20.10.2015

Concepte referitoare la problematica principală

A recuperării şi educaţiei deficienţilor de auz

Compensarea

Compensarea, în general, reprezintă o acţiune de contrabalansare a unei deficienţe, termen care face apel la problematica psihologiei, întrucât termenul de compensare vine din latină, însemnând a echilibra un efect prin altul; compensarea este un proces complex de adaptare a organismului. Se realizează, în parte, conştient, în parte, inconştient şi tinde să restabilească un echilibru care este tulburat. Organismul uman este privit ca un tot unitar, format din subsisteme. Acestea sunt corelate funcţional unele cu altele, iar în momentul în care, un subsistem este dereglat (din cauza suprasolicitării mediului exterior), întregul sistem tinde să fie dereglat, ca rezonanţă cu acea parte dereglată. Acest sistem psihic uman tinde spre reechilibrare, activând în mod excesiv subsistemele valide care tind să preia funcţia sistemului neechilibrat, pentru a ajunge la un echilibru, echilibru ce poartă numele de homeostazie. În interacţiunile cu mediul, organismul, în cea mai mare parte a existenţei sale, este într-un dezechilibru şi într-un continuu proces de reechilibrare.

Dacă ne referim la organele de simţ, această echilibrare se realizează prin solicitarea celorlalte organe de simţ valide, împreună cu „acordul” unor procese psihice, solicitate şi ele pentru a suplini funcţiile organului deficitar.

Problema compensării nu se raportează numai la persoanele deficiente, ci şi la cele normale, întrucât, în unele situaţii, persoana, ca urmare a unor suprasolicitări, ajunge într-un dezechilibru (de natură fizică sau psihică), întrucât este nevoie de un transfer de energie, de la un sistem funcţional, la un sistem suprasolicitat.

În cazul deficientului de auz, compensarea se raportează la funcţionarea auditivă; deficienţa de auz va implica funcţionarea cu preponderenţă şi preluarea unor funcţii ale auzului de către vedere, tact, kinestezie, motivaţie, atenţie, etc.

În zilele noastre, este implicat, însă, şi acel potenţial restant al funcţiei auditive. În acest sens, tehnologiile de protezare joacă un rol important.

Astfel, se poate vorbi despre compensare organică, compensare funcţională şi compensare mixtă.

Compensarea organică presupune implicarea restantului funcţional din acel subsistem (sistemul auditiv), cu ajutorul tehnologiei moderne (protezelor auditive), astfel încât înţelegerea sunetelor din mediul ambiant, inclusiv a comunicării verbale să se realizeze mai bine (sau să poată avea loc).

Compensarea funcţională, în cazul deficienţilor de auz, se referă la implicarea subsistemelor senzoriale valide (a vederii, a tactului, kinesteziei – sensibilitatea vibro-tactilă) în a prelua anumite sarcini pe care le avea sistemul auditiv deficitar şi în a susţine orientarea în mediul ambiant şi, în primul rând, în a susţine dezvoltarea comunicării verbale, sub cele două aspecte, cel al înţelegerii şi cel al verbalizării.

În procesul complex de dezvoltare a comunicării verbale sunt implicate, într-o manieră echilibrată, ambele tipuri de compensare, atât cea organică, cât şi cea funcţională, astfel putându-se vorbi de compensarea mixtă. De exemplu, este vorba de o compensare mixtă atunci când se protezează potenţialul restant şi se implică şi senzorialitatea vizuală pentru a îndrepta atenţia copilului spre faţa, buzele interlocutorului sau a celei tactile, pentru îndreptarea atenţiei spre însuşirile vibratorii ale sunetelor.

Compensarea tehnică se referă la aparatele auditive, la toată aparatura care se adresează auzului sau altor sisteme funcţionale, care vin să aducă un aport informaţional, în scopul dezvoltării comunicării verbale şi cognitive. Aici e vorba de protezele auditive, „clasele” microfonice, alte tipuri de aparate, inclusiv aparatele specifice metodologiei specifice predării, etc.

