor, dar si ca medicament: acesta intra in compozitia multor produse farmaceutice> (Ilosephus, Razboiul Iudaic IV,481).

La Ierusalim se concentreaza un intreg artizanat de lux, fie pentru Templu (parfumuri), fie pentru pelerinii care apreciaza deja bibelourile - suveniruri din Orasul Sfant!

Ca centru de pelerinaj, Ierusalimul cunoaste si meserii care sunt mult mai rare in alte parti: brutari, sacagii, barbieri si chiar un serviciu de maturatori de strada, pentru a pastra puritatea imprejurimilor Templului.

COMERTULComertul este centrat in primul rand asupra Templului care are nevoi imense si mijloace inca si mai mari, gratie Didrahmei, impozit perceput tuturor evreilor, chiar si celor care locuiesc

inafara Palestinei (cf. p. 13). Dar si diferitii Irozi, precum si procuratorii, au curti fastuoase, iar clasele instarite din Israel nu se uita la cheltuieli..

Comertul intern intre persoane particulare este foarte redus: i se prefera trocul in limitele satului, ceea ce evita Deplasarile si deci taxele (cf p. 19). Dar toate surplusurile de productie merg catre orase si mai ales catre Ierusalim, a carui populatie creste de la 50000 de locuitori in mod obisnuit la 180000 sau mai mult in timpul marilor pelerinaje.. Marfurile sunt transportate pe magari deoarece, cu mici exceptii, drumurile nu permit trecerea carutelor. Pentru deplasarile lungi se prefera camila, a carei sarcina utila este mai mare. Oamenii au tot interesul sa nu umble singuri, ci sa se grupeze in caravane care ofera mai bune garantii impotriva agresiunilor talharilor de orice fel. Existau fara indoiala adevarate societati de transport ca in cazul transporturilor maritime sau fluviale din intreg Imperiul si din Palmira, unde o societate avea birouri la Babilon.

Comertul exterior este mai bine cunoscut.

Importurile privesc in exclusivitate produsele de lux: in primul rand cedrii din Liban, datorita nobletei lemnului si lungimii barnelor care se pot obtine pentru sarpantele palatelor... La Templu se utilizeaza cedrul, smochinul, nucul si pinul drept combustibili pentru jertfe; maslinul este prea banal pentru a fi demn de acesta intrebuintare.

Templul cere si tamaie, care vine din Arabia si care pare a fi foarte costisitoare. Tot din Arabia se cumpara o mare cantitate de aromate intrebuintate de fabricantii de parfumuri, pietre pretioase, aur, sau chiar fier si arama (minele lui Solomon de langa Aqaba sunt departe..).

Desi in Galileea se tese matase, pentru Marele Preot si pentru aristocratia civila si religioasa se aduc si tesaturi din India sau Babilon: stofa stacojie, in subtire, purpura. Babilonul mai vinde si condimente: semnalam, de exemplu, o caravana de 200 de camile aducand piper la Ierusalim.

Corintul trimite celebrul sau bronz pentru confectionarea unei porti a Templului; este posibil sa fi trimis si marmura pentru palate. Capitelurile ionice si corintice, precum si numeroasele sculpturi de epoca, presupun cel putin prezenta maestrilor veniti din Grecia.

Dupa cum am vazut, exporturile constau in alimente, fructe, ulei, vin, peste, sau produse industriale curente, piei, tesaturi si bitum. Parfumurile par a fi singurul produs de lux exportat.

Comertul este afacerea marilor negutatori care detin agentii si depozite in intreg imperiul si care provin din aproape toate natiile. Fara indoiala ca printre acestia exista si evrei care tin ca la batranete sa se instaleze la Ierusalim, aproape de Templu si de Cer, dar si de Curte si de placerile acesteia.. Acesti negutatori sunt adevarati bancheri cunoscand cecurile si titlurile la purtator si, in acelasi timp, speculanti: se poate intampla ca cineva sa cumpere secerisul inca verde al unui taran indatorat.

Datorita produselor pamantului si Templului, care ocupa o buna parte a evreilor, Palestina ar fi trebuit sa fie acea tara unde curge lapte si miere, unde oamenii sunt fericiti. Or nu este tocmai ceea ce se intampla; un rabi din vremea aceea spunea: <fiicele Israelului sunt frumoase, pacat ca saracia le sluteste!> Aceasta saracie era atat de cunoscuta incat a devenit tarta cu frisca a comediilor pagane ale epocii.. Si aceasta pentru ca interveneau doua elemente: fiscul (cf. p. ) si repartitia inegala a averilor (cf. p.).

INSTITUTIILE RELIGIOASEInstitutiile religioase ca atare sunt greu de prezentat intrucat intreaga existenta iudaica economica, sociala, politica, este marcata de religie. Astfel, am putut vedea deja importanta economica a Templului. Vom aduna aici cateva date cunoscute despre Templu, sinagoga si sarbatori.

TemplulDin toate punctele de vedere, Templul este centrul Israelului. Cel dintai edificiu a fost construit de catre Solomon si distrus in timpul cuceririi Ierusalimului, in 587, de catre Nabucodonosor. Cel de-al doilea Templu, reconstruit dupa intoarcerea din Exil si inaugurat in 515, era mult mai modest. Acesta a fost refacut de catre Irod pe baze cu totul noi. Uneori istoria iudaica dintre 538 i.C. si 70 d.C. este desemnata cu numele de perioada celui de-al doilea Templu.

EDIFICIUL Sa-l ascultam pe Iosephus descriind Templul lui Irod: <in aspectul exterior al cladirii nu se omisese nimic din ceea ce ar fi putut frapa spiritul si ochii, intr-adevar, fiind acoperit pe toate partile cu placi groase de aur, inca de la rasaritul soarelui reflecta lumina atat de puternic incat ii obliga pe privitori sa-si intoarca privirea, ca dinaintea soarelui. Pentru strainii care soseau, aparea din departare ca un munte inzapezit, caci, acolo unde nu era acoperit cu aur, era din marmura cea mai alba. Creasta acoperisului era plina de tepi de aur care impiedicau pasarile sa se aseze si sa-l murdareasca> (Razboiul Iudaic, V, 222-224).

Aceeasi impresie de maretie ne-o dau toti martorii oculari. Este adevarat ca oamenii din timpul lui Isus trebuie sa fi fost uluiti atunci cand, ajunsi pe varful unei coline, descopereau orasul in mijlocul careia se afla un turn cu o inaltime de 50 m (echivalentul unui imobil cu 15 etaje), asezat pe un imens platou cu o lungime de 480 m si o largime de 300 m , care depaseste in buna parte orasul si care este inconjurat de un zid ce constituie o adevarata fortareata. Sa patrundem in acest spatiu in care au acces si evreii si paganii. Remarcam doua porticuri imense care-i

adapostesc pe negustorii de vite, de oi sau de porumbei, de ulei si de faina, necesare pentru cult3, precum si pe schimbatorii de bani: intr-adevar, moneda oficiala a Templului este inca cea batuta pe vremea lui Alexandru Ianeus (103-76 i.C.) si avand aceeasi greutate ca si cea din Tir (lucru pentru care era numita moneda tiriana). Partea centrala a platoului este mai inalta in raport cu ansamblul: cateva stele scrise in greaca si latina interzic intrarea celor necircumcisi, sub pedeapsa cu moartea. Accesul la terasa centrala pe care este construit Templul se face pe niste trepte. Spre Templu se poate patrunde pe noua porti: patru spre nord, patru spre sud si una spre est; aceste noua porti <erau acoperite in intregime cu aur fi argint, ca si tocurile si usorii acestora; insa una dintre ele, turnata in bronz de Corint si aflata la exteriorul Sanctuarului, le intrecea cu mult pe cele placate cu aur si argint. Fiecare poarta avea doua usi cu o inaltime de treizeci de coti (= 15 m) si cu largimea de cincisprezece> (Iosephus, Razboiul iudaic V, 201-202). Aceasta poarta corintica este desigur poarta frumoasa din F 3,2. Traversam curtea femeilor, apoi pe cea a barbatilor si pe cea a preotilor care inconjoara altarul jertfelor, in spatele acestui altar se afla Templul propriu-zis, un fel de cub masurand 50 m lungime, latime si inaltime, in interior, incaperea numita Sfanta continea, in centru, altarul tamaierii, in partea stanga, masa painilor punerii inainte sau ofrandei, in partea dreapta, candelabrul cu sapte brate. Sfanta Sfintelor este in intregime goala (in Templul lui Solomon, distrus in 587, ea continea Arca Legamantului); nu este inchisa de un zid, ci de-o draperie

dubla (valul Templului); doar Marele Preot poate intra, cu teama mare, o singura data pe an, in ziua sarbatorii Ispasirii: aici este locul Prezentei Domnului.

De zidul Templului este alipit un anumit numar de cladiri anexe: sala Sinedriului, depozite de lemn, vin, ulei, destinate cultului, sala Vistieriei.

Se mai amintesc si unele elemente decorative precum ciorchinii de struguri din aur, de marimea unui om, aflati pe fronton, si numeroasele tapiserii din tesaturi pretioase, aduse din tinuturile cele mai indepartate.

CULTULAtunci cand Iosephus vorbeste de marmura stralucitor de alba si de aur sclipitor, el infloreste putin, daca nu cumva preotii (singurii care pot patrunde in aceasta parte a Templului) nu curatau in mod regulat peretii: intr-adevar, altarul este o sursa serioasa de poluare atmosferica! Nu are nimic de-a face cu altarele din bisericile noastre: acest altar patrat, cu latura de 25 m si inaltimea de 7,5 m, la care se accede cu ajutorul unei scari, seamana mai degeaba cu un incinerator sau cu un cuptor crematoriu fara sistem de recuperare si de filtrare a fumului, deoarece esentialul cultului consta in a arde animale intregi (holocaust - ardere-de-tot) sau cel putin maruntaiele si grasimea (jertfele pentru pacat si jertfele de impacare)4. Numai pieile nu sunt arse si devin proprietatea preotilor. Pentru foc se foloseste lemn relativ pretios impreuna cu tamaie, al carei parfum este menit sa atenueze mirosul de carne carbonizata.

Se aduc in fiecare zi, ca <jertfa perpetua> a lui Israel pentru Dumnezeul sau, doi miei de un an: unul dimineata si celalalt seara. La randul sau, imparatul roman pune sa se aduca jertfa (pe propria cheltuiala?) doua animale - nu se stie ce fel - unul pentru el si celalalt pentru imperiu. Sa mai notam in treacat o diferenta majora: in vreme ce toate celelalte popoare ale imperiului trebuie sa aduca jertfa imparatului, aici se ofera pentru imparat lui Dumnezeu! Nu cunoastem ritualul exact al acestor jertfe oficiale: daca oficiaza un singur preot, desemnat prin tragere la sorti, este probabil sa asiste si ceilalti preoti de serviciu si sa intervina si levitii si muzicantii.

3 Pe Muntele Maslinilor se afla de asemenea o piata traditionala. Putem considera <ca piata Templului si cea de pe Muntele Maslinilor au constituit pe vremea lui Isus miza unor certuri pasionale si ca, in consecinta, un incident de tipul alungarii negutatorilor nu are nimic neverosimil, ba chiar dimpotriva. Nu este exclus ca Isus sa fi luat parte la un conflict preexistent ale carui elemente economice, administrative si juridice ne scapa> (E. TROCME, L’Expulsion des marchands du Temple, New Testament Studies 15, 1968, p. 16).

4 Despre jertfe, vezi R. de VAUX, Les institutions de l’A.T. II, Cerf, 1960, p.291-313. Un bun rezumat poate fi gasit in introducerea la Levitic din TOB.

De-a lungul restului zilei se succed jertfe private; nici in aceasta privinta cifra nu este cunoscuta, dar trebuie sa fi fost numeroase, mai ales in timpul verii (perioada calatoriilor) si cu precadere in momentul marilor pelerinaje. Daca in 20 i.C. Irod a hotarit sa mareasca Templul, el a facut-o cu siguranta din ratiuni politice: doreste sa fie bine vazut de poporul sau. Dar evreii nu ar fi acceptat aceasta decizie, care trebuie sa le fi pus multe probleme de ordin ritual si dificultati in mentinerea cultului, daca acest lucru nu ar fi corespuns unei nevoi efective. F 21,26 ne da de inteles ca pentru a aduce o jertfa este necesara o programare prealabila; este adevarat ca F 26,16 sugereaza ca Paul ar fi sosit in momentul unui pelerinaj, dar putem totusi concluziona spunand ca preotii nu somau!

Israelitul care vrea sa aduca o jertfa incepe prin a intra in Templu, prin a cumpara animalul sau animalele pe care vrea sa le ofere, precum si faina si uleiul necesare practic pentru toate

ofrandele. Apoi patrunde in cea de-a doua incinta si merge in curtea lui Israel. Se prezinta la un preot, usor de recunoscut dupa tinuta sa speciala (haine de in alb). Acesta il Conduce, prin curtea preotilor, pe care intr-o asemenea imprejurare un laic o poate traversa, la picioarele altarului. Daca, in Vechiul Testament, cel care aducea jertfa injunghia el insusi victima, este sigur ca in sec. I e.n. acest rol ii apartine preotului, cu exceptia ritului mielului pascal, jertfit de catre capul familiei, deoarece, dupa Filon, intregul popor este ridicat in aceasta seara la demnitatea sacerdotala. Apoi animalul este jupuit, transat, iar partile sunt utilizate dupa prescriptiile legii. Aceste rituri sunt insotite de rugaciuni sau binecuvantari care insa ne-au ramas necunoscute. O femeie sau un necircumcis pot cere sa se aduca o jertfa, dar le este interzis sa patrunda in mijlocul Templului: ei nu pot insoti si ajuta preotul. CERCURILE DE SFINTENIE

Pana acum am vorbit de amplasari precise, despre curti (a femeilor, a israelitilor..) sau despre limite clare. Aceste delimitari se bazeaza, in profunzime pe conceptia iudaica despre sfintenie. Caricaturizand putin, am putea spune ca, pentru Israel, numai Dumnezeu este Cel Sfant Cel Pur, Cel Separat, Cel Perfect; prin natura lor, omul si creatia in general constituie profanul impurul, banalul, imperfectul. Printr-o simpla apropiere sau contact fiecare este capabil sa comunice o parte din ceea ce este; astfel omul poate comunica semenului sau propria impuritate dar nu si sfintenia sa. Dimpotriva, Dumnezeu comunica din sfintenia lui tuturor celor ce se apropie de El, o sfintenie din ce in ce mai difuza si mai slaba, pe masura ce ne indepartam de El Am putea reprezenta aceasta sub forma unor cercuri concentrice.

in centru se afla locul sacru prin excelenta, locul in care Dumnezeu a facut si-a odihnit slava (1 R 8,10): Sfanta Sfintelor. Urmeaza Sfanta: in care pot patrunde preotii. Apoi este altarul pe care sunt oferite toate jertfele si spatiul dintre altar si Sfanta, strict rezervat preotilor, apoi curtea preotilor in care au acces chiar si preotii inapti de cult (handicapati de orice fel). in a cincea si a sasea pozitie se afla barbatii adulti ai lui Israel si femeile. Gasim, in cele din urma paganii. Aceste cercuri se inscriu ele insesi intr-un context mai larg: in jurul Templului, spatiul sacru prin excelenta, se afla orasul Ierusalim, apoi tara lui Israel si in sfarsit restul universului.

Dupa starea proprie, circumcis sau nu, pur sau impur, omul poate avansa mai mult sau mai putin in aceste <grade> de sfintenie: atata timp cat ramane in limitele care ii sunt atribuite nu este nici o problema, dar daca le depaseste impuritatea sa <profaneaza> locul in care a intrat pe nedrept si rupe echilibrul voit de Domnul. La fel, cand Isus atinge un lepros pentru a-l vindeca, el afirma ca il purifica si ca ii daruieste sfintenia, in timp ce, pentru evrei, el nu face altceva decat sa primeasca impuritatea leprosului!

PROZELITI SI TEMATORI DE DUMNEZEUintre evrei si pagani exista un fel de clasa intermediara: pagani legati, mai mult sau mai putin, de iudaism.

Prozelitii, dintr-un cuvant grecesc insemnand a se apropia, sunt pagani care s-au convertit la credinta iudaica si ii accepta toate practicile, mai ales circumcizia. Ei nu sunt considerati evrei pe deplin, dar sunt tinuti sa respecte Legea in intregime. Acestia erau destul de numerosi in diaspora si, in vremea lui Matei, se pare ca unii rabini au cheltuit mult zel pentru a obtine convertiri (Mt 23,15); in Ierusalim, unul dintre Cei Sapte era prozelit (F 6,5).

Tematorii de Dumnezeu sunt de asemeni pagani atrasi de religia iudaica, dar care refuza anumite practici, in mod special circumcizia. Acestia vor ramane deci in mod legal pagani (cf.F 10,1-2).

SinagogaTemplul este locul ce polarizeaza intreaga viata religioasa, politica, economica a lui Israel. Dar o alta institutie - sinagoga - detine, in viata de zi cu zi, o mare importanta. Nu exista decat un singur Templu la care omul se urca in anumite ocazii (cel putin o data in viata, daca persoana locuieste departe de Palestina), dar si cel mai mic sat are sinagoga proprie: pana la urma, acolo se fauresc mentalitatea si pietatea israelitului.

Ca si termenul de biserica, cel de sinagoga pare ca acopera doua realitati: adunarea credinciosilor pentru rugaciune si edificiul material in care aceasta are loc. F16,13 ne da de inteles ca edificiul este secundar in raport cu adunarea.

ADUNAREAOriginile acestui tip de adunare nu ne sunt cunoscute decat din surse literare care sunt obscure in special asupra acestui subiect. Pare sigur faptul ca trebuie sa-i cautam originea in timpul Exilului din Babilon (587-538). Acest dezastru national a constituit o incercare foarte dureroasa pentru credinta lui Israel, provocand chiar apostazia unui anumit numar de evrei: distrugerea Templului si oprirea cultului li se pareau a fi dovada ca zeii babilonieni erau mai puternici decat Dumnezeul lui Israel. Dar alti evrei, pregatiti de propovaduirea lui Ieremia si mai ales, a lui Ezechiel care a trait impreuna cu ei in deportare, descopera un sens in ceea ce traiesc: Dumnezeu nu isi abandoneaza poporul, ci vrea sa il purifice. Daca cultul oficial este suspendat, meditatia asupra evenimentelor trecute si prezente si rugaciunea raman posibile. Credinciosii incep atunci sa se adune dupa cum pot pentru a se intari reciproc in credinta. Preotii au desigur un rol important si, in schimb, tot acest, efort de meditatie contribuie din plin la formarea <traditiei sacerdotale> si la intensa activitate literara din acea vreme5. Pentru aceasta reflectie, se intampla sa se adune la marginea orasului in care au fost deportati, pe o plaja, de-a lungul fluviului (Ps 137,1).

