Protectia Mediului Suport de Curs

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, ADMINISTRATIVE ŞI ALE

COMUNICĂRIISPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Lect. univ. dr. ELENA-MARIA MINEA

PROTECŢIA MEDIULUI

– SUPORT DE CURS –

CLUJ-NAPOCA

2008

1

PROTECŢIA MEDIULUI

I. Informații generale• Date de identificare a cursului• Date de contact ale titularului de curs :

Nume : Elena Maria MineaBirou : Cab. 6, etj. 1, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

Str. Traian Moșoiu nr. 71, Cluj-NapocaTelefon : 0264 431361E-mail : [email protected]

• Date de identificare curs și contact tutoriPROTECȚIA MEDIULUIAnul I, Semestrul IUA1102Tipul cursului: obligatoriuTutore : drd. Veliscu Raluca, e-mail: [email protected]

• Condiționări și cunoștințe prerechizite

Cursul de ”Protecția mediului” este unul prevăzut în anul I de studiu, în primul semestru, astfel încât nu se pune problema existenței unor condiționări. Este de dorit, firește, ca studenții să dispună de un bagaj cât mai bogat de cunoștințe și informații în ceea ce privește problematica actuală a mediului, cu tot ce ține de elementele care îl compun. Informațiile de la curs pot și trebuie completate permanent cu cele oferite (pe lângă literatura de specialitate), de canalele media și prin lecturarea unor materiale puse la dispoziție de către diverse instituții și organizații (broșuri, pliante, fluturași etc.). Teme majore de studiu și dezbatere se pot găsi în cuprinsul unor surse bibliografice : M. Bleahu, PRIVEŞTE ÎNAPOI CU MÂNIE…PRIVEŞTE ÎNAINTE CU SPAIMĂ. VALENŢELE ECOLOGIEI POLITICE, Edit. Economică, Bucureşti,2001; M. Bleahu, ARCA LUI NOE ÎN SECOLUL XXI. ARIILE PROTEJATE ŞI PROTECŢIA NATURII, Edit. “Naţional”, Bucureşti, 2004; Fl. Grecu, HAZARDURI ȘI RISCURI NATURALE, Edit. Universitară.

• Descrierea cursului

Disciplina Protecția mediului se dorește un mic îndrumar atât în ceea ce privește conduita umană și civică a cetățeanului sec. XXI, cât și în ceea ce privește abordarea mai profundă, cu un caracter științific accesibil (dar academic) a unor chestiuni de maximă actualitate astăzi : existența și ”funcționarea” noastră (ca indivizi ai unei specii și ca parte a Biosferei) în condiții cât mai propice, la care se adaugă grija, preocuparea pentru ca și generațiilor viitoare să li se asigure caracteristici ale parametrilor naturii și resurse îndestulătoare pentru a-și putea satisface, la rândul lor, necesitățile de trai și confort.

Departe de a se constitui într-un slogan, starea planetei (sub toate formele ei de manifestare, mai mult sau mai puțin vizibile) ne interesează cu adevărat pe toți ; nu putem afirma sau crede că ceea ce se întâmplă într-o parte a globului nu ne afectează :mai devreme sau mai târziu realitate contrazice vehement o asemenea gândire.

Pe parcursul materialului se face o prezentare succintă a elementelor care intră în componența mediului și se subliniază, în permanență, legăturile care se stabilesc între ele, de la cele simple la cele mai complexe, făcându-se trimitere la aspectele practice, întâlnite în viața cotidiană.

Sunt prezentate, de asemenea, mijloacele de intervenție – la nivel statal și internațional – care vizează protecția tuturor acestor componente, în contextul dezvoltării economice dinamice și în cel al unei creșteri demografice accelerate.

2

mailto:[email protected]

• Organizarea temelor în cadrul cursului1. Mediu – ecologie – economie

Capitolul prezintă, în primul rând, definiția legală a mediului, pentru ca apoi să facă o încadrare a problematicii mediului în ansamblul preocupărilor din diferite domenii, în sopul minimizării impactului negativ al activităților umane asupra mediului. Sunt prezentate, de asemenea, dimensiunile și valențele mediului. Se recomandă parcurgerea următoarelor materiale : M. Negulescu şi colectivul, PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Manual general, Edit. Tehnică, Bucureşti, 1995; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008

2. Necesitatea protejării mediului Se face cunoscută necesitatea – devenită, azi, o obligație legală – de protejare a tot ceea ce ne

înconjoară, furnizându-se informații legate de instrumentele și strategiile de mediu. Sunt prezentate principalele modalități de deteriorare a ecosistemelor. Este sugerată lecturarea : M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; Vl. Rojanschi, Fl. Bran, Gh. Diaconu, PROTECŢIA ŞI INGINERIA MEDIULUI, Edit. Economică, Bucureşti, 1997 ;Vl. Rojanschi, Fl. Bran, POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU, Edit. Economică, Bucureşti,2002

3. Protecția elementelor naturale ale mediului : atmosfera, apa, solul și subsolul Sunt definite, clasificate, prezentate caracteristici proprii, scopuri și modalități de

utilizare /exploatare, moduri de protecție și cadru juridic național și internațional vizând respectivele elemente. Lecturați : D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008 M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007, la care se adaugă legislația în materie.

4. Protecția pădurilor și vegetației forestiere. Regimul ariilor protejate și al monumentelor naturii

Tema cuprinde, de asemenea, definițiile elementelor, importanța lor în contextual actual, modalitățile de gestionare durabilă a lor. Sunt recomandate spre a fi consultate : Legea 46/2008 Codul silvic, OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice; M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008

4. Protecția faunei și florei terestre și acvatice. Regimul juridic al plantelor modificate genetic

Subiecte de mare actualitate, aflate pe agendele de lucru ale politicienilor și ale membrilor organizațiilor de specialitate ca și obiect al unor aprigi controverse , ele sunt discutate și în cercuri de nespecialiști, întrucât sursele și cantitățile de hrană sunt probleme de permanent , ridicat și justificat interes. Biblografie : M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008 ; Legea nr. 37/2006 privind organizarea activității de protecție a plantelor și carantina fitosanitară, modificată și completată prin Legea nr. 93/2007, OG nr. 136/2000 privind măsurile de protecție împotriva introducerii și răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale din România, HG nr. 563/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 136/2000; Legea nr. 72/2002 a zootehniei; Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecție.

5. Protecția mediului artificial

3

Mediul artificial este reprezentat de ansamblul realizărilor omului, atât la nivelul așezărilor umane, cât și în spațiul din afara acestora. Asemeni mediului natural, cel artificial este și el supus degradării și poluării, trebuind să fie protejat în sensul bunului mers al desfășurării vieții și tuturor activităților umane. Bibliografie recomandată: OUG 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, cu modificările și completările ulterioare, Lege nr 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice.

6. Protecția împotriva radiațiilor. Deșeurile și controlul circuitului lor.

Radioactivitatea, componentă de bază a mediului, este determinată de prezența în sol, aer, apă, vegetație, organisme animale, precum și în om a substanțelor radioactive de origine terestră, existente în mod natural, la care se adaugă radiația cosmică extraterestră. La aceste surse omul a adăugat, în ultimele decenii în special, radioactivitate artificială, care provine din: instalațiile de radiații Röntgen folosite în laboratoare și spitale, depunerile radioactive rezultate din experiențele cu arme nucleare, pierderile radioactive ale centralelor nucleare, extracția și prelucrarea minereurilor radioactive, depozitarea deșeurilor radioactive. Poluarea radioactivă este o poluare aproape”perfectă”, întrucât nu are gust, miros, culoare, dar distruge – lent – tot ce este viu: poate avea impact instantaneu sau pe termen lung. La ora aceasta reprezintă unul dintre cele mai mari pericole.

Reprezentând o problemă extrem de complexă pentru lumea de azi, asociată permanent dezvoltării ample și accelerate a tuturor domeniilor, precum și așezărilor umane de toate tipurile și dimensiunile, deșeurile se află în atenția forurilor naționale și internaționale, iar la nivel inferior, în cea a administrațiilor locale. Trebuie menționată apariția unei noi ramuri a economiei (mondiale):reciclarea materialelor. Aceasta cuprinde activități vizând recuperarea, recondiționarea (prelucrarea) și refolosirea (valorificarea) materialelor și produselor secundare și a deșeurilor și, nu în ultimul rând, activitățile de gospodărire mai eficientă a materialelor utilizate în fluxurile tehnologice.

Bibliografie sugerată: Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea, în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, OG nr. 7/2003 privind promovarea, dezvoltarea și monitorizarea activităților nucleare, HG nr. 1259/2002 privind aprobarea Strategiei naționale de dezvoltare a domeniului nuclear în România și a Planului de acțiune pentru implementarea acestei strategii; OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificărilr și completările ulterioare, OG nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001, M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008.

7- 8. Politici de protecție a mediului

Politica de mediu reprezintă o formă de orientare și organizare a activității având ca obiectiv conturarea cadrului de desfășurare a tuturor acțiunilor umane, astfel încât să se atingă optimul în asigurarea echilibrului între o dezvoltare economică dinamică, dar corespunzătoare, și prezervarea resurselor naturale și artificiale, în condițiile unui minim impact negativ asupra cadrului natural – în special – dar și asupra celui creat de om. Inițial o poltică ”de acompaniament” a celor asociate dezvoltării economice, acum ea reprezintă un vector important al dezvoltării durabile. Se recomandă consultarea: : M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008 ; Vl. Rojanschi, Fl. Bran, POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU, Edit. Economică, Bucureşti, 2002 ; D.C. Dragoș, R. Velișcu, INTRODUCERE ÎN POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE, Edit. Accent, Cluj-Napoca, 2004

4

8 – 9. Gestionarea riscurilor naturale și tehnologice la nivelul localităților

Hazardurile naturale, antropice și tehnologice – cu grade diferite de risc – pot provoca pagube mai mari sau mai mici, în funcție de amplitudinea acestora ți de factorii favorizanși existenți în zona ori locul în care ele se manifestă. Elaborarea unor planuri de acțiune pentru situații de urgență este absolut necesară, prin intermediul ei fiind asigurată cooperarea locală ăn scopul conștientizării, la nivel comunitar, și a pregătirii cetățenilor pentru asemenea împrejurări, asigurându-se formarea unui grup de coordonare, format din reprezentanți ai comunității locale, ai autorităților, manageri din industrie și alte părți interesate. A se consulta : E. M. Minea, Natural and technikal risks management at local level, Proceedings of the International Conference on Economics, Law and Management, University Publisher of Szeged, 2008; OUG nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență; OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență; Legea nr. 481/2004 privind protecția civilă; Ordinul nr. 132/2007 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a Planului de analiză și acoperire a riscurilor și a Structurii-cadru a Planului de analiză și acoperire a riscurilor.

10 - 11. Răspunderea de mediu. Fondul pentru mediu.

Statutul României de membru al UE presupune obligativitatea transpunerii legislației comunitare în toate domeniile, inclusiv în cel destinat protecției mediului. Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului a fost transpusă în legislația națională printr-un act normativ care să asigure o reglementare unitară și distinctă a prejudiciului pentru mediu: OUG nr. 68/2007.

Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat susținerii și realizării proiectelor pentru protecția mediului, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare în domeniul protecției mediului.

Bibliografie recomandată: M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008; OUG nr.68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului; OUG nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu.

12. Monitoringul de mediu. Managementul activităților pentru protecția mediului

Pentru realizarea unei activități reale și eficiente de protecție a mediului, controlul permanent al calității acestuia și cel al nivelului de poluanți deversați sau existenți în mediu reprezintă o necesitate obiectivă. Monitoringul ecologic/integrat vizează obținerea unor imagini reale, de ansamblu, asupra stadiului calității mediului la un moment dat, precum și tendința de evoluție pe cele două componente de bază – mediul biotic și mediul abiotic – în interconexiunea lor.

Tot mai multe tipuri de organizații sunt orientate spre obținerea de performanțe de mediu, contrlând impactul propriilor activități, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obliectivele de mediu.

Bibliografie recomandată: M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008 ; S. Godeanu, ELEMENTE DE MONITORING ECOLOGIC/INTEGRAT, Edit. Bucura Mond, București, 1997 ; E. M. Minea, Controlul integrat al mediului și dezvoltarea durabilă, RTSA 2002, p.141-148 ; M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ; D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008.

5

• Formatul și tipul activităților implicate de curs

Pentru această disciplină studentul are libertatea de a-și gestiona singur, fără constrângeri, timpul și modalitatea de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultații față în față sunt faculative și vor fi organizate în urma solicitării prealabile a cursantului.

• Materiale bibliografice obligatorii

- M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007 ;- D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008

Motivul indicării acestor lucrări ca și sursă bibliografică principală îl oferă faptul că, fiind TRATATE în domeniu, oferă o prezentare exhaustivă a problematicii, actualizată fiind și legislația aferentă. Cărțile sunt oferite spre consultare la biblioteca facultății.

• Materiale și instrumente necesare pentru curs

Pe lângă bibliografia obligatorie pot fi utilizate informații oferite pe canalele media, iar lămuriri sunt oferite prin e-mail sau prezentarea la titularul de disciplină.

• Calendarul cursului

Prima întâlnire cu cursanții formei de învățămând I. D. (programată în luna noiembrie) va presupune abordarea primelor șase teme din cele enumerate mai sus, iar în cadrul celei de-a doua (din luna ianuarie) vor fi dezbătute celelalte șase teme.

• Politica de evaluare și notare

Forma de examinare este examenul scris. Nota finală este rezultatul însumării punctajelor aferente fiecărei întrebări. Examenul presupune răspunsul la trei întrebări. Notarea începe de la 1. Întrebările vor fi formulate astfel încât să fie acoperite cât mai multe chestiuni tratate în conținutul cursului. Orice informația în legătură cu modul de desfășurare a examenului sau cu nota obținută poate fi furnizată luând legătura cu titularul de disciplină sau cu tutorele acesteia.

• Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca și recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situație de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) sau susținerea examenului de către o persoană neautorizată constituie fraudă și se sancționează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces-verbal de constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi adusă în atenție Consiliului profesoral al facultății.

• Studenți cu dizabilități

Orice student aflat într-o situație specială (afectat de dizabilități motorii sau intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoștințelor reclamate de curs. Pentru asemenea situații, cei interesați sunt invitați să contacteze titularul de curs la adresa electronică indicată.

• Strategii de studiu recomandate

6

Materia este structurată pe 12 teme, grupate în cinci module. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel puțin sub forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile programate, astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care urmează a fi dezbătute și pentru a cere lămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite. Pentru a obține performanța maximă este recomandat un număr minim de trei ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de studiu include cinci etape : lectura de familiarizare ; lectura de aprofundare ; memorarea datelor esențiale ; recapitularea pe fragmente ; recapitularea extinsă.

7

MODULUL I

MEDIU – ECOLOGIE – ECONOMIE

Structura/obiectivele modulului

1. Introducere2. Structura etajată a mediului3. Caracteristicile componentelor mediului4. Noţiuni generale de ecologie5. Acţiunea omului asupra naturii

5.1. Relaţii în dezvoltarea social-economică şi protecţia naturii5.2. Mediul economic şi economia5.3. Evoluţia şi conceptul economiei mediului5.4. Dimensiunea economică a mediului5.5. Mediul – factor de producţie vital

1. Introducere

Problematica “mediului înconjurător”* – subiect aparent facil de dezbătut şi “generos în oferte” de exprimare spontană, dar nu întotdeauna foarte documentată – este, în realitate, unul complex (datorită inter şi multidisciplinarităţii sale) şi deosebit de delicat.

Cuvântul “mediu” exprimă şi acoperă o noţiune globală, utilizată în toate domeniile de activitate, inclusiv în ramurile ştiinţei care se ocupă, direct sau indirect, de protecţia factorilor de mediu naturali şi artificiali.

Prin mediu înţelegem – conform definiţiei din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului (publicată în Monitorul Oficial al României nr.1196 din 30 decembrie 2005) – ansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: apa, aerul, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Astfel definit, conceptul evidenţiază o dinamică aparte, exprimând tendinţa generală de includere în compunerea sa atât a elementelor naturale, cât şi a celor create de om. Având în vedere poziţia centrală pe care o ocupă omul în mediu, şi luând în considerare interesele sale fireşti de a trăi într-un ambient sănătos, despre noţiunea de mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om care, ca vieţuitoare, face parte din mediul natural.

* S-a apreciat, de către unii autori, că expresia “mediu înconjurător” este pleonastică, întrucât cuvântul “mediu” înseamnă “natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile” (a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.617). Alţi specialişti au opinat că formula amintită este cea corectă, întrucât termenul “mediu” are accepţiuni multiple: unele foarte restrânse, cum ar fi “mediu de cultură”, în sens de soluţie folosită în laboratoare pentru culturi biologice, iar altele mai largi, de context social, de cadru de dezvoltare a omului (se spune, de exemplu, că cineva provine dintr-un mediu de intelectuali). Mediul, în sensul fizicii, reprezintă substratul material al fenomenelor fizice (mediul lichid, cel gazos, cel solid); în sens medical, referirea se face la mediul intern al corpului omenesc; există, de asemeni, accepţiunea de mediu geografic, care vizează cadrul natural în interiorul căruia se desfăşoară viaţa societăţii omeneşti etc.

Sensul care ne interesează aici este cel de totalitate a factorilor exteriori organismului uman – şi care îi include pe cei geografici nevii (atmosfera, hidrosfera, relieful) – dar şi celelalte fiinţe (biosfera). Punctul de vedere este strict antropocentric, fapt evidenţiat şi de sintagma “mediu înconjurător”, care desemnează tot ceea ce ne înconjoară pe noi, oamenii.

8

Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atât mediul natural – natura în forma sa originară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor vieţuitoarelor ( terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă, pădurile, aerul, flora şi fauna terestră şi acvatică etc. ) – cât şi mediul artificial, cel creat de mâna şi mintea omului, adică bunurile care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile materiale ale vieţii.

