Psihologie De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau

inexistentă.

Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile

conținute.

Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = știință) este știința care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiile și procesele mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie conștiente, fie inconștiente.

În acest cadru general al activității psihice distingem următoarele categorii:

Conținut psihic sau de conștiință: elementul care, într-un moment determinat, face obiectul unei

funcțiuni psihice.

Funcțiuni psihice: modalitatea specifică a activităților conștiente independent de conținutul lor.

Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităților inconștiente.

Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcțiuni și mecanisme comune unei anumite funcțiuni

psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).

Psihologie

Portal

Istorie

Psiholog

Domenii

Aplicată

Comportamentală

Biologică

Clinică

Cognitivă

Dezvoltare

Educație

Evoluție

Gestalt

Umanistică

Lingvistică

Personalitate

Senzorial

Social

Liste

Psihologiști

Publicații

Subiecte

Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective și voluntare care pot

fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).

Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice. De exemplu, psihologia

experimentală folosește metode științifice în descrierea și înțelegerea cauzelor și relațiilor reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepția, învățarea, memorizarea și comportamentul social. Psihologia umanistică face mai de grabă investigații calitative pentru a cerceta experiențele subiective ale ființelor umane.

De la înființarea primului laborator experimental de psihologie de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Lipsca (Leipzig), psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea, pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de direcții și subspecialități, care dispun doar în parte de un limbaj comun.

Cuprins

[ascunde]

1 Abordări ale psihologiei

2 Discipline psihologice de bază

3 Psihologia aplicată

4 Pagini din istoria psihologiei

5 Psihologia generală

6 Procese psihice și mentale

7 Procese psihice. Tipuri.

8 Legea asociațiilor

9 Teoria structurii cunoașterii

10 Noțiuni fundamentale ale psihologiei

11 Psihologi români

12 Legături externe

o 12.1 Societăți și Institute de Psihologie

o 12.2 Reviste Românești de Psihologie Indexate Thomson ISI

o 12.3 Reviste online psihologie

o 12.4 Altele

Abordări ale psihologiei[modificare | modificare sursă]

Abordarea Cognitivă

Abordarea Umanistă

Abordarea Behavioristă cunoscută și ca Abordarea Comportamentală

Abordarea Psihodinamică

Discipline psihologice de bază[modificare | modificare sursă]

Psihologie generală

Psihologia persoanei

Psihologia dezvoltării

Psihologia învățării, memoriei și cunoașterii

Psihologia socială

Biopsihologia

Psihologia diferențială a personalității

Metodologie și statistică psihologică

Neuropsihologie

Psihofiziologie

Psihologia aplicată[modificare | modificare sursă]

Psihologie clinică

Psihosomatică

Psihologia sănătății

Psihoterapie

Psihodiagnoză

Psihopatologie

Psihologie judiciară

Expertiza psihologica

Psihologia educației (Psihologia pedagogică)

Psiholingvistică

Psihologie economică (Psihologia publicității, consumatorului etc.)

Psihologie organizațională (Psihologie managerială, psihologia muncii, ergonomie,

comportament organizațional etc.)

Psihologia transporturilor

Psihologia aplicată în domeniul securității naționale

Psihologia sportului

Psihologia artei

Psihologia introspectivă

Psihologia matematicii

Socionică

Psihologie diplomatică

Pagini din istoria psihologiei[modificare | modificare sursă]

Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr.Peri

psychês). Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile

cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitzmenționează pentru prima dată existența unor procese subconștiente.

Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.

Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a

spiritului sau psihologii filozofice.

Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru psihologia clinică.

Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare condiționată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice.

În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viața psihică ca un întreg unitar.

Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală.

Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham Maslow).

La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a patra forță din punct de vedere istoric în psihologie numită Psihologia Transpersonală(celelalte patru forțe: behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă, psihologia transpersonală) . Studiul aprofundat al experiențelor de vârf (peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of

Being” (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de -a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta, transpersonală, trans-umană”.

Folosirea termenului:

in 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius intr-o lucrare morala;

in 1732 si 1734 apare in lucrarile lui Christian Wolff "Psihologia empirica" si Psihologia

rationalista" scrise in limba latina.

Problematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si cunoasterea altuia, cu scopul de a asigura eficienta activitatii si adaptarea la conditiile sociale si de mediu. Experienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe; ea reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este prezentata in multe genuri de literatura culta si filme.