Obiceiul acestor intruniri a continuat oare in Palestina, dupa intoarcere? Evreii s-au ocupat mai intai de reconstruirea Templului si de restaurarea cultului. Dar in Palestina, aceasta miscare sinagogala pare sa se dezvolte sub impulsul lui Ezdra si Neemia, descrierea din Ne 8 fiind un frumos exemplu al unei asemenea intruniri. La randul lor, evreii ramasi in Babilonia si cei raspanditi prin lume (Diaspora) simt nevoia acestor adunari, indispensabile pentru mentinerea credintei in Domnul si pentru afirmarea constiintei de a apartine poporului ales. Miscarea se generalizeaza si, in sec. I al erei noastre, fiecare comunitate iudaica are sinagoga ei; orase precum Ierusalimul, Roma, Alexandria sau Antiohia poseda un mare numar (480 la Ierusalim dupa traditia rabinica), in aceasta perioada exista credinta ca aceasta institutie este la fel de veche ca si poporul insusi (F 15,21).

5 Vezi Cahier Evangile nr.15, p.45-55.

Desfasurarea cultului este centrata pe rugaciune si pe meditarea Scripturilor. Se incepe prin a recita Sema, Crezul poporului lui Israel, compus din trei pasaje biblice: Dt 6,4-9; 11,13-2 Num 15,37-41. Se afirma astfel in acelasi timp unicitatea lui Dumnezeu si legatura foarte puternica ce il uneste cu poporul sau. Urmeaza un anumit numar de rugaciuni, proclamate de catre responsabilul oficiului si caruia i se asociaza ansamblul asistentilor prin <Amin>-uri Rugaciunile vizeaza totodata nevoile curente ale vietii si marea dorinta a poporului: instaurarea erei mesianice. Talmudul ne-a transmis rugaciunea numita Smone Esre sau Cele optsprezece binecuvantari, dar codifica si elemente care nu existau intotdeauna in sec. I: unele dintre aceste binecuvantari sunt in mod cert posterioare daramarii Templului si cele doua versiuni cunoscute ale acestei rugaciuni nu sunt identice, astfel incat nu ne putem da seama daca in sec. I nu exista mai degraba o schema de rugaciune decat un text fix.

Urmeaza lectura Cuvantului lui Dumnezeu. Este intotdeauna un text din Torah (Pentateuhul nostru). Nu se pune problema recitarii acestui text pe de rost (de teama ca nu cumva sa se uite vreun cuvant din textul sacru!): trebuie citit in ebraica. Dar multi evrei nu mai stiu aceasta limba: lectorul se opreste si, dupa fiecare verset, un alt membru al comunitatii traduce in aramaica. Aceasta traducere este uneori literala, dar adeseori poate fi o parafrazare care face legatura cu alte pasaje biblice sau care introduce o intreaga teologie: este Targumul6. Orice barbat evreu adult, adica mai mare de doisprezece ani, are dreptul sa citeasca Torah. Desigur ca exista o anumita libertate in alegerea pasajului care urmeaza a fi citit, chiar daca in apropierea sarbatorilor se cauta texte care sa vorbeasca despre solemnitatea respectiva. Lista textelor pentru fiecare sabat nu va fi fixata decat mult mai tarziu.

Urmeaza lectura unui pasaj din profeti, dupa aceleasi principii, dar cu o posibilitate de alegere inca si mai larga. Textul profetic este adesea ales in functie de lectura din Torah, dar codificarea se va stabili mult mai lent. inainte sau dupa aceasta lectura intervine predica pe care orice evreu adult o poate face. Se pare ca adeseori ea consta intr-o parafrazare explicativa a textului biblic, presarata cu multe citate luate in afara oricarui context si inafara oricarei consideratii de ordin istoric. Aceste comentarii sunt in acelasi timp o proslavire si o glorificare aduse Celui Preainalt, o formare teologica a intregului popor si o invitatie de a trai dupa Lege. Apoi slujba ia sfarsit.

Aceasta actiune liturgica necomportand nici un element sacrificial, preotul nu detine nici un loc determinat, inafara de o binecuvantare care intervine in finalul primei parti si care ii este in mod normal rezervata. Daca nu este prezent nici un preot, acesta este inlocuit de cel care prezideaza adunarea.

Orice evreu poate sa citeasca si sa comenteze, dar nu toti fac aceasta! Micul mestesugar sau taranul, care a trudit intreaga saptamana, de cele mai multe ori nu are competenta necesara pentru a vorbi si probabil ca este bucuros sa cedeze locul cuiva mai competent (carturar) sau unui personaj in trecere: poate ca acest oaspete detine o explicatie mai buna sau o prezentare diferita! Astfel, practic, scribii si fariseii sunt cei care anima aceste intalniri de rugaciune. Acest lucru le permite sa-si propage ideile si sa-si mareasca influenta asupra poporului. Fara sinagoga nu ar fi avut niciodata rolul si prestigiul pe care le au.

Pentru a celebra rugaciunea comuna trebuie sa existe cei putin zece barbati adulti liberi, altfel aceasta nu poate avea ioc. S-a intamplat ca aceasta prescriptie sa determine eliberarea anticipata a unui sclav evreu: fara acesta nu s-ar fi atins numarul minim!

CLADIRILEIn general sinagoga este o cladire rectangulara orientata catre Templu. Esentialul mobilierului se compune dintr-un dulap in care sunt pastrate cu grija sulurile Torei si ale

6 O definitie mai precisa poate fi gasita in Cahier Evangile nr. 14, p.26-32. in limba franceza exista o excelenta traducere a Targumului Pentateuhului de R. LE DEAUT (Col. Sources Crhetiennes, Cerf). Primul volum, Geneza, a aparut in 1978.

profetilor. Unele au banci de piatra de-a lungul peretilor; se pare ca oamenii se asezau pe jos sau stateau in picioare. Mt 23,6 face aluzie la scaunele rezervate notabililor, dar acest fapt nu este atestat in alte parti. Femeile si copiii sunt adesea separati de barbati printr-o simpla bara de lemn; in unele cazuri, pentru femei este construita o tribuna. Sinagogile din sec. al II-lea si al III-lea d.C. au peretii bogat ornamentati si solul impodobit cu mozaicuri7, dar nu se stie daca era la fel si in sec. I.

Aceasta cladire era utilizata la maximum si nu numai pentru oficiul de sabat; devine foarte repede locul de educare a copiilor si tinerilor: in multe sate aici se face scoala; in centrele mai importante se construiesc sali de clasa in jurul incaperii centrale. La Ierusalim s-au descoperit ruinele sinagogii alexandrinilor care slujea la primirea pelerinilor veniti la Ierusalim si continea in acest scop un han si o instalatie de bai. Astfel, sinagoga poate avea dimensiuni foarte diferite. Dar ramane mereu <casa invataturii>.

Cui apartine aceasta cladire? Se pare ca in mod normal comunitatii locale, fiecare participand la construire si intretinere. Dar se poate intampla ca ea sa fie proprietatea unui individ, sau ca, fiind construita de cineva, sa fie daruita apoi comunitatii. Aceasta explica diferentele de dimensiuni si ornamentatii dintre cladiri.

Sarbatorile

in Israel, trei sarbatori joaca un rol important; acestea sunt momente in care poporul tine sa se adune pentru a manifesta solidaritatea ce-i uneste pe membrii sai si pentru a celebra marile interventii ale Domnului, eliberatorul poporului sau: acestea sunt cele trei sarbatori de pelerinaj, Pastele, Rusaliile si Corturile. <De trei ori pe an, ne spune Deuteronomul, sa se infatiseze toti cei de parte barbateasca inaintea Domnului Dumnezeului tau la locul pe care-l va alege El: la sarbatoarea azimelor, la sarbatoarea saptamanilor si la sarbatoarea corturilor, dar nimeni sa nu se infatiseze inaintea fetei Domnului cu mainile goale> (Dt 16,16). Aceste sarbatori par sa fi fost la inceput celebrari legate de ritmul naturii: primavara nomazii ofera divinitatii intaii-nascuti din turmele lor (pastile) si taranii sedentari cele dintai roade ale secerisului (sarbatoarea azimelor); sarbatoarea saptamanilor se situeaza in timpul verii, la sfarsitul secerisului graului iar cea a Corturilor, toamna, dupa culesul fructelor. De-a lungul secolelor, aceste sarbatori au fost <istoricizate>, adica fiecareia i s-a alaturat un eveniment istoric, dupa cum vom vedea8.

in sec. I, fiecare dintre aceste sarbatori dureaza o saptamana intreaga, fara a socoti durata drumului - de la cateva ore la de doua ori patru zile -, pentru cei care locuiesc in Galileea Superioara. Se calatoreste pe jos, in caravane care grupeaza pelerinii din unul sau mai multe sate: astfel se risca mai putin aparitia unor surprize neplacute din partea talharilor!

Ar fi utopic sa ne gandim ca toti evreii participa in mod efectiv la aceste trei pelerinaje. Pentru cei din Diaspora acest lucru este de negandit; pentru taranii galileeni nu este imposibil, dar este foarte costisitor in timp si bani, cu atat mai mult cu cat Azimele si Corturile cad in plina perioada de recolta, aceasta fiind mai tarzie in Galileea decat in Iudeea. Astfel, sarbatoarea cea mai frecventata este cea a Pastilor.

SARBATOAREA PASTILORDe aceasta sarbatoare agricola a fost legata amintirea eliberarii din Egipt. Apoi, cu timpul, cu aceasta ocazie se va celebra <aniversarea> marilor evenimente fondatoare si eliberatoare ale lui Israel: crearea lumii, realizarea fagaduintei de descendenta facute lui Abraham, eliberarea din Egipt si eliberarea (viitoare) mesianica. (Vezi <poemul celor patru nopti>, extras din Targumul Exodului si citat in Cahier Evangile nr.25, p. 10).

7 Vezi reproduceri in Biblia si Tara Sfanta nr. 130.8 Vezi R. de VAUX, Les institutions.. II, p.383-413.in timpul Pastelui, se adunau 180000 de pelerini intr-un oras ce numara poate 25000 de locuitori, dar mai probabil intre 45 si 500009. Toti acesti pelerini neputand fi cazati in Orasul Sfant, acestuia- i se largeau limitele, in aceasta circumstanta ajungand sa cuprinda si satele de la periferie.

in seara de 14 Nissan, capii de familie (familie in sens strict sau grup de 10-15 persoane incluzand femeile si copiii) vin la Templu cu un miel pe care urmeaza sa-l jertfeasca. Cum in curtea israelitilor nu este suficient loc pentru a primi toata aceasta multime, exista trei <servicii se formeaza siruri in fata preotilor care au ca misiune recuperarea sangelui animalelor si purtarea acestuia la picioarele altarului in semn de ofranda catre Dumnezeu. Apoi fiecare se intoarce la ai sai unde jupuieste animalul si il pregateste, in acest timp, sotia a inlaturat din casa tot ceea ce s-ar putea asemana cu painea fermentata (adica facuta cu drojdie) si a pregatit azimi fara drojdie si <ierburi amare> (diferite salate). In acest moment incepe masa de sarbatoare. in timpul Exodului aceasta avusese loc in graba (Ex 12,11); de acum, ospatul are loc pe divane, dupa moda romana La aceasta masa de sarbatoare vinul nu poate lipsi: daca cineva este prea sarac pentru a-si procura Templul ii da atat cat sa-si urnele cele patru cupe reglementare, in timpul acestui ospat, familia canta psalmii de Hallel (Ps 113-118), tatal familiei sau cel care il inlocuieste pronunta binecuvantarile asupra cupelor de vin.

Copiii, surprinsi - sau prefacandu-se a fi - de acest ospat deosebit, luat la caderea noptii pun intrebari: <De ce toate acestea? De ce aceasta noapte este diferita de celelalte nopti?> Atunci tatal explica sensul diferitelor rituri si dezvolta mai ales interventiile lui Dumnezeu pentru poporul sau.

in ceea ce priveste saptamana care urmeaza, informatiile ne lipsesc: sunt zile de bucurie in fata lui Dumnezeu, in timpul carora fiecare se straduieste sa consume produsul celei de-a doua zeciueli; in Templu au loc adunari de rugaciune asemanatoare cu celebrarile sinagogale, cu lecturi in legatura directa cu sarbatoarea si mult mai lungi decat de obicei. Multi pelerini profita de aceasta ocazie pentru a oferi jertfe de comuniune, pentru a asculta scribi renumiti explicand un pasaj sau altul din Lege sau dand un sfat juridic. Animatia este atat de mare incat procuratorul roman, mereu grijuliu pentru mentinerea ordinei, paraseste Cezareea maritima pentru a controla situatia la fata locului: el se afla in primele balcoane din fortareata Antonia (daca nu din vechiul palat al asmoneilor) pentru a vedea ce se intampla in curtea Templului si pentru a interveni in cazul celei mai mici tulburari. Prezenta procuratorului si a intaririlor politiei pare cu atat mai necesara cu cat cu ocazia Pastelui sau a altor sarbatori de pelerinaj in Orasul Sfant vin personalitati politice sau diplomatice: Irod Antipa (cf. Lc 23,7), Agrippa, un ofiter al reginei Etiopiei (cf. F 8,27), regina din Adiabene care isi va construi mormantul la periferia Ierusalimului.. Aceste intruniri populare sunt totodata favorabile loviturilor zelotilor. Iar Iosephus ne semnaleaza ca principalele semne prevestitoare ale revoltei iudaice din 66 avut loc tocmai cu ocazia pelerinajelor.

RUSALIILE (PENTECOSTE)Dupa cum o indica etimologia greaca, aceasta sarbatoare incepe la 50 de zile dupa Paste (cf. Dt 16,9). Cartea Exodului o numeste sarbatoarea secerisului (Ex 23,16) sau a saptamanilor (34,22). Prin intermediul unei usoare modificari de vocalizare. unii o denumesc sarbatoarea fagaduintelor, intr-adevar, de celebrarea acesteia a fost legat Legamantul de pe Sinai; se pare ca in sec. I e.n. ea devenise sarbatoarea reinnoirii Legamantului (si fara indoiala ca nu din intamplare autorul Faptelor plaseaza pogorirea Duhului in aceasta zi)10.

La inceputul erei crestine, diferitele grupuri religioase nu erau de acord cu privire la data celebrarii acestei sarbatori, astfel incat unii, precum fariseii, incheiau sarbatoarea in momentul in care altii, precum esenienii sau autorul Cartii secretelor lui Enoh, abia o incepeau.

9 J. JEREMIAS, Jerusalem au temps de Jesus, p. 115-122. 10 Vezi Cahier Evangile nr.21, p.23-28.

CORTURILEPentru Iosephus este <cea mai sfanta si cea mai mare dintre solemnitatile iudaice> (Antichitati VIII, 100). Originea ei este rurala, ca si in cazul celor precedente: sarbatoreste sfarsitul culesului fructelor si are toate aparentele unei sarbatori a culesului viilor, cu bucuria si riscul betiei, pe care le presupune! <Dar Leviticul (23,43) denota o evolutie si o apropiere de istorie: sarbatoarea trebuie sa aminteasca faptul ca Dumnezeu le-a spus fiilor lui Israel sa locuiasca in colibe dupa iesirea din Egipt, inchinarea Templului lui Solomon coincide cu aceasta sarbatoare (1R 8,65-66) dandu-i astfel deja o legatura deosebita cu sanctuarul, loc al Prezentei si al ocrotirii divine. Dupa Targum, intr-adevar colibele trebuiau sa aminteasca de norii protectori ai epopeii din desert. Esdra (3,4) ne spune ca repatriatii au celebrat sarbatoarea imediat dupa reconstructia altarului, inainte chiar de a pune fundatiile noului Templu, iar Neemia (8,13-18) descrie o celebrare dupa ritualul din Lev 23,40-43 cu lectura zilei din Torah (cf.Dt 31,10)>11.

Acesta sarbatoare este cea mai spectaculoasa dintre toate pentru a o celebra, fiecare familie trebuie sa construiasca, in imediata apropiere a Ierusalimului, o coliba din crengi in care va locui timp de o saptamana. Existau unele rituri foarte populare, cum ar fi procesiunea preotilor, in fiecare dimineata, pana la Siloe, insotiti de tot poporul purtand ramuri (lulav), in sunetele sofarelor (corn lung de berbec folosit drept instrument muzical), libatia apei pe altar (cf. In 7,37), poate pentru a cere intoarcerea ploilor, procesiunea in jurul altarului si aprinderea a patru mari candelabre de aur in curtea femeilor (cf. In 8,12), candelabre care iluminau intregul oras.

ALTE SARBATORIAlaturi de cele trei mari sarbatori de pelerinaj, existau si altele precum Iom Kippur sau Ziua Ispasirilor (devenita celebra prin <razboiul de Kippur> din 1973). Se celebra cu cateva zile inainte de sarbatoarea Corturilor. Nu este o zi de bucurie, dimpotriva, de tristete si post, in care se cere lui Dumnezeu sa stearga toate greselile poporului sau; timp de 24 de ore evreii se abtin de la orice hrana si se aduna Ia Templu unde Marele Preot implineste in mod solemn ritul ispasirii pentru greselile sale si pentru cele ale poporului: este singura zi din an in care Marele Preot este obligat sa prezideze liturghia (inafara cazului in care este impur, dar pentru a evita acest lucru este tinut inchis in saptamana care precede!), singura zi in care patrunde in Sfanta Sfintelor pentru a depune o cadelnita si a stropi piatra, care a slujit altadata drept suport pentru Chivotul Legamantului, cu sangele berbecului oferit ca ardere-de-tot pentru greselile ascunse ale lui si ale poporului; in sfarsit, este ziua in care este dus in mod solemn in pustiu tapul Azazel, purtatorul tuturor pacatelor lui Israel. Riturile, deja descrise in Lev 16, sunt din belsug completate si amplificate in literatura veche. De notat ca teologia Scrisorii catre Evrei este construita pe acest rit (cf. Cahier Evangile nr. 16).