2. Caracteristicile componentelor mediului

Componentele fizice, naturale sau abiotice(nevii) ale mediului (aer, apă, sol, etc.) prezintă următoarele caracteristici:

- necesitatea lor pentru existenţa vieţii;- întrepătrunderea lor totală; natura fizică şi compoziţia chimică le permite să se îmbine în

forme foarte variate;- apa, aerul, solul sunt elemente finite deoarece transformările şi prefacerile lor nu

generează cantităţi în plus, neputându-se obţine aer, apă peste cantitatea aflată într-un continuu circuit în natură;

- gestiunea şi buna gospodărire a lor constituie sursele posibilităţi de a acoperi necesităţile vieţii.

La rândul lor, componentele biotice (organismele) se caracterizează prin: - nivelul înalt de organizare a materiei;- faptul că toate componentele apar sub formă de comunităţi, iar răspândirea lor este direct

legată de condiţiile de mediu;- complexa lor evoluţie în timp, organismele actuale prin caracterele lor biologice

nereprezentând decât un stadiu din evoluţia diferitelor specii vegetale şi animale. Alături de acestea trebuie semnalată şi subliniată prezenţa componentelor sociale. Acestea

dau expresia pluridimensionalităţii mediului, atestă locul ocupat de om în cadrul acestuia. Ca element al naturii organice pe fondul acestei existenţe naturale, în procesul muncii, omul îşi depăşeşte poziţia sa naturală. Dubla poziţie a omului , naturală şi socială, face ca şi comportamentele sociale să poarte amprenta dependenţei omului de natură pe de-o parte, iar pe de altă parte a detaşării sale conştiente de natură.

Omul ,acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un scop precis proceselor naturale, stabilindu-le finalităţi.

3. Noţiuni generale de ecologie

Protecţia mediului trebuie abordată în strânsă legătură cu ecologia, care are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Mai concret, ecologia pune în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale proceselor naturale de transformare-conservare de substanţă, energie şi informaţie în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme.

Termenul ecologie a fost creat în anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel pentru a desemna o nouă disciplină biologică. Cuvântul provine din limba greacă, de la cuvântul oikos (oikia, care înseamnă casă sau gospodărie) şi logos - ştiinţă. Luând în considerare acest sens, ecologia ar fi ştiinţa gospodăriei din natura vie, a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele.

Prin ecologie înţelegem ansamblul ştiinţei relaţiilor organismelor cu mediul lor, cuprinzând, în sens larg, toate condiţiile de existenţă. Prin sintagma “toate condiţiile de existenţă” ecologia capătă o deschidere foarte largă, făcând trimitere nu numai la raportul obiectiv al organismelor cu mediul, ci şi la cel al organismelor între ele, adică la tot ce face posibilă existenţa fiinţelor vii. Această disciplină nu este una biologică statică, un inventar al lumii organice, ci una dinamică,

care analizează interacţiunile dintre componentele biosferei*.

9

Un prim pas hotărâtor pentru ştiinţele naturale moderne îl constituie anul 1735, când apare prima versiune a clasificării generale făcute de Carl Lineé lumii minerale, vegetale şi animale, versiune care ajunge la forma finală în 1769. Carl Lineé este primul specialist care stabileşte criteriile de clasificare a lumii vii şi consideră, totodată, că există o interdependenţă între fiinţele din natură. El recunoaşte rolul factorilor geografici, al climei, al interrelaţiilor dintre diversele grupe de organisme, precum şi faptul că există un ciclu care face ca sămânţa să devină plantă, care este ingerată de animale, acestea de către om, pentru ca acesta, după moarte, să devină din nou pământul care va fertiliza o nouă sămânţă.

A doua jumătate a sec. al XVIII-lea este perioada marilor explorări geografice ştiinţifice, care facilitează furnizarea de noutăţi din lumea animală şi vegetală; ele sunt amplu valorificate în opera lui Alexader von Humboldt (explorator al Lumii Noi). El este autorul “Geografiei plantelor”, în care relevă importanţa asociaţiilor vegetale şi dependenţa lor de factorii geografici. Într-o altă operă de-a sa, “Cosmosul”, a încercat să ofere o viziune globală asupra lumii, să sublinieze interdependenţele dintre toate sectoarele naturii, ceea ce se constituie într-un demers propriu ecologiei.

Al doilea moment crucial pentru biologie – şi pentru ştiinţă, în general – l-a reprezentat opera lui Charles Darwin “Originea speciilor”(1859), în care sunt puse bazele evoluţionismului: nimic nu poate fi conceput ca fiind fix, imuabil: totul are un trecut şi o devenire. Charles Darwin este primul care gândeşte evoluţia speciilor în funcţie de un alt concept important, şi anume acela al populaţiilor, al ansamblului de vieţuitoare care trăiesc pe un anumit teritoriu şi între care se dă o luptă pentru existenţă, luptă care stă la baza evoluţiei. Darwin vedea lupta pentru supravieţuire ca desfăşurându-se sub trei forme: cea intraspecifică – adică între indivizii unei aceleaşi specii; lupta interspecifică – care are loc între indivizii unor specii diferite şi lupta cu factorii de mediu. Astfel, la Darwin, mediul în care trăieşte o specie cuprinde, în acelaşi timp, atât speciile care împart acelaşi teritoriu, cât şi condiţiile de viaţă pe care acest teritoriu le oferă.

În anul 1875 geologul austriac Edward Suess a definit biosfera ca fiind acea parte a planetei care reuneşte ansamblul fiinţelor vii şi în care viaţa este posibilă în permanenţă, punând-o în opoziţie cu atmosfera, hidrosfera şi litosfera (definiţie care are un grad mare de generalitate şi care se caracterizează prin staticitate).

Karl Mobius (zoolog german) analizează cantitativ acţiunea omului asupra unei comunităţi de viaţă (bancurile de stridii din Marea Nordului), definind această comunitate ca biocenoză (bios – viaţă, koinoin – a avea ceva în comun). El afirmă că termenul nu se referă la o aglomerare de fiinţe vii de aceeaţi specie, ci la un nivel de integrare a acestora într-o unitate mai mare, cu putere de autoreglare. Savantul a descoperit că o asfel de comunitate are o anumită stabilitate naturală, având şi puterea de a se autoapăra şi de a se echilibra faţă de propriile modificări.

În anul 1908 a fost definit (de către Dahl) biotopul ca fiind ansamblul condiţiilor externe în cadrul cărora fiinţează o biocenoză.

Arthur Transley a lansat, în 1935, conceptul de ecosistem, prin care se înţelege interacţiunea dintre un biotop şi biocenoza care îl populează,urmând ca ecosfera să cuprindă totalitatea ecosistemelor globului, respectiv ansamblul sistemelor care, fiecare, reprezintă o unitate de viaţă bine circumscrisă teritorial de către anumiţi factori abiotici şi în cadrul căreia trăieşte o comunitate de vieţuitoare, plante şi animale. Biosfera este constituită din ansamblul vieţuitoarelor de pe glob.

Prin cele trei concepte fundamentale – biotop, biocenoză şi ecosistem – s-a conturat şi dezvoltat ştiinţa ecologică, o disciplină pur biologică.

Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia nevie din mediul natural, aceste sisteme cuprind în ordinea complexităţii lor, populaţia, biocenoza, ecosistemul şi biosfera1.

1 Populaţia, ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din indivizii aceleiaşi specii situaţi în aceeaşi zonă (Biotop).

Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi Biotop (o pădure, o plantaţie, o pajişte, etc.) – plante şi animale – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător, şi anume, biocenoza.

Dacă avem în vedere faptul că materia vie este dependentă de materia nevie (sol, aer, apă, lumină) aceasta constituind Biotopul, atunci, biocenoza şi biotopul pot fi cuprinse într-un sistem mai cuprinzător, ecosistemul.

10

Ecologia ne dă o imagine unitară a naturii vii cu diversele sale aspecte ale luptei pentru existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare.

În “spiritul” termenilor definiţi anterior putem denumi mediu – în sens larg – ansamblul forţelor fizice şi biotice care influenţează o unitate vitală (sistem viu). Astfel conceput, mediul apare ca un sistem infinit care cuprinde atât fenomene fizice obişnuite (ca: vântul, ploaia etc.), cât şi forţe majore ale cosmosului (radiaţiile cosmice): este un sistem cosmo-biologic, o “îmbinare cosmică a tot ceea ce se întâmplă”.

În ecologie se foloseşte deseori termenul factor de mediu sau factor ecologic. În mod tradiţional, factorii sunt clasificaţi în abiotici (fizici) şi biotici. Explicând termenul “factor” trebuie să facem precizarea că – în acest caz – factorul de mediu are un înţeles energetic şi nu unul substanţial; de aceea, a vorbi despre factori biotici şi abiotici nu este tocmai corect. Numai componentele mediului pot să fie abiotice sau biotice. Factorii de mediu sunt numai abiogeni sau biogeni, adică dependenţi de componentul abiotic sau biotic. Nici un factor de mediu însă nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen: fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni. La rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factori biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii rămâne pur relativă. Astfel, temperatura şi lumina sunt factori abiogeni: temperatura este o formă fizică de manifestare a căldurii, iar lumina este o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. Dar, în condiţiile suprafeţei terestre, atât temperatura cât şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Este ştiut faptul că vegetaţia modifică temperaturile de la suprafaţa solului şi cantitatea de lumină ce cade pe un anumit punct de pe aceasta: una este iluminarea unui sol nud şi alta a unui sol acoperit de un covor vegetal.

Prin activitatea sa economică, omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme preluând o parte din această materie organică pentru interesele sale şi ale societăţii. El va folosi multe plante şi animale, de aceea în activitatea sa economică va trebui să ştie ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor, ce factori contribuie la amplificarea biocenozei.

Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentat de partea nevie. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive, adăpost, căldură, oxigen. În sens ecologic, toate aceste elemente constituie conceptul de mediu.

De aceea, ecologia va lua în studiu atât comportamentul materiei vii, cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu, de pe Terra şi din Cosmos.

Complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode , procedee şi instrumente tot atât de complexe.

4. Acţiunea omului asupra naturii

În cadrul relaţiei om-mediu natural se poate sesiza un dificil – dar nu insurmontabil – moment de criză. De altfel în decursul istoriei societăţii posibilităţile oferite de mediu în unele momente au fost suprasolicitate. Fenomenul a generat reacţii specifice: crize alimentare, migraţii în ţinuturi intacte, dar noutatea constă în faptul că acum Pământul întreg este apreciat a funcţiona ca o unitate economică şi este în întregime suprasolicitat, iar omul a devenit conştient de acest fapt.

Problemele de mediu sunt legate în perioada contemporană de creşterea demografică, urbanizare, nivelul şi structura consumului, evoluţia tehnică. Problemele cele mai grave au apărut în ultimele decenii, ele rezidând, în mare parte, din necesitatea evacuării deşeurilor provenite dintr-o producţie şi un consum mai mare.

Utilizarea energiei de exemplu, determină deteriorări extrem de grave şi de variate ale mediului în toate stadiile de la producere şi până la evacuarea surplusului de căldură. Acţiunile umane au asupra mediului şi efecte globale care s-ar putea concretiza în modificări climatice generale. Se constată astfel unele schimbări: expansiunea zonelor aride şi semiaride, o modificare a climei determinată de degajarea unor cantităţi mari de CO2 în atmosferă prin arderea

Conceptul cel mai cuprinzător este reprezentat de biosferă (ansamblul lumii vii şi al biotopurilor, precum şi al condiţiilor de existenţă a vieţii pe pământ). Ea cuprinde toate ecosistemele de pe Terra.

11

combustibililor clasici, perturbări în succesiunea şi durata anotimpurilor, modificări ale regimului precipitaţiilor etc.

Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător este în multe privinţe şi în multe locuri destul de gravă, dar stadiul actual al cunoştinţelor generale, posibilităţile materiale globale ar putea asigura şi pe viitor o calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel ca mediul să se elibereze de sub efectele consumului abuziv de energie prin valorificarea unor noi surse şi forme ale acesteia, recurgerea la convertizori nepoluanţi, neutralizarea noxelor.

4. 1. Relaţii între dezvoltarea social-economică şi protecţia naturii

Influenţa omului asupra echilibrului ecologic. Omul este un produs al evoluţiei ecosferei în care rămâne integrat, deoarece existenţa sa nu este legată de cea a altor specii. Dacă evoluţia tuturor speciilor se datorează doar acţiunii legilor biologice în procesul apariţiei speciei umane acţionează pe lângă legi biologice o nouă categorie de legi: cele sociale.

Omul a devenit specia dominantă căpătând şi trăsături specifice, astfel că, în timp ce fiecare specie este localizată geografic şi ecologic în anumite sisteme, omul nu este legat de nici unul şi este răspândit în întreaga ecosferă.

Orice specie poate exista într-un ecosistem atât timp cât produsele activităţii sale sunt eliminate din mediul în care trăieşte, ceea ce se poate realiza prin utilizarea acestora ca sursă de hrană pentru alte specii. Ca urmare, procesele din ecosistemele naturale au un pregnant caracter ciclic. Spre deosebire de acestea, deşeurile activităţii umane sunt acumulate, neputând fi reintroduse în sistemul în care au fost produse.

Societatea umană urmăreşte realizarea unei maxime productivităţi a ecosistemelor, cu exploatarea tot mai intensă şi extinsă a resurselor naturale, biologice şi nebiologice, pentru satisfacerea intereselor imediate.

4. 2. Mediul economic şi economia

Creşterea economică şi implicaţiile utilizării resurselor naturale. Fiecare etapă istorică îşi pune amprenta asupra naturii ca urmare a modului diferit în care se desfăşoară relaţiile omului cu această natură. Caracteristicile epocii noastre sunt date de dezvoltarea tehnică, economică şi politică.

Omenirea a ajuns într-un stadiu al civilizaţiei care îi permite să domine natura în manifestările ei obişnuite. Caracteristica vremurilor noastre este creşterea accentuată a populaţiei, acesta fiind de peste 4 ori mai mare decât la începutul veacului trecut.

Înmulţirea populaţiei într-un asemenea ritm a făcut necesară asigurarea unor cantităţi tot mai mari de produse agro-alimentare; ca urmare s-a impus trecerea de la o agricultură extensivă la una intensivă de mare randament. Această creştere a dus la sporirea, pe alocuri, a densităţii populaţiei şi la concentrarea activităţilor social-economice.

Paralel, industria a realizat în ultima perioadă salturi cantitative deosebit de importante. Aceasta a determinat un consum tot mai ridicat de combustibil, de minereuri, de lemn.

Rezultatul acestor activităţi este degradarea echilibrului natural, proces finalizat pe anumite teritorii, teritorii despre care se apreciază că trec printr-o criză ecologică.

Creşterea economică şi limitele sale. Creşterea economică, interesul fiecărei firme de a obţine profituri cât mai mari au determinat degradarea naturii. Acest lucru a fost posibil prin creşterea nediferenţiată a producţiei şi consumului, prin stimularea consumului cantitativ şi altele.

Creşterea economică a devenit obiectivul central al guvernelor de pretutindeni, în timp ce economia mondială a crescut neîncetat, dar sistemele naturale pe care se sprijină această creştere au rămas neschimbate.

Astfel, economistul Herman Daly arata că în măsura în care economia creşte dincolo de dimensiunile sale fizice actuale, acesta poate duce la o sporire a costurilor într-un ritm mai rapid decât creşterea beneficiilor. Se poate inaugura astfel o eră a creşterii neeconomice, care mai mult

12

ne sărăceşte decât ne îmbogăţeşte. În esenţă se atrage atenţia asupra unui prag economic ce prezintă implicaţii profunde.

Aşa cum se desfăşoară în prezent activitatea economică s-ar putea apropia de un nivel dincolo de care creşterea în continuare a produsului mondial global ar costa mai mult decât ar merita.

Astfel, arderea combustibililor fosili a alimentat dezvoltarea industrială în tot cursul secolului şi această soluţie rămâne preţul dezvoltării pentru multe ţări mai puţin dezvoltate sau mai dezvoltate.

Efectele secundare negative ale sporirii de 20 ori a activităţii economice în cursul secolului trecut încep acum să devină inevitabile. Fie că este vorba de extinderea deteriorării pădurilor, de modificările climatice sau de eroziunea solului, urmarea creşterii economice pe termen scurt pe seama mediului înconjurător va trebui să fie plătită.

Omenirea trebuie să accepte să cheltuiască însă şi o parte a energiei produse pentru evitarea sau reducerea efectelor poluante, două aspecte fiind, în principal, vizate:

1 – dacă accentuarea poluării poate sau nu să fie evitată;2 – dacă costurile luptei împotriva poluării sunt sau nu prea ridicate şi deci dacă prin

influenţa lor asupra consumului şi investiţiilor se determină o limitare a creşterii şi dezvoltării economice.

În ceea ce priveşte primul aspect, părerile converg în general spre aprecierea că pentru majoritatea formelor de poluare există încă de pe acum tehnologii capabile să le reducă efectele, cel puţin la nivele acceptabile.

În ceea ce priveşte cel de al doilea aspect, părerile sunt divergente. Unele opinii exacerbează costurile până la punctul în care consideră că vor determina peste un timp un recul în dezvoltarea economică. Pentru aceasta preconizează adoptarea unei filosofii a stagnării pentru a opri expansiunea poluării şi dezastrul ecologic şi a opri reculul masiv al producţiei, ce ar interveni ulterior în condiţiile în care costurile pentru menţinerea şi ameliorarea mediului ar depăşi posibilităţile economice.

Alte opinii opun acestei viziuni una realist optimistă, ce are în vedere dinamica progresului tehnic, apreciată a fi în măsură nu numai de a furniza tehnologiile de combatere ci şi de a le face suportabile financiar. În mare măsură, remediul pentru daunele produse ar consta pur şi simplu în voinţa de a cheltui banii publici în acest scop.

În afară de acest remediu mai există şi alte metode. Una rezultă din ştiinţa economică neoclasică care consideră vătămarea mediului ca o carenţă a sistemului pieţei. Gunoaiele şi reziduurile sunt răspândite liber în aer şi apă, iar pentru curăţirea lor plăteşte comunitatea nu consumatorul produsului sau serviciului respectiv.

