17.11.2015

Depistarea şi diagnosticarea

Pierderilor de auz

Modalităţile de depistare a pierderilor de auz sunt de două tipuri, testarea comportamentului şi ...

Trei principii:

-testele să fie cât mai simplificate, astfel încât şi copiii chiar foarte mici să poată participa la ele,

-flexibile, astfel încât să surprindă foarte bine fenomenul pe care îl vizează,

-adecvate vârstei şi capacităţilor de reacţie ale copilului.

La nou-născut, identificarea funcţeii auditive este imprecisă, întrucât sistemul nervos, dar şi cel auditiv, nu sunt încă suficient maturizate. Totuşi, chiar în această etapă, cele două sisteme sunt capabile să reacţioneze la sunete mai puternice, de peste 60Db, fiind aşteptată o reacţie generală a copilului la emiterea unor astfel de sunete.

Există o serie de factori de care depinde capacitatea copilului de a răspunde la stimuli:

-vârsta copilului,

-vârsta mentală a, ca indicator al răspunsurilor prezente, dar şi ca un factor determinant al capacităţii de învăţare a unor noi răspunsuri,

-nivelul audibilităţii persoanei,

-experienţa anterioară a copilului în testarea auditivă, întrucât, dacă la început, copilului îi este dificil să înţeleagă ce i se cere, după două-trei examinări, el cunoaşte procedura,

Mediul (o cameră adecvată din punct de vedere fonic – liniştită, chiar izolată fonic, astfel încât copilul să reacţioneze exact la stimulul folosit de specialist),

-raporturile în care se află copilul faţă de cel care îl testează.

Elemente esenţiale referitoare la reacţia la sunete a sugarului şi antepreşcolarului

Imediat după naştere, bebeluşul este capabil să reacţioneze difuz la sunete cuprinse între 60 şi 100Db.

Între 0 şi 3 luni, încep eforturile de localizare, cu ajutorul mişcărilor ochilor, ale capului, spre sursa sonoră, el îndreptându-şi atenţia spre o uşă ce se deschide, umplerea biberonului, etc şi manifestarea bucuriei.

Între 3 şi 6 luni, sunetele sunt bine localizate, odată cu rsăpunsurile; el se poate orienta după sunete. Pe plan verbal, copilul intră în faza de lalaţiune.

Între 6 şi 9 luni, răspunsurile de localizare sunt adecvate, însoţite de mişcări de orientare către sursă, chiar mers. Înţelege intenţiile manifestate verbal ale interlocutorului.

Între 9 şi 12 luni, copilul are o comunicare verbală, sub forma limbajului expresiv, înţelegând vorbirea simplă, răspunzând la aceasta, emiţând, participând la aceasta. La un an, este capabil să formeze holofraze, chiar să emită cuvinte.

Între 12 şi 18 luni, copilul recunoaşte deja părţile corpului, hainele, când sunt denumite, chiar le numeşte şi el.

Între 18 şi 24 luni, copilul selectează la cerere obiectele, le denumeşte, dar cu o denumire încă aproximativă.

Între 24 şi 30 de luni, vocabularul se extinde; înţelege conenzile şi le execută; se poate recurge la testarea audiometrică.

Testele folosite pentru depistarea eventualelor pierderi de auz

(a capacităţii euditive)

Testele obiective

Testele obiective pun în evidenţă anumite reacţii electrice sau musculare la anumite sunete, de intensităţi diferite şi nu necesită participarea conştientă a copilului sau a spersoanei. Ele necesită un personal bine instruit, dau informaţii utile, dar nu complete şi sunt folosite pentru a confirma o hipoacuzie suspectată din testele comportamentale sau sunt folosite atunci când copiii nu au reuşit să răspundă la niciun test comportamental, întrucât, atunci când există o deficienţă profundă, severă, în special de intelect, copilul nu poate reacţiona la acestea.

Dintre testele obiective, amintim:

-testul ce pune în evidenţă răspunsul postauricular miogenetic

Aparatul înregistrează răspunsul reflex muşchilor din spatele urechii.