Ros Hasana este sarbatoarea Anului Nou. Celebrata cu 10 zile inainte Iom Kippur, este o sarbatoare austera ce pregateste pentru sarbatoarea iertarii.

inchinarea sau Hanukah, celebreaza, in decembrie, aniversarea purificarii Templului dupa victoria lui Iuda Macabeul din 164 i.C. (1M 4). Iosephus o numeste <sarbatoarea luminilor> (cf. In 10,22).

Purim sau Sortii comemoreaza eliberarea poporului povestita in cartea Esterei. Aceasta a devenit echivalentul <carnavalului>12.

11 R. LE DEAUT in Le Judaisme, Beauchesne, 1975, p.63. Aceasta scurta lucrare colectiva scrisa de trei specialisti R. Le Deaut, A. Jaubert, K. Hruby constituie o foarte buna introducere

la iudaism. 12 Pentru a cunoaste mai bine sarbatorile se poate citi R. MARTIN-ACHARD, Essai Biblique sur le fetes d’Israel, Labor et Fides, 1974, 167 p.

SabatulSarbatorile lui Dumnezeu (Lev 23,4) sunt, literal, intalniri anuale pe care Dumnezeu le da poporului sau pentru a sfinti timpul. Sabatul joaca acelasi rol, dar urmeaza un ritm saptamanal.

Originea sa este foarte complexa13. Legislatorii sacerdotali care l-au codificat in mod definitiv in timpul Exilului (Lev 23,3; Ex 31,12-17) au unit doua institutii distincte initial, dar amandoua foarte vechi: o zi de sarbatoare saptamanala si o zi de odihna obligatorie (in textele vechi - Ex 23,12; 34, 21 - aceasta zi de odihna nu este numita sabat). De ce acest ritm de sapte zile? Acesta pare legat de calendarul lunar al vechilor semiti din sudul Mesopotamiei, pentru care luna calendaristica nu era legata de fazele lunii, ci de pozitia acesteia in functie de constelatiile in care se afla in zori.

Valoarea religioasa a sabatului a fost dezvoltata in doua directii. Una insista asupra aspectului umanitar si social: omul, si mai ales sclavul, trebuie sa se poata odihni; acest aspect eliberator al sabatului este legat de eliberarea infaptuita de Dumnezeu in timpul Exodului (Dt 5,14-15; Ex 23,12). Sabatul a fost de asemenea legat de creatie: in cea de-a saptea zi, Dumnezeu a incetat (sa intervina) - literal - a facut sabat (Ex 20,11; Gen 2,2-3)14.

Practicarea sabatului a fost codificata din ce in ce mai strict de-a lungul timpului, tinzand uneori sa devina un fel de absolut ce subjuga omul. Isus nu va face altceva decat sa-i redea semnificatia primara atunci cand afirma: <Sabatul este pentru om si nu omul pentru sabat> (Mc 2,27).

RUGACIUNEA ZILNICAAdultii aveau datoria de a se ruga dimineata, inainte de orice activitate, si seara, intorsi spre Templul din Ierusalim, ei recitau o rugaciune de binecuvantare, apoi Sema, precum si primele si ultimele din Cele Optsprezece Binecuvantari sau Smone Esre care erau in mod cert deja in uz (Vezi Cahier Evangile nr.25, p.56-58).

SOCIETATEA IUDAICAPamantul ii apartine lui Dumnezeu care il daruieste poporului sau, toti fiind egali in fata lui... Au trebuit inventate institutii precum anii sabatici sau jubiliari pentru a aminti aceasta egalitate sociala deoarece, prin forta imprejurarilor, cultura, bogatia, meseria creau diferente. De altfel, pentru evrei legea civila nu este altceva decat Torah, Legea religioasa: cei care sunt pazitorii si interpretii ei, preotii si apoi scribii, carturarii, au deci, implicit, un loc mai important. <La alte popoare, scrie Iosephus, alte consideratii permit determinarea nobletei; la noi, dimpotriva, posesia preotiei este dovada unei origini ilustre> (Autobiografie 1,1). in aceasta trecere in revista a diferitelor categorii sociale vom incepe deci cu clerul.

13Excelenta punere la punct: P. GRELOT, Enquete sur le sabbatjuif, in Maison-Dieu nr. 123, 1975, p. 29-107.

14 in gandirea iudaica, Dumnezeu a lucrat singur timp de sase zile; in a saptea zi si-a incetat activitatea, iar timpul este daruit libertatii omului de a conduce lumea; va veni o a opta zi in care Dumnezeu isi va incheia lucrarea. Nu din intamplare Musulmanii celebreaza cea de-a sasea zi, vinerea (Dumnezeu singur face totul), evreii pe cea de-a saptea (spatiu de libertate

daruit omului pentru a actiona), iar crestinii pe cea de-a opta, duminica (afirmatia ca Dumnezeu a inceput deja sa-si incheie lucrarea prin Mesia, Isus).

ClerulIN VARFUL IERARHIEI: MARELE PREOTOdata cu intoarcerea din Exil din 538 i.C., deoarece nu mai exista rege, Marele Preot a devenit treptat cheia de bolta a societatii iudaice. El raspunde de Lege si de Templu si este din oficiu conducatorul Sinedriului. El este singurul care poate sa se roage si sa ispaseasca pentru intregul popor, singurul care poate sa intre o data pe an in inima Templului, in Sfanta Sfintelor, pentru ispasire (cf. p. ), iar moartea Iui era considerata ispasitoare avand in vedere ca in acesta imprejurare criminalii erau gratiati.

Datorita functiilor sale, Marele Preot se bucura de o mare demnitate, ceea ce atrage dupa sine o situatie financiara confortabila: in fiecare seara, este cel dintai care ‚isi alege partea din ofrandele oferite Templului si destinate preotilor. Pentru el Templul este de asemenea o sursa de venituri; intr-adevar, era un centru comercial foarte important: datorita regulilor de puritate in vigoare pentru animalele care vor fi oferite ca jertfa, pelerinii sunt practic obligati sa cumpere victimele chiar din Templu; pe de alta parte, se cumpara mult lemn pretios, parfumuri si alte obiecte de lux, singurele vrednice de Domnul. Or, tot acest comert apartine familiei Marelui Preot sau este incredintat unor mari comercianti care se folosesc de <ciubucuri> pentru a castiga piata. Cum aceste mijloace nu sunt intotdeauna de ajuns Marelui Preot si familiei lui, uneori acesta mai utilizeaza si altele: isi insuseste cu forta pieile animalelor sacrificate care ar fi trebuit sa revina celorlalti preoti; merge in ferme pentru a fura zeciuiala care le este de asemenea destinata.. Sau se foloseste de intrigi, santaj, sau chiar de crima..

Ne indoim ca acest comportament favoriza popularitatea Marelui Preot, mai ales ca acesta este din ce in ce mai supus puterii romane. Seleucizii si apoi pompeii si-au permis sa numeasca un Mare Preot atunci cand locul acestuia era vacant, dar cel putin il numeau pe viata. Irod ce Mare si apoi procuratorii indrazneau sa il destituie dupa bunul lor plac: in vreme ce mai mult de un secol si jumatate (intre 200 si 36 i.C.) nu au fost decat treisprezece Mari Preoti, intr-un secol (din 36 i.C. pana in 67 d.C.) au fost douazeci si sase! Altfel spus, pentru a-si pastra locul, Marele Preot trebuia sa se faca placut printului. Totusi, dintre acesti 26 Mari Preoti temporari, 25 provin din patru familii, ceea ce scoate in evidenta puterea politica si economica a acestor familii si intrigile dintre ele! Acestea formau osatura partidului saduceilor (vezi p. ).

Marele Preot este ajutat in functiile sale de catre un anumit numar de functionari numiti conducatorii preotilor. Comandantul Templului, responsabil al cultului si al politiei in sanctuar si care il inlocuieste pe Marele Preot in caz de nevoie, conducatorii celor douazeci si patru de sectiuni saptamanale, cei sapte supraveghetori ai Templului, responsabili de toata intretinerea si cei trei trezorieri. Toate aceste posturi sunt ocupate de membrii familiei sau de prietenii Marelui Preot.

PREOTIIIn numar de aproximativ 7000, preotii sunt insarcinati sa ofere jertfele la Templu si sa intretina partea centrala. Dar nu este nevoie de atata lume pentru a satisface nevoile obisnuite ale cultului. Ei sunt deci impartiti in 24 de clase sau echipe slujind fiecare cate o saptamana, pe rand. in fiecare dimineata din aceasta saptamana se trageau la sorti cei care urmau sa joace un rol deosebit in cult (cf. Lc 1,9). Doar in timpul marilor sarbatori de pelerinaj sunt de serviciu in acelasi timp toate clasele: fiecare preot isi exercita deci functia la Templu timp de cinci saptamani pe an, iar restul timpului nu are nimic de facut, exceptand faptul ca uneori

poate juca rolul de consilier la tribunalul de langa domiciliul sau, atunci cand se judeca un caz care cere prezenta unui preot (vezi Cahier Evangile nr.18, p. 41).

Acest cler este sarac. Veniturile sale sunt constituite din doua elemente: partea luata din jertfe (timp de cinci saptamani pe an) si zeciuiala. Dar, de multa vreme, unii evrei uitau sa o plateasca si, de altfel, nu prea vedem cum ar fi putut s-o achite micii agricultori zdrobiti de fisc sau zilierii. Este probabil ca nici cei marginalizati din cauza meseriei lor dispretuite sa nu se grabeasca sa ofere 10% din veniturile lor! Astfel, pentru a supravietui, preotii trebuie sa-si gaseasca o meserie: ei sunt tamplari, taietori de piatra (Irod cel Mare a trimis o mie dintre ei pentru formare profesionala accelerata inainte de marirea Templului), comercianti, macelari (meserie pe care o practica toti in timpul cultului).. Unii fac studii si devin scribi.

Foarte apropiati de poporul de rand, atat prin venituri, cat si prin conditiile de munca si de viata, adesea nu mai instruiti decat acesta, ei ii impartasesc ideile. In momentul razboiului iudaic se pare ca multi vor face cauza comuna cu zelotii: sperau ca plecarea romanilor le va aduce un mic venit si un statut social.

Aceasta preotie este ereditara; se transmite fiilor, cu doua conditii: ca sotia sa fie o evreica adevarata si nu o bastarda, iar fiul sa fie normal, fizic si mental.

SINEDRIUL Marele Sinedriu (din grecescul synedrion, sedere impreuna) este instanta suprema a lui Israel Originile lui provin in mod cert din epoca persana, iar primele atestari din timpul domniei lui Antioh al III-lea (223-187). A fost instituit in timpul lui Ioan Hircan (134-104).

Ca si in cetatile elenistice, este vorba despre un sfat care il asista pe Marelel Preot, conducatorul suprem al poporului si conducatorul acestui sfat. Este alcatuit din 71 de membru: batranii, marii preoti depusi, preotii saducei si, din ce in ce mai frecvent, scribi farisei.

Irod cel Mare ii va limita puterile, dar sub ocupatia romana puterea i-a fost restituita si chiar largita. Fiind curte de justitie, judeca delictele impotriva Legii, fixeaza doctrina si, in cele din urma controleaza intreaga viata religioasa. S-a discutat mult, fara a se ajunge la o concluzie, pentru a se sti daca, in vremea lui Isus, Sinedriul avea puterea de a condamna la moarte, in orice caz, pentru a putea pronunta o condamnare la moarte, erau necesare doua sedinte la un interval de 24 de ore. El dispunea de o garda (cf. In 18,3.12).

Dupa catastrofa din 70 d.C., acesta se va reconstitui la Iamnia, dar va fi o institutie total diferita in ceea ce priveste competenta si spiritul sau.

in intreaga Palestina existau mici sinedrii alcatuite din trei membrii, unul fiind judecatorul (Mt 5,25).

LEVITIILevitii sunt adevarati sub-proletari ai Templului. Ei sunt in numar de aproximativ 10000 impartiti la randul lor in 24 de clase, cu cinci saptamani anuale de serviciu. Dar veniturile pentru acest serviciu par inexistente: ei nu au avut niciodata dreptul la partea oprita din jertfe iar zeciuiala care altadata le era rezervata (Num 18,8-32) le-a fost confiscata, nu se stie prea bine cand, in beneficiul preotilor, inafara serviciului lor, acestia practica, precum preotii, meseriile cele mai variate.

In Templu ei sunt imparati in doua grupuri: leviti muzicanti care sunt asezati intre curtea levitilor si cea a preotilor si anima liturghiile prin cantul si instrumentele lor si levitii portari

care intretin si curata Templul (inafara de curtea preotilor), controleaza accesul in diferitele cercuri ale sanctuarului, asigura paza si protectia in sanctuar. Aceste doua grupuri sunt riguros despartite deoarece, in principiu, cel care ar indeplini munca unui alt grup ar fi pasibil de moarte! in perioada care ne intereseaza fiecare din grupuri incepe sa ceara o promovare sociala, lucru care va reusi in 64 d.C.: muzicantii vor avea dreptul la haina distinctiva a preotilor, in timp ce portarii vor putea invata imnurile ca si muzicantii. Aceasta promovare acordata de Agrippa al II-lea care dorea sa diminueze importanta preotilor este rau primita de poporul ostil oricarei schimbari.

PoporulPreotii si levitii formeaza unul din cele douasprezece triburi ale lui Israel, acela care este consacrat lui Dumnezeu. Celelalte triburi - sau ceea ce mai ramane din ele - formeaza ansamblul poporului, foarte diversificat din punct de vedere social.

BATRANIICuvantul batran acopera situatii foarte diferite, asa cum se intampla si cu termenul de ales sub pana ziaristilor de azi. Nu exista aproape nici un raport intre conducatorii unui sat care traiesc ca toti ceilalti si micul grup de batrani care fac parte din Sinedriul de la Ierusalim. Pe noi ne intereseaza acum acestia din urma: ei formeaza aristocratia laica a lui Israel, b aristocratie redusa ca numar, dar foarte bogata datorita marilor proprietati (care totusi nu sunt comparabile cu latifundiile romane) sau comertului; in 66 d.C., trei dintre acesti batrani se lauda ca sunt capabili sa aprovizioneze singuri Ierusalimul cu grau, orz, vin, ulei, sare si lemn, timp de 21 de ani.

Acesti mari proprietari si comercianti au in mod necesar legaturi cu principala piata, adica cu Templul si conducatorii acestuia, marii preoti. Au de asemenea legaturi si cu puterea romana care stie sa si-i apropie dandu-le posturi de consilieri si deci o anumita putere. Pentru Roma, acesti consilieri sunt excelenti administratori ai impozitelor indirecte: averea proprie reprezinta garantia ca oricum impozitul va intra in vistieriile imperiului; in schimb, bine administrat, impozitul devine sursa de venituri suplimentare pentru administratori. Notabilul care refuza acest serviciu devine mai intai obiect al unor presiuni amicale, apoi de santaj si eventual i se confisca proprietatea! In caz de opozitie in fata puterii se risca chiar viata: Irod a ucis 45 de notabili care se asociasera impotriva lui inainte de urcarea sa pe tron; aceasta practica nu este necunoscuta romanilor, dar adeseori se multumesc sa exileze si sa confiste bunurile!

Acesti batrani in zadar au avere si sunt <primii in demnitate> caci Ie lipseste totusi un lucru ce reprezinta culmea slavei in Palestina: accesul in Templu care este rezervat fiilor lui Levi. Datorita imposibilitatii de a cumpara preotia, ei aduna faramele: familiile cele mai bogate si mai ales cele mai vechi pastreaza cu gelozie privilegiul de a oferi, in anumite zile, lemnul necesar sacrificiilor si in primul rand, printr-o derogare exceptionala, baietii din acesta aristocratie se pot alatura levitilor muzicanti pentru a acompania slujbele: in acest moment ei se afla intre curtea levitilor si cea a preotilor, pe cand in mod normal ar fi trebuit sa ramana in curtea femeilor.

Foarte legata de privilegiile sale, apropiata atat de marii preoti cat si de Roma, aceasta oligarhie este, dupa toate marturiile, de partea saduceilor. Se pare ca in Galileea, partidul irodienilor face si el parte din acest grup.

CLASA DE MIJLOCDetinem putine informatii referitoare la aceasta clasa sociala alcatuita din comercianti si mestesugari. Cele cateva informatii pe care le avem asupra situatiei lor financiare sunt mai degraba de domeniul legendei decat al realitatii, in mod global, prosperitatea lor depinde de Templu. Mestesugarii care lucreaza direct pentru acesta, brutarii, croitorii, fabricantii de parfumuri.. sunt foarte bine platiti. Unii se specializeaza in bibelouri pentru pelerini sau in obiectele de lux cele mai diferite, care sunt folosite in timpul sarbatorilor. Exista de asemenea si toate meseriile legate de primirea si gazduirea pelerinilor: pensiuni, restaurante, transportul si vanzarea marfurilor necesare.

La Ierusalim consumul trebuie sa fi fost foarte ridicat deoarece fiecare evreu era obligat prin Lege sa cheltuiasca aici cea de-a doua zeciuiala, bucurandu-se inaintea lui Dumnezeu (Dt 12,17-18). Chiar daca nu toti evreii se conformeaza acestei reguli (vezi p. ), ne putem gandi ca pelerinii tin sa se achite, fie ca vin din Palestina ori din alte regiuni. Aceasta suma trebuie cheltuita pentru hrana, imbracaminte sau parfumuri si obiecte de lux, dar nu poate sluji pentru ofrande si sacrificii: de remarcat norocul negustorilor din capitala, net favorizati in raport cu

confratii lor din provincie. Desigur ca teoretic aceasta zeciuiala poate fi adusa in natura pentru a fi consumata la Ierusalim, dar acest lucru este atat de complicat incat oamenii prefera sa-si vanda produsele proprii si sa vina in Orasul Sfant cu bani pentru a cumpara lucrurile necesare sau dorite cu o considerabila diferenta de pret: in oras preturile sunt mult mai ridicate decat la tara, cel putin de trei ori pentru smochine!

POPORULCu cat coborim mai mult in ierarhia sociala, cu atat si informatiile precise sunt mai rare: in intreaga literatura a lumii se vorbeste putin despre cei mici! Putem totusi deosebi cateva grupe

Micii proprietari de pamanturi se multumesc foarte adesea sa consume din propriile produse sau sa faca putin troc pentru ceea ce le lipseste: acest lucru evita taxele de piata. In ludeea si Samaria se pare ca domeniile sunt mici, de tip familial. Adesea doar intaiul nascut poate prelua ferma, ceilalti copii devenind muncitori sau expatriindu-se. In Galileea, domeniile par a fi mai importante; acest lucru este determinat de ratiuni istorice: pe la 150 i.C. toti evreii fugisera din aceasta provincie (1 M 5,23.45); paganii recuperasera terenurile marindu-si domeniile, dar cand Ioan Hircan a recucerit Galileea, acesti pagani au fost nevoiti sa se converteasca sau sa plece.