Pentru internalizarea unor asemenea dezeconomii externe, adică prin obligarea producătorului şi clientului său să suporte cheltuielile ocazionate de prevenirea poluării, această deficienţă este înlăturată. Această soluţie are lipsurile ei din punct de vedere al aplicării în practică.

O a altă soluţie identifică în mod corect creşterea necontrolată ca fiind miezul problemei şi propune limitarea ei. Defectul acestei soluţii constă în eludarea faptului că vătămarea mediului înconjurător este un pericol real.

Orice ameliorare prin reducerea creşterii economice necesită ani şi decenii întregii. În plus, reducerea creşterii devine un remediu numai în măsura în care distribuirea venitului devine mai egală.

În prezent se pare că apelul pentru protejarea mediului înconjurător produce mai mult efect în rândurile celor bogaţi decât printre cei săraci.

O a treia soluţie admite continuarea creşterii economice cu condiţia precizării prin legislaţie a parametrilor în cadrul cărora se poate desfăşura. Aceşti parametri trebuie să definească daunele admisibile pe care consumul şi producţia le pot provoca mediului înconjurător.

Stabilirea acestor graniţe devine sarcina majoră a legislaţiei moderne. Uneori, ea implică prohibirea unor tipuri de producţie sau consum pe considerentul că prejudiciul public este mai mare decât plăcerea pe care societatea o are de pe urma produsului sau serviciului respectiv.

13

4. 3. Evoluţia şi conceptul economiei mediului

Intensificarea contradicţiei dintre om şi natură a reliefat faptul că bunăstarea economică este doar o latură a bunăstării sociale, alături de ea impunându-se prezenţa unui mediu sănătos, apt să ofere nu numai resurse şi servicii la nivelul necesităţilor raţionale.

Într-un astfel de context, dezvoltarea ştiinţelor despre natură a început să beneficieze de apariţia unei noi ştiinţe ce îşi propune o abordare economică a aceluiaşi domeniu al realităţii înconjurătoare – „economia mediului”.

Ca subiect, economia mediului apare în perioada anilor ’50-’60 în America de Nord iar ca ştiinţă natura acesteia este integratoare şi interdisciplinară, impunând utilizarea cunoştinţelor din diverse domenii, creându-şi propriile concepte, formulându-şi propriile legii. Economia mediului a contribuit la diversificarea limbajului ştiinţific, cu scopul definirii noilor probleme cu care se confruntă omenirea şi care fac obiectul ei de studiu.

Economia mediului poate fi definită ca fiind acea ştiinţă economică ce studiază mediul ca pe un bun public şi asemeni unui sistem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependenţă cu mediul economic.

De-a lungul timpului, între economie şi mediu s-au stabilit relaţii ce au îmbrăcat diverse forme ce pot fi în general grupate în 4 categorii:

1. o relaţie simbiotică (din evul mediu şi până în anul 1766);2. o relaţie de indiferenţă şi neutralitate;3. o relaţie conflictuală;4. căutarea unei reconcilieri.Orice proces economic evoluează între 2 poli – producţie şi consum – aflaţi în relaţie de

interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un input de materii prime, materiale, etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme (cu un anumit randament) aceste inputuri în bunuri de consum în cadrul unor filiere specifice (strict necesare), dar şi a unor filiere adiacente.

Relaţia „mediu – economie” prezintă două componente:- un suport oferit de mediu pentru inputurile economice sub forma materiilor prime,

spaţiului de producţie, energiei, biodiversităţii, care se constituie într-o supapă pentru mediu (mediul asigură suportul inputurilor economice);

- stocurile de mediu implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate modifica odată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.

Relaţia „economie – mediu” prezintă de asemenea două componente :- un „mesaj” către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri, degradări fizice, rezultat în urma

activităţilor de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor 2 poli;

- ansamblul efectelor induse de „mesajul” material al economiei către mediu, care depinde de fazele succesionale ale acestuia; dacă „mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici.

4. 4. Dimensiunea economică a mediului

Deşi unele elemente constitutive ale mediului pot fi apropriate, aceasta reprezintă mai degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legităţilor coexistenţei activităţii economico-sociale şi a resurselor naturale, ca suport permanent al celei de dintâi.

O asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, dar mai ales celor specifice, ale mediului ca sistem.

Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele:- mediul este un sistem viu şi deschis, dominat deci de legi biologice şi întreţinând un

schimb permanent de resurse cu mediul economic-social;

14

- funcţiile mediului nu reprezintă o însumare a funcţiilor elementelor sale componente, ci o formă de exprimare a unui întreg care înseamnă mai mult decât o sumă;

- între elementele mediului există o puternică interdependenţă, motiv pentru care el nu poate fi descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-socială, decât cu preţul unor dezechilibre ecologice;

- datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediul este un sistem organizaţional ce dispune de o mare interdependenţă funcţională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destul de largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazate pe tehnologii lineare, mari consumatoare de energie directă şi indirectă;

- conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia şi cantitatea de informaţie;

- dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi informaţie, realizat atât între elementele sale componente cât şi cu mediul economico-social;

- mediul este un sistem continuu şi neanticipativ: valorile ieşirilor din sistem, la un moment dat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.

Trăsăturile specifice ale mediului se materializează în următoarele aspecte: mediul se structurează pe principiul specializării.Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri diferite(spre exemplu, :

plantele verzi îndeplinesc rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile şi ciupercile pe cel de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanţelor).

„Prestaţia” fiziologică a acestor populaţii (biochimică şi ecofiziologică) asigură menţinerea continuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, respectiv ecosistemului.

Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibilă în afara specializărilor amintite, deci a „diviziunii muncii” între elementele alcătuitoare. Specializarea elementelor unui ecosistem, spre folosul existenţei acestuia, trebuie să o considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanţe bio-economice ale naturii, care sporeşte, sub multiple aspecte, eficienţa tuturor sistemelor vii:

între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistohastice.Fiind format dintr-o mulţime „complexă şi eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluţia

mediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea, relaţii ce se dezvoltă conform unor legi de probabilitate;

în condiţiile existenţei unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului nu funcţionează principiul substituibilităţii între elementele sale componente. Posibilitatea apariţiei unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai mult caracterul complex şi evoluat al mediului ca sistem;

o altă consecinţă a specializării este că, într-un sistem viu, complex şi evoluat, cum este mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă.

Desigur, tranziţia către elemente specializate presupune existenţa elementelor nespecializate, dar menţinerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociază o eficienţă bioeconomică scăzută.

organismele şi sistemele vii, supraindividuale au evoluat, astfel încât asigură conversia inputurilor energetice într-un regim optimal, consumurile suplimentare lipsind, iar pierderile fiind minime.

4. 5. Mediul – factor de producţie vital

Este un fapt bine cunoscut că bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii au fost din totdeauna desconsiderate sau subvalorificate din punct de vedere economic. Ele au rămas în afara mecanismului pieţei, a sistemului de preţuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul pârghiilor economice, de pe poziţiile dominante ale politicii economice, chiar dacă şi-au manifestat continuu şi oriunde caracterul vital.

15

Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod tradiţional, de analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.

În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de inputuri primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, „recipientul” produselor reziduale al proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de capacitatea de asimilare a mediului considerat. Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este aceea de furnizor de servicii cu caracter recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror cerere este determinată de nivelul de dezvoltare al societăţii.

Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de „furnizor” de resurse şi servicii recreative, el „administrând” cel mai mare serviciu pentru umanitate: menţinerea vieţii pe Pământ – bază a întregii activităţi-graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice care sunt profund implicate în homeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor informaţionale genetice, etc.

Dimensionarea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza economică în „regim de urgenţă”, ca o nouă variabilă: este necesară modificarea metodei de analiză economică,, cu situarea ei pe o bază interdisciplinară şi sistemică; altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea ei teoretică, aceasta va eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

- Prin mediu înțelegem ansamblul condițiilor și elementelor naturale ale pământului, toate materiile organice și anorganice, ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, precum și unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.

- Protecția mediului reprezintă un obiectiv de interes public major- Atât componentele vii cât și cele nevii ale mediului beneficiază de atenție și protecție în

mod egal.- Relația între dezvoltarea economică și protecția mediului este la ora aceasta una alterată

deoarece societatea umană urmărește realizarea unei maxime productivități a ecosistemelor exploatând toto mai extins resursele naturale, biologice și nebiologice pentru satisfacerea intereselor imediate. Se impunr tot mai ferm modificarea principiilor care guvernează dezvoltarea economică, astfel încât resursele să fie gestionate cu maximă eficiență.

CHESTIONAR DE EVALUARE

(Modulul I)

1. Ce este mediul şi de ce trebuie protejat ?

2. Ce sunt ariile naturale protejate şi monumentele naturii ?

3. Explicaţi conţinutul sintagmei „dezvoltare durabilă”.

4. Ce este ecologia ?

5. Încercaţi să stabiliţi relaţia între populaţie, biocenoză, ecosistem şi biosferă.

6. Care este relaţia între dezvoltarea social-economică şi protecţia naturii ?

7. Ce este economia mediului ?

16

MODULUL I I

NECESITATEA PROTEJĂRII MEDIULUI

17

Structura/obiectivele modulului1. Rolul protecţiei mediului2. Concepte şi instrumente în protecţia mediului3. Forme de deteriorare a ecosistemelor

1. Rolul protecţiei mediului

Accepţiunea generală este, pentru protecţia mediului, ca totalitate a acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului. Definiţia iserează şi rolul protecţiei mediului în etapa actuală de dezvoltare a statelor lumii.

Cu toate că practica internaţională în acest domeniu are o vechime de doar douăzeci de ani, se consideră că o strategie de protecţie a mediului la nivel naţional trebuie să aibă şase componente şi anume:- legislativă (legi cadru, legi speciale, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern, ordine,

decizii, norme, instrucţiuni, standarde);- administrativ – instituţională (înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri

administrative şi în teritoriu; înfiinţarea unor inspecţii de mediu la nivel central şi local; organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare minister economic; organizarea de institute de specialitate; organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global; înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate);

- educativ – informativă (înfiinţarea de şcoli de specialitate şi secţii sau facultăţi de specialitate; introducerea în programa şcolară şi universitară, la toate specialităţile, şi a unor discipline de ecologie şi protecţia mediului; organizarea de muzee, expoziţii, comunicări cu tematică orientată pe protecţia mediului; derularea unui program de informare, sensibilizare şi antrenare a populaţiei la acţiuni de protecţia mediului);

- economico-tehnologică (promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri pentru mediu; elaborarea şi introducerea de tehnologii “curate”, cele mai bune ale momentului; dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial, aceea de protecţie a mediului; promovarea acţiunilor de reconstrucţie ecologică a zonelor deteriorate; promovarea de programe intersectoriale: energie şi mediu, transport şi mediu, dezvoltare urbană şi mediu etc.);

- socială (anchete sociale de specialitate; iniţiative locale de genul: săptămâna curăţeniei, Ziua Mondială a Apei, Ziua Mondială a Mediului; crearea unei opinii locale de conservare şi protejare a valorilor naturale; antrenarea populaţiei la analiza unor proiecte cu impact important asupra mediului);

- cooperare internaţională (semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri, protocoale regionale sau globale; organizarea şi participarea la activităţi comune şi comisii mixte monitoring – cercetare; participarea la congrese, sesiuni, simpozioane internaţionale).

2. Concepte şi instrumente în protecţia mediului

Pentru a sesiza modul de înscriere a acţiunilor ingineriei în politica de protecţia mediului este utilă prezentarea câtorva concepte şi promovarea instrumentelor adecvate. Acţiunile de inginerie a mediului se înscriu în strategia de ansamblu privind protecţia mediului, astfel că se impune şi definirea conceptului de “strategia protejării mediului”.

A. Concepte

Strategia de protecţia mediului se poate defini ca totalitatea acţiunilor şi măsurilor destinate conservării resurselor naturale şi menţinerea calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil.

18

Componentă importantă a conceptului actual de dezvoltare durabilă, strategia de protecţia mediului trebuie gândită astăzi în formula acceptată de toate guvernele lumii, care consacră menţinerea echilibrului ecologic pe plan global, regional sau local, de o importanţă majoră faţă de scopurile politicii social-economice. Primul pas în politica şi strategia de mediu este stabilirea priorităţilor. Odată stabilite priorităţile, trebuie alese instrumentele de aplicare a politicii de protecţie a mediului. Alegerea trebuie să se facă, uneori, între abordarea de tipul “impune şi controlează”(IC), care se bazează pe metode de reglementare (cum sunt, de exemplu, permisele de a emite poluanţi) şi abordarea bazată pe “mecanisme de piaţă”(MP), care se bazează pe instrumente economice (cum sunt impozitele sau taxele pe poluare). Dacă politicienii preferă, de obicei, abordarea de tipul “impune şi controlează” (deoarece reglementarea oferă perspectiva certitudinii respectării unor limite predeterminate ale emisiilor şi este, în general, mai uşor de implementat), există însă dovezi clare că, în cele mai multe cazuri, este mult mai costisitor să se obţină o anumită reducere a emisiilor de poluanţi cu metode de tipul IC decât prin utilizarea MC. În practică soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de instrumente, problema cheie fiind cea a informării şi supravegherii. Aşa cum arată experienţa din trecut în Europa Centrală şi de Est, obligativitatea anumitor tehnologii sau sisteme de control poate să nu aibă efectul dorit, dacă deficitara lor funcţionare sau întreţinere face ca ele să fie parţial sau complet ineficace. În toate situaţiile, politica de protecţie a mediului trebuie să se bazeze, într-o anumită măsură, pe conformarea voluntară a întreprinderilor şi a celorlalte surse de poluare, deoarece o relaţie de pură adversitate poate conduce la întârzieri în implementarea sau la subminarea eficacităţii, atât a măsurilor de reglementare, cât şi a instrumentelor bazate pe mecanismele pieţei.

Strategia de protecţia mediului adoptată, conceptele şi instrumentele însuşite îşi dovedesc eficienţa în măsura în care se reuşeşte: menţinerea calităţii sănătăţii umane şi menţinerea calităţii tuturor valorilor specifice naturii.

Considerentele care au impus elaborarea unor strategii de protecţie a mediului sunt:- înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale cu acţiuni programatice şi coerente

de protecţie a mediului;- eliminarea unor contradicţii interne care limitau luarea unor măsuri de protejare a mediului sau

reduceau eficienţa acestor măsuri;- elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă

reevaluarea acesteia;- adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe termene scurte, medii şi

lungi);- alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi acţiune;- controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor, normelor

sau altor cerinţe legale. La elaborarea strategiei de mediu se are în vedere dinamismul elementelor în discuţie şi caracterul relativ nou al problemelor, astfel încât trebuie aplicat principiul activităţii interactive. Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul: adaptare continuă; recurgere la propuneri flexibile. Această reconsiderare presupune două elemente de bază: adaptare la ideile în schimbare sau la circumstanţele vieţii socio-economice, respectiv adaptare la rezultatele evaluării etapei anterioare.

B. Instrumente

Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca mecanisme de bază aflate la dispoziţia guvernelor democratice, prin care acestea pot influenţa populaţia şi organizaţiile, în scopul schimbării mentalităţii cetăţenilor în direcţia favorabilă (şi necesară) atingerii obiectivelor şi scopurilor dorite.

În cadrul strategiei de protecţia mediului un rol esenţial revine alegerii adecvate a instrumentelor politicii de mediu. În acest sens trebuie avute în vedere:

- alegerea unor combinaţii adecvate de instrumente;- alegerea celor mai potrivite puncte de aplicare.

19

Instrumentele pot fi clasificate în funcţie de componenta politică căreia îi aparţin, astfel:a) politica reglementărilor globale – care se referă la ansamblul agenţilor economici, de

stat sau privaţi, la toate categoriile de cetăţeni (legi cadru, standarde, norme, studii şi analize de impact asupra mediului);

b) politica reglementărilor specifice – care apelează la instrumente de tipul: responsabilităţi pentru produse periculoase, responsabilitatea riscului, dreptul de informare corectă şi în timp real;

c) politica prin convingere – categoria cea mai eficientă, care utilizează instrumente specifice, cum sunt: promovarea tehnologiei ecologice şi a cercetării; utilizarea mecanismelor de piaţă; promovarea conştientizării şi educaţiei;

d) politica transferului de informaţie – utilizează instrumente de comunicare socială ca: educaţie, mass-media şi relaţii cu publicul, sisteme informaţionale accesibile publicului;

e) politica de stimulare financiară şi economică – care promovează: scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de protecţia mediului etc.În stabilirea strategiilor care să corespundă în mod optim situaţiei şi conjuncturii

interne trebuie analizat modul cum vor acţiona instrumentele separat şi în combinaţie, iar apoi efectul acestora asupra diferitelor segmente ale societăţii.

3. Forme de deteriorare a ecosistemelor

Natura se află – în mod evident, din păcate – în faţa unui declin ecologic, determinat în principal de factorul antropic, care – acţionând prin mijloace directe ori indirecte, apropiate sau depărtate, multiple şi complexe însă – a produs deteriorarea ecosistemelor prin: a) eroziune; b) supraexploatarea resurselor biologice (defrişarea pădurilor, suprapăşunatul, supraexploatarea faunei terestre, supraexploatarea resurselor oceanice); c) introducerea de noi specii în ecosistem; d) construirea de baraje şi canale; e) poluare.

a) Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune Eroziunea – ca formă de degradare a solului sau a rocilor, se datorează acţiunii ploilor,

vântului şi omului care – prin lucrările agricole – a distrus textura solului, l-a dezgolit în faţa radiaţiilor solare şi l-a sărăcit de asociaţiile vegetale naturale.

Prin folosirea abuzivă a pământului de către om s-a ajuns la o micşorare a capacităţii de reţinere a apei în sol. Aceasta s-a evaporat sau s-a scurs rapid la suprafaţă, provocând dese inundaţii, în lipsa stratului cu vegetaţie arborescentă care trebuia să “amortizeze” efectele precipitaţiilor abundente. Eroziunea se datorează şi poluării cu pesticide şi îngrăşăminte chimice, ploilor acide, tăierilor masive de păduri, lucrărilor necorespunzătoare ale solului care, în timp, au degradat textura acestuia.