-Reacţia acustică a trunchiului cerebral

Poate fi înregistrată cu ajutorul unui aparat, întrucât activitatea creierului poate fi surprinsă prin aplicarea unor electrozi pe craniul copilului. Se aplică tre electrozi, doi pe urechi, unul pe frunte. Se administrează semnale sonore, cu o frecvenţă de 30 de semnale pe secundă; pe un ecran, vor fi descrise nişte unde. La frecvenţe mari, apar 5 unde, a cincea fiind folosită pentru depistarea pragului auditiv.

-Electrocohleograma

Şi în acest caz este necesară anestezierea, pentru a se evita mişcările spontane. Se aplică electrozi pe frunte, pe lobul urechii şi un electrod activ pe timpan. Printr-o cască, se transmit sunete de diferite intensităţi şi frecvenţe. Se aşteaptă apariţia unei unde, numită potenţial de acţiune.

Informaţiile se restrâng la frecvenţe mai mari şi se referă la modificări la nivelul cohleei şi a nervului auditiv din urechea internă; se referă strict la funcţionarea urechii interne, nu şi la a celei medii. Informaţiile sunt limitate, venind în completarea celor relevate de testele comportamentale.

-Tehnica emisiilor fotoacustice

Se foloseşte un aparat, constând dintr-o celulă ce urmează să fie introdusă în conductul auditiv; printr-un microfon plasat pe celulă se vor recepţiona sunete, care apar numai în cazul urechii normale.

-Testarea impedanţei

Este un test mai complex care se referă la testarea funcţionalităţii urechii medii. Se foloseşte un aparat, numit impedans-metru, format din trei tuburi prin care se introduc sunete în conductul auditiv, măsurându-se flexibilitatea timpanului, dar şi buna funcţionare a urechii medii. Dacă timpanul prezintă cicatrici sau fisuri, flexibilitatea se pierde. Flexibilitatea se măsoară ca şi compleanţă a timpanului. Metoda mai poartă denumirea de timpanogramă. Se pot întâlni patru cazuri care reflectă anormalitatea funcţionării urechii medii:

-existenţa unei presiuni negative (-400mm coloană de H2O – timpanul este împins spre exterior, fapt ce reflectă o disfuncţie a trompei lui Eustacio; apare când există infecţii ale urechii medii; compleanţa este bună, doar că presiunea negativă influenţează urechea medie, putâd să trădeze prezenţa de lichid).

-Blocarea urechii medii, din cauza unor otite segregante, ca urmare a existenţei unui lichid în urechea medie, caz în care oscioarele nu vibrează liber, iar timpanul fiind rigid; compleanţa este joasă, iar pe timpanogramă apare o curbă plată.

-Existenţa unei cruste pe timptan, fie datorită unor infecţii ale urechii medii, pe grafic apărând o curbă, de asemenea, relativ plată, cu o uşoară denivelare, care poate să apară în cazul ortosclerozei; compleanţa este redusă.

-Discontinuitate a oscioarelor de peretele timpanic, caz în care timpanul este flexibil spre presiunea pozitivă; timpanul este curbat spre interior.

Tot prin această metodă se evidenţiază şi reflexul acustic al muşchiului „stipedian”; apare reflexul de tresărire, dar doar la intensităţi mai mari de 60Db.

Impedanţa măsoară, pe de o parte, compleanţa timpanică şi funcţionalitatea urechii medii, pe de altă parte, reflexul...

Testele comportamentale

Aici sunt incluse testele ..., destinate verificării capacităţii de auz a copilului mic, fără a da informaţii precise asupra tipului pierderii de auz; pentru aceasta sunt necesare unele teste mai complexe, dar sunt importante, în primul rând, pentru a observa eventualele disfuncţii auditive şi, în general, dezvoltarea fizică a copilului.

Până în 6 luni, când copilul poate să stea sprijinit, testele screaning nu pot fi folosite; ele se folosesc între 6 şi 18 luni. Testele folosite sunt Boille şi testul de distragere a atenţiei.