Mestesugarii, sau mai exact cei care lucrau pe cont propriu inafara unei exploatari agricole, ne sunt foarte putin cunoscuti. Este sigur ca mare parte din aceste meserii sunt foarte prost vazute, chiar dispretuite. Dupa izvoarele rabinice vechi, tabacarul <pute> atat de tare incat isi pierde intreaga demnitate pana acolo incat sotia se poate desparti de el atunci cand doreste (unul din rarele cazuri in care sotul poate fi constrans la divort); tesatorul este atat de mincinos incat nu este admis sa depuna marturie, cum nu sunt admisi nici femeia sau sclavul; pastorul este considerat hot, el pentru hrana proprie, iar turma pentru ca merge prea des pe pasunile altora medicul practica o medicina de clasa, neglijandu-i pe cei saraci si fara bani.. Lista meseriilor rele este atat de lunga incat ne lasa impresia ca ramane prea putin loc pentru meseriile bine vazute15.

Muncitorii si zilierii: cel care a avut o recolta proasta sau si-a condus rau afacerea sau a fost depasit de concurent si astfel si-a pierdut independenta, este constrans sa intre in serviciul unui patron, fie cu ziua - dar in acest caz va avea o situatie extrem de precara -, fie, intr-o maniera mai stabila, ca muncitor agricol intr-o exploatare mare sau medie; de asemenea poate lucra intr-o intreprindere de transport sau la un mare mestesugar, sa intre ca servitor la un

notabil sau la curte sau, in cele din urma, sa se angajeze pe unul din marile santiere de constructii .

Tot acest popor de jos formeaza partea importanta a lui Israel, muncitori cu venituri marunte, dispretuiti de casta carturarilor si fariseilor si numit: ham ha’aret, poporul pamantului cei inculti... Totusi, o mare parte din scribi practica aceste meserii umile, iar poporul este principalul sprijin al fariseilor deoarece el resimte in modul cel mai dureros greutatea ocupatiei romane: sufera cu rabdare asteptand interventia eliberatoare a lui Dumnezeu.

NEVOIASIIDin pacate se intampla de asemenea ca unii oameni, drept urmare a unor proaste afaceri, a accidentelor sau a bolilor, sa ajunga incapabili de munca: mai mult sau mai putin exclusi din comunitate, ei devin cersetori, hoti sau sclavi.

Cersetorii stau de preferinta la Ierusalim unde pelerinii sunt mai generosi; intr-adevar, o parte din cea de-a doua zeciuiala poate sluji drept pomana, opera foarte meritorie in fata Domnului. Printre acestia se gasesc foarte multi <leprosi>, adica toti aceia care sunt atinsi de o boala de piele si sunt considerati impuri.

15 Nu trebuie sa vedem aici conceptia greco-romana conform careia orice munca manuala este servila, ci convingerea scribilor ca numai studiul Legii conteaza: tot ce distrage este nefast, si, oamenii trebuie sa traiasca si, mai ales, munca este cinstita pentru ea insasi deoarece reprezinta participarea la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu.

Dar omul isi poate incerca norocul si ca hot, fie la Ierusalim, fie de-a lungul drumurilor unde-i va jefui pe calatorii imprudenti. Desi termenul de bandit ii cuprinde atat pe hoti, cat si pe zeloti, este de crezut ca hotii formau un grup in continua crestere in anii 60 d.C., profitand de instabilitatea politica. Deja pe la anii 35 i.C., acesti hoti il deranjau atat de tare pe Irod incat acesta a pornit un adevarat razboi impotriva lor.

Sclavii evrei. Hotul care este prins si nu poate rambursa obiectele furate sau evreul care a luat cu imprumut si nu poate plati este nevoit sa-si piarda libertatea devenind sclav. Pot deveni sclavi doar barbatul israelit adult si fata mai mica de 12 ani, dar nu fiul sau sotia. Fiica este eliberata la 12 ani daca nu este luata in casatorie de catre stapan, ceea ce suprima imediat sclavia. Barbatul este sclav pentru o durata maxima de sase ani (vezi anul sabatic). Stapanul il cumpara pentru o suma ce variaza intre l si 10 mine (de la 100 la 1000 de zile de salariu). Sclavul evreu este juridic egal cu fiul major al stapanului; in ceea ce priveste hrana, locuinta si imbracamintea, el trebuie sa fie tratat la fel cu stapanul, care, in plus, este obligat sa intretina familia sclavului; muncile prea umilitoare ii sunt interzise, de exemplu: sa spele picioarele stapanului, sa-l dezbrace inainte de baie sau Chiar sa-i duca apa de toaleta la baia publica. Pana la urma, sclavul evreu seamana mai mult cu un muncitor respectat, sigur de slujba sa, care isi vinde forta de munca pentru sase ani. Desigur, nu mai este liber, dar poate, daca mosteneste sau descopera o comoara, sa se rascumpere atunci cand vrea. Evident, aceasta nu are valoare decat daca stapanul insusi este evreu; stapanul pagan are alte principii, in mod normal mai dure, dar familia unui evreu vandut unui pagan are datoria stricta de a-l rascumpara.

Sclavul pagan poate deveni de asemenea proprietatea unui evreu, dar atunci statutul sau este cu totul diferit: este cumparat pentru intreaga viata platindu-se pana la 100 de mine, in functie de calitatile sale; de obicei valoreaza 20. Este in proprietatea totala a stapanului: deci nu poate poseda nimic si tot ceea ce ar putea gasi sau primi ca despagubire pentru o accidentare apartine stapanului: se afla in imposibilitatea de a strange bani pentru a se rascumpara, in timp ce acest lucru este posibil la romani. Stapanul poate trata acest sclav dupa bunul sau plac si ii

poate cere tot ce vrea; singurele limite ale acestei puteri sunt anumite mutilari aplicate sclavului, care atrag dupa sine eliberarea imediata, si uciderea voluntara a sclavului care este considerata drept crima si urmarita ca atare. Totusi, din motive de puritate rituala, un pagan nu poate locui impreuna cu un evreu pios si mai ales nu-i poate pregati mesele sau servi la masa: stapanul are deci un an, incepand de la cumparare, pentru a-si circumcide sclavul (si este neaparat necesar ca acesta sa accepte!) sau sa-l vanda unui pagan. Aceasta circumcidere nu il asimileaza unui sclav evreu: ea ii suprima numai impuritatea fundamentala, intr-adevar, conditiile de munca si de viata raman aceleasi, caci sclavul este dispensat de toate actele religioase care au loc intr-un moment precis al zilei sau al anului (rugaciunea la rasaritul soarelui, pelerinaje.. ) si de toate poruncile pozitive (<Trebuie sa..>), caci toate aceste precepte ar impiedica utilizarea lui. Dimpotriva, anumite reguli care nu impiedica munca, precum rugaciunea dupa masa, sunt obligatorii. Singura mare achizitie obtinuta prin circumcizie este dreptul la odihna sabatica pe care stapanul este tinut sa o acorde16.

SCRIBII (CARTURARII)Nu foarte numerosi, dar avand o greutate sociala considerabila, scribii ar putea fi plasati dupa batrani. Dar dat fiind faptul ca acestia sunt recrutati atat din randul preotilor sau al batranilor, cat si din cel al muncitorilor cu ziua, ei scapa unei clasificari sociale precise, in mare parte sunt laici.

Acesti scribi sunt in primul rand specialisti ai legii. Daca preotului i se cere mai ales sa ofere sacrificii Domnului (am putea spune, sa fie un bun macelar in Templu), scribului i se cere sa explice si sa actualizeze Legea in functie de noile timpuri si de problemele concrete care apar; se asteapta de asemenea de la el sa fie un indrumator spiritual pentru interiorizarea din ce in ce

16 in acest contex s-ar putea citi In 13.

mai profunda a credintei in Dumnezeu sau pentru a trai mereu mai bine dupa vointa lui. Scribul este recunoscut ca fiu spiritual si, in acelasi timp, ca urmas al vechilor profeti pe care Dumnezeu nu ii mai trimite: exista convingerea ca timpul profetilor a incetat pana la venirea Profetului mesianic al timpurilor de pe urma. (Titlul de profet atribuit lui Ioan Botezatorul sau lui Isus arata ca pentru evreii secolului I incepuse era mesianica).

Cunostintele lor scripturistice si competenta lor juridica fac din scribi niste personaje indispensabile din diversele sfaturi si tribunale: fara ei ar fi imposibila dezlegarea echitabila a cazurilor dificile. De altfel, datorita acestei competente si circumstantelor politice (vezi p.), in sec. I ei au devenit numerosi in Sinedriu. Cercetarile lor, bazate pe o credinta profunda care anima o intreaga viata morala, ii plaseaza mai degraba de partea fariseilor care sunt fericiti sa gaseasca in ei oameni siguri din punct de vedere doctrinar. Exista deci relatii stranse intre aceste doua grupuri, dar ele nu trebuie identificate: exista scribi saducei si scribi independenti. O data intrati in Sinedriu, incetul cu incetul isi vor impune de aici propriile conceptii in fata intregului Israel si a saduceilor, inclusiv pe plan liturgic.

intr-o societate iudaica in care intreg edificiul social pare intepenit, determinat prin nastere (preot sau nu, evreu pur sau bastard, familie bagata sau saraca), scribii sunt dovada ca o promovare sociala este posibila: Hillel incepuse ca cersetor inainte de a deveni unul din personajele cele mai celebre ale lui Israel; altii au sange amestecat: aceasta nu ii impiedica sa aiba o cariera prestigioasa si sa comande chiar regilor. De acum inainte, calitatile personale valoreaza la fel, daca nu mai mult decat ereditatea.

Scribii farisei vor merge si mai departe: straduindu-se sa extinda asupra intregului popor regulile de puritate care initial erau rezervate preotilor in functie, ei suscita o mare speranta

inlauntrul maselor: si ele pot fi aproape de Dumnezeu si deci sa aiba putere(a)17. Insistand asupra relatiei launtrice cu Dumnezeu si asupra unei vieti in conformitate cu credinta mai mult decat asupra cultului propriu-zis, scribii pregatesc Israelul mai ales pentru disparitia Templului si a preotiei. Dupa catastrofa din 70 d.C., ei devin in mod natural conducatorii poporului ales, iar preotia cedeaza locul rabinismului. Toata aceasta miscare se impamanteneste, iar fecunditatea ei este extrem de importanta inca din perioada evanghelica.

Dar nu este scrib oricine doreste: sunt necesare studii indelungate, o cunoastere perfecta a Legii si a tuturor traditiilor orale, dintre care unele sunt ezoterice, rezervate catorva studenti siguri; este necesara si o judecata dreapta, recunoscuta de ceilalti scribi. Este poate necesara si o <hirotonire>? in sec. al II-lea ea este obligatorie si se confera la varsta de 40 de ani. Atunci cand cineva este in mod oficial scrib sau invatator al Legii, „are dreptul la un vesmant special, semn al demnitatii dobandite; se bucura de intaietate in aproape toate adunarile si de un salut respectuos din partea tuturor: atunci cand un scrib trece pe strada, este normal ca oamenii sa se opreasca din lucru si sa se intoarca sa-l salute!

Astfel, scribul este cinstit la fel ca si Marele Preot, daca nu mai mult., dar onorariile lui nu sunt aceleasi! Caci, la fel cum Dumnezeu a daruit Legea lui in mod gratuit fiilor lui Israel, si scribul trebuie sa imparta gratuit invatatura si sfaturile sale. Trebuie totusi sa poata trai: i se da deci o retributie egala cu ceea ce ar fi castigat practicand meseria sa obisnuita, pe perioada in care serviciile sale sur folosite. Si cum, in general, meseria lui este umila, onorariile sunt pe masura insa aceasta nu exclude micile cadouri care sfarsesc prin a aduce scribilor batrani si renumiti un mod de viata ridicat.

FemeiaNu este usor de precizat statutul femeii in vremea lui Cristos; intr-adevar, multe informatii ne sunt transmise prin textele rabinice posterioare. Se pare ca antifeminismul ar fi

17 Nu trebuie sa judecam cele o mie si una de prescriptii rabinice potrivit mentalitatii omului modern: avem impresia ca ele inlantuiau, dar puteau fi un mijloc de eliberare.

crescut pe parcursul celui de-al doilea secol al erei noastre in iudaism, ca si in crestinism; inainte de aceasta data, era mult mai putin accentuat si este cunoscut succesul repurtat de farisei in mediile feminine in sec. I. Este deci periculos - in acest domeniu ca si in altele - sa extrapolam informatiile pe care le avem si sa spunem cu certitudine daca femeia, asa cum o prezentam aici, apartine doar secolului al II-lea sau deja celui dintai.

<Femeia se cumpara cu bani, contract si raporturi sexuale, constata un rabin. Sclavul pagan se cumpara cu bani contract si luare in posesie. Exista deci vreo diferenta intre cumpararea unei femei si cea a unui sclav? - Nu!> Acesta definitie prezinta bine pozitia femeii: ca si sclavul, ea depinde de stapanul-sot si foloseste Ia indeplinirea tuturor nevoilor lui; ea nu poate profita nici de veniturile de pe urma muncii ei, nici de ceea ce ar gasi; nu este supusa decat preceptelor negative sau generale ale Legii si nu celor care sunt legate de uri timp precis: altfel, cum s-ar mai putea ocupa de copii si de indatoririle de menaj? Daca nu ii este interzis sa se intereseze de Lege si de traditie, parintii sunt sfatuiti cu insistenta sa nu o invete prea multe, caci <acela care o invata Torah pe fiica sa, o invata prostitutia!>

Locul femeii este acasa, sa se ocupe de copii si de menaj si sa toarca lana in Iudeea sau inul in Galileea: textele prevad cantitatea minima pe care trebuie sa o toarca sau sa o teasa pe saptamana, cantitate diminuata in cazul alaptarii unui copil mai mic de doi ani. Ea nu trebuie sa faca nimic inafara casei si, daca este constransa sa iasa, trebuie sa pastreze anonimatul cel mai complet, de unde si portul valului. Daca, de exemplu, incepe o conversatie pentru a cere o informatie, trebuie sa i se raspunda cel mai scurt cu putinta; altfel nu trebuie sa i se vorbeasca

nici macar pentru a o saluta, in fata unui tribunal, ea nu poate fi admisa ca martor si cu atat mai putin ca judecator. La sinagoga, isi are propriul ei loc, dar oricate femei ar fi, daca nu sunt zece barbati adulti, este imposibila celebrarea oficiului.

Ea trebuie in plus sa accepte ca sotul ei sa-si imparta afectiunea cu alte femei, fie sotii ca si ea, fie concubine, fie chiar sclave. Sa notam totusi ca poligamia este foarte rara si aceasta in primul rand din motive economice.

Dar si femeia este fiica lui Israel, fapt care ii confera unele drepturi. Ea are dreptul Ia un minimum vital: sotul ei este obligat sa-i dea cele necesare pentru hrana, imbracaminte si bani de buzunar, in lipsa carora ea poate face plangere inaintea unui tribunal care, dupa o ancheta, va constrange eventual sotul la divort. Ea are de asemeni dreptul la demnitatea personala: daca ajunge sclava, sotul trebuie sa faca totul pentru a o elibera; daca este bolnava, el trebuie sa-i procure medicamentele necesare; in sfarsit, el nu-i poate impune angajamente contrare demnitatii si nu o poate obliga la prostitutie. In sfarsit, ea nu poate fi repudiata oricum: contractul de casatorie este totodata o frana pusa violentei barbatului si o garantie pentru femeie.

Aceasta este situatia juridica ce reiese din textele vechi, dar de fapt realitatea nu este asa de sumbra; mai ales la tara pot fi vazute femei ajutandu-si barbatii la munca campului, iar altele facand negustorie. Iubirea conjugala este departe de a nu fi apreciata si este in stare sa transforme toate legile, astfel incat in fata oricarei critici sau motiv de a se feri de femeie din literatura veche putem aseza o lauda diametral opusa.

Sa nu uitam nici diferentele care provin din situatia sociala, din posibilitatea de a avea sau nu slujitori sau slujnice, in anumite orase, faptul ca familiile iudaice traiesc alaturi de familii pagane de mentalitate greco-romana in care femeia are un cu totul alt statut este imposibil sa nu suscite probleme sau influente.

Copilul si educatiaAtat Vechiul Testament cat si literatura iudaica veche arata ca un copil este absolut esential pentru evrei: el este garantia ca poporul ales va continua sa existe, semnul perenitatii Legamantului si deci dovada binecuvantarii divine: a nu avea copii este un adevarat blestem (de care numai femeia este responsabila!) Trebuie deci ca o familie sa aiba cat mai multi copii cu putinta, iar familiile numeroase sunt mult laudate.

NASTEREA SI RITURILE EINasterea avea loc acasa18, cu ajutorul unei moase. Noul nascut era spalat, frecat cu sare si invelit in scutece. Apoi mama sau tatal ii dadeau numele; obiceiul de a astepta cea de-a opta zi nu este atestat inainte de Noul Testament (Lc 1,59; 2,21). Mama isi alapta copilul luni intregi, uneori doi sau trei ani.

Baiatul era circumcis la opt zile dupa nastere, in mod sigur, vechii evrei au imprumutat acest rit de initiere la casatorie de la semiti, atunci cand s-au instalat in Canaan. Dar taierea-imprejur a dobandit o semnificatie deplina abia in timpul Exilului babilonic, in momentul in care nu mai aveau aproape nici un mijloc de a-si afirma caracterul propriu. Ea a devenit semnul apartenentei la Dumnezeu si la poporul sau. Era practicata in casa de catre tata sau de catre un specialist.

Orice baiat intai-nascut apartine Domnului (Ex 13,2). De aceea, el trebuia <rascumparat>. Nu era prescris nici un loc anume pentru aceasta rascumparare; se facea in decursul lunii ce urma nasterii platindu-se 5 siclii de argint (Num 18,15-16).