Eroziunea a afectat în ultimul secol, pe întreg globul, 20 milioane kmp din terenurile cultivate, adică 28 % din suprafaţa lor. În ţara noastră, suprafaţa supusă eroziunii este de circa 7 milioane ha, fiind afectat zona centrală a Transilvaniei, Podişul Bîrladului şi zona Subcarpaţilor de curbură.

Ca măsuri de evitarea eroziunii, omul a folosit – încă din vechime – mai ales în Asia, cultivarea în terase limitate de şanţuri care reţin apa, aratul în brazde care urmează curbele de nivel, acoperirea în permanenţă a solului cu un strat de resturi vegetale sau de culturi care să restabilească echilibrul chimic în sol.

b) Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice Intervenţia abuzivă a omului în biosferă a dus la sărăcirea diversităţii speciilor şi la creşterea

instabilităţii biocenozelor, cu dereglarea echilibrelor naturale.

20

Defrişarea pădurilor a contribuit la degradarea solurilor, la creşterea aridităţii climatului, intensificarea vânturilor şi apariţia inundaţiilor.

Pădurile reprezintă factorul determinant în menţinerea echilibrului ecologic, climatic şi hidric, reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3 – 5 ori mai mare decât oricare alt ecosistem natural.

Despăduririle masive făcute în scopul valorificării lemnului constituie o cauză esenţială a degradării solului prin eroziune, mai ales a terenurilor în pantă. Datorită acestui fapt, prin intervenţia distructivă a omului, care a utilizat lemnul ca şi combustibil, ca şi material în construcţii şi industrie sau pentru eliberarea terenurilor în scopul redării lor exploatării agricole, există ţări – precum Spania şi Grecia – care şi-au redus suprafaţa împădurită cu până la 15 %.

Cu toate că s-au efectuat reîmpăduriri cu răşinoase şi eucalipţi în diferite zone ale globului, aceste păduri amenajate nu prezintă diversitatea pe vârste, specii şi categorii ecologice de plante, multitudinea relaţiilor interspecifice şi stabilitatea ecologică asigurată în sute de ani. Se apreciază că, în viitor, nevoia de lemn va spori cu circa 17 %, iar pădurea tropicală riscă să dispară la începutul acestui mileniu. Reducerea “aurului verde” este accelerată, în mare măsură, de ploile acide care au distrus în Germania, Marea Britanie şi ţările nordice până la 45 % din suprafaţa împădurită, în special pădurile de conifere. Acestor fenomene li se alătură şi incendiile din ultimii ani, care au determinat dispariţia unor suprafeţe uriaşe de pădure, atât în Europa, cât şi în alte continente.

.Pentru menţinerea învelişului protector al ecosferei, care să fie ferită de eroziune şi ariditate,

Organizaţia Naţiunilor Unite a luat măsuri de protecţie a pădurilor la scară planetară, în sensul conservării solului, a resurselor de apă, a purificării aerului şi a îmbunătăţirii climatului.

Suprapăşunatul (procesul de păşunare intensivă) a dus la distrugerea covorului vegetal din ecosisteme.

În pampas-ul argentinian capacitatea limită pe păşunie naturale se cifrează la 14.000 kg vite/kmp, în preeria din Texax de 11.000 kg vite/kmp, iar în savana din Kenya numai de 3.500 kg vite/kmp.

Dacă limitele stabilite sunt depăşite, în cadrul populaţiilor de animale sălbatice apare autoreglarea, adică se intensifică activitatea prădătorilor, creşte frecvenţa bolilor şi paraziţilor (deoarece populaţiile de insecte fitofage se găsesc în echilibru relativ cu mediul, suferind oscilaţii în funcţie de fluctuaţiile acestuia).

În cazul animalelor domestice, care rămân în afara factorilor ecologici şi se supun factorului antropic (voinţei omului) apare suprapopularea păşunilor şi o dezgolire accentuată a biotopului, care îşi pierde capacităţile de regenerare. Animalele domestice ţinute pe suprafeţe limitate, prin călcarea solului, duc la tasarea acestuia şi strivirea învelişului vegetal, putând să se ajungă la dispariţia progresivă a vegetaţiei de pe anumite suprafeţe, care apoi sunt supuse treptat eroziunii şi degradării.

În prezent, pe glob, există o preocupare generală de salvare a vegetaţiei de la suprapăşunare prin plantarea de perdele forestiere sau de fixare a solului prin lucrări specifice.

Supraexploatarea faunei terestre. Omul – ca parte constituentă a biosferei – a acţionat asupra componentelor acesteia atât în mod direct, prin vânătoare, pescuit, combaterea unor dăunători şi paraziţi, cât şi indirect, producând dezechilibre ecologice cu efecte întârziate asupra florei şi faunei. Acţiunile necontrolate, abuzive ale omului în natură, mai ales în ultimele secole, au redus simţitor potenţialul genetic al biosferei, ceea a dus la dispariţia unor specii de plante şi anumale şi reducerea numărului de indivizi ai unui taxon.

Numai în ultimele trei secole au dispărut 311 specii de vertebrate, din care 82 % prin vânătoare practicată de oameni, alte 1000 de specii de vertebrate fiind pe cale de dispariţie (bizonul din America de Nord, antilopa americană, ursul grizzly din Mexic, rinocerul asiatic, ursul de bambus din Asia, lupul marsupial şi koala din Australia, capra alpină şi bourul din Europa.

Măsurile, iniţiate şi aplicate, s-au concretizat în înfiinţarea de parcuri naţionale şi rezervaţii ştiinţifice, concomitent cu acţiuni de repopulare a munţilor, multe specii fiind astfel salvate de la dispariţie.

21

Supraexploatarea resurselor oceanice. Biocenozele marine sunt foarte complexe, cu un număr mare de lanţuri trofice, de la plante şi animale planctonice, peşti, până la mamifere acvatice. Deşi mediul acvatic pare o sursă inepuizabilă, cu ecosisteme de înaltă productivitate, exploatarea lui în mod intensiv, mai ales în apropierea ţărmurilor, a dus la dezechilibre grave. Pescuitul abuziv al mamiferelor uriaşe a dus la dispariţia unor specii (balene, broaşte ţestoase de mare, delfini etc.). Dintre nevertebrate, omul a distrus – prin intervenţia sa nechibzuită – mai ales crustaceele şi moluştele (langustele, stridiile producătoare de sidef din Noua Caledonie etc.).

Cunoaşterea precisă a ecologiei populaţiilor de interes piscicol va da posibilitatea de a evalua pe termen lung cantitatea anuală de biomasă exploatabilă, fără a compromite viitorul speciilor acvatice. Creşterea în bazine amenajate a unui număr mare de animale marine de interes economic reprezintă un alt mijloc eficace de diminuare a presiunii factorului uman asupra populaţiilor acvatice. Înfiinţarea în apropierea ţărmurilor a unor parcuri şi rezervaţii ştiinţifice acvatice contribuie la păstrarea echilibrului biocenotic al hidrosferei.

c) Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem În ecosistemele naturale realizarea echilibrului dinamic este posibilă datorită legilor

obiective care acţionează la nivelul lor. În intervenţiile sale asupra naturii, omul s-a condus după ideea avantajelor imediate, modificând biocenoza prin transportul şi introducerea unor specii noi exogene în anumite ecosisteme.

De exemplu, gramineele şi plantele ierboase cultivate sunt prezente pe toate continentele. Majoritatea leguminoaselor provin din Europa apuseană şi mediteraneană. Aclimatizarea celor 40 de plante furajere din Europa se desfăşoară astăzi în zonele intertropicale. Apare astfel posibilitatea de uniformizare a păşunilor din Brazilia până în Africa şi Indonezia. Se ştie că odată cu plantele furajere au fost introduse, în zonele respective, şi numeroase buruieni care au modificat echilibrul natural al asociaţiilor de graminee, cu consecinţe negative asupra ecosistemelor naturale.

În cazul speciilor lemnoase, pădurile au suferit profund prin selecţia artificială a esenţelor autohtone şi introducerea de esenţe exogene în scopul reîmpăduririlor sau a aclimatizării unor specii din alte zone geografice. Numai prin îmbinarea armonioasă între ecosistemele naturale şi cele antropizate se va putea asigura stabilitatea ecosferei, dat fiind faptul că unele specii exogene, introduse voit sau involuntar de către om în ecosistemele naturale au produs adevărate catastrofe ecologice.

De exemplu, introducerea plantei Lantana camara, originară din America tropicală, în Noua Caledonie, pentru formarea de bariere în calea vitelor, s-a soldat cu invadarea păşunilor de către această buruiană şi diminuarea producţiei furajere.

Horticultura foloseşte cel puţin 20.000 de specii vegetale, care pot fi cultivate în sere sau în condiţii naturale, intrând în concurenţă cu speciile autohtone.

Spre exemplu, zambila de apă – originară din America de Sud, a invadat într-o sută de ani zona paleotropicală, intrând în competiţie cu numeroase specii acvatice care s-au redus numeric ori au dispărut.

d) Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale Pentru asigurarea de apă potabilă, irigaţii, căi de comunicaţii, producerea de energie electrică, omul a intervenit în ecosistemele acvatice prin construcţia de canale şi baraje. Aceste construcţii duc la inundarea unor terenuri aluvionare şi schimbă componenţa cantitativă şi calitativă a florei şi faunei locale. În unele cazuri, noile lacuri constituie surse de boli prin dezvoltarea unui mare număr de paraziţi

Astfel, dezvoltarea vegetaţiei acvatice în canalele de irigaţie alimentate de la barajul de la Assuan din Egipt a condus la instalarea purtătorilor malariei, a unor agenţii care provoacă orbirea etc.

Marile baraje au şi o pierdere imensă de apă prin evaporare, mai ales în zonele calde şi aride, fapt care determină reţinerea sedimentelor şi aluviunilor în amonte, a căror prezenţă a determinat înregistrarea unei scăderi bruşte a producţiei piscicole maritime ajungându-se la situaţia ca, la numai un an de la terminarea barajului, pescuitul să înceteze. Construirea unui baraj

22

modifică total caracteristicile unui curs de apă curgătoare, oxigenarea apei fiind diminuată – pe măsura apariţiei unei stratificări termice – şi apărând riscul eutrofizării întregului bazin.

e) Deteriorarea ecosistemelor prin poluare Omul a înţeles că progresul societăţii umane s-a transformat – treptat – într-un instrument de

distrugere, cu efecte inverse asupra sa şi asupra naturii.Odată cu apariţia primelor civilizaţii urbane s-a făcut simţită şi intervenţia brutală a omului

în mediu prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului prin poluanţi – de origine menajeră, agricolă şi industrială – rezultaţi în urma desfăşurării unor activităţi umane.

Efectul de seră, distrugerea stratului de ozon protector şi poluarea mediului în general au devenit probleme prioritare ale ecologiştilor.

Poluarea este procesul de modificare a factorilor biotici şi abiotici prin introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor rezultate din activităţile umane.

Poluarea naturală reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor naturali, devenită însă un fenomen secundar ca importanţă, fiind rară şi cu cantităţi reduse de poluanţi (pulberi, gaze şi vapori).

Sursele de poluare naturală sunt: - vulcanii: erupţiile vulcanice elimină în cantităţi foarte mari (de ordinul tonelor) particule

solide, gaze şi vapori, până la 30 – 50 km în stratosferă, care sunt purtate de curenţi până la depărtări mari de locul emiterii;

- cutremurele: produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol şi din construcţiile care se degradează, care sunt deplasate la mari distanţe de curenţii de aer formaţi odată cu ele;

- cometele şi meteoriţii: formează o pulbere cosmică de circa 1000 tone pe întreg globul, ceea ce reprezintă o densitate extrem de mică pe unitatea -de suprafaţă. Acest praf cosmic prezintă importanţă pentru zborurile cosmice, fiind tot mai mult cercetat în ultimii ani; el are o acţiune redusă asupra organismului, excepţie făcând praful cosmic contaminat radioactiv.

- erodarea solului: ca formă de degradare a rocilor, se datorează acţiunii vântului (eroziunea eoliană) şi a ploilor. Această erodare este cu atât mai intensă cu cât solul este mai golaş, lipsit de vegetaţie, cu expunere în pantă sau cu o reţea hidrografică mai bogată. La nivelul zonelor erodate precipitaţiile atmosferice nu se infiltrează în sol, ci se scurg repede la suprafaţă sau se evaporă. Ca şi consecinţă apare o reducere a umidităţii din straturile superioare ale solului, determinând sărăcirea vegetaţiei. Prin erodarea eoliană se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulberi de praf sau rocă sfărâmată, care produce o impurificare locală, fiind purtată de vânt, uragane, cicloane, la mii de kilometri.

Furtunile de praf, formate din particule de sol mobilizate din regiunile de stepă din Africa de Nord, America de Nord se extind către sudul sau estul coastei Atlanticului. Spre exemplu, ciclonul Endu din anul 1992 a avut efecte devastatoare pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.

- reziduurile vegetale şi animale – sub forma frunzelor moarte, resturilor alimentare, dejecţiilor animale şi umane, cadavrelor, degajă în urma descompunerii lor o serie de substanţe gazoase care impurifică aerul. Granulele de polen şi sporii unor plante reprezintă o categorie de aerosoli de origine naturală care, ajunşi în atmosferă, influenţează negativ sănătatea populaţiei, constituindu-se în agenţi infestanţi şi alergizanţi;

- focul – reprezintă o primă cauză a deteriorării ecosistemelor, folosit încă din vechime de om, astăzi fiind mai des întâlnit în anii secetoşi pe continentul african şi în America tropicală, unde distruge o mare parte a ecosistemelor naturale.

23

Poluarea artificală a apărut odată cu dezvoltarea aşezărilor urbane, sub influenţa factorului antropic. Iniţial, produsele poluante erau puţine, având natură organică şi fiind uşor degradabile de către microorganismele mediului (bacterii şi ciuperci).

Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii, poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu biodegradabile de tipul detergenţilor, pesticidelor de sinteză, deşeurilor radioactive. Când cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare şi distrugere a lor, rezultând zone total lipsite de viaţă.

În funcţie de natura poluantului, poluarea poate fi:a) fizică – produsă de zgomot (poluarea sonoră), de substanţe radioactive (poluare

radioactivă) sau de apa caldă, praf, particule de cărbune;b) chimică – produsă de compuşii gazoşi din industrie (ionii unor metale grele, pesticidele

folosite în agricultură, detergenţii);c) biologică – rezultată din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din

fermentaţii, eutrofizarea apelor. După mediul în care acţionează poluanţii, poluarea poate fi: poluare a aerului, poluare a solului, poluare a apei.


- Strategia de protecția mediului reprezintă totalitatea acțiunilor și măsurilor destinate conservării resurselor naturale și menținerii calității factorilor de mediu la un nivel acceptabil.

- Instrumentele politicii de mediu sunt mecanismele de bază aflate la dispoziția guvernelor democratice, prin care acestea pot influența populație și organizațiile, în scopul schimbării mentalității cetățenilor în direcția favorabilă și necesară atingerii obiectivelor și scopurilor dorite.

- Formele de deteriorare a ecosistemelor sunt: deteriorarea ecosistemelor prin eroziune; deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice; deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem; deteriorarea prin construcții de baraje și canale; deteriorarea ecosistemelor prin poluare.


(Modulul II)

1. Care sunt principalele componente ale strategiei de protecţie a mediului la nivel naţional?

2. Care sunt instrumentele politicii de mediu ?

3. Ce este poluarea şi cum se poate produce ?

4. Care dintre cele două forme ale poluării (naturală şi artificială) este mai periculoasă ?

MODULUL I I I

PROTECŢIA ELEMENTELOR NATURALE ŞI ARTIFICIALE

24

ALE MEDIULUI

Structura/obiectivele modulului1. Protecţia atmosferei

1.1. Noţiunea de atmosferă1.2. Poluarea atmosferei1.3. Cadrul legislativ naţional şi internaţional consacrat protecţiei atmosferei1.4. Atribuţii şi obligaţii privind protecţia atmosferei1.5. Răspunderea juridică pentru poluarea atmosferei

2. Protecţia apelor2.1. Apa2.2. Importanţa apelor2.3. Clasificarea apelor2.4. Administrarea şi gospodărirea apelor2.5. Poluarea apelor2.6. Cadrul legislativ consacrat protecţiei apelor2.7. Obligaţiile utilizatorilor de apă2.8. Răspunderea juridică pentru poluarea apelor

3. Protecţia solului şi subsolului3.1. Solul şi subsolul3.2. Poluarea şi degradarea solului şi subsolului3.3. Cadrul legal instituit în scopul asigurării protecţiei solului şi subsolului3.4. Protecţia solului şi subsolului3.5. Răspunderea juridică

4. Protecţia pădurilor şi a vegetaţiei forestierea. Concepteb. Cadrul legislativc. Protecţia pădurilor şi a vegetaţiei forestiered. Răspunderea juridică pentru încălcarea

5. Regimul ariilor naturale protejate şi al monumentelor naturii5.1. Noţiunea de arii naturale protejate5.2. Cadrul legislativ privind conservarea şi protecţia ariilor naturale protejate şi monumentelor naturii5.3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în acest domeniu5.4. Răspunderi şi sancţiuni

6. Protecţia faunei şi florei terestre şi acvatice6.1. Fauna şi flora6.2. Cadrul legislativ consacrat protecţiei faunei şi florei

7. Protecţia mediului artificial7.1. Conceptul de mediu artificial şi habitat uman7.2. Cadrul legislativ privind asigurarea protecţiei mediului artificial7.3. Măsuri şi modalităţi de realizare a protecţiei mediului7.4. Procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului

8. Protecţia împotriva radiaţiilor8.1. Radioactivitatea şi efectele ei8.2. Reguli instituite de către stat pentru asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor

9. Deşeurile şi controlul circuitului lor9.1. Noţiunea de deşeuri9.2. Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu9.3. Cadrul legal privind regimul deşeurilor9.4. Reguli privind controlul circulaţiei deşeurilor

25

1. Protecţia atmosferei

1. 1. Noţiunea de atmosferă

Atmosfera constituie mediul de viaţă pe Terra, calitatea vieţii fiind direct dependentă de calitatea aerului. Învelişului gazos alcătuit din aer, care înconjoară pământul, nu i se poate stabili o limită superioară precisă, stratul de aer din jurul planetei noastre trecând treptat în spaţiul interplanetar (extraatmosferic).