Procesul de recuperare

Recuperarea este un proces de utilizare totală sau parţială a ceva ce altfel s-ar fi pierdut. În ceea ce priveşte pierderea de auz, recuperarea se raportează, pe de o parte, la funcţia auditivă, pe de altă parte, la dezvoltarea cognitivă şi psihologică a copilului deficient de auz, pentru că, într-o anumită manieră, funcţia deficitar îşi pune amprenta asupra întregii dezvoltări psihice şi social a individului cu acest tip de deficienţă. În acest caz, vorbim de necesitatea declanşării procesului de recuperare de la o vârstă cât mai mică şi, vis-a-vis de această tehnică a recuperării, s-a dezvoltat o întreagă filosofie a educaţiei timpurii a copilului cu deficienţă de auz, încă din momentul în care este identificată deficienţa.

În acest caz, recuperarea poate fi biologică, psihologică sau socială.

Recuperarea biologică se referă la organele de simţ afectate. În cazul nostru, se referă la componenţa aparatului auditiv (pavilion, conduct auditiv, ureche medie, etc.). În acest caz, în multe cazuri, se poate acţiona prin intervenţii chirurgicale, protezare sau tratament medicamentuos.

În toate cazurile, persoanele cu deficienţe de auz prezintă deficite cognitive, sociale (de comportament), aici intervenind necesitatea aplicării recuperării psihice.

Recuperarea socială se referă la arsenalul de tehnici şi tehnologii incluse în integrarea şcolară, profesională şi socială a deficienţilor de auz.

Reabilitarea

Reabilitarea, în sine, este un termen juridic, referindu-se, în special la redobândirea unui statut normal al unei persoane. În psihopedagogia specială, termenul se referă la reeducarea şi recuperarea statutului şi normalizarea persoanelor deficiente (persoană normală cu drepturi egale).

Recuperarea şi reeducarea se referă la un complex de măsuri şi metode educaţionale, sociale, medicale, aplicate în vederea dezvoltării personalităţii copilului şi a integrării în societate.

La deficientul de auz, în mod specific, reabilitarea presupune realizarea unor instrumente care să îl facă pe copil capabil să interacţioneze cu semenii săi, la dobândirea unor instrumente de comunicare, în special a limbajului oral, ca mijloc de culturalizare, în vederea integrării în fluxurile sociale şi a dobândirii capacităţii deficientului de auz să îndeplinească diferite roluri sociale, să îi permită să funcţioneze ca o persoană aptă de a exista în societate, cu toate drepturile, dar şi responsabilităţile unui om.

În procesul de reabilitare este necesară implicarea conştientă a persoanei.

Corectarea

Corectarea, în cazul deficienţilor de auz, se referă la metodologia prin care deficientul de auz se exprimă în mod verbal (corectarea deficienţelor de pronunţie). De asemenea, corectarea se mai referă şi la comportamentele deficientului de auz. Această corectare, sub multele sale aspecte, are loc în cadrul compensării şi reabilitării.

Perioada optimă şi metodologia însuşirii limbajului verbal

A fost evidenţiat faptul că, dacă copilul deficient de auz este protezat de timpuriu, în primii ani de dezvoltare, astfel încât auzul să contribuie la dezvoltarea comunicării verbale, iar aceasta să se dezvolte parcurgând stadialitatea normală, în care se dezvoltă comunicarea la copilul auzitor, atunci comunicarea verbală poate să îndeplinească rolul de instrument de comunicare interumană, dar şi de instrument operaţional al gândirii. Pe de altă parte, dacă depistarea şi protezarea se fac tardiv, astfel încât copilul pierde primii 3 – 4 ani de dezvoltare lingvistică, iar copilul începe să parcurgă procesul de demutizare spre sfârşitul preşcolarităţii, comunicarea verbală va putea avea rolul de instrument de comunicare, dar nu mai poate îndeplini funcţia de instrument operaţional al gândirii.

Limbajul interior al deficienţilor de auz nedemutizaţi are trei caracteristici:

-reductibilitatea situativă,

-polisemantism,

-predominarea specificului vizual al imaginii.

Pufan a scos în evidenţă, referitor la coeficientul de inteligenţă al deficienţilor de auz: 72% în zona de limită, aproximativ 20% în zona normalităţii simple şi 8% în zona deficitului de intelect. Studiul a fost realizat pe 70 de subiecţi demutizaţi.

În ultimele decenii, numeroase cercetări se fac asupra posibilităţii integrării deficienţilor de auz în învăţământul de masă şi asupra metodelor care pot fi folosite în acest sens.