Dupa 40 de zile, daca a nascut un baiat, si 80 de zile, daca a nascut o fata, mama trebuia sa se purifice (Lev 12,2-7). Aceasta purificare nu are nici o legatura cu impuritatea morala (in intelesul actual al cuvantului) pe care mama ar fi dobandit-o. Notiunea de <impuritate din Levitic este apropiata de cea de <tabu> iar <purificarea> se aseamana cu un fel de <desacralizare>.

EDUCATIACopilul este iubit de familie, dar aceasta nu inseamna ca este rasfatat. Dimpotriva, toate textele preconizeaza o educatie prin mijloace dure pentru <dresarea> unui salbatic incapabil de intelepciune sau de respect pentru Lege: exista convingerea ca aceasta intelepciune intra mai usor cu lovituri de bata!

in timpul primilor ani, mama este singura care se ocupa de copil. De la patru ani, situatia se schimba dupa sex: fiica ramane cu mama iar fiul este luat in grija de tata. Pentru unul ca si pentru celalalt incepe in acest moment ucenicia: meseria de bucatareasa - femeie de serviciu-viitoare sotie, pentru fiica si, de obicei, meseria tatalui, pentru fiu. Se poate intampla ca un baiat sa fie trimis in ucenicie la altcineva sau ca fata sa fie vanduta ca sclava, dar pentru aceasta trebuie asteptata varsta de sase ani. Dupa aceasta varsta, tatal nu mai este obligat juridic sa-si hraneasca copiii: ei trebuie sa fie in stare sa se descurce singuri19.

Educatia nu vizeaza numai invatarea unei meserii, ci consta mai ales in invatarea de catre copii a Torei. Si acesta este rolul parintilor. Dar aici este o mare diferenta intre fete si baieti Primele trebuie in mod evident sa cunoasca toate poruncile negative: <Sa nu faci..> si cele referitoare la conditia lor; dar in afara de acestea, cu cat sunt invatate mai putin, cu atat este mai bine. Fiul, dimpotriva, trebuie sa stie cat mai mult cu putinta pentru a cunoaste cat mai bine Legea si a-l slavi pe Domnul. Trebuie sa stie sa citeasca textul sacru si sa fie in stare sa-l interpreteze. Deoarece nu multi tati pot face ei insisi acest lucru, s-au inventat scoli doar pentru baieti; fetele dobandind totusi o formare gratie comentariilor din timpul slujbei sinagogale. Dupa o traditie iudaica, abia dupa 63 d.C., Marele Preot a hotarit sa fondeze in fiecare sat cate o scoala gratuita

18 in casutele din Palestina, in care toata lumea locuia in aceeasi camera (cf. Lc 11,7), este de presupus c nasterea nu avea loc in camera comuna; faptul ca, pentru a-si aduce copilul pe lume, Maria se retrage in singurul loc in care la tarani este liniste, in staul, este fara indoiala un lucru obisnuit.

19 in acest sens ar fi de citit pasionanta autobiografie a lui D. TULMAN, Va-t’en!, Stock, 1973, 464 p. Autorul arata ca acest tip de educatie era inca practicat in anumite medii evreiesti de la inceputul secolul nostru si ne vom putea da seama, observand din interior, care este mentalitatea iudaica.

pentru copiii mai mari de 6-7 ani; unii insa situeaza instituirea invatamantului public pe la 130 i.C, cel putin spre a pregati lectori pentru sinagoga20.

in aceste scoli baza invatamantului sunt Scripturile: acestea sunt repetate, iar invatatorul Ie comenteaza pentru ca elevul sa sfarseasca prin a le memora. Se utilizeaza procedeele mnemotehnice ale epocii, despre care evangheliile ne ofera nenumarate exemple: paralelism, antiteza, asonanta. Citind textul biblic se invata totul: calculul este invatat cu ajutorul duratelor vietilor Patriarhilor, geografia studiind razboaiele lui Israel, stiintele pornind de la o minune sau un fenomen. Biblia este cartea completa care cuprinde totul si este inutil sa se caute in alte parti ne spun rabinii celui de-al doilea secol al erei noastre.

INVATAMANTUL SUPERIORCa in toate tarile lumii, invatamantul superior este organizat cel dintai. Cu mult inainte de vremea lui Cristos, fiecare invatat (sau rabbi) era preocupat de formarea discipolilor si a viitorilor scribi care sa-si poata practica meseria in tribunale si sinagogi; Hillel avea aproximativ optzeci. in miscarea scribilor de orientare fariseica existau doua curente: unul mai rigorist si celalalt mai laxist in materie de puritate rituala; in scoala lui Sammai se cerea un an de stagiu pentru cunoasterea acestor prescriptii rituale, pe cand scoala lui Hillel se multumea cu 30 de zile.

Nu avem informatii privitoare la scolarizare inainte de distrugerea celui de-al doilea Templu (70 d.C.). Totusi, exista cu siguranta o preocupare pentru pregatirea unor oameni capabili sa faca lectura si predica in sinagoga. Dupa sec. al II-lea al erei noastre, informatiile sunt imbelsugate. Sunt oare unele din ele vechi? Sa exemplificam. Unele familii se organizeaza in grupuri de cinci sau sase si angajeaza un invatator pentru copii, in capitalele de regiuni se instituie un fel de scoli unde sunt obligati sa mearga toti tinerii intre 16 si 18 ani. Dar acest lucru pune probleme caci scoala se desfasoara din zori si pana la apusul soarelui: tinerii trebuie sa mearga pana acolo sau sa plateasca o gazda. Pe de alta parte, acesti tineri intre 16 si 18 ani nu sunt intotdeauna foarte docili: Talmudul ne spune ca <atunci cand profesorul se plangea de unul dintre elevi, acesta se revolta si parasea scoala>. in primul rand, se uita ca tinerii de aceasta varsta sunt in mod normal pe deplin inserati in lumea muncii si ca, inafara unei credinte foarte profunde sau a unei averi familiale care sa le permita intretinerea, ei erau obligati sa se gandeasca mai intai la hrana. Deci, practic, doar fiii familiilor instarite puteau primi aceasta invatatura, in vreme ce responsabilii lui Israel se ingrijeau mereu ca toti, inclusiv cei saraci si orfani, sa poata primi o educatie cat se poate de cuprinzatoare. Acest lucru va duce la crearea in toate satele de scoli gratuite pentru toti copiii mai mari de sase ani.

invatamantul superior este centrat pe discutie si argumentare intre studenti in legatura cu diferite interpretari ale textului biblic. Studiul limbii grecesti, limba internationala a epocii, este acceptat pana in sec. al II-lea al erei noastre (traducerile grecesti ale Scripturii numite ale lui Aquila si Teodotion sunt facute in mediu iudaic, dupa anul 70). Mai tarziu, acest lucru va fi prost vazut; conform gandirii scribilor, nu se va mai pune problema studiului filosofiei care ii perverteste pe tineri; in ceea ce priveste limba: <O poti studia daca gasesti un timp care sa nu fie nici ziua, nici noaptea>. in ceea ce priveste profesorul, aproape intotdeauna scrib, pentru ca transmit Cuvantul lui Dumnezeu, el trebuie respectat de catre elevii sai la fel ca Dumnezeu, intaiul Datator al Legii; parintii vin dupa el.

CasatoriaVARSTAPana la doisprezece ani copilul este minor si nu poate lua nici o decizie care il angajeaza cu adevarat, in acest moment trebuie sa se faca o distinctie intre baiat si fata.

20 Vezi R. de VAUX, Les Institutions.., p,85,

Dupa doisprezece ani baiatul devine major, el este tinut sa respecte Legea pe care o poate citi la sinagoga (mai tarziu, in acest moment va fi desemnat ca bar-mitva sau fiul poruncii).Este indemnat sa inceapa munca. <E1 trebuie in primul rand sa-si construiasca o casa, sa sadeasca o vie si apoi sa se casatoreasca>. Trebuie sa stranga cele necesare pentru a-si adaposti si hrani corect sotia si copiii. Se considera ca trebuie sa se casatoreasca intre 16 si 22 de ani, 18 ani fiind idealul <Cel Sfant -fie binecuvantat - are grija ca barbatul sa se casatoreasca cel tarziu la 20 de ani si este blestemat cel care nu a facut-o pana la aceasta varsta>. Unii carturari accepta si varsta de 24 de ani.

Fiica intre 12 si 12 ani si jumatate este o adolescenta pe care tatal trebuie neaparat sa o logodeasca deoarece, dupa aceasta varsta, ea devine pe deplin majora si poate deci accepta sau nu in mod liber proiectele tatalui. In timpul acestei perioade de adolescenta, tatal este cel care decide de drept si o poate face impotriva vointei fiicei. Totusi, este sfatuit staruitor sa-i ceara parerea si sa nu se impotriveasca dorintei ei exprese. Daca tatal a logodit-o sau a casatorit-o inainte de doisprezece ani, in ziua in care implineste aceasta varsta ea poate spune: <Ma consider ca fiind vanduta sclava si prin urmare astazi ma eliberez>. Si ea devine in mod efectiv libera.

in mod normal, tatal cauta o partida pentru fiica lui intre rude: acest lucru evita imprastierea bunurilor familiale; prezinta totodata avantajul ca viitorii soti se cunosc si au o mai mare sansa de a se intelege, intr-adevar, dupa o lege a rabinilor, este interzisa casatoria a doi tineri care nu s-au mai intalnit niciodata, de teama ca nu cumva, in ziua casatoriei, unul din ei sa spuna: <Ce am capatat nu e ce speram, asa ca nu mai vreau>.

LOGODNADin punct de vedere juridic, este actul esential care ii leaga definitiv pe viitorii soti si familiile acestora prin contractul de casatorie, fiind deci cu totul diferita de conceptia noastra moderna.

Acest contract este un act oficial care stipuleaza: - modul in care vor fi impartite cheltuielile pentru sarbatorirea nuntii; - ceea ce viitorul mire trebuie sa dea tatalui fetei (pentru <cumpararea> fetei); - ceea ce, eventual, poseda fata ca bunuri proprii, putand proveni dintr-o mostenire sau despagubire in urma unui accident survenit dupa varsta de 12 ani; - dota pe care tatal o da fiicei lui; in fapt, bunurile proprii si dota sunt administrate de catre sot, care are putere deplina asupra veniturilor pe care acestea le-ar putea aduce; dar in cazul despartirii sotilor sau al mortii barbatului, sotia recupereaza aceste bunuri sau echivalentul lor; - in cele din urma, zalogul casatoriei, inscris mai degraba sub forma de bunuri decat de bani. Aceste bunuri sunt rezervate sotiei: daca devine vaduva ele ii sunt atribuite, iar impartirea intre copii are loc abia dupa aceea daca este repudiata, sotul este obligat sa ii dea acest zalog, exceptie facand cazurile in care purtarea proasta a sotiei ar fi notorie...

Sa precizam cateva aspecte legate de acest contract.

Dota sau provizia tatalui pentru fiica lui reprezinta un lucru foarte important: aceasta este in fapt, mostenirea ei paterna. Din punct de vedere strict juridic, doar baietii mostenesc, intaiul-nascut primind parte dubla, dar fiicele trebuie sa primeasca o zestre. Textele precizeaza ca daca tatal a murit sarac, fratii, desi nu mostenesc nimic, trebuie sa munceasca pentru a strange o dota pentru surorile lor.

Valoarea diferitelor elemente ale contractului depinde de averea familiilor si de pretentiile reciproce. Tatal care isi iubeste fiica trebuie sa se intereseze in mod special de valoarea zalogului de casatorie si sa se asigure ca viitorul sot il poseda cu adevarat.

Cum barbatii din Ierusalim au luat in mare parte obiceiul de a da casa eventualei vaduve, o lege din sec. I stipuleaza ca, oricum, o vaduva va pastra pe durata vietii posesia casei sotului ei.

Dupa cum am vazut, pentru sot este o mare constrangere sa scrie un <bilet de repudiere deoarece este nevoit sa renunte la uzufructul bunurilor sotiei si la o parte din propriile bunuri (zalogul); daca unii parveniti isi pot permite acest sacrificiu <pentru orice motiv> (Mt 19,3), marea majoritate a evreilor ezita mult mai mult.

Logodna nu schima nimic din viata viitorilor soti: fiecare continua sa traiasca in propria familie ca si mai inainte, iar relatiile sexuale nu sunt bine vazute. Fiecare stie totusi ca este pe

deplin legat de celalalt si ca despartirea nu s-ar putea realiza decat printr-un bilet de repudiere, cu toate consecintele lui. Logodnicul care a primit deja zestrea o poate fructifica, in vreme ce logodnica nu are decat sa astepte cuminte, la ea acasa, dovedindu-si astfel fidelitatea. Aceasta perioada de logodna dureaza aproximativ un an si, dupa comentariile rabinilor, reprezinta desigur timpul necesar pentru ca fata sa devina fiziologic femeie si deci posibila mama: ei insista sa se astepte pana la al patrulea ciclu.

CASATORIASoseste in sfarsit momentul adevaratei intalniri si al vietii comune. Se stiu putine lucruri despre casatoria in sine, in sec.I. Pentru familie si anturaj este prilejul unor mari sarbatori. Se danseaza, se canta, inclusiv noaptea. Sotul merge sa-si ia sotia si sa o aduca la el, adica, cel mai adesea, in familia lui: aceasta sosire in familia sotului nu este intotdeauna usoara pentru mireasa, in viitorul imediat, este ultima zi a vietii ei cand are dreptul sa nu poarte val. Se pare ca nu exista o ceremonie religioasa speciala cu exceptia unei binecuvantari rostite de tatal miresei. Adevarata binecuvantare va veni odata cu copiii ce se vor naste din aceasta unire. Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu nu este avut in vedere: dimpotriva, se crede ca El insusi hotaraste toate casatoriile. Dar intreaga viata a evreului fiind orientata catre Dumnezeu, acest act eminamente uman este sacru prin el insusi, fara a fi nevoie de mai mult. In noaptea nuntii, tanara sotie nu trebuie sa uite in primul rand prescriptia din Dt 22,13-21, mereu in vigoare.

Prin casatorie, sotia trece de la o supunere totala fata de tata la o supunere cvasitotala fata de sot.

Copilnu poate poseda nimic;datoreaza respect tatalui si fratilor;ceea ce gaseste apartine tatalui;poate fi vanduta ca sclava;nu poate hotari nimic singura (angajamente)reprezentata in justitie de tata;mutilata sau deflorata: despagubirea apartine in mod cert tatalui.sotieposeda fara a dispune;datoreaza respect sotului;ceea ce gaseste apartine sotului;daca e sclava, sotul trebuie sa o elibereze;nu poate hotari nimic singura, sotul ii poate impuneangajamente;reprezentata de catre sot, inafara cazului in care eadepune plangere impotriva lui;mutilata: despagubirea este probabil pentru sot.Trebuie sa intervina vaduvia sau divortul pentru ca femeia sa-si dobandeasca in sfarsit autonomia si sa se bucure de libertate si de posibilitatea de a-si administra afacerile. Si mai trebuie ca veniturile sa-i permita sa traiasca! Daca nu, ea are de ales intre a se recasatori sau saracie, daca nu cumva, renuntand la val, devine prostituata.

Aceasta situatie globala explica bine locul limitat al femeii si in acelasi timp insistenta asupra vaduviei care se desprinde din Noul Testament.

DIVORTULSotul isi poate repudia sotia, in epoca rabinica se discuta mult asupra motivului din Dt 24, l: <daca i-a aflat vreun defect>. Scoala lui Sammai nu admitea ca motiv decat reaua putare sau adulterul femeii, iar cea a lui Hillel admitea motive mai putin serioase, cum ar fi faptul ca femeia a gatit prost o mancare sau chiar ca nu mai place barbatului.

Dimpotriva, femeile nu pot cere divortul, ipoteza din Mc 10,12 (care nu apare la Mt-Lc) este fara indoiala influentata de obiceiurile pagane.

GRUPARILE POLITICO-RELIGIOASEDupa caderea Ierusalimului in 70 e.n., iudaismul va supravietui datorita fariseilor, iar traditiile lor vor structura legea iudaica pana in zilele noastre. Din aceasta cauza apare uneori tendinta de a proiecta aceasta stare de lucruri in perioada dinainte de 70 gandind ca in perioada lui Cristos lucrurile erau la fel. Evangheliile risca sa adanceasca aceasta tendinta; desigur ca ele vorbesc si de saducei, de irodieni, de samariteni sau semnaleaza ca unul dintre ucenici, Simon este supranumit zelotul, dar singurii adversari seriosi pe plan doctrinar raman fariseii. O asemenea simplificare nu tine seama de tumultul de idei ce diversificau in acea vreme iudaismul. Iosephus vorbeste despre trei <secte> (sau curente de idei) prezentand in mod efectiv patru: fariseii, saduceii, esenienii si zelotii.

in fapt aceste grupari sunt foarte greu de definit, intr-adevar, pe de o parte, iudaismul se acomoda foarte bine cu divergentele destul de considerabile dintre membrii sai, cu conditia ca acestia sa mentina cateva adevaruri esentiale si sa accepte anumite practici. Astfel, de exemplu ucenicii lui Isus de la Ierusalim par sa fi fost destul de multa vreme considerati ca facand parte din poporul evreu: ei pastrau credinta in Dumnezeul unic, se bazau pe Scripturi, continuau sa se roage la Templu (F 3,1); formau deci, in sanul iudaismului, un fel de tendinta noua care este o data desemnata ca fiind secta nazoreilor (F 24,5). Pe de alta parte, doctrina acestor grupuri nu ne este foarte bine cunoscuta: cea a fariseilor este transmisa prin texte scrise tarziu: gandirea saduceilor ne-a parvenit doar prin intermediul criticii aduse de adversarii lor; miscarile baptiste s-au dezvoltat in paturile populatiei care in general nu lasa o literatura; doar esenienii, dupa descoperirea unor manuscrise incepand in 1947, ne ofera documente, dar a caror lectura prezinta multe dificultati.

Aici ne vom referi in primul rand la cele patru secte prezentate de Iosephus si vom adauga apoi cateva cuvinte despre samariteni si baptisti.

PUTINA ISTORIEOriginea primelor patru grupuri este legata mai mult sau mai putin de perioada macabeilor. Am prezentat deja aceasta istorie. insa este necesar sa amintim cateva detalii.