În legislaţia noastră, atmosfera este definită ca “masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon”.

1. 2. Poluarea atmosferei

Poluarea atmosferei a fost definită ca fiind introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului, iar poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi ca fiind acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă – total sau parţial – în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţia surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie.

Consecinţele poluării atmosferei sunt uneori vizibile şi imediate, alteori ele se produc cu întârziere, cum este cazul distrugerii treptate, în anumite zone, a stratului de ozon. Pe măsura pătrunderii în atmosferă a unei cantităţi tot mai mari de raze ultraviolete, ca urmare a distrugerii păturii de ozon, creşte numărul cazurilor de cancer al pielii şi incidenţa cazurilor de cataractă. Aceeaşi cauză poate avea ca efect scăderea cantitativă şi calitativă a producţiilor agricole.

Ploile acide cauzate de arderea minereurilor, cărbunilor şi petrolului, conţinând sulf, emanaţiile de gaze de eşapament, smog-ul rezultat în urma eliminării de fum pe coşurile uzinelor sunt cauze care fac – de multe ori – ca aerul să devină irespirabil, dăunând sănătăţii vieţuitoarelor, în general vieţii pe pământ.

În procesul poluării aerului se pot distinge trei etape:-emisia diferitelor materiale (substanţe) poluante, ce se măsoară în general în cantitatea

emisiei lor în atmosferă, într-o oră;-transmiterea materialelor poluante emanate, prin curenţii de aer, în diferite direcţii;-concentrarea materialelor poluante aflate permanent sau temporar în apropierea solului,

indiferet de starea fizică a poluanţilor respectivi.În cadrul şi în urma acestui proces consecinţele nefaste apar nu numai în privinţa omului,

animalelor şi plantelor, ci şi asupra clădirilor, a construcţiilor în general, materialul tehnic creat de om fiind supus şi el acestui fenomen care îi accentuează uzura. Este vorba, în această privinţă, mai ales de materialul electric şi electronic, din ce în ce mai miniaturizat, mai compact, cu funcţiuni din ce în ce mai complexe şi, deci, extrem de sensibil la poluarea aerului.

1. 3. Cadrul legislativ naţional şi internaţional consacrat protecţiei atmosferei

Relaţiile sociale formate în legătură cu protecţia atmosferei sunt supuse unor reglementări cuprinse în mai multe acte normative, dintre care amintim: Constituţia României, Ordonanţa de Urgenţă nr.243/2000 privind protecţia atmosferei, Legea nr.24/1994 pentru ratificarea Convenţiei – cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, Ordinul nr.462/1993 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului pentru aprobarea Condiţiilor tehnice privind protecţia

26

atmosferei şi a Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produşi de surse staţionare etc.

Poluarea aerului nu cunoaşte graniţe politico-administrative. Ea afectează zone mai mult sau mai puţin întinse, putând acoperi astfel teritorii ce pot aparţine mai multor state. Poluarea aerului apare aşadar ca un fenomen global, internaţional, impunând ca şi lupta împotriva acestui flagel să îmbrace caracter internaţional, să se organizeze o cooperare interstatală bazată pe documente internaţionale, convenţii bilaterale sau multilaterale, încheiate sub îndrumarea unor organisme internaţionale.

Cele mai importante reglementări internaţionale incidente în materie sunt:- Declaraţia de principiu asupra luptei împotriva poluării aerului, adoptată de Consiliul de

Miniştri al Consiliului Europei la 8 martie 1968;- Rezoluţiile Conferinţelor Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării

din anii 1988, 1989, 1990 şi 1991;- Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de

Janeiro, la 5 iunie 1992.

1. 4. Atribuţii şi obligaţii privind protecţia atmosferei

Constituţia României consacră faptul că statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, el trebuind să asigure refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.

Politica naţională de protecţie a atmosferei se concretizează în:a) introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru menţinerea poluanţilor la sursă;b) gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la realizarea

celor mai scăzute niveluri şi care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei ;

c) gestionarea resursei de aer , în sensul asigurării calităţii corespunzătoare a securităţii sănătăţii umane;

d) modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului.

În vederea transpunerii în practică a politicii naţionale de protecţie a atmosferei , autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează normele tehnice, standardele şi regulamentele de aplicare privind:

a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi condiţiile de

restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru substanţele care afectează stratul de ozon;

c) calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind vânzarea – cumpărarea şi transportul acestora;

d) pragul sonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;e) supravegherea calităţii aerului, procedurii de prelevare şi analiză, amplasarea punctelor şi

instrumentelor pentru probe şi analize, frecvenţa măsurătorilor ş.a.f) identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este

generatoare de risc potenţial şi / sau poluare atmosferică;g) sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte transfrontieră

, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele transfrontieră ale accidentelor industriale.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului este chemată să verifice respectarea legalităţii în domeniul protecţiei atmosferei, să supravegheze şi să controleze aplicarea prevederilor legale incidente în domeniu, având următoarele atribuţii:

- constată apariţia episoadelor de poluare a atmosferei, dă alertă şi/sau emite prognoze legate de acestea;

27

- dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare în vederea aplicării unor măsuri de urgenţă sau pentru nerespectarea programului pentru conformare;

- solicită măsuri tehnologice, aplică restricţii şi interdicţii în vederea prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi;

- aplică sancţiunile prevăzute de lege în caz de nerespectare a măsurilor dispuse.În ceea ce priveşte persoanele fizice şi juridice, acestea au următoarele obligaţii legale

privind protecţia atmosferei: să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice

adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici; să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de măsură, să

asigure corecta lor funcţionare, să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit regulamentului pentru conformare, autorităţilor pentru protecţia mediului, datele necesare;

să înbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise;

să asigure, la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;

să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoate de zgomot şi vibraţii, să verifice eficienţa acestora şi să pună în exploatare numai pe cele care nu depăşesc pragul fonic admis.

Termenul limită pentru modernizarea sistemelor de depoluare se fixează cu ocazia examinării cererii de autorizare a funcţionării instalaţiei, avându-se în vedere următoarele criterii: impactul obiectivului asupra mediului; posibilităţile tehnice de realizare a sistemelor de depoluare şi costurile acestora; importanţa socială a obiectivului.

Deţinătorii de terenuri sunt obligaţi să întreţină şi să extindă perdelele şi aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi eoliană. O obligaţie legală asemănătoare, care vine în sprijinul protecţiei atmosferei, este formulată astfel: deţinătorii pădurilor, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi pajistilor sunt obligaţi să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, find interzisă reducerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1. 5. Răspunderea juridică pentru poluarea atmosferei

Încălcarea normelor legale privitoare la protecţia atmosferei atrag răspunderea juridică, care poate îmbrăca următoarele forme: răspundere contravenţională (care atrage sancţiunea amenzii contravenţionale), răspundere penală (în cazul căreia sancţiunea este amenda penală sau închisoarea) şi răspundere civilă (care are caracter patrimonial).

Aceste trei forme – devenite clasice – sunt prezente în toate reglementările legale privitoare la protecţia factorilor de mediu, inclusiv în cazul protecţiei atmosferei. Ele se aplică având în vedere specificul factorului protejat şi al faptelor săvârşite în materie de poluare a atmosferei.

2. Protecţia apelor

2. 1. Apa

Apa, lichid transparent şi incolor, este unul dintre elementele componente ale mediului natural, o sursă naturală indispensabilă vieţii, regenerabilă, vulnerabilă şi limitată. Ea constituie materia primă pentru activităţi productive, o sursă de energie, o cale de transport etc. Parte

28

integrate din patrimonial public, apa constitute un factor determinant în meţinerea echilibrului ecologic.

2. 2. Importanţa apelor

Considerată multă vreme ca o sursă inepuizabilă a naturii, apa se dovedeşte a nu fi - totuşi – disponibilă în cantităţi suficiente şi de o calitate corespunzătoare nevoilor de folosire, în anumite perioade şi în anumite regiuni ale Terrei.

Cerinţele fireşti şi permanente de apă duc la creşterea substanţială şi neîntreruptă a consumului de apă, ce nu mai poate fi satisfăcut întotdeauna în regimul natural al surselor de apă, impunându-se astfel realizarea de baraje, lacuri de acumulare, derivaţii şi canale magistrale etc.

Totodată, creşterea volumului de ape uzate conduce la necesitatea dezvoltării lucrărilor de epurare a apelor şi la luarea de măsuri de protecţie a calităţii acestora.

Se constată – în acelaşi timp – o creştere a valorii pagubelor produse de inundaţii care face necesară executarea de lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor, regularizări de albii, efectuarea lucrărilor de întreţinere a albiilor cursurilor de apă etc.

2. 3. Clasificarea apelor

a) După criteriul administrării lor, apele pot fi internaţionale, teritoriale şi naţionale.Apele internaţionale sunt acelea cu privire la care statul român este riveran cu alte state, cele

care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale.

Apele teritoriale – numite şi maritime interioare – sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege.

Apele naţionale sunt fluviile, râurile, pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviale şi râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.

b) În funcţie de aşezarea lor, se disting ape de suprafaţă şi ape subterane.Apele de suprafaţă se găsesc deasupra solului fie în mişcare (apele curgătoare), fie

rămânând – în principiu – în acelaşi loc (lacuri).Apele subterane se găsesc la o adâncime oarecare sub pământ, nefiind vizibile la suprafaţă.c) După destinaţia lor economică distingem ape de folosinţă generală, ape destinate

insdustriilor, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţii speciale.Apele de folosinţă generală sunt cele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor populaţiei

– situaţie în care apa reprezintă un obiect de consumaţie individuală.Apele destinate industriilor (apele industriale) sunt cele folosite în activităţile industriale

pentru realizarea unor produse noi.Apele destinate agriculturii sunt – în special – cele folosite pentru irigaţii – caz în care apa

reprezintă un obiect al muncii.Apele cu destinaţii speciale sunt cele utilizate pentru navigaţie, pentru pescuit, pentru

producerea energiei electrice etc. – situaţii în care apa reprezintă un mijloc de producţie.d) După criteriul formei de proprietate legiuitorul distinge ape aparţinând domeniului

public şi ape aparţinând domeniului privat.Apele aparţinând domeniului public sunt cele de suprafaţă cu albiile lor minore având

lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiilor lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Apele aparţinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent. Aceste aparţin deţinătorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg.

2. 4. Administrarea şi gospodărirea apelor

29

Administrarea domeniului public naţional al apelor, gestionarea cantitativă şi calitativă a acestora se realizează de: Compania Naţională “Apele Române” – S.A. şi filialele acesteia; Regia Autonomă a Apelor Minerale şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.

Compania Naţională “Apele Române” S.A., ca unitate aflată sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor este un organism specializat care, pe lângă gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor (cu excepţia apelor minerale, termominerale, de uz alimentar, destinate utilizării fizico-terapeutice şi altori scopuri), realizează exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor şi aplică strategia şi politica naţională în domeniu, acţionând pentru cunoaşterea resurselor de apă şi folosirea lor naţională, asigurând protecţia acestora împotriva epuizării şi degradării, precum şi pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor, în condiţii de eficienţă economică şi de protecţie socială. Această Companie Naţională administrează şi exploatează albiile minore, lucrările de gospodărire a apelor şi asigură aplicarea legislaţiei pentru folosirea şi protecţia resurselor de apă.

Regia Autonomă a Apelor Minerale administrează şi gestionează anumite ape subterane; ea are ca obiect de activitate gospodărirea fondului hidromineral al statului, întreţinerea surselor de apă minerală, executarea de intervenţii la surse şi captări, protecţia zăcămintelor hidrominerale, urmărirea şi administrarea întregului fond hidromineral al ţării, în scopul evitării fenomenelor de degradare şi poluare, punerea în valoare a unor noi zăcăminte de ape minerale.

Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării coordonează lucrările hidrotehnice pentru asigurarea bunei circulaţii a apelor pe canale, ghioluri şi lacuri, precum şi pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformelor marine.

Prin gospodărirea apelor înţelegem activităţile care, printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale şi economice, la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor surse, precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor.

Gospodărirea unitară a apelor se realizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică complexă, cantitativă şi calitativă a resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară şi permanentă de supraveghere, observare şi măsurători asupra fenomenelor reale hidrometeorologice şi resurselor de apă, inclusiv de prognoză a evoluţiei naturale a acestora, precum şi a evoluţiei lor sub efectele antropice.

În cadrul gospodării apelor, apele de suprafaţă şi cele subterane sunt considerate ca un tot unitar atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ în scopul asigurării dezvoltării durabile. Informaţiile hidrometeorologice, hidrogeologice şi cele de gospodărire a apelor se obţin prin unităţi ale Companiei Naţionale “Apele Române” S.A., de la alte unităţi specializate şi direct de la utilizatorii de apă. Toate aceste informaţii şi date constitute Fondul Naţional de Date de Gospodărire a Apelor. Modul de organizare, păstrare şi gestionare a acestuia se stabileşte unitar de către Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Furnizarea de astfel de informaţii se poate refuza persoanelor fizice şi juridice în cazul în care acestea afectează: siguranţa naţională, desfăşurarea unor acţiuni în curs de urmărire penală sau de judecată, confidenţialitatea industrială şi comercială (adică situaţiile în care se dezvăluie şi se folosesc secrete de comerţ, într-o manieră contrară practicilor comerciale loiale).

2. 5 . Poluarea apelor

Prin poluarea apei se înţelege orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a acesteia peste o limită admisibilă stabilită prin lege, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea.

Poluarea apelor este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din diverse activităţi. Principalii agenţi

30

fizici cu rol în poluarea apelor sunt substanţele radioactive (depunerile radioactive care ajung în ape cu ploaia, apele folosite în uzinele atomice, deşeurile radioactive etc.) şi apele termale (deversarea în apă a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale etc.). Poluarea chimică a apelor se produce prin infectarea cu plumb, azot, fosfat, hidrocarburi, detergenţi, pesticide etc.

Prin nerespectarea obligaţiilor lor legale şi încălcarea interdicţiilor pe care le stabileşte legea, utilizatorii de apă contribuie şi la scăderea cantităţilor de apă necesare populaţiei şi economiei.

2. 6. Cadrul legislativ consacrat protecţiei apelor

Actele normative care reglementează problematica privind regimul juridic al apelor şi a protecţiei lor sunt următoarele: Constituţia (prin art.135 alin.4), Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţiei mediului, Legea apelor nr.107/1996, Legea nr.310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr.107/1996, Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României, Legea nr.14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utlizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea a fost semnată la Sofia la 29 iunie 1994), Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale încheiată la Helsinki la 17 martie 1992, Legea nr.110/1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1992 etc.

2. 7. Obligaţiile utilizatorilor de apă

Potrivit legii, dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor. Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape de desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.

Apele pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii lor, pentru băut, adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, de până la 0,2 l/sec., destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriri proprii. Orice persoană fizică, pe proprie răspundere, poate utiliza liber apele marine din afara zonelor de restricţie pentru îmbăiere.

Apele subterane corespunzătoare calitativ sunt destinate – în primul rând – alimentării cu apă a populaţiei şi a animalelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei. Aceste ape pot fi utilizate în alte scopuri numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor.

Utilizatorii de apă sunt obligaţi:- să respecte normele de consum de apă pe unitatea de produs sau de activitate;- să economisească apa prin folosire judicioasă, recirculare;- să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi a celor din sistemele de

alimentare cu apă şi canalizare-epurare, după caz;- să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante, să

reducă poluanţii evacuaţi odată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele uzate şi în nămoluri;

- să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analiză de laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite prevăzute în autorizaţia de gospodărire a apelor etc.

31

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi Compania Naţională “Apele Române” – S.A. pot lua măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor sau unui risc de lipsă de apă datorat supraexploatării resursei.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să asigure gospodărirea eficientă a apei distribuite în localităţi, precum şi colectarea apelor meteorice, canalizarea şi epurarea apelor uzate.

Unităţile de gospodărire a apelor sunt obligate să ia în considerare orice informaţie privind poluarea accidentală provenită de la persoane fizice sau juridice, altele decât utilizatorii.

2. 8. Răspunderea juridică pentru poluarea apelor

În cazul poluării apelor este antrenată răspunderea juridică ce poate îmbrăca următoarele forme: răspundere contravenţională (Legea apelor nr.107/1996 califică drept contravenţii – prin prevederile art.87 – un număr de 53 de fapte de încălcare a regimului juridic al apelor); răspundere penală ( art.92 al aceleiaşi legi enumeră mai multe infracţiuni din domeniul apelor, sancţiunea fiind închisoarea sau amenda penală); răspunderea civilă (care intervine ori de câte ori prin contravenţiile sau infracţiunile săvârşite în acest domeniu se cauzează şi un prejudiciu patrimonial).

3. Protecţia solului şi subsolului

3. 1. Solul şi subsolul

Solul reprezintă stratul superior şi afânat al scoarţei pământului în/pe care se dezvoltă viaţa vegetală şi care acoperă subsolul. Solul constituie cel mai important element component al terenurilor agricole şi silvice, precum şi al terenurilor cu alte destinaţii (construcţii, căi de comunicaţii etc.)

Solul este limitat ca întindere şi odată distrus el nu mai poate fi adus la starea iniţială, naturală decât într-un timp foarte îndelungat: pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300 – 1000 ani, iar geneza unui strat de sol de 20 cm durează între 2000 – 7000 ani. Prin urmare, este de la sine înţeles că solului trebie să-i fie asigurată o protecţie deosebită.