Testele de distragere a atenţiei se folosesc între 6 şi 18 luni, pentru ca subiectul să poată sta pe genunchii mamei, într-o atmosferă securizantă. La examinare participă doi specialişti. Copilul va sta în şezut, fără sprijin, putând să-şi întoarcă capul pentru localizarea diferitelor sunete. Este nevoie de o cameră în care sunetele să nu depăşească 30Db, să conţină masă şi scăunel pentru copil, un aparat care să emită sunete cu frecvenţe şi intensităţi diferite; un aparat de emisie care emite sunete între 60 şi 100Db şi frecvenţe medii. Copilul stă pe genunchiul mamei, cu faţa spre măsuţă. Unul dintre specialişti stă în faţa măsuţei, iar celălalt în spate. Cel din faţă se joacă cu copilul. Cânnd atenţia copilului este concentrată asupra jocului. În acest timp, specialistul din spate, situat la 1m în spatele copilului, la 45gr., mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, va emite un sunet. Copilul va trebui să întoarcă capul spre sursa sonoră. Dacă el nu reacţionează, jocul este reluat, repetânduse cu sunetul perturbator la aceeaşi intensitate (de două, trei ori). Dacă nu există reacţie, se va relua procedarea cu o creştere a intensităţii sunetului, până ce copilul are un răspuns. Trebuie să se acorde atenţie deosebită caracteristicilor specialistului din partea din spate, pentru a se asigura faptul că atenţia copilului nu este captată de o caracteristică a acestuia, ci de sunetul în sine.

Testul Boille

Se foloseşte ca şi poziţie, copilul va fi aşezat tot pe genunchi. Doi specialişti vor sta în partea din faţă, captând atenţia copilului; un al treilea specialist va sta în spate, folosind obiecte care emit sunete de frecvenţe diferite.

Între 18 şi 2/30 luni, se folosesc testele de cooperare.

Există mai multe teste de cooperare, dintre care amintim:

-testul MCCorpmick

Copilul i se cere să indice cu privirea jucăria denumite; se folosesc jucării ale căror denumiri reprezintă cuvinte ce conţin frecvenţe diferite (medii, joase şi înalte): răţuşcă, lingură, pantof şi ... Specialistul care îi cere să indice jucăria va sta în spate, atât în partea stângă, cât şi în partea dreaptă.

-

Sunt folosite zece jucări, desemnate prin cuvinte monosilabice, care implică frecvenţe diferite. Este un test de discriminare la diferite frecvenţe. Copilul trebuie să aibă 4 răspunsuri corecte din cinci încercări, la nivelul de 40Db.

La vârste mai mari, se folosesc testele cu ilustraţii. Se folosesc cuvinte monosilabice ce definesc obiecte şi apar sub forma unor ilustraţii. Ele trebuie să-i fie familiare copilului.

După vârsta de 4 ani, se foloseşte audiometria de ton pur, când copilul, la fel ca şi un adult, poate să sesizeze un ton pur emis de audiometru. În cazul testării copilului, chiar cu audiometrul, se poate folosi tot o abordare ludică. Se aşteaptă o reacţie, de data aceasta, una conştientă, din partea copilului. Se poate măsura conducţia externă, dar şi cea osoasă.

Audiometria de ton pur

Audiometrul este proiectat pentru a emite sunetele şi frecvenţele importante pentru comunicarea verbală. Frecvenţele importante pentru vorbire sunt cuprinse între 500 şi 4000Hz. Frecvenţele joase – 500Hz; nu există frecvenţe mai joase de 100-150; 1-2000 medii; 2000-4000Hz, înalte.

De obicei, pentru o persoană auditiv, pragul este diferit pentru diferitele frecvenţe.

Se începe testarea auditivă cu frecvenţe medii, urmărindu-se intensitatea la care se înregistrează răspuns. Se procedează în raport cu o anumită formulă (formula: 10 sus, 5 jos).