Din 333 in 198, evreii au trait in pace sub dominatia lagizilor din Egipt, in 198, regele seleucid al Antiohiei, Antioh al III-lea, aduce Israelul sub stapanirea sa si vrea elenizarea acestuia. Universul grecesc apare anumitor evrei ca o iluminare si este o invitatie de a iesi din <ghetoul> in care erau inchisi (1 M 1,11), de al trai altfel, de a face comert cu acest imperiu grecesc.. Dar poporul, temandu-se ca o data cu obiceiurile va disparea si credinta, nu ii urmeaza pe acesti noi profeti. Autoritarismul lui Antioh al IV-lea, care vrea sa impuna religia greaca interzicand circumcizia si practicile iudaice, provoaca revolta lui Matatia din 167. in 166, el este inlocuit de unul din fiii sai, Iuda supranumit Macabeul (Ciocanul?); acesta recucereste Templul care va fi purificat in 164 (sarbatoarea inchinarii). Dar razboiul militar si diplomatic va mai dura multa vreme, in 160, Ionatan ii urmeaza fratelui sau Iuda, iar in 143,

un alt frate, Simon, preia stafeta, in 142, acesta reuseste sa obtina independenta Israelului. Dupa asasinarea acestuia in 134, Ioan Hircan, fiul lui, preia puterea fondand astfel dinastia asmoneilor. in 104, fiul sau, Aristobul ii succede pentru un an la domnie, fiind urmat de fratele sau Alexandru Ianeus (103-76), care va lua titlul de rege. intre 76-67 domneste sotia acestuia, Alexandra, asteptand ca fiul lor, Aristobul al II-lea (67-63) sa atinga majoratul. Gelozia dintre Aristobul si fratele lui, Hircan al II-lea, va determina ocuparea Palestinei de catre romani (vezi p. ).

Dar trebuie sa revenim la un eveniment cu urmari foarte importante, in 152, se implineau sapte ani de cand locul Marelui Preot era vacant, inca din vremea lui David si Solomon, Marele Preot era ales dintre urmasii lui Sadoc (2S 8,17; 1 R 2,35). Legitimitatea era legata de apartenenta la aceasta dinastie sadocita. Or, in 175, Marele Preot Onias al III-lea fusese inlaturat de catre

Antioh al IV-lea si murise asasinat in exil. Fratele lui, Iason, a obtinut functia platind, dar foarte repede este inlocuit de Menelau, un preot necunoscut; este ales apoi Alkim, urmas al lui Aaron. La moartea lui, in 159, nu este inlocuit. Atunci Ionatan, deja conducator al rezistentei armate, reuseste in 152 sa se faca numit Mare Preot de catre Alexandru Balas, un pretendent la tronul Antiohiei. Ionatan era din casta preoteasca, dar nu din familia lui Sadoc, iar preotia Iui a fost considerata ilegitima de catre cei credinciosi traditiei. Fara indoiala in acest moment unii evrei piosi au inceput sa se separe de Macabei (vezi mai departe: farisei si esenieni). Dupa Ionatan, succesorii sai au continuat sa cumuleze cele doua functii: civila si religioasa.

Deci cele patru mari secte se vor naste intr-o ambianta tulbure. La inceput, toti evreii piosi s-au unit in jurul familiei Macabeilor din motiv religios: respingeau cu tarie apostazia pe care Antioh al IV-lea voia sa le-o impuna si pe care unii o acceptau pana acolo incat sa-si abandoneze toate obiceiurile iudaice, iar altii recurgeau chiar la chirurgie pentru a face sa dispara semnul apartenentei la Israel, circumcizia (1M 1,13-15). Pentru credincios, o asemenea lepadare de Legamant si de semnul sau tangibil nu poate decat sa atraga dupa sine respingerea poporului de catre Dumnezeu, adica o intreaga avalansa de nenorociri ajungand pana la pierderea pamantului sfant, asa cum vestisera profetii si cum o dovedise Exilul. Dupa cum bine arata 2M 6,12-17: trimitand persecutiile inca de la primele greseli, Dumnezeu a evitat apostazia intregului popor si o noua incalcare a Legamantului.

Dar ceea ce in principiu este clar pentru cei care, impreuna cu Matatia, <sunt zelosi pentru Lege si sustin Legamantul> (1 M 2,27) este mai putin clar in mod concret: fidelitatea fata de Lege impune oare un fixism absolut? Si daca se admite posibilitatea unei evolutii, pana unde se poate merge? De aici vor izvori diferentele dintre grupuri.

SADUCEIISe pare ca numele ii leaga de Sadoc: <saduceii se considera ca fiind detinatorii preotiei legitime dupa traditia din Ez 40,46, lucru revendicat si de „fiii Iui Sadoc” de la Qumran. ii putem considera drept urmasi ai clerului si ai aristocratiei din epoca macabeilor, deschisi fata de elenism si fideli dinastiei asmoneilor. Ei apar ca grup organizat in vremea lui Ioan Hircan (135-104) si intervin constant in viata politica a tarii mai ales prin intermediul Marelui Preot si al Sinedriului>21

Deci la origine sunt capii rezistentei in fata necredinciosilor, dar pentru a asigura victoria cauzei lor sunt nevoiti sa caute sprijin exterior si mai ales la romani, negociind in acelasi timp si cu adversarii lor directi mai degraba decat sa lase intreg poporul prada macelului. Aceste contacte ii deschid fata de civilizatia greceasca in care nu toate sunt rele si care apartine stapanitorilor. Istoria asmoneilor si a grupului saduceilor care ii sustin vadeste o influenta din

ce in ce mai mare a luxului si a gusturilor lumii elenistice; aceasta apare mai ales in comertul dintre Grecia si Palestina, comert important, fara de care Hircan al II-lea nu ar fi primit ca semn de recunostinta coroana de aur a Atenei si nu i s-ar fi ridicat o statuie in acest oras. Nici Ionatan nu va rezista in fata coroanei de aur pe care i-o oferea Alexandru Balas numindu-l Mare Preot; acesta era sigur ca astfel va face din el un prieten ale carui sentimente le-ar putea schimba (1 M 10,15-20).

Pe plan religios, ei au putere asupra Templului si deci asupra cultului si asupra Sinedriului pana in 76 I.C., data mortii lui Alexandru Ianeus. Spre sfarsitul vietii, el a inteles cat de periculos era sa guverneze bazandu-se doar pe un singur partid si i-a cerut Alexandrei sa faca loc partidului fariseilor. Aceasta va aduce in Sinedriu cativa scribi care, foarte repede, vor acapara intreaga putere religioasa. Saduceii vor putea reactiona cu atat mai putin cu cat conducatorul lor, Marele Preot, depinde total de puterea civila (asmonei, apoi Irod si procuratorii romani). Din aceasta cauza ei sunt intru totul desconsiderati de poporul de rand.

Credinta saduceilor, atat cat o cunoastem, se explica bine in acest context; ei sunt foarte legati de Pentateuh, dar numai de acesta; suspiciosi fata de Profeti si dispretuitori fata de Scrieri,

21 R. LE DEAUT, in Introducerea Bibliei, N.T., T. III, vol. l (Desclee), p.41.

ei considera ca erezii inovatoare toate traditiile noi, influentate de civilizatiile din jur si promovate de catre farisei. Astfel, ei tin sa-si arate fidelitatea fata de Dumnezeul Parintilor si al Legamantului, fidelitate ce reprezinta un atu considerabil in justificarea modului lor de viata. intr-adevar, ei neaga invierea bazandu-se pe conceptia traditionala despre o rasplata imediata si materiala: ei poseda bogatia si puterea pentru ca Dumnezeu ii binecuvanteaza si sunt drepti! A accepta existenta judecatii si rasplatii dupa moarte ar insemna a-si pierde siguranta: este inspaimantator sa traiesti intr-o lume in care <cei dintai vor fi cei din urma!>

Iosephus (care este un fariseu si nu-i iubeste) afirma ca <a disputa impotriva invatatorilor intelepciunii pe care ei o urmeaza trece in ochii lor drept o virtute> (Antichitati, 18,16): cu cat Legea este mai precisa si mai limitata, cu atat este mai larg spatiul in care aceasta nu se aplica, in care omul se bucura de o totala libertate. O aplicare concreta a acestor principii o gasim in regulile de puritate: saduceii considera ca ele nu sunt valabile decat in interiorul Templului. Acest lucru are doua consecinte: omul este liber in afara slujirii in Templu si liber de a avea contacte cu paganii (vezi atitudinea contrara a fariseilor dupa Mt 7,3-4); Duritatea, deci sfintenia, este rezervata celor care sunt adesea in Templu, adica conducatorilor preotilor: practic, poporul nu este avut in vedere de aceste reguli si i se pot cere tot felul de lucruri, mai ales corvezi.

in sec. I e.n., saduceii dau o impresie dezolanta : dupa Pompei, Roma le-a luat puterea politica si o parte din puterea religioasa (Marele Preot nu mai este ales de Dumnezeu dupa ereditate, ci de imparat, prin legatul acestuia); fariseii le iau autoritatea care le mai ramane: chiar si in domeniul propriu, cultul, ei sunt nevoiti sa urmeze propunerile fariseilor din cauza presiunii poporului.

Totusi, invaluiti in demnitatea lor de notabili, ei par a se ingriji pana la capat atat de popor, cat si de propriile lor afaceri: Iosephus ii arata adeseori intervenind pentru popor pe langa procuratori sau impotriva procuratorilor pe langa imparat. Este adevarat ca sunt constienti ca prosperitatea lor este legata de linistea poporului: ei sunt deci primii care vor sa opreasca orice miscare populara care ar risca sa atraga represalii. Ei au avut rolul principal in moartea lui Isus (cf. In 11,49-50). Cu toate acestea unul dintre ei a declansat catastrofa din 70, oprind in anul 66 jertfa pentru imparat. Au disparut in 70 odata cu Templul, singura ratiune de a fi care le ramasese.

ZELOTIIAbia odata cu rascoala iudaica din 66 d.C., Iosephus ii numeste <zeloti> pe cei pe care inainte ii numise <talhari> sau <banditi>. El recunoaste totusi ca exista o <secta> (pe care nu o numeste) sau uri grup organizat inca din anul 6 i.C. cand Iuda Galileeanul lanseaza o miscare de revolta impotriva recensamantului facut Quirinius in scop fiscal, cu privire la bunurile evreilor. Aceasta recunoastere tarzie ca <secta> marcheaza clar resemnarea responsabililor evrei: in aceasta perioada doar cei violenti pot salva ceea ce constituie insasi ratiunea de a fi a lui Israel.

insa in realitate, ca tendinta, aceasta miscare extremista are radacini foarte adanci in istoria poporului. Denumirea de zelot provine dintr-un cuvant grecesc ce indeamna a fi zelos pentru2 . Deja in perioada Exodului, preotul Finees (Pinhas) este infatisat ca fiind zelos pentru Dumnezeu (Num 25,6-13); aceasta miscare se dezvolta in epoca macabeilor si, incepand cu acesta perioada, <toate textele ne descriu zeloti de acelasi fel: rigoristi violenti care, dupa exemplul lui Finees, Ilie, Iehu si Matatia, ii executa fara mila pe cei care, in ochii lui, nu sunt credinciosi Legii lui Moise. Pentru zelotii din razboiul iudaic dusmanul nu mai este evreul apostat, ci romanul si colaboratorii lui. Asistam fara indoiala Ia o schimbare provocata de o situatie noua>23.

Atat in planul actiunilor concrete, cat si in cel al motivatiilor profunde, este vorba despre existenta de-a lungul secolelor a unei aceleiasi miscari: acesti oameni sunt foarte stricti cu privire la sfintenia Templului si la respectarea Legii si, prin urmare, sunt siguri ca Dumnezeu este cu ei;

22 Vezi Cahier Evangile nr. 26, p. 11.

23 J.A. MORIN, Les dieux deriners les Douze, in <Revue biblique> 1973, p.346s.

intr-adevar Domnul i-a daruit lui Israel un pamant, dar, in schimb, pe acest pamant sfant nu tolereaza nici o greseala, nici o incalcare a legilor din partea evreilor ori a ne-evreilor.

Evreii pot fi infideli pe plan religios; in acest caz zelotii, avand binecuvantarea preotilor, intervin printr-un linsaj imediat (moartea lui Stefan ar putea fi un exemplu, F 6,12s). Ei pot fi de asemenea infideli pe plan politic, cautand realizarea unor aliante cu ocupantul, romanul, mai degraba decat sa se increada doar in Dumnezeu. Si in aceasta situatie, zelotii reactioneaza, spre marele regret al lui Iosephus.

Ne-evreii si mai ales ocupantul trebuie eliminati mai ales daca isi manifesta prea mult stapanirea asupra tarii (prin recensamant) sau daca isi bat joc de institutiile religioase: un act de indiscretie al unui soldat roman si distrugerea prin ardere a unui sul al Legii de catre altul vor provoca pe la anul 50 i.C. tulburari care nu vor lua sfarsit decat o data cu razboiul. Ultima provocare va fi jefuirea Templului de catre procuratorul Florus (vezi p. ).

Astfel, in vreme ce saduceii si prietenii lor asmoneii au tradat cauza religioasa a macabeilor facand alianta cu cei mai rai dintre dusmani credintei, zelotii sunt campionii ortodoxiei si ai integrismului. O intelegere intre cele doua tendinte este imposibila, iar divergentele apar atat in plan geografic, cat si in plan social: zelotii sunt originari din Galileea unde se pot ascunde mai usor in nenumaratele pesteri si adesea sunt foarte saraci; ceilalti domnesc in Iudeea si mai ales la Ierusalim, unde isi au averile.

Din punct de vedere religios, zelotii au incredere absoluta in Dumnezeu si in institutiile voite de EI: Templul si Legea. Ei sunt convinsi ca prin actiunile lor de <curatire a nelegiuitilor> grabesc venirea imparatiei lui, a Mesiei lui; Dumnezeu este singurul stapan, dar nu actioneaza singur, ci are nevoie de oameni: cu cat omul este mai zelos pentru El, intelegand aici si planul politic si temporal, cu atat va fi mai bun!

FARISEIIFariseii isi fac o remarcabila intrare in istorie in vremea lui Alexandru Ianeus (103-76); ei indraznesc sa se opuna acestui rege Mare Preot care le reproseaza influenta asupra poporului; acesta a fost inceputul unui razboi civil de sase ani in timpul caruia mii de evrei au fost rastigniti de regele lor. Dar fariseii au iesit invingatori (vezi p. ) si au fost foarte influenti in timpul domniei Alexandrei.

In realitate originile lor sunt mai indepartate: pot fi legati de grupul de hassidim si de Esdra, Marele Preot. Hassidim sunt evreii piosi (intelesul cuvantului ebraic) care, in timpul restaurarii nationale animate de Esdra, sunt de parere ca numai reconstructia Templului, a zidurilor si a orasului Ierusalim nu este de ajuns, trebuie de asemenea reconstruita si o viata spirituala capabila sa anime aceste pietre, bazata pe studiul Legii pentru a cunoaste vointa lui Dumnezeu si pe rugaciune. Acesti hassidim sunt purtatorii, daca nu creatorii, a numerosi psalmi.

In timpul crizei macabeilor, acesti piosi nu par a fi unanimi: la inceput sunt de partea lui Matatia, dar inca din vremea lui Iuda Macabeul unii parasesc miscarea pentru ca, in ochii lor, lupta lui Iuda are deja un caracter mai mult politic decat religios.

Vedem infiripandu-se astfel diferentele dintre cele trei curente iudaice. Saduceii duc o activitate politica de compromis cu puterea pentru a recupera tot ce se poate; zelotii refuza orice compromis si lupta activ pentru alungarea ocupantului; fariseii, apropiati ideologic de cei din urma, refuza angajarea politica activa gandind ca vor obtine mantuirea poporului si a tarii prin pietate, favorizata de un studiu serios al Legii. De aceea, de exemplu, ei il accepta pe Marele Preot Alkim, chiar daca este influentat de elenism, deoarece datorita lui se pot relua jertfele rituale din Templu si deci Dumnezeu poate fi din nou slavit.

Fariseii vor pastra aceasta atitudine de respect fata de Marele Preot, oricare ar fi acesta, legata de o lipsa de incredere in puterea politica. Cand, in 63 i.C., Pompei a venit in Orient si i s-a cerut sa arbitreze conflictul dintre Hircan al II-lea si Aristobul al II-lea, poporul <a cerut sa nu mai aiba rege: pentru ca traditia lor era sa se supuna preotilor Dumnezeului pe care il cinsteau, iar acesti oameni (Hircan si Aristobul), fii de preoti, voisera sa determine poporul sa schimbe modul de guvernare pentru a-l duce Ia sclavie> (Antichitati iudaice 14,4). Aceasta delegatie a poporului este de fapt cea, a fariseilor. Mai tarziu, Irod cel Mare nu ve reusi sa-i determine sa-i jure credinta.

Acesti farisei, oameni piosi, cunosc bine Legea, se straduiesc mai intai s-o traiasca ei insisi si considera ca este datoria lor sa o faca cunoscuta in jur, ceea ce si fac, mai ales Ia sinagoga. Este trist ca am ajuns sa-i caricaturizam in chip de ipocriti si nu trebuie sa citim literal Mt 23: este un text polemic pe care multi farisei l-ar semna ei insisi, constienti fiind de propria lor imperfectiune.

SAPTE FELURI DE FARISEI

Fariseii insisi stiau sa-i distinga, cu un umor feroce, pe cei buni si pe cei rai dintre ei. Patru texte din Talmud ne dau diferite liste (vezi articolul <Fariseii> din suplim. Dict. Bible, col 1074 sau R. ARON, Les annees obscures de Jesus, Grasset, 1960, p. 151). Iata, alese liber din aceste patru texte, cateva extrase prezentand sapte categorii de farisei:

Cei <tari de umeri> : isi scriu faptele pe spate pentru a fi slaviti de oameni.

Cei <molai>: spun ca au o porunca urgenta de implinit pentru a intarzia plata muncitorilor.

Cei <socotitori>; ei isi spun: pentru ca am acumulat multe merite, imi pot permite si un pacat.

<Economii>: ce lucru mic as putea implini pentru a-mi creste meritele?

<Scrupulosii> care intreaba: Ce pacat ascuns am comis ca sa-l indrept cu o fapta buna?

<Fariseii tematori>: cei care se poarta ca Iob.

<Fariseii iubitori>: care se poarta dupa exemplul lui Abraham: acestia sunt cei adevarati.