Subsolul este acea parte componentă a teritoriului de stat reprezentând spaţiul fizic situat sub sol şi având forma geometrică a unui con neregulat, cu baza constituită din sol şi cu vârful situat în centrul pământului. Subsolul este alcătuit din totalitatea formaţiunilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol. Subsolul conţine resurse şi zăcăminte naturale deosebit de importante pentru desfăşurarea vieţii pe pământ: ape minerale şi termale, minereuri, combustibili solizi, lichizi şi gazoşi etc. Aceste resurse – denumite prin Constituţie “bogăţii naturale” – constitute proprietate publică.

3. 2. Poluarea şi degradarea solului şi subsolului

Poluarea solului şi a subsolului reprezintă rezultatul tuturor faptelor şi/sau acţiunilor care – săvârşindu-se ori îndreptându-se asupra acestora – sunt de natură a produce dereglarea funcţionării lor normale. Factorii poluanţi ai solului şi subsolului pot fi de natură fizică, chimică, biologică, etc.

3. 3. Cadrul legal instituit în scopul asigurării protecţiei solului şi subsolului

32

Principalele reglementări consacrare asigurării protecţiei solului şi subsolului sunt următoarele: Constituţia, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, Legea nr.18/1991, Legea nr.84/1996 privind îmbunătăţirile funciare; Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor; Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor; Legea nr.16/1994 privind arendarea de terenuri; Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică etc.

3. 4. Protecţia solului şi subsolului

Protecţia solului – pentru a fi adevărat eficientă – trebuie să aibă în vedere, în egală măsură, aspectul cantitativ şi aspectul calitativ. Protecţia cantitativă a solului urmăreşte utilizarea lui completă şi păstrarea destinaţiei economice concrete, evitându-se cât se poate de mult micşorarea fondului funciar. Prin protecţia calitativă se urmăreşte păstrarea potenţialului productiv al solului, prevenirea sau stoparea degradării acestuia ori înlăturarea efectelor degradării, îmbunătăţirea sau refacerea calităţilor sale fizico-chimice şi biologice.

Scopul acţiunilor şi activităţilor întreprinse pentru protecţia solului este acela de a se menţine ori chiar spori suprafeţele de terenuri, de a se asigura prevenirea şi combaterea eroziunii acestora, refacerea economică şi sporirea capacităţii de producţie a solurilor prin lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de organizare a teritoriului.

Ocrotirea solului prin mijloace juridice se concretizează în stabilirea – prin norme imperative – a unor obligaţii şi interdicţii legale. Exemple, în acest sens, constitute: obligaţia tuturor deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora şi protecţia solului, obligaţia persoanelor fizice care au schimbat categoria de folosinţă a terenurilor agricole pe care le deţin în proprietate să comunice – în termen de 30 de zile de la data la care a avut loc această operaţiune – modificarea intervenită Oficiului de Cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol judeţean sau al municipiului Bucureşti care are, la rândul său, obligaţia să o înregistreze, obligaţia anumitor categorii de deţinători de terenuri de a readuce în circuitul agricol sau forestier unele terenuri ce pot fi folosite în aceste activităţi etc.

Interdicţiile legale ca acelea de a nu schimba destinaţia agricolă a terenurilor decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege, de a înlocui terenurile scoase din circuitul agricol sau silvic sunt, de asemenea, stabilite prin reglementări legale imperative.

Protecţia solului se realizează în cadrul unei politici în domeniul gospodăririi solurilor, bazate pe anumite principii stabilite pentru protecţoa mediului în general, prin care se urmăreşte promovarea unei agriculturi şi silviculturi durabile, cu reducerea îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor, aplicarea unei tehnologii ecologic inofensive, restabilirea şi menţinerea echilibrului ecologic în geoecosisteme.

În realizarea acestor deziderate un rol de seamă îl are statul, ca şi factor care stabileşte măsurile şi traducerea în viaţă a politicii de protecţie a solului, el fiind abilitat să stabilească cadrul legislativ al întregii activităţi de protecţie a solului şi să-şi îndeplinească atribuţiile în mod consecvent şi riguros. În această activitatea statul antrenează, pe diferite căi, pe toţi deţinătorii de terenuri (agricole, silvice etc.) asigurând astfel respectarea obligaţiilor legale de către aceştia.

Organul administraţiei publice centrale de specialitate care aplică politica guvernului în domeniul agriculturii este Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor care – în îndeplinirea rolului său privind protecţia solului – are, printre altele, următoarele atribuţii:

- asigură în domeniile sale de activitate aplicarea programului guvernului şi implementarea politicilor guvernamentale, cu respectarea limitelor de autoritate;

- elaborează strategii şi politici specifice în domeniile sale de activitate;- fundamentează şi elaborează programe privind protecţia solului;- supraveghează utilizarea, potrivit legii, a fondului funciar de către toţi deţinătorii de

terenuri cu destinaţie agricolă sau silvică, indiferent de forma de proprietate;- avizează documentaţiile privind scoaterea din producţie a terenurilor agricole şi silvice,

efectuarea de schimburi de terenuri şi schimbarea categoriei de folosinţă, potrivit legii;

33

- coordonează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie, cartografie în domeniul de specialitate, precum şi introducerea şi deţinerea cadastrului agricol şi silvic, cantitativ şi calitativ şi asigură proiectarea şi aplicarea în teren a organizării teritoriului agricol şi silvic etc.

Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole şi silvice au următoarele obligaţii:- să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii solurilor;- să asigure amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de

orice fel, ca şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţile prevăzute în acordul sau autorizaţia de mediu;

- să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă fără autorizaţie din partea autorităţii competente pentru protecţia mediului;

- să pună la dispoziţie terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate;

- să respecte regimul silvic pentru împădurirera suprafeţelor exploatate, stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în acord cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor.

Terenurile de orice fel trebuie folosite potrivit destinaţiei lor economice concrete. În condiţiile prevăzute de lege, terenurile agricole şi silvice pot fi folisite – temporat sau definitiv – în alte scopuri decât producţia agricolă şi silvică.

Amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I şi a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pe cele plantate cu vii şi livezi, parcuri naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi istorice este interzisă. De la această interdicţie se exceptează construcţiile care servesc activităţile agricole, cu destinaţie militară, căile ferate, şoselele de importanţă deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea şi echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării ţiţeiului şi gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor şi realizarea de surse de apă.

Scoaterea definitivă din circuitul agricol şi silvic a terenurilor situate în extravilan – de clasa I şi a II-a de calitate, a celor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi a celor plantate cu vii şi livezi, prin extinderea intravilanului localităţilor – se face la propunerea consiliilor locale, prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. Această operaţiune se face cu plata, de către persoanele solicitante, a taxelor stabilite de lege.

În privinţa organelor competente a aproba folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole în alte scopuri decât producţia agricolă legea dispune astfel:

a) de către organele agricole judeţene, prin Oficiul de cadastru Agricol şi Organizarea Teritoriului Agricol judeţean sau al municipiului Bucureşti, pentru terenurile cu suprafaţă de până la un hectar. Aprobarea pentru orice extindere a acestei suprafeţe se dă de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor;

b) de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, pentru terenurile agricole cu suprafaţa de până la 100 de hectare;

c) de către Guvern, pentru terenurile agricole a căror suprafaţă depăşeşte 100 de hectare. Un aspect distinct al protecţiei terenurilor agricole apare – în lumina reglementărilor

cuprinse în art. 104 din Legea fondului funciar – în legătură cu organizarea şi amenajarea teritoriului agricol, prin care se urmăreşte crearea condiţiilor pentru o mai bună folosire a terenurilor în scopul producţiei agricole. Aceste lucrări se execută pe bază de studii şi proiecte la cererea proprietarilor.

Prin organizarea şi amenajarea teritoriului agricol se rezolvă următoarele probleme:a) corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu celelalte activităţi economice şi sociale,

stabilind măsuri care să conducă la creşterea producţiei agricole şi la exploatarea în ansamblu a teritoriului;

b) gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în concordanţă cu structurile de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului, rezultate în urma

34

asocierilor , stabilirea perimetrului fiecărei proprietăţi, comasând terenurile dispersate şi rectificând hotarele neraţional amplasate;

c) elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploatărilor agricole;d) stabilirea reţelei drumurilor agricole ca o completare a reţelei de drumuri de interes

general, integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul efecturii transportului producţiei şi accesului maşinilor agricole necesare procesului de producţie.

Protecţia şi ameliorarea solului se realizează şi prin lucrări de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate prin activităţi economico-sociale. Acestea se stabilesc pe bază de studii şi proiecte şi se execută de către deţinătorii terenurilor sau, prin grija acestora, de către unităţi specializate în execuţia unor asemenea lucrări.

Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, suportând parţial sau total cheltuielile, în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Subsolul este o parte componentă a teritoriului de stat, reprezentând spaţiul fizic situat sub sol şi având forma geometrică a unui con neregulat, cu baza constituită din sol şi cu vârful în centrul Pământului. Subsolul reprezintă totalitatea formaţiilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol.

Din punct de vedere al protecţiei subsolului şi al exploatării raţionale a bogăţiilor sale naturale interesează formaţiile geologice accesibile lucrărilor de cercetare şi prospecţiuni geologice.

Subsolul este un bun apropriabil , fiind obiect al dreptului de proprietate.Constituţia României din 1991 nu conţine dispoziţii exprese cu privire la dreptul de

proprietate asupra subsolului. În art. 135 alin.4 din legea fundamentală sunt enumerate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fără ca subsolul să figureze printre aceste bunuri. Se pot invoca însă prevederile art. 41 alin.4 din Constituţie care se referă la subsolul oricărei proprietăţi imobiliare din care rezultă că proprietarul solului este şi proprietarul subsolului. Textul art. 135 alin.4 (din aceeaşi lege fundamentală) stabileşte, fără echivoc, că “Bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, de unde se poate concluziona că nu întreg subsolul, ci doar o parte a acestuia – bogăţiile subsolului – fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice ( se ştie că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale).

Prin bogăţii ale subsolului înţelegem minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, izvoarele termale şi minerale, peşterile, vestigiile arheologice, comorile îngropate etc.

Articolul 41 alin.4 din Constituţie reglementează dreptul de folosinţă a subsolului astfel: ” Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile la care se face referire se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă , prin justiţie”. Există, aşadar, un drept de folosinţă a subsolului, care trebuie să stea la baza exploatării bogăţiilor acestuia.

Exploatarea subsolului şi a resurselor sale se poate face în interesul întregii societăţi, dar având ca preocupare prioritară, permanentă, conservarea acestora şi prevenirea pagubelor vizând flora şi fauna mediului.

Problema gravă este, actualmente, lipsa unei legislaţii corespunzătoare relizării acestor scopuri, neexistând o reglementare a modurilor de exploatare a resurselor naturale ale subsolului şi a modului de exercitare a dreptului de folosire a subsolului.

Subsolul şi bogăţiile sale naturale sunt expuse permanent, împreună cu solul şi apele, degradării şi poluării frecvente. Resursele naturale ale subsolului, platoul continental, zăcămintele

35

de ape minerale, lacurile terapeutice, acumulările de nămol terapeutic sunt expuse degradării, poluării, epuizării prematire. Acestea fac necesară luarea unor măsuri permanente de protecţie.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea ministerelor competente, este chemată să stabilească:

- reglementări privind protecţia calităţii subsolului;- proceduri de autorizare pentru forajele de studii şi prospecţiuni geologice şi

hidrogeologice, precum şi activităţi miniere de extracţie;- reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care subsolul a fost afectat de

fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.În vederea înfăptuirii politicii economice a Guvernului în domeniul cercetării, exploatării,

valorificării şi protecţiei resurselor minerale şi a controlului modului cum se desfăşoară aceste activităţi a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ca organ central de specialitate cu personalitate juridică, care este împuternicită, în principal, cu:

- gestionarea resurselor minerale ale statului;- negocierea clauzelor şi condiţiilor acordurilor pentru resurse minerale în vederea

cercetării exploatării şi valorificării acestora;- fundamentarea taxelor legale în domeniu;- emiterea de normative şi instrucţiuni cu caracter obligatoriu cu privire la cercetarea

geologică, exploatarea şi protecţia zăcămintelor de substanţe minerale utile.Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolului, în

vederea protejării acestora, au o serie de obligaţii legale, precum:- solicitatea acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu, potrivit legii şi respectarea

prevederilor acestora;- refacerea terenurilor afectate, aducerea la parametrii productivi şi ecologici naturali sau

la un nou ecosistem funcţional, în conformitate cu prevederile şi termenele din acord şi//sau autorizaţie, garantând mijloacele financiare pentru aceasta şi monitorizând zona;

- încunoştinţarea autorităţilor pentrru protecţia mediului sau a celor competente despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi acţionarea pentru refacerea acestuia.

În scopul exploatării raţionale şi protejării bogăţiilor subsolului, agenţii economici care execută lucrări de cercetare geologică, de exploatare şi valorificare a resurselor minerale au următoarele obligaţii cu caracter general: să-şi desfăşoare activitatea pe baza documentaţiilor tehnico-economice elaborate, avizate şi aprobate conform legii; să obţină atestarea în ceea ce priveşte capacitatea lor tehnică pentru executarea lucrărilor pe care le efectuează; să desfăşoare activitatea exclusiv în cuprinsul perimetrelor instituite şi marcate pentru care au obţinut permis de cercetare sau autorizaţie de exploatare; să respecte prescripţiile obligatorii stabilite în aria acestora pentru protejarea resurselor minerale etc.

3. 5. Răspunderea juridică

Nerespectarea prevederilor legale prin care se impune conduita de urmat în scopul asigurării protecţiei solului şi subsolului atrage – în sarcina persoanelor fizice şi juridice care le-au nesocotit – stabilirea răspunderii juridice, care poate îmbrăca formele clasice: răspundere contravenţională, răspundere penală sau răspundere civilă, ca şi în cazul încălcării normelor juridice consacrate apărării celorlalte elemente naturale ale mediului.

4. Protecţia pădurilor şi a vegetaţiei forestiere

4. 1. Concepte

Terenurile cu destinaţie forestieră, acoperite de păduri sau alte forme de vegetaţie forestieră alcătuiesc fondul forestier naţional. Potrivit Codului silvic (art.1), fondul forestier naţional este

36

format din păduri, terenuri destinate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazuri, albii ale pâraielor, terenuri neproductive incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate. Fondul forestier naţional mai cuprinde: terenurile în curs de regenerare, cele degradate şi poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile, plantaţiile, culturile de răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi; terenurile destinate asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice; terenurile date în folosinţă temporară personalului silvic, terenurile ocupate de construcţii şi cele aferente acestora, drumuri şi căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crecătorii de animale etc.

Pădurea este definită (art.2 din Codul silvic) ca fiind acea suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie forestieră şi cu o întindere mai mare de 0,25 hectare.

Fondul forestier naţional este constituit din: fondul forestier proprietatea publică a statului; fondul forestier proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii); fondul forestier proprietate privată a unităţilor de cult (parohii, schituri, mănăstiri), a instituţiilor de învăţămând sau a altor persoane juridice; fondul forestier proprietate privată indiviză a unor categorii de persoane fizice (foştii composesori, moşneni, răzeşi sau moştenitorii acestora); fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.

4. 2. Cadrul legislativ

Protecţia juridică a fondului forestier este asigurată prin următoarele acte normative: Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, Legea nr.26/1996 – Codul silvic, Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere conform Legii nr.18/1991, Ordonanţa Guvernului României nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional etc.

4. 3. Protecţia pădurilor şi a vegetaţiei forestiere

Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor, asigurarea sănătăţii acestora se realizează – în conformitate cu regulile impuse de amenajamentele silvice şi studiile de specialitate – de către Regia naţională a Pădurilor care are, potrivit legii, în administrarea sa întreg fondul forestier naţional proprietate publică.

Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor şi bolilor care prezintă pericol pentru păduri şi zonele de vegetaţie forestieră se stabilesc de către ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului împreună cu Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.

Deţinătorii cu orice titlu ai pădurilor, vegetaţiei forestiere şi pajiştilor au o serie de obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească în scopul protejării fondului forestier. Dintre acestea reţinem pe cele mai importante:

- să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier;- să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de

amenajamentele silvice şi aprobate prin lege;- să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului

în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic;- să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de

capacitatea de refacere a acestora;- să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de

regenerare, potrivit prevederilor legale etc.Deţinătorii de păduri şi terenuri cu vegetaţie forestieră mai au obligaţia să aplice întocmai

măsurile de depistare, prevenire şi combatere a dăunătorilor şi bolilor, potrivit legii şi programelor de acţiuni stabilite şi să coreleze tratamentele ce se efectuează în păduri cu cele care se aplică la culturile agricole, precum şi pe păşuni şi fâneţe.

37

Protecţia sanitară a pădurilor constitute o preocupare fundamentaă a ministerului de resort. Acesta – prin Regia Naţională a Pădurilor – ia măsuri de lichidare a enclavelor şi de corectare a perimetrului pădurilor prin schimburi de terenuri ori prin cumpărare, pe bază de acte autentice. Regia poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată sau poate prelua asemenea terenuri, dacă ele sunt donate de către deţinători, în vederea împăduririi. Dobândirea unor astfel de terenuri se face în numele statului. De asemeni, Regia preia în administrare terenurile degradate proprietate publică incluse în perimetre de ameliorare şi prevăzute a fi împădurite.

Reducerea suprafeţei pădurilor, în general a fondului forestier proprietate publică este interzisă. Prin excepţie, se admite ocuparea definitivă a unor terenuri din fondul forestier şi folosirea în alte scopuri decât cele silvice, cu respectarea cerinţelor legale, pentru: construcţii cu destinaţii militare, căi ferate, şosele de importanţă deosebită, linii electrice de înaltă tensiune, forări, sonde şi echipamente aferente acestora, conducte magistrale de transport gaze sau petrol ori pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare, de gospodărire a apelor sau de realizare a unor noi surse de apă.