Cunoscatorii psihicului erau inconjurati de mister si admiratie:

samanii - medicii si psihologi, conducatori de triburi;

Pitia - prezicatoare in fraze enigmatice a viitorului, preoteasa zeului Apollo ;

Vrajitoarele din Evul mediu.

Psihologia generală[modificare | modificare sursă]

Acțiunea coordonată a funcțiilor psihice în procesul învățării precum și în controlul activităților face obiectul psihologiei generale. Sub acest aspect o deosebită semnificație are analiza structurală a cunoașterii, în special structura matematică a proceselor de cunoaștere, așa cum o găsim în formulările fizicei teoretice. Avem astfel de a face cu structura statistică a categoriilor de evenimente similare.

Procese psihice și mentale[modificare | modificare sursă]

Procesele necesare punerii în joc a percepției, gândirii, planificării, dorințelor și luării de decizii sunt evenimente conștiente. Acest proces de auto-observație este denumitintrospecție. Evenimentele

trăite se fixează în memorie, de unde pot fi din nou aduse în conștiință. Această activitate e ste denumită retrospecție. În felul acesta omul are posibilitatea cunoașterii propriilor sale acte și poate, nu numai să-și controleze comportamentul personal, dar să înțeleagă și comportamentul altora în interacțiunea socială.

Procese psihice. Tipuri.[modificare | modificare sursă]

Teoria delimitează trei tipuri de procese psihice:

procese psihice senzoriale: senzația, percepția și reprezentarea,

procese psihice cognitive: memoria, atenția, limbajul, gândirea, imaginația

procesele psihice afective: afectivitatea, motivația și voința

Legea asociațiilor[modificare | modificare sursă]

Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienței cunoștințelor omenești ar putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conștiente, între care se stabilesc relații permanente

spațio-temporale. El a denumit acest fenomen "legea asociațiilor", fiind de părere că extragerea cunoștințelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp și/sau spațiu.

Teoria structurii cunoașterii[modificare | modificare sursă]

Concepția lui David Hume a fost criticată, în special de Immanuel Kant. El a demonstrat că atât structura topografică spațială cât și cea dinamică cauzală a experienței pot fi explicate numai pe baza configurațiilor matematice și nu prin asociații. Prin aplicarea sistemelor operaționale în cercetarea realității rezultă ipoteze de lucru asupra relațiilor generale între evenimente, a căror valoare predictivă se verifică prin observație.

Noțiuni fundamentale ale psihologiei[modificare | modificare sursă]

Afectivitate

Atenție

Comportament

Condiționare

Conștiință

Creativitate

Cunoaștere

Emoție

Gândire

Imaginație

Instincte

Inteligență

Limbaj

Memorie

Motivație

Nevroză

Percepție

Psihometrie

Psihoză

Reprezentare

Stres

Suflet

Voință

Traumă

Psihologi români[modificare | modificare sursă]

Dintre cei mai importanți psihologi români sunt de menționat:

Alexandru Roșca, academician si profesor universitar la Cluj

Paul Popescu-Neveanu, autor al unui Dicționar de psihologie

Mielu Zlate, prof. univ. dr., seful Catedrei de Psihologie din Universitatea Bucuresti, autor al unei

monumentale opere psihologice

Nicolae Mitrofan, prof. univ. dr., specialist in psihodiagnostic si psihologie judiciara, primul

presedinte al Colegiului Psihologilor din Romania.

Tudorel Butoi, Prof. univ. dr., psiholog criminalist, expert psiholog si autor a numeroase lucrari in

domeniul psihologiei judiciare.

Nicolae Mărgineanu, autorul unei impozante monografii, Psihologia persoanei.

Vasile Pavelcu, profesor la Iași, mentor al psihologiei "distincte".

Ion Petrovici, elev al lui Titu Maiorescu, unul dintre creatorii școlii românești de psihologie.

Constantin Rădulescu-Motru, studii asupra spiritualității naționale ("românismului").

Ion Manzat, profesor de psihologie

Irina Holdevici, profesor de psihoterapie cognitiv-comportamentala

Iolanda Mitrofan, profesor de psihoterapie experientiala, creatorul metodei PEU

Eduard Gruber, înființează primul laborator de psihologie, la Iași și deschide primul curs de

psihologie experimentală din România.

Nicolae Vaschide, directorul adjunct al Laboratorului de Psihologie Patologică, de pe lângă

Sorbona.

Dimitrie Nădejde

Ion Anastasiu

Gheorghe Marinescu

Robert Ionescu