Neincrederea fata de putere si grija pentru educatia maselor vor dobandi fariseilor o enorma audienta din partea poporului de rand pana acolo incat conducatorii vor fi mereu siliti sa tina cont de parerea lor: Marele Preot trebuie sa se supuna hotaririlor lor, chiar si intr-un act strict rezervat lui, precum accesul in Sfanta Sfintelor din ziua de Kippur. Se pare ca Irod cel Mare tinea sema mai mult de ei decat de saducei: la urcarea lui pe tron lichideaza multi opozanti dar se multumeste numai cu o amenda in cazul fariseilor care refuza juramantul de supunere. In sec. I al erei noastre, daca procuratorii par a fi mai degraba pro-saducei, fariseii gasesc un sprijin serios pe langa regii Agrippa I si al II-lea; dat fiind locul lor in Sinedriu, ei sunt cu adevarat aparatorii poporului si apar ca fiind primul partid atat politic cat si religios.

Iesiti din mijlocul poporului, partid al poporului, fariseii se vor separati de el (dupa toate aparentele, acesta este sensul numelui lor): ei il gasesc prea ignorant fata de Lege si mai ales impur deoarece nu respecta indeajuns Legea sfinteniei, expresia insasi a vointei lui Dumnezeu.

Din Legea lui Moise numai o parte a fost pusa in scris, restul fiind transmis prin viu grai profetilor de catre Moise, apoi inteleptilor sau carturarilor (rabbi) gratie unei invataturi ezoterice care, in sec. I, devine din ce in ce mai importanta (vezi Cahier Evangile nr.14). Aceasta Lege orala are la fel sau chiar mai multa valoare decat legea scrisa. Si in masura in care este respectata toata aceasta Lege, scrisa si orala, se dobandesc meritele necesare pentru mantuire si pentru trimiterea lui Mesia care va intemeia in sfarsit imparatia lui Dumnezeu si in acelasi timp ii va alunga pe romani si pe toti ceilalti ocupanti.

Miscarea fariseilor era singura miscare religioasa destul de profunda pentru a rezista catastrofei din 70; din ea va renaste iudaismul, la Iamnia, pe coasta mediteraneana.

ESENIENII

incepand din 1947, pentru multi, esenienii sunt legati de descoperirea <manuscriselor de la Marea Moarta>. Dar inainte de a ne fi deschis astfel biblioteca lor, ei erau cunoscuti prin Iosephus, Filon din Alexandria si Plinius cel Batran.

Istoria si mai ales originea lor nu ne sunt inca intru totul clare. Totusi, se pare ca in timpul persecutiei macabeilor, unii descendenti din familia lui Sadoc, <fiii lui Sadoc, s-au refugiat in

desert; dupa o criza in interiorul grupului, cei slabi s-au intors la locuintele lor, pe cand cei curajosi au mers la Qumran unde i-au gasit pe primii refugiati ai persecutiei. Aceasta fuziune

dintre laici exilati si preoti saduciti explica bine organizarea lor foarte ierarhizata in care, la toate nivelele, preotii, fiii lui Sadoc, au o pozitie de neinlocuit.

Nu ne sunt clare nici unele dintre punctele importante ale vietii lor; multa vreme s-a crezut ca nu se casatoreau, dar s-au descoperit un tratat despre casatorie si morminte de femei.. Traiau toti la Qumran sau in comunitati inchise sau traiau si <in lume>?

in orice caz este sigur atasamentul lor chiar mai scrupulos decat al fariseilor fata de regulile de puritate si traditionalismul lor absolut in privinta unor probleme: astfel, ei au refuzat calendarul seleucid pentru a reveni la cel vechi (ceea ce explica de ce nu celebrau Pastele in acelasi timp cu iudaismul oficial). Pentru a fi puri, ei faceau mai multe bai pe zi si, mai ales, renuntau sa mearga la Templu, prea pangarit in ochii lor de cand s-a schimbat calendarul si marii preoti nu mai sunt sadociti. Preferau inlocuirea arderilor-de-tot cu sfintenia vietii,

asteptand ca Dumnezeu sa binevoiasca restabilirea cultului si a Templului in puritatea lor originara.

Se considerau ca fiind ostirea sfanta a lui Dumnezeu care va trebui sa lupte pe pamant Si sa-i nimiceasca pe toti nelegiuitii in momentul in care Dumnezeu le va face semn; in acest moment, ingerii din cer vor lupta si ei impotriva demonilor intr-o lupta eshatologica ce va asigura victoria finala a lui Dumnezeu, nimicirea celor rai si triumful sfintilor. Ei vor sa fie mereu pregatiti din punct de vedere ritual pentru acest razboi sfant dar, contrar zelotilor, refuza sa-l inceapa atata vreme cat Dumnezeu nu le da semnalul.

Acesti esenieni sunt, dupa cum arata Iosephus si Plinius, un grup foarte inchis, dar fascinant pentru evreii care vor sa se daruiasca total lui Dumnezeu. Care a fost impactul lor politic in societatea iudaica din sec. I? Nu stim nimic, cu exceptia razboiului din 66-70 in care sunt (incepand cu care <semn> al lui Dumnezeu?) de partea zelotilor. Ei vor disparea in aceasta rascoala24.

IRODIENIIDaca evanghelistii nu vorbesc despre esenieni, dimpotriva, ei ii pomensc pe irodienii (Mc 3,6, de ex.), altfel necunoscuti. Este sigur ca Irod cel Mare, apoi Antipa in Galileea si in cele din urma cei doi Agrippa nu ar fi putut domni fara sa aiba partizani si prieteni care traiau ca ei: ca evrei in Palestina, dar in stil roman inafara Palestinei, la Curte si in viata privata. Trebuiau sa fie foarte atenti la tot ce ar fi putut constitui (sau parea) o miscare, mesianica ce ar fi riscat sa le conteste puterea.

MISCARILE BAPTISTESe presupune ca in sec. I e.n. in Palestina existau miscari de <trezire religioasa>. Dezvoltandu-se in poporul de rand,- ele nu au lasat nici o urma literara. Se pare ca erau caracterizate de vointa de a propune tuturor - si nu numai unora - mantuirea, chiar pacatosilor si paganilor (cf. Lc. 3,7-14). Botezul, scufundare in apa, facut o data pentru totdeauna (ceea ce il deosebeste de riturile de purificare ale altor secte) este un rit implinit in vederea iertarii pacatelor.

Se cunosc mai ales doua grupari baptiste: cel care se aduna in jurul lui Ioan supranumit Botezatorul si care va dura destul de multa vreme (cf. F 18,25 si 19,1-5) asa incat crestinii sunt obligati sa polemizeze impotriva lui - si grupul nascut in jurul lui Isus care el insusi boteaza (In 3,22; 4,1-2). Acest din urma grup va fi desigur intru totul preschimbat de persoana lui Isus. Alaturi de aceste doua grupuri organizate, in popor trebuie sa se fi inmultit diferite practici baptiste. Pana in zilele noastre, mandeenii sunt supravietuitori ai acestor grupuri.

24 Vezi nr.4 al revistei Le Monde de la Bible, 1978. Articolul Qumran din suplimentul de la Dictionnaire de la Bible (1978) este mai tehnic. O foarte buna selectie a principalelor texte poate fi gasita in suplim, la Cahier Ev. Nr.28, Le Manuscrits de la Mer Morte et la Communaute de Qumran, prezentat de J. POILLY.

Aceasta miscare era caracterizata si prin respingerea Templului si a jertfelor sangeroase. in ce masura impartaseste Isus aceste idei?25

SAMARITENIIDesi nu apartineau propriu-zis iudaismului si nu constituiau o secta iudaica, samaritenii trebuie considerati ca o comunitate caracteristica a mediului palestinian.

I-am putea caracteriza prin apropierea si totodata opozitia lor fata de iudaism. La fel si chiar mai mult decat evreii, samaritenii sunt oameni ai Legii reprezentate de cele cinci carti ale Pentateuhului; ei ii urmeaza riguros prescriptiile in ceea ce priveste, de exemplu, circumcizia, sabatul sau sarbatorile. Liturghia si literatura lor religioasa celebreaza Dumnezeul unic, pe Moise interpretul lui, eliberarea din Egipt si revelatia de pe Sinai. Dar se manifesta o diferenta fundamentala prin refuzul celorlalte carti, ale Vechiului Testament si mai ales prin nerecunoasterea Ierusalimului ca metropola religioasa si a Templului lui Solomon ca sanctuar central.

Pentru ei, adevaratul sanctuar al pamantului sfant si singurul loc de cult legitim este muntele Garizim care domina antica asezare a Sihemului. Pe varful acestui munte ei celebreaza marile sarbatori si mai ales Pastile dupa ritualul din Ex 12. Garizim, loc al binecuvantarii dupa Dt 11,29 si 27,12, este de altfel mentionat in cea de-a zecea porunca din versiunea samariteana a Decalogului. Este una din rarele deosebiri dintre Pentateuhul samaritean si textul primit.

La samariteni exista si un mesianism; ei il asteapta pe Taheb, cel care se intoarce. Nu este un urmas al lui David, cum este Mesia iudaic, ci un fel de nou Moise, profetul din Dt 18,15 care va veni la sfarsitul timpurilor pentru a reaseza totul in ordine.

Istoria originilor acestei comunitati este greu de trasat cu certitudine. Conform relatarii din 2R 17, dupa caderea regatului din nord si cucerirea Samariei in 721, asirienii au deportat o parte din locuitori si au adus in tara coloni mesopotamieni. Acestia ar fi fondat un cult sincretist cu ajutorul unui preot local. Desi traditia samariteana plaseaza ruptura cu mult inainte, odata cu abandonarea Sihemului pentru Silo, astazi se considera mai degraba ca formarea <sectei samaritene este mai tarzie. Ne putem gandi la intoarcerea din Exil, la perioada lui Zorobabel si Neemia sau la momentul cuceririi lui Alexandru: abia atunci, dupa Iosephus, samaritenii ar fi inaltat un templu pe muntele Garizim.

Relatiile dintre Ierusalim si Samaria au fost adeseori foarte tensionate dar inlauntrul unei stranse comunitati de destine. S-au mentinut legaturi, s-au exercitat influente reciproce intre evrei si samariteni; de altfel in anumite privinte acestia din urma sunt mai apropiati de saducei decat de farisei. Ei se vor mostenitori ai triburilor din nord, ramase fidele credintei lui Moise. Opozitia lor fata de Templul din Ierusalim i-a putut apropia de esenieni ca si de unele curente ale crestinismului primar26. .

REZISTENTA IUDAICAPuterea romana a facut eforturi pentru a recunoaste specificitatea evreilor si le-a acordat privilegii conforme cu traditiile lor. Totusi, acestia au refuzat sa se lase asimilati si, dupa multe revolte politice, au disparut ca Stat, dar au continuat sa traiasca pana in zilele noastre ca popor religios.

25 Vezi C. PERROT, in Introduction a la Bible T, III, voi.l, p.161-164.

26 Aceasta prezentare a samaritenilor, facuta de P. de ROBERT, este extrasa din Une inititation a la Bible. Huit fiches pour etudier l’A.T. (A.T. VIII, 10), publicata de <Evangile et Vie> si Centrul St. Dominique.

Opozitia fata de civilizatia greco-romanain domeniu religios, iudaismul tarziu se reclama ca provenind din monoteism si din Torah (Legea). Dimpotriva, lumea greco-romana, pagana si politeista, nu cunoaste notiunea de adevar exclusiv. Cetatile pot avea un zeu protector - divinitati poliade -, indivizii pot avea o devotiune particulara, prin aceasta insa nu neaga existenta altor zei, cei ai vecinilor, ai

strainilor sau ai dusmanilor. In plus, cultul de care se bucura imparatul este cu totul socant pentru evrei. Aceasta devotiune, destul de neindemanatic numita cult imperial (ar fi mai bine sa se vorbeasca de cult inchinat imparatului) isi afla originea indepartata in cultul eroilor dezvoltat in Grecia si in mistica conducatorului, curenta in epoca elenistica.

in lumea romana, trebuie sa facem o distinctie intre cultul inchinat imparatului in viata si cel care i se aduce dupa moarte, incepand din 27 i.C., unele cetati din Asia Mica i-au cerut lui Augustus autorizatia de a-i aduce onoruri divine: prin construirea unui Templu si prin organizarea de jocuri in cinstea aniversarii lui. Curand au urmat si alte cereri analoage, incurajate de putere, in Occident, cetatile din Galii se vor reuni in fiecare an la l august in jurul altarului lui Romulus? si al lui Augustus inaltat la Lyon27; un asemenea altar va fin inaltat si la Narbona, iar altul la Taragon. Scopul este de a cere zeilor sa-l pastreze pe suveran sub protectia lor. Acest cult, act civic si religios, nu exclude alte culte. Un credincios al lui Mitra, de exemplu, sau un cinstitor al lui Isis nu vor vedea nici o contradictie intre pietatea personala si cea publica. De altfel, acest cult nu priveste decat persoanele oficiale sau asociatiile care doresc sa-l cinsteasca pe imparat; un simplu supus al imperiului nu are in mod obisnuit ocazia sa-si manifeste aprobarea sau dezaprobarea in aceasta privinta28.

Cultul imparatilor defuncti nu se adreseaza decat acelora dintre ei care au beneficiat de onoruri neobisnuite: aceasta decizie este luata de Senat care exprima astfel un fel de judecata cu privire la faptele suveranului decedat; Augustus si Claudius au fost fiecare proclamati divus (zeu), in timp ce memoria lui lui Caligula a fost definitiv condamnata (damnatio memoriae). Pentru unii imparati nu are loc nici o judecata nici intr-un sens, nici in celalalt (ca in cazul lui Tiberiu).

Etnarhatul evreilor nu este constrans la acest cult: Marele Preot este autorizat sa se roage <pentru imparat> in loc sa invoce in mod direct persoana acestuia. Caligula va fi cat pe-aci sa provoace o revolta prin dorinta de a-si face o statuie in Templul din Ierusalim; moartea lui va permite ne-executarea acestui proiect.

Vedem deci ca la nivel juridic Roma a incercat sa nu ofenseze sensibilitatea religioasa a evreilor.

Antagonismul dintre iudaism si civilizatia greco-romana se face mult mai simtit la nivelul valorilor culturale si al artei de a trai. Aceasta koine de civilizatie presupune intr-adevar un anumit numar de valori straine iudaismului ortodox ca de exemplu dispretul pentru munca manuala, indragirea spectacolelor, asiduitatea cu care se practica gimnastica sau folosirea bailor. Pe atunci teatrul isi pierduse legaturile religioase cu zeul Dyonisos, dar trecea cu usurinta in ochii evreilor drept o manifestare de desfrau cu atat mai mult cu cat tragediile pun in scena pasiunile dezlantuite ale oamenilor si ale zeilor, comediile sau pantomimele de inspiratie populara trateaza subiecte dintre cele mai indecente. Acelasi lucru si in ceea ce poveste spectacolele din amfiteatre care prezinta lupte intre gladiatori sau intre oameni si fiare. Gimnastica, aparent mai inocenta, este de asemenea obiect de scandal: ideea pe care si-o fac grecii despre frumusetea corpului uman este necunoscuta evreilor pentru care nuditatea nu poate fi decat dezonoranta. La fel, arta greceasca, si cu precadere cea statuara, nu are valoare in ochii evreilor. Un pasaj din Iosephus Flavius evoca bine acest dezgust: <Sa dai oameni prada fiarelor salbatice pentru placerea spectatorilor parea o nelegiuire izbitoare, dar o nelegiuire si mai mare se dovedea a fi

27 Cu ocazia unei asemenea adunari au fost ucisi in 177 martirii din Lyon, printre care si tanara Blandina.

28 in timpul perioadelor de persecutie, refuzul de a aduce cult imparatului era considerat ca fiind un act de nesupunere si atragea adesea dupa sine moartea crestinilor.

inlocuirea obiceiurilor impamantenite cu practici straine, insa, mai mult decat toate celelalte, ii chinuiau trofeele deoarece credeau ca erau statui acoperite cu arme, lucru care era impotriva obiceiurilor nationale de cult si care ii umpleau de o furie cumplita.. Irod, vazand pana la ce punct erau tulburati, i-a chemat pe cei mai multi dintre ei si, conducandu-i la teatru, le-a aratat trofeele si i-a intrebat doar ce credeau ca sunt aceste obiecte. Cand au strigat: <chipuri omenesti>, a dat ordin sa fie ridicate ornamentele care le acopereau si a aratat intregului popor lemnul gol> (Antichitati iudaice XV, 274-279).

Aceasta opozitie est cu atat mai incrancenata cu cat evreii nu sunt intru totul de aceeasi parere in acesta privinta: unii vad cu ochi destul de binevoitori bunastarea pe care o aduce civilizatia romana, pe cand altii nu vad in ea decat o mare nelegiuire. Mai precis, fariseii si in general evreii ortodocsi considera ca orice contact cu un strain produce o pan’garire rituala care necesita o purificare: <Nu au intrat in pretoriu, scrie Ioan in legatura cu procesul lui Isus, pentru anii se pangari si a putea manca Pastele> (In 18,28).

Exista si o opozitie in mod mai direct politica: un anumit numar de evrei regretaindependenta si vor sa respinga jugul roman. Legand solutia politica de speranta mesianica, ei vad mantuirea lui Israel in crearea unui stat teocratic si sunt partizanii unei actiuni directe impotriva ocupantului: Este ingaduit sa dam tribut Cezarului? este intrebat Isus (Mc 12,13-17).

Miscarile sporadiceAceste reticente si opozitii explica de ce lumea iudaica nu a cunoscut in epoca romana decat unele momente de pace relativa. Anumite texte ne lasa sa subintelegem existenta mai multor incercari de rasculare. <Venira niste oameni, scrie Luca, care ii adusera lui Isus vestea despre cele intamplate galileenilor al caror sange Pilat l-a amestecat cu sangele jertfelor lor> (Lc 13,1) iar Iosephus Flavius ne spune ca Pilat actionase cu asprime la Ierusalim si in Samaria (Antichitati iudaice XVIII, 62 si 87). Faptele Apostolilor fac aluzie la unele miscari mesianice, una condusa de un oarecare Teudas, alta de catre Iuda Galileeanul (F 5,36-37); se vorbeste si de un egiptean care a dus in pustiu 4000 de ucigasi (F 21,37).