Legea admite şi scoaterea temporară a unor terenuri din fondul forestrier proprietate publică pentru folosirea în alte scopuri decât producţia silvică, cu sau fără defrişarea vegetaţiei existente. Titularul unor astfel de aprobări va plăti Regiei Naţionale a Pădurilor chiria pentru terenul respectiv şi după caz: contravaloarea pierderii de creştere ca urmare a tăierii masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii stabilită în amenajamentele silvice, chetuielile corespunzătoare reinstalării vegetaţiei forestiere şi întreţinerii acesteia până la realizarea stării de masiv, precum şi valoarea obiectivelor existente care se dezafectează ca urmare a transmiterii terenului. Titularul aprobării scoaterii temporare a unor terenuri din fondul forestier va depune la Regia Naţională a Pădurilor, înainte de preluarea terenului, o garanţie echivalentă cu taxa legală prevăzută pentru scoaterea definitivă de terenuri din circuitul silvic. După plata obligaţiilor pentru folosirea temporară a terenului fondului silvic în alte scopuri şi repredarea terenului în fondul forestier, titularul aprobării va putea primi înapoi garanţia depusă.

Proprietarii de păduri şi terenuri din fondul forestier privat au obligaţia să le gospodărească în conformitate cu regimul silvic şi cu regulile privind protecţia mediului, în special a pădurilor. Modul de gospodărire a fondului forestier privat este stabilit prin amenajamentele silvice, care se întocmesc pe tipuri de pădure şi pe ansamblul localităţii, fără a afecta dreptul de proprietate. Nerespectarea acestor reguli constituie contravenţie sau infracţiune, după caz. Cheltuielile aferente întocmirii acestor amenajamente silvice se suportă de la bugetul de stat.

Prorietarii fondului forestier privat trebuie să se îngrijească de regenerarea pădurilor (după tăiere) în cel mult doi ani, cu sprijinul tehnic al Regiei Naţionale a Pădurilor, dacă acest lucru de cere. În cazul în care proprietarul nu îşi respectă aceste obligaţii din motive imputabile lui, ministerul de resort, după somaţie, va dispune Regiei Naţionale a Pădurilor executarea, prin ocolul silvic, pe contul proprietarului, a lucrărilor de reîmpădurire şi întreţinere, până la regenerarea definitivă.

Deţinătorii de păduri proprietate privată au obligaţia să le menţină în stare bună de sănătate şi să execute la timp lucrările de igienă, precum şi cele de protecţie, cu sprijinul tehnic al Regiei Naţionale a Pădurilor. Ei vor semnala ocolului silvic, imediat ce se constată, apariţia de boli şi dăunători şi vor executa lucrările de combatere cu mijloace proprii sau prin unităţi specializate, contra cost.

Deţinătorii unor asemenea păduri vor fi sprijiniţi în acţiunile lor de pază a pădurilor şi stingerea incendiilor de pădure de către organele silvice, prefecţii, consiliile judeţene şi locale, unităţile de poliţie, unităţile şi formaţiunile de pompieri, unităţile Ministerului Apărării Naţionale, potrivit atribuţiilor ce le revin prin lege.

Controlul asupra modului în care se aplică regimul silvic în pădurile proprietate privată se organizează de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor care constată faptele care contravin acestui regim şi aplică, potrivit legii, sancţiuni ori sesizează – după caz – organele de urmărire penală.

Deţinătorii de păduri proprietate privată şi persoanele juridice sau fizice care exploatează masa lemnoasă sunt obligate să recolteze numai arborii marcaţi de personalul silvic, să respecte

38

regulile silvice în domeniu şi cele referitoare la circulaţia materialului lemnos prevăzute de lege. Marcarea şi evaluarea arborilor destinaţi tăierii se fac la cerere de către personalul silvic autorizat. Odată cu plata acestor prestaţii, proprietarii vor primi documentele legale pentru exploatarea şi transportul materialului lemnos respectiv.

Vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional se administrează de către proprietarii acesteia, se gospodăreşte potrivit scopului pentru care a fost creată şi este supusă unor norme tehnice, silvice şi de pază.

Legea interzice defrişarea vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier în următoarele situaţii: în zonele în care ea îndeplineşte funcţii speciale de protecţie pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 de grade; înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii stabilită prin norme tehnice. De asemenea, este interzisă tăierea, incendierea şi distrugerea sau degradarea prin orice mijloace a jnepenişurilor.

Deţinătorii unor astfel de terenuri au obligaţia să asigure paza vegetaţiei respective, să ia măsuri de prevenire şi stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile cu privire la protecţia pădurilor.

Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor organizează controlul asupra modului în care se aplică regulile silvice de pază a acestor terenuri.

4. 4. Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor privind protecţia pădurilor

Pentru încălcarea prevederilor specifice cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului poate fi antrenată răspunderea civilă, contravenţională şi penală, după caz. În legislaţia specială privind protecţia fondului funciar, la aceste trei forme ale răspunderii juridice se mai adaugă încă două: răspunderea disciplinară şi răspunderea materială. Aceasta se explică prin aceea că legislaţia silvică stabileşte nu puţine prohibiţii şi obligaţii pe seama angajaţilor unităţilor silvice care, pentru faptele săvârşite în cadrul raportului juridic de muncă pot fi traşi la răspundere disciplinară sau/şi materială de către cei care îi angajează (adică de către unele unităţi silvice).

5. Regimul ariilor naturale protejate şi al monumentelor naturii

5.1 Noţiunea de arii naturale protejate

Prin arii naturale protejate legiuitorul înţelege zona terestră , acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.

Sunt vizate, aşadar, teritorii declarate ca atare şi ocrotite prin lege, în cuprinsul cărora se găsesc plante, animale, minereuri şi/sau formaţiuni geologice rare, care prezintă importanţă din punct de vedere ştiinţific. În astfel de situaţii, legea ocroteşte, de regulă, un anumit teritoriu, o arie protajată declarată ca atare, cu flora şi fauna, formaţiuni geologice etc. aflate pe ele, ca un complex natural de interes deosebit.

Ariile protejate mai mari, în care regimul de protecţie se extinde asupra tuturor componentelor cadrului natural, se numesc parcuri naţionale. Ele cuprind suprafeţe de teren şi/sau de apă ce păstreză nemodificat cadrul natural cu flora şi fauna sa, destuinate cercetării ştiinţifice , recreaţiei şi turismului. În aceste parcuri, turismului îi sunt rezervate numai anumite trasee, iar bogăţiile naturale sunt scoase din circuitul economic şi juridic.

Ariile protejate mai pot cuprinde rezervaţii naţionale care, după obiectul ocrotirii, pot fi rezervaţii naturale, forestiere, zoologice, botanice, ornitologice, geologice, paleontologice etc.

39

Pentru administrarea parcurilor naţionale, parcurilor naturale, a siturilor de interes comunitar şi a ariilor de protecţie specială avifaunistice a căror suprafaţă este mai mare de 4.000 ha, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 stipulează înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, instituţie publică în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, care are în subordine şi/sau coordonare structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.

Prin monument al naturii se înţeleg “specii de animale şi plante rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic”. În afara celor enumerate, pot fi declarate monumente ale naturii peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade, locuri fosiliere situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite etc.

“Monumentele naturii” au, aşadar, un înţeles mai restrâns decât “rezervaţiile”;monumentul naturii priveşte un element natural concret, individualizat.

Ariile naturale protejate şi monumentele naturii sunt declarate ca atare “prin acte sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamente silvice”.

Ariile naturale protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.

Rolul statului în acest domeniu este evidenţiat şi în prevederea legii după care autoritatea centrală pentru protecţia mediului, la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii.

Autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea agenţiilor pentru protecţia mediului sau a altor persoane juridice şi fizice interesate, pe baza documentaţiei avizate de către Academia Română, pot să pună sub ocrotire provizorie în vederea declarării ca arii protejate sau monumente ale naturii anumite obiective care justifică aceasta.

Una dintre cele mai importante zone din ţara noastră a fost declarată rezervaţie prin lege. Astfel, prin Legea nr. 82/1993 a fost constituită Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”, care este o zonă de importanţă naţională şi internaţională, trecută pe lista patrimoniului mondial.

5. 2. Cadrul legislativ privind conservarea şi protecţia ariilor naturale protejate şi monumentelor naturii

Conceptul de “monument al naturii”, acordat ariilor de interes biologic excepţional, s-a impus la noi pe plan ştiinţific, practic şi legislativ în perioada interbelică.

Prima reglementare legală românească în domeniu a fost Legea nr. 213/ 1930 pentru protecţia monumentelor naturii, în baza căreia a şi fost înfiinţat primul parc naţional din România, în Munţii Retezat.

În prezent, regimul ariilor protejate şi monumentelor naturii face obiectul Capitolului VIII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, la care se adaugă Ordonanţa de Urgenţă nr. 236/2000 privind regimul juridic al ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. .

Reglementărilor naţionale li se alătură şi cele internaţionale, cum ar fi Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural (adoptată la Conferinţa Generală a O.N.U. pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură de la Stockholm, din noiembrie 1972) – la care România a aderat prin Decretul nr. 87/1990.

5. 3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în acest domeniu

Deţinătorii de arii naturale protejate sau monumente ale naturii au obligaţia de a conserva, întreţine şi asigura paza acestora în condiţiile stabilite de lege şi statutele sau regulamentele lor de funcţionare.

40

Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe ariilor naturale protejate, monumentelor naturii sau pe ale căror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligaţi să respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.

Persoanele fizice sau juridice care deţin, cu titlu de proprietate, terenuri pe teritoriul rezervaţiei sunt obligate să le gospodărească prin mijloace ecologice admise, tradiţionale sau recomandate de autorităţile ştiinţifice.

Sunt interzise culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice , speologice şi paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii. De asemeni, este interzisă introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, a culturilor de microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul eliberat de autoritatea centrală pentru protecţia mediului, în urma consultării cu Academia Română.

Din economia legislaţiei noastre privitoare la regimul ariilor naturale protejate şi monumentelor naturii rezultă o serie de obligaţii precum: neexecutarea de lucrări de amenajare şi de construcţie de orice natură fără autorizaţie; să nu se recolteze sau să se distrugă ouăle păsărilor sălbatice; să nu se distrugă cuiburile sau locurile de cuibărit ale acestora; să nu se producă – indiferent prin ce mijloace – zgomote intense în perimetrele zonelor de cuibărit sau de adăpost al păsărilor; să nu se fotografieze sau filmeze în scop comercial sau fără plata taxelor legale (dacă există) etc.

5.4 Răspunderi şi sancţiuni

În acest domeniu al protecţiei mediului, problema răspunderii civile (reparatorii) pentru prejudiciile cauzate se soluţionează potrivit principiului “poluatorul plăteşte” şi regulilor răspunderii obiective (care are loc independent de culpă).

Răspunderea contravenţională intervine foarte des pentru nerespectarea regulilor referitoare la protecţia ariilor protejate şi monumentelor naturii.

Răspunderea penală poate să intervină atunci când fapta săvârşită este incriminată de legea penală.

6. Protecţia faunei şi florei terestre şi acvatice

6. 1. Fauna şi flora

Prin faună se înţelege totalitatea animalelor de pe întregul Glob, dintr-o anumită regiune, de pe un teritoriu dat sau dintr-o epocă geologică, constituită în urma unui proces istoric de evoluţie.

În înţelesul pe care urmează să i-l atribuim – raportarea urmând să o facem la zona ţării noastre – fauna desemnează diferitele grupe de animale: mamifere, păsări domestice şi sălbatice, albine, peşti, viermi de mătase etc.

Protecţia faunei priveşte, sub multiple aspecte, atât animalele sălbatice şi păsările, cât şi animalele domestice cărăra trebuie să li se asigure o protecţie sanitară corespunzătoare.

Influenţe negative cu urmări grave asupra faunei se produc datorită poluării apei, aerului, plantelor cultivate şi spontane etc., dar şi datoriă unor activităţi directe ale omului asupra animalelor, prin care se aduc nenumărate prejudicii, li se provoacă dureri şi chinuri.

Problema protecţiei animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversităţii, economic, ştiinţific, social-politic, administrativ etc.

Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor şi susţinerea ei printr-o legislaţie naţională şi reglementări internaţionale s-au accentuat în lumea civilizată. Cu toate că în lume

41

există probleme mai complexe legate de existenţa omului, care îşi aşteasptă rezolvarea, problema protecţiei animalelor nu poate fi amânată până la soluţionarea celorlalte.

Ecosistemul cuprinde – alături de animale şi microorganisme – şi complexul dinamic al comunităţii de plante şi mediul lor lipsit de viaţă.

Flora reprezintă totalitatea specilor de plante dintr-o anumită regiune sau zonă geografică, dintr- un anumit mediu caracteristic (de nisip, de sărături etc.) sau dintr-o perioadă geologică. În lumea înconjurătoare există microorganisme vegetale (bacterii, drojdii, mucegaiuri etc.), care se numesc floră microbiană. Flora microbiană (din sol, apă, aer, alimente sau din cavitatea bucală, din intestine etc.) poate fi alcătuită din specii banale, inofensive sau din specii patogene. Din punctul de vedere al protecţiei florei distingem flora sălbatică şi plantele cultivate.

Flora sălbatică sau spontană creşte în mod natural, fără intervenţia omului, reprezentând nu numai o bogăţie naturală, ci şi una estetică şi de interes ştiinţific.

Plantele cultivate constitute cea de-a doua formă de existenţă a florei care cresc, se întreţin şi se recoltează prin intervenţia omului. Plantele cultivate sunt, în primul rând, plantele agricole.

Plantele pot fi: furajere, acelea care servesc sau sunt folosite pentru hrănirea animalelor; industriale, care sunt plante cultivate în vederea prelucrării lor industriale; prăşitoare, care se cultivă în rânduri distanţate, medicinale, care sunt cultivate ori sălbatice, având proprietăţi terapeutice; ornamentale, cultivate în parcuri, grădini sau locuinţe în scop decorativ. Modificările intervenite în flora sălbatică şi cultivată, în ansamblu, în natură se constitute ca o reacţie a plantelor la acţiunea toxică a poluanţilor, care devine vizibilă la un anumit prag de concentraţie caracteristic naturii poluantului. Datorită sensibilităţii mecanismelor fiziologice, plantele au servit drept indicatori ai poluării aerului. Modificările pe care noxele atmosferice şi substanţele toxice antrenate de ape sau cele care îmbibă solul le provoacă plantelor sunt extrem de diverse şi afectează numeroase mecanisme ale vieţii celului şi ale organismului vegetal.

Datorită acestor împrejurări, protecţia plantelor este una dintre sarcinile fundamentale ale omenirii care poate fi realizată doar în contextul general al protecţiei aerului, apei, solului, al mediului în ansamblu.

6. 2. Cadrul legislativ consacrat protecţiei faunei şi florei

Protecţia faunei şi florei este asigurată din punct de vedere juridic prin următoarele acte normative: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, Legea nr.98/1992 prin care s-a ratificat Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, Legea nr.103/1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, Legea nr.75/1995 privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole, Legea sanitar-veterinară nr.60/1974; Convenţia Europeană privind protecţia animalelor în transport internaţional, Legea nr.58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică (semnată la Rio de Janeiro în 1992), Legea nr.13/1993 pentru ratificarea Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (adoptată la Berna în 1979).

7. Protecţia mediului artificial

7. 1. Conceptele de “mediul artificial” şi “habitat uman”

Mediul artificial este reprezentat de “realizările “omului, atât la nivelul aşezărilor umane (localităţi: sate, comune, oraşe; clădiri, străzi etc.), cât şi în spaţiul din afara acestora (căi de comunicaţii: căi ferate, şosele, autostrăzi, sisteme de transport al energiei electrice, tuneluri, viaducte, baraje etc.).

Habitatul uman este constituit dintr-o comunitate trăind pe o suprafaţă bine definită. Dezvoltarea acestei comunităţi în scopuri productive implică transformarea mediului natural într-

42

un mediu artifical, care include o varietate de structuri şi instalaţii proiectate în scopul creerii condiţiilor favorabile activităţii productive şi recreerii umane, precum şi altor activităţi ale vieţii.

Asemeni mediului natural, cel artificial este supus şi el degradării şi poluării, trebuind să fie protejat în sensul bunului mers al desfăşurării vieţii şi tuturor activităţilor umane..

7. 2. Cadrul legislativ privind asigurarea protecţiei mediului artificial

Protecţia mediului artificial este legal asigurată atât sub aspect global – prin norme cuprinse în Constituţie şi în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, cât şi printr-o serie de reglementări speciale, precum: Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii, Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul etc.

7. 3. Măsuri şi modalităţi de realizare a protecţiei mediului

În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos, organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care le realizează în temeiul atrubiţiilor stabilite de lege.

Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii: elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de mediu, corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism; crează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism; în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora, împreună cu alte organisme, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor de mai sus, această autoritate centrală acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile pentru protecţia mediului.

În privinţa protecţiei mediului artificial un rol important îl au consiliile locale, care răspund pentru: îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale; amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei; respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a monumentelor istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora; adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă.

7. 4. Procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului

Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 autorităţile competente pentru protecţia mediului conduc procedura de reglementare şi emit (în favoarea persoanelor fizice şi juridice), după caz, avize de mediu, acorduri şi autorizaţii/autorizaţii integrate de mediu, în condiţiile legii.

43

Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt obligatorii pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului. Aprobarea planurilor şi programelor, la orice nivel ierarhic, este condiţionată de existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan sau program.

Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecţiei mediului. Este vorba despre activităţi din opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri tehnico-funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se emite de către autoritatea centrală sau teritorială pentru acele obiective şi activităţi care sunt prevăzute în Legea protecţiei mediului.

Acordul de mediu se emite pentru: parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către minister), iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile teritoriale; uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefierea cărbunelui – de către agenţiile teritoriale; depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru celelalte – de către agenţiile teritoriale; tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului – de către minister; construcţii civile – de către agenţiile teritoriale.

Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice sau private ori pentru modificarea sau extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot avea impact semnificativ asupra mediului.