Este cunoscuta mai bine, gratie relatarilor lui Iosephus Flavius si Filon, revolta care a tulburat Alexandria in timpul lui Caligula. Din cele cinci cartiere ale orasului, unul era rezervat evreilor. Prefectul Egiptului, Flaccus, a fost de partea grupului nationalist grec si nu a intervenit atunci cand acesta l-a insultat pe Irod Agrippa I, in trecere prin oras. Acest lucru a fost urmat de o miscare populara si de o adevarata persecutie impotriva evreilor care au fost siliti sa se retraga in cartierul lor ca intr-un adevarat ghetou. Ambasade si contra-ambasade sunt trimise la Roma. Dupa multe peripetii, noul imparat Claudius regleaza situatia, fara indoiala in martie 41, printr-un edict confirmat de o scrisoare trimisa alexandrinilor si publicata in luna noiembrie a aceluiasi an. Aceasta scrisoare impaciuitoare recomanda celor doua comunitati sa traiasca in buna intelegere si confirma privilegiile evreilor.

In aceeasi perioada apare un inceput de revolta in Palestina, intr-adevar, Caligula hotarise sa ridice in Templul din Ierusalim o statuie a lui Zeus avand propriile lui trasaturi, il insarcinase pe Publius Petronius, pe atunci legat procurator al Siriei, sa se ocupe de confectionarea si amplasarea statuii, intelegand inoportunitatea acestei hotariri, se pare ca Petronius lasase lucrurile sa taraganeze cat mai mult cu putinta: incepe lucrarile la statuie la Sidon, apoi ii cheama la Antiohia pe principalii responsabili evrei pentru a le aduce la cunostinta dorintele imparatului si a-i determina sa-i convinga pe coreligionarii lor sa le accepte cu calm. Refuzul

previzibil al conducatorilor este confirmat prin manifestatii la Ptolemais si Tiberiada. in acelasi timp, Petronius ii scrie lui Caligula ca lucrarile sunt in intarziere si ca evreii risca sa neglijeze munca campului in momentul secerisului pentru a-si manifesta opozitia. Caligula nu se lasa convins si ii raspunde lui Petronius sa se grabeasca, in acelasi timp, Agrippa I, reintors la Roma, il sfatuieste pe Caligula sa continue conduita predecesorilor sai respectand specificitatea religioasa a Palestinei. Caligula i-ar fi scris atunci lui Petronius sa amane proiectul, explicandu-i ca hotarise sa puna sa i se construiasca o statuie la Roma, pe care o va aduce el in momentul calatoriei pe care planuia sa o faca in Orient si pe care o va instala el insusi la Ierusalim, fara a preveni populatia. Confruntarea a fost evitata prin asasinarea lui Caligula in ziua de 24 ianuarie 41.

Revolta de 66-70 d.C.

Marea revolta care a izbucnit la sfarsitul domniei lui Nero marcheaza declinul iudaismului palestinian, dar pune totodata in lumina diviziunile latente dintre evrei.

Totul incepe printr-un eveniment aparent fara importanta: procuratorul Florus luase 17 talanti din vistieria Templului; pentru a-si bate joc de el, locuitorii Ierusalimului au iesit pe strazi cu cosuri facandu-se ca cersesc pentru a se ingriji de nevoile procuratorului. Desigur ca acesta din urma nu a apreciat acest umor si, fara a tine cont de incercarile de mijlocire al notabililor si nici chiar de petitia Berenicei29 a prins si executat cativa responsabili. Incidentul s-ar fi putut opri aici daca escorta procuratorului nu ar fi fost atacata in momentul in care parasea Ierusalimul. Miscarea, ca intotdeauna in astfel de cazuri, debutase in confuzie, fara sa se fi stiut cum a fost declansata. A inceput o lupta de strada extrem de violenta, iar Florus a fost nevoit sa fuga la Cezareea. Agrippa al II-lea s-a intors in graba de la Alexandria pentru a-si indemna compatriotii la moderatie. Dar rebelii s-au multumit sa raspunda ca voiau sa ramana supusi imparatului, dar nu lui Florus si s-au retras in fortareata Masada. Eleazar, fiul Marelui Preot Anania, a spulberat atunci orice posibilitate de impacare intrerupand jertfa zilnica in onoarea imparatului, ceea ce echivala cu un act deschis de rebeliune. Aceasta initiativa s-a dovedit conforma cu aspiratiile maselor avand in vedere ca eforturile de pace ale preotilor si levitilor au ramas fara nici un rezultat.

Din acest moment situatia a evoluat foarte rapid. Partidul impacarii, recrutat dintre farisei si anumiti preoti, sustinut de cateva trupe trimise de Irod Agrippa ai II-lea, a fost imediat coplesit si alungat din oras, in timp ce rebelii incendiau palatul Iui Irod, locuinta Marelui Preot si ocupau fortareata Antonia, incoltita, cohorta romana si-a gasit refugiu in cele trei turnuri irodiene. Anania, Marele Preot, a fost asasinat. Revolta s-a intins curand si in celelalte orase ale Palestinei si chiar la Alexandria. In acest moment a intervenit legatul de Siria, Cestius Gallus: cu legiunea a XII-a, un corp de 2000 de barbati adunati din alte legiuni si trupe auxiliare furnizate de regii aliati (printre care si Agrippa al II-lea), el si-a instalat tabara pe Muntele Scopus (la nord de Muntele Maslinilor), intelegand foarte repede ca nu era indeajuns de puternic si nici suficient echipat pentru a asedia Ierusalimul, el a inceput o retragere care, in urma unei ambuscade, s-a incheiat in dezordine (octombrie 66).

IOSEPHUS CONDUCATOR DE RAZBOIConduita lui Iosephus a fost foarte ambigua. A aparat cu vehementa orasul Iotapata. Atunci cand Titus a reusit sa intre, Iosephus a reusit sa se ascunda intr-o pestera in care se aflau deja aproximativ 40 de notabili. Descoperindu-i ascunzatoarea, romanii i-au promis viata cu conditia de a se preda: ar fi facut-o daca insotitorii lui nu ar fi protestat propunand o sinucidere colectiva: <Pentru ca am hotarit sa murim, sa tragem la sorti ordinea in care vom fi ucisi: fie ca cel care trage primul numar sa fie omorit de cel care are numarul urmator>. Iosephus - din intamplare sau din providenta divina? - a ramas la urma impreuna cu un altul,

pe care nu i-a fost greu sa-l convinga sa se predea! (Razboiul iudaic III, 387-388). Adus inaintea lui Vespasian, el s-a prezentat cu multa maiestrie drept profet si i-a promis acestuia ca in curand va fi proclamat imparat. Cand acest lucru s-a realizat, in iulie 69, Vespasian l-a eliberat. Iosephus l-a insotit pe Titus la asediul Ierusalimului si i-a slujit drept interpret, ceea ce i-a atras ura coreligionarilor sai. A trait apoi la Roma unde a primit cetatenia romana o data cu numele de Flavius, beneficiind de o pensie imperiala.

29 Vezi Cahier Evangile nr.21, p.53.

Din acest moment, rasculatii urmati de imensa majoritate a populatiei s-au organizat; tara este impartita in districte militare in fruntea carora o adunare plaseaza conducatori. in aceasta calitate, Iosephus Flavius este insarcinat cu organizarea rezistentei in Galileea.

in primavara anului 67, Nero ii incredinteaza lui Vespasian conducerea razboiului. Acesta din urma dispune de trei legiuni din Siria si de o a patra recrutata din fortele stationare in Egipt. Noul legat concepe un plan de razboi simplu si eficace care consta in avansarea progresiva dinspre Siria fara a lasa nici urma de rezistenta dupa el. El incepe deci prin a ataca Galileea; zonele joase sunt repede abandonate, iar armata lui Iosephus Flavius, inspaimantata de

perspectiva unei confruntari fata in fata, se refugiaza la Iotapata. Vespasian cucereste orasul dupa un asediu de doua luni. Apoi ocupa cu usurinta Tiberiada, Gamala Trahonitidei si Muntele Tabor si se intoarce pentru a ierna la Cezareea.

in tot acest timp, la Ierusalim situatia se degradeaza: capii rezistentei intampinau o vie opozitie din parte zelotilor care ii suspectau de pactizare cu romanii. Acesti extremisti pe care Iosephus ii numea sicari (dupa numele sabiei lor scurte sica) erau condusi de catre Ioan din Giscala. Acesta, la inceputul razboiului, il respinsese in mod violent pe Iosephus pe care il considera, poate pe drept, prea lipsit de entuziasm si incercase sa determine asasinarea lui. A reusit sa fuga din orasul Giscala (in nordul Galileei) chiar inainte de capitulare si s-a refugiat la Ierusalim. Aducand idumei pentru a-si intari trupele, Ioan a omorit cativa din capii rezistentei si devenise astfel atotputernic la Ierusalim. Se pare ca in acest moment comunitatea a parasit Ierusalimul refugiindu-se la Pella (la est de Iordan).

Vespasian profita de acest adevarat razboi civil pentru a supune teritoriile ce incojurau Ierusalmul. in martie 68, el a distrus intreaga Peree, apoi a doborit cu usurinta Antipatris, Lidia, Iamnia, Neapolis si Ierihonul. in iunie, poate incepe pregatirile pentru asediul Ierusalimului si asteapta ca evreii sa-si slabeasca ei insisi puterile in lupte sterile. in acelasi timp, soseste si vestea mortii Iui Nero si proclamarea lui Galba. Vespasian il trimite pe fiul sau Titus insotit de Irod Agrippa al II-Iea sa-l felicite pe noul imparat. Dar, ajunsi la Corint, ei afla ca Galba tocmai fusese asasinat (15 ianuarie 69) si ca situatia era confuza. Atunci s-au intors.

in timp ce blocarea Ierusalimului continua, o conspiratie sustinuta de Tiberiu Alexandru, prefectul Egiptului, incearca sa-l impuna la putere pe Vespasian. El este proclamat imparat la 1 iulie si, doua zile mai tarziu, in Palestina si Siria; beneficiaza curand si de acordul armatelor

dunarene. Vespasian se indreapta atunci spre Alexandria pentru a se asigura de posesia uneia din cele mai bogate provincii ale imperiului si lasa conducerea razboiului in seama fiului sau Titus.

Aceste evenimente explica de ce inaintarea romana nu a continuat in 69.

SINUCIDERE COLECTIVA LA MASADA

inainte ca oponentii de la Masada sa se omoare unii pe altii, Eleazar, capetenia lor, pronuntase un lung discurs pe care il relateaza Iosephus Flavius. Iata cateva pasaje:

<Am fost primii dinte toti care ne-am revoltat, suntem ultimii care purtam armele impotriva romanilor, in orice caz, cred ca Dumnezeu ne-a acordat aceasta favoare de a avea in mainile noastre puterea de a muri in mod nobil si liber, privilegiu refuzat tuturor celor care au intampinat o infrangere neasteptata. Soarta noastra este o robie sigura, dar ne ramane inca alegerea libera a unei morti nobile impreuna cu cei pe care ii iubim cel mai mult. Poate ca ar fi trebuit, inca de la inceput - cand, alegand afirmarea libertatii, am suportat continuu tratamente dure din partea celorlalti si inca si mai dure din partea dusmanilor - ar fi trebuit, spun, sa citim planul lui Dumnezeu si sa recunoastem ca neamul iudeu, odinioara mult indragit de El, fusese judecat spre pietre.. Fara a deveni sclavi, vom muri ca oameni liberi impreuna cu copiii si femeile noastre! Aceasta ne-o cer legile, iar femeile si copiii o implora… (Razboiul iudaic VII.325-327; 386-387).

in primavara lui 70, Titus incheie concentrarea trupelor in jurul Ierusalimului, in acest moment, orasul,este impartit in trei: Ioan din Giscala detine Templul si imprejurimile, Simon bar Goria se afla in oras, iar Eleazar s-a retras in curtea Templului. Pentru Paste, Eleazar propune un armistitiu si deschide accesul in Templu; Ioan profita pentru a-l asasina impreuna cu partizanii sai. Putin mai tarziu, Titus ataca zidurile in trei puncte diferite; atunci Ioan si Simon se impaca. Dupa lupte dure, Titus reuseste sa strabata cele trei ziduri de aparare si, in acelasi timp, construieste un rambleu in jurul orasului pentru a impiedica populatia sa fuga. Ultimele zile ale asediului au fost deosebit de atroce, iar combatantii, desi adusi la infometare au rezistat, cartier dupa cartier, in timpul asediului final, Templul a fost incendiat si, dupa Iosephus, Titus nu a putut face nimic pentru a stinge focul intr-atat soldatii sai erau cuprinsi de o furie atatata de lungile saptamani de asediu. Ioan si Simon au fost luati prizonieri si tinuti pentru a fi de fata la triumful lui Titus. Aceasta ceremonie a avut loc la Roma in anul 71; inafara de prizonieri, se aflau si candelabrul cu sapte brate (menora) si masa painilor punerii inainte.

Mai rezistau inca trei fortarete: Macheront, Herodium si Masada. Primele doua s-au predat destul de usor, dar Masada s-a impotrivit cu incrancenare. Romanii au fost nevoiti sa inalte un dig de pamant pentru a asalta zidurile, dar, patrunzand in interior, nu au gasit decat doi supravietuitori: toti ceilalti se omorisera. Acest ultim bastion al rezistentei iudaice a disparut deci in aprilie 72.

De acum inainte, Templul aproape distrus era inchis sacrificiilor. Disparitia liturghiei sacrificiale a atras dupa sine declinul familiilor sacerdotale si stingerea progresiva a partidului saduceilor. Dimpotriva, cultul sinagogal dobandea o importanta exclusiva sub conducerea invatatorilor legii, fariseii, care reconstruisera o scoala la Iamnia sub directia lui rabbi Iohanan ben Zahhai.

Se pare ca ludeea a devenit din acest moment o provincie, in care stationau doua legiuni. Impozitul (Didrahma) era de acum varsat intr-o casa imperiala speciala, fiscus iudaicus.

Revolta lui Bar-KosbaNu se mai cunoaste nici o revolta pana in perioada lui Traian. Se stie ca atunci s-au purtat lupte foarte dure la Alexandria si Cirene. Miscarile au inceput in 115 si au degenerat intr-un adevarat razboi avand in vedere ca in 116 ne-evreii au fost nevoiti sa paraseasca Alexandria si au avut loc confruntari si la Hermopolis si Memfis. La Cirene, evreii condusi de un <rege> numit Lucuas sau Andreas incendiasera templele si omorisera o parte din populatie; prin urmare Traian a trebuit sa trimita 3000 de oameni pentru a repopula cetatea. Un oarecare Artemion ii indemnase la rascoala si pe evreii din Cipru care au devastat orasul Salamis. Dupa victoria lui Traian, s-au revoltat si evreii din Mesopotamia. Dupa reprimarea revoltei in

Palestina au mai ramas cateva miscari pana la inceputul domniei lui Adrian, dar au fost repede inabusite.

Noua revolta care izbucneste in 132 in Palestina este din nefericire foarte putin cunoscuta din lipsa unor documente intr-adevar clare. Autorii pagani nu au facut decat scurte aluzii, iar Eusebiu in Istoria ecleziastica nu vorbeste aproape deloc. Totusi, sapaturile arheologice facute in desertul lui Iuda si mai ales in asezarea Qumran, aproape de Marea Moarta, au permis scoaterea la lumina a unor obiecte ce apartinusera rasculatilor, precum si a unor documente din corespondenta lor.

Cauzele precise ale rebeliunii sunt neclare. E de presupus ca interzicerea circumciziei a fost cea care a umplut paharul, intr-adevar, Adrian a reinnoit interzicerea castrarii asimilandu-i circumcizia si impunand contravenientilor pedeapsa cu moartea. Aceasta pozitie generala nu-i atingea numai pe evrei, ci si pe samariteni, idumei, nabateeni si preotii egipteni. Totusi, aceasta interdictie parea grava mai ales pentru evreii ortodocsi, caci ea echivala cu impiedicarea supravietuirii poporului ales. in plus, este probabil ca Adrian planuise inca din 130 sa fondeze o colonie romana pe locul Ierusalimului.

Nu cunoastem aproape nimic cu privire la miscarea militara. Stim ca Simon bar Kosba conducatorul acesteia, isi spunea print al Israelului si ca fusese recunoscut ca mesia de catre Rabbi Akiba. Revolta s-a intins repede in tot tinutul iar noul print a pus sa se bata monede datate in anul I sau II (dupa obiectele descoperite) al eliberarii Israelului. Oricum, luptele au fost foarte dure pentru ca in 135 Palestina parea sa fi devenit un desert. Din Ierusalim nu mai ramasesera decat cateva case si o bisericuta crestina pe Muntele Sion. Adrian a fondat o colonie romana, Aelia Capitolina, si a pus sa se construiasca pe locul Templului un sanctuar inchinat lui Jupiter Capitolin. De acum inainte, nici un evreu nu mai putea patrunde in oras sub pedeapsa cu moartea.

Abia in timpul lui Constantin, evreilor li s-a ingaduit sa vina pentru a venera fundatiile Templului (zidul plangerii), o data pe an, in ziua comemorarii distrugerii Templului.

UN AUTOGRAF

Acest bilet este scris si semnat de Bar Kosba, conducatorul celei de-a doua revolte. Este o amenintare cu inchisoarea adesata conducatorului taberelor, daca continua sa faca necazuri galileenilor, desigur refugiati civili instalati in satele din sudul Iudeei.

<Din partea lui Simeon fiul lui Kosba catre Iesua fiul lui Galgula si oamenilor din Ha-Baruk,

salutare!

Iau cerurile ca martor impotriva mea ca, daca vreunul dintre galileenii care sunt la voi nu este

bine primit, voi pune picioarele voastre in lanturi, ‚asa cum am facut la Ben Aful. Simeon fiul lui Kosba pentru el insusi.

O alta scrisoare scrisa de un scrib profesionist ne arata cat de bine era organizata administratia. Lui Iesua i se cere livrarea unei cantitati considerabile de grau. Transportul, cu o caravana alcatuita din aproximativ 30 de magari a caror sarcina este de 60 kg, urma sa fie asigurat de trimisii lui Simeon care urmau sa petreaca sabatul la Iesua.

<Din partea lui Simeon catre Iesua fiul lui Galgula, salutare! Sa-ti fie cunoscut ca trebuie sa

trimiti cinci care cu grau prin oamenii casei mele. Pregateste deci fiecaruia un loc de oaspete. Sa ramana la tine in timpul sabatului. Fa in asa fel incat fiecare sa fie multumit. Fii curajos si intareste curajul oamenilor locului. Pace tie. Si am ordonat ca oricine iti va da graul sau: (in ziua de dupa sabat), ei sa il aduca.> (traducere in limba franceza J. T. MILIK)