Acordul de mediu se emite în paralel cu celelalte acte de reglementare emise de autorităţile competente, potrivit legii.

Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului; el îşi pierde valabilitatea dacă lucrările de investiţii pentru care a fost emis nu încep în termen de doi ani de la data emiterii, cu excepţia proiectelor cu finanţare externă pentru care acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada desfăşurării acestora, până la finalizarea investiţiei.

Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acord de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teritorială pentru protecţia mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de combustibil nuclear ars, precum şi importul, tranzitul, exportul de deşeuri de orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme, de plante şi animale din flora şi fauna spontană.

Categorile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de mediu sunt stabilite în legislaţia mediului.

Activităţile desfăşurate de structurile componente ale sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională sunt exceptate de la obţinerea autorizaţiei de mediu.

Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu se emite după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii, după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii.

Funcţionarea fără autorizaţie de mediu este interzisă pentru activităţile care fac obiectul procedurii de autorizare din punct de vedere al protecţiei mediului. Funcţionarea fără autorizaţie integrată de mediu este interzisă pentru activităţile supuse legislaţiei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.

Autorizaţia de mediu este valabilă cinci ani, iar autorizaţia integrată de mediu este valabilă zece ani. Prin excepţie, autorizaţiile de mediu şi autorizaţiile integrate de mediu emise cu program pentru conformare, respectiv cu plan de acţiuni sunt valabile pe toată perioada derulării programului/planului.

Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca: cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi, transport auto, naval, aerian, pe cale ferată, cu mijloace de transport în comun; producerea de energie electrică şi termică; activităţi de gospodărire a apelor; activităţi de

44

învăţământ, cultură şi ale cultelor, apărare naţională; spălătorii chimice; cimitire şi crematorii umane.

Legislaţia mediului stabileşte şi obiective şi activităţi care necesită studiu de impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial.

Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau obiectiv care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa (activităţile de transport, de producţie, transport şi stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi ambalajelor, de sport, turism şi agrement etc.

În vederea obţinerii acordului de mediu, titularul proiectului sau al activităţii este obligat să depună la autoritatea teritorială pentru protecţia mediului următoarele acte: cererea pentru eliberarea acordului de mediu; descrierea proiectului sau a activităţii, cu principalele informaţii din care să rezulte date privind impactul asupra mediului; nota privind stadiul de realizare a programului asupra mediului, nota privind stadiul de realizare a programului de conformare existent, dacă este cazul; dovada plăţii taxei de autorizare; dovada că a făcut publică solicitarea prin cel puţin una dintre metodele de informare (afişajul în zona obiectivului şi la sediul administraţiei publice locale, publicarea în ziare de tiraj, prezentarea prin posturile de radio şi televiziune, comunicări scrise, transmise nominal persoanelor şi asociaţiilor interesate). Indiferent de metoda utilizată, la sediul autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului se va afişa o prezentare rezumativă a proiectului sau a acţiunii propuse dezbaterii publice.

Programul de conformare este – în esenţă – un plan de măsuri care cuprinde etape ce trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului. El este necesar pentru orice obiectiv care continuă sau care îşi încetează activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară.

Evaluarea prejudiciului se realizează prin bilanţul de mediu, raportând starea mediului şi măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în vigoare.

Programul de conformare cuprinde lucrările şi măsurile ce se vor lua pentru protecţia mediului, specificând: normele de emisii aplicabile activităţii şi termenul final de conformare; descrierea proiectelor şi a măsurilor necesare încadrării în normele stabilite, etapizarea programului de conformare cu specificarea termenului de realizare a fiecărei lucrări şi/sau măsuri stabilite, cât şi performanţele fiecărei etape, specificarea surselor de finanţare asigurate.

Programul de conformare nu poate depăşi perioada de valabilitate a autorizaţiei de mediu, cu excepţia măsurilor de remediere a prejudiciilor cauzate mediului prin activităţile anterioare.

Titularul proiectului sau al activităţii are datoria să informeze în scris autoritatea competentă pentru protecţia mediului ori de câte ori intervine o schimbare de fond a datelor care au stat la baza eliberării acordului sau autorizaţiei de mediu.

Autoritatea competentă stabileşte dacă este necesară revizuirea acordului sau autorizaţiei de mediu.

Suspendarea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu poate avea loc după o somaţie prealabilă cu termen, pentru nerespectarea prevederilor menţionate, inclusiv pentru nerealizarea prevederilor programului de conformare. Această somaţie va cuprinde o descriere a motivului suspendării şi o menţiune legată de perioada de timp până la aplicarea suspendării. La expirarea perioadei de răspuns din somaţie autoritatea competentă suspendă acordul sau autorizaţia de mediu. Perioada de suspendare se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni.

După expirarea perioadei de suspendare autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii. Dispoziţia de încetare este executorie.

În ceea ce priveşte obiectivele situate în afara aşezărilor umane este de menţionat faptul că fiecare dintre ele reprezintă un bun specific, cu un regim şi funcţii proprii. Ele sunt supuse unor influenţe naturale sau umane negative, adică sunt afectate de poluare, impunându-se necesitatea

45

protejării lor tehnice împotriva efectelor degradării. În aceste condiţii, regulamentele de exploatare prevăd măsuri tehnice de supraveghere, exploatare, întreţinere şi protejare ale acestora.

8. Protecţia împotriva radiaţiilor

8. 1. Radioactivitatea şi efectele ei

Radioactivitatea, componentă de bază a mediului, este determinată de prezenţa în sol, aer, apă, vegetaţie, organisme animale, precum şi în om a substanţelor radioactive de origine terestră, existente în mod natural din cele mai vechi timpuri, la care se adaugă radiaţia cosmică extraterestră.

Astăzi omul trăieşte într- un mediu complex, aflându-se continuu sub acţiunea mai multor agenţi fizici, cum sunt: lumina, sunetul, radiaţia ionizantă. Mediul conţine surse naturale de radiaţii, cărora omul le-a adăugat, în ultimii aproape 100 de ani, şi pe cele artificiale create de el. Radioactivitatea naturală a suferit în ultimele 4 – 5 decenii modificări semnificative datorită activităţilor omului: aducerea la suprafaţă a minereurilor radioactive, extracţia şi utilizarea cărbunelui şi a apelor geotermale, precum şi a unor minereuri neradioactive, dar cu conţinut radioactiv natural care nu poate fi neglijat. Pe de altă parte, s-au folosit pentru construcţii materiale neconvenţionale care au determinat reconsiderarea conceptului de radioactivitate naturală prin controlul şi supravegherea acesteia.

Pe plan mondial radioactivitatea mediului, atât cea naturală cât şi cea artificială este investigată şi evaluată din punct de vedere al efectelor produse de radiaţii asupra organismului uman, de către Comitetul Ştiinţific al Naţiunilor Unite privind Efectele Radiaţiilor Atomice (UNSCEAR), creat în anul 1955 (rapoartele elaborate în anii 1977, 1982, 1988 şi 1993 conţin şi prezintă cele mai noi şi importante cunoştinţe în domeniu).

Agenţia Naţională pentru Energie Atomică (AIEA) a elaborat – de asemeni – o serie de documente pentru protecţia şi securitatea nucleară.

Scopurile supravegherii radioactivităţii sunt. Cunoaşterea factorului fizic – radioactivitatea – existent pe pământ şi, într-o bună măsură,

determinant al evoluţiei vieţii; Evaluarea expunerii omului la radiaţii şi, după caz, luarea de măsuri de radioprotecţie; Stabilirea oportunităţilor şi priorităţilor în refacerea ecologică a zonelor cu radioactivitate

crescută, ca urmare a acţiunilor umane.

Cel mai important fenomen în urma căruia apar radiaţiile este radioactivitatea, care este studiată într- un capitol al fizicii numit la început “fizică atomică”; ulterior, din acesta s-a despărţit “fizica nucleară”. Pentru acest motiv, radiaţiile s-au numit mai întâi radiaţii atomice, iar mai apoi radiaţii nucleare. Există şi o altă denumire foarte răspândită, aceea de radiaţii ionizante, bazată pe faptul că principala proprietate a acestor radiaţii este cea de ionizare a substanţei pe care o străbat. Efectele radiaţiilor au la bază interacţiunea lor cu materia, fenomen bazat pe cedarea energiei radiaţiilor incidente către substanţa străbătură.

Spre deosebire de lumină şi sunet, radiaţiile nu pot fi percepute de către simţurile omului. Ele por fi detectate şi măsurate cu aparate speciale (dozimetre) a căror componentă de bază este detectorul pentru radiaţii. Măsurarea contaminării radioactive, atât a factorilor de mediu, alimentelor, cât şi a produselor biologice şi/sau a omului se face cu aparate realizate special în acest scop (contaminometru, analizoare audio şi multicanal etc). Scopul măsurării dozimetrice este determinarea iradierii sau expunerii organismului, adică a cedării energiei radiaţiilor incidente ţesutului acelui organism. Printr-o asemenea măsurare se determină doza absorbită, adică energia cedată de radiaţie ţesutului.

Iradierea este acţiunea prin care radiaţiile incidente unui corp îi provoacă acestuia transformări. Transformările din organismele vii sunt cunoscute sub numele de “efecte biologice la iradiere”.

46

Sursele de radiaţii folosite în cercetare, în tehnică sau în industrie produc, pentru persoanele care le utilizează, o iradiere profesională. Sursele de radiaţii pot fi folosite în medicină pentru diagnostic şi tratament, ceea ce conduce, pentru pacienţi, la o iradiere medicală, iar pentru personalul medical şi sanitar la o iradiere profesională.

8. 2. Reguli instituite de către stat pentru asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor

Actele normative incidente în materie sunt: Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, Hotărârea Guvernului nr.287/1998 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, ordine ale preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare etc.

În conformitate cu prevederile legale cuprinse în legislaţia prezentată mai sus protecţia împotriva radiaţiilor se realizează prin :

- limitarea dozei de radiaţii pentru persoanele expuse profesional;- menţinerea la un nivel minim posibil – ţinând cont de factorii economici şi sociali – ai

expunerii la radiaţii a populaţiei;- monitorizarea expunerii la radiaţii în cazul expunerilor accidentale şi de urgenţă;- implicarea şi utilizarea experţilor acreditaţi sau a unui organism acreditat de protecţie

radiologică, după caz, în toate situaţiile în care aceasta este cerută de norme;- evaluarea sistematică şi verificarea locurilor de muncă a persoanelor fizice şi juridice

care desfăşoară activităţi profesionale în locuri unde există riscul expunerii la radiaţii ionizante provenite din surse artificiale, naturale sau de la echipamente electrice care, operând la o diferenţă de potenţial de peste 5 kV, generează asemenea radiaţii;

- instituirea măsurilor vizând transferarea în mediu a deşeurilor radioactive şi controlul acestuia inclusiv a măsurilor care privesc eliberarea în mediu a efluenţilor radioactivi lichizi sau gazoşi etc.

9. Deşeurile şi controlul circuitului lor

9. 1. Noţiunea de “deşeuri”

Reglementările legale în vigoare din ţara noastră definesc deşeurile ca fiind substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt refolosibile. Deşeurile periculoase sunt deşeurile toxice, inflamabile explozibile, infecţioase, corosive, radioactive sau altele, care, introduse în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului.

Actele internaţionale adoptate în materie definesc deşeurile ca fiind materiale destinate eliminării, materii accidental deversate, pierdute, contaminate, devenite improprii utilizării sau care reprezintă reziduuri ale producţiei.

Sunt considerate deşeuri refolosibile toate substanţele, materialele sau produsele provenite din activităţi industriale, agricole, din construcţii, transporturi şi prestări de servicii, din alte domenii de activitate, precum şi din consumul populaţiei, dacă datorită caracteristicilor şi proprietăţilor lor specifice pot fi reintroduse – ca materii prime secundare – în circuitul productiv fără risc pentru mediu sau sănătatea populaţiei.

9. 2. Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu

Reziduurile pot fi vectori importanţi în răspândirea infecţiilor. Reziduurile provenite din diferite surse conţin foarte des o gamă variată de microorganisme printre care şi agenţi patogeni răspânditori de boli infecţioase (viruşi, bacterii etc). În condiţii prielnice agenţii patogeni pot trăi în reziduuri timp îndelungat, pătrunzând apoi în sol sau în apă şi putând provoca astfel infecţii şi prin contact direct. Înlăturarea unui asemenea proces poate fi asigurată în modul cel mai eficient

47

prin evacuarea ritmică a reziduurilor, depozitarea, respectiv stocarea lor cât mai puţin timp şi în recipienţi închişi.

Depozitarea şi tratarea necorespunzătoare a deşeurilor solide menajere pot conduce la poluarea atmosferei. Descompunerea reziduurilor cu conţinut de substanţe organice este însoţită de degajarea unor gaze rău mirositoare (metan, amoniac, hidrogen sulfurat etc.), pe care mişcarea maselor de aer le transportă la distanţă, poluând atmosfera. Pe arterele de circulaţie murdare, insuficient curăţate, reziduurile sunt zdrobite şi sfărâmate de mijloacele de transport, iar praful fin este ridicat în aer. Produsele de ardere (fum, funingine, cenuşă) apărute în urma autoaprinderii incomplete a reziduurilor la locurile de depozitare poluează mediul pe întinderi foarte mari.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere şi aspectul deprecierii estetice a cadrului natural. Evacuarea necorespunzătoare a reziduurilor oferă o imagine care provoacă oamenilor dezgust, degradând estetic peisajul.

9. 3. Cadrul legal privind regimul deşeurilor

Reprezentând o problemă extrem de complexă pentru lumea de azi, deşeurile sunt în atenţia permanentă a forurilor naţionale şi internaţionale. Ca urmare, reglementările legale adoptate cu privire la deşeuri sunt numeroase, prin ele încercându-se a se institui şi menţine un regim strict al circuitului lor în natură. Cele mai importante acte normative în domeniu sunt: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului; Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare; Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării; Ordonanţa nr.78/2000 privind regimul deşeurilor; Ordonanţa de Urgenţă nr.16/2001, republicată, privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile, aprobată prin Legea nr.465/2001; Ordonanţa nr.87/2001 privind serviciile publice de salubrizare a localităţilor, aprobată prin Legea nr.426/2001; Hotărârea Guvernului nr.340/1992, republicată, privind regimul de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu; Hotărârea Guvernului nr.511/1994 privind adoptarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea poluării mediului de către societăţile comerciale din a căror activitate rezultă deşeuri poluante; Hotărârea Guvernului nr.128/2002 privind incinerarea deşeurilor; Hotărârea Guvernului nr.162/2002 privind depozitarea deşeurilor; Hotărârea Guvernului nr.349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje; Hotărârea Guvernului nr.856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase etc. Alături de reglementările interne trebuie să reţinem şi principalele acte internaţionale: Convenţia privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, adoptată la Basel în anul 1989 (ratificată de România prin Legea nr.6/1991); Acordul european privind transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase, semnat la Geneva în anul 1957 (ratificat de ţara noastră prin Legea nr.31/1994); Directiva 92/3 (EURATOM) a Consiliului Uniunii Europene din 1992 relativă la supravegherea şi controlul transferului deşeurilor radioactive între statele membre, cât şi la intrarea sau ieşirea din spaţiul comunitar etc.

9. 4. Reguli privind controlul circulaţiei deşeurilor

Relativ la deşeurile refolosibile (acelea care pot fi reintroduse fără risc ecologic în circuitul productiv), colectarea, prelucrarea, livrarea şi reintroducerea lor în circuitul economic se poate face – cu aprobarea organelor competente – numai de către acele categorii de persoane fizice şi/sau juridice care îndeplinesc condiţiile cerute de lege: dispun de spaţiu de depozitare corespunzător; deţin dotarea necesară (tehnologii şi instalaţii) pentru colectarea şi prelucrarea deşeurilor; achită taxa de autorizare legal stabilită.

Activităţile care privesc fabricarea, comercializarea şi utilizarea substanţelor periculoase, precum şi transportul, tranzitul, depozitarea temporară sau definitivă, distrugerea, manipularea, importul şi exportul de substanţe şi deşeuri periculoase sunt supuse unui regim special de

48

gestionare şi gospodărire stabilit cu rigurozitate prin norme juridice exprese care asigură un cadru strict limitat.

Tranzitul şi exportul de deşeuri, indiferent de natura acestora, se pot realiza – potrivit legii – numai în conformitate cu acordurile şi convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte şi cu legislaţia naţională specifică în domeniu.

Importul de deşeuri în România este interzis, cu excepţia anumitor categorii care constituie sau pot constitui resurse secundare de materii prime. Importul se realizează sub un control strict al statului.


- Elementele naturale ale mediului sunt: atmosfera, apa, solul, subsolul, pădurile și vegetația forestieră, ariile naturale protejate, flora și fauna terestre și acvatice.

- Mediul artificial reprezintă ansamblul realizărilor omului, atât la nivelul așezărilor umane cât și în afara acestora.

- Reprezentând o problemă extrem de complexă pentru lumea de azi, deșeurile rețin atenția permanentă a forurilor naționale și internaționale atât prin cantitatea, calitatea și dimensiunile acestora, cât și prin modalitățile de refolosire a lor.

- Radioactivitatea mediului este formată din componenta naturală – mai puțin periculoasă, și din cea artificială – extrem de periculoasă, care se investighează și evaluează din punctul de vedere al efectelor devastatoare asupra organismelor vii.


(Modulul III)

1. Care sunt consecinţele imediate ale poluării atmosferei la nivelul unei ţări ?

2. De ce trebuie administrate şi gospodărite raţional apele ?

3. Care sunt principalele modalităţi de realizare a protecţiei solului şi subsolului ?

4. Cum se asigură protecţia faunei şi florei terestre şi acvative ?

5. Ce sunt “mediul artificial” şi “habitatul uman” ?

6. Care este regimul activităţilor economice şi sociale cu impact aspra mediului ?

7. Care sunt reglementările legale menite a asigura protecţia împotriva radiaţiilor ?

8. Enumeraţi principalele reglementări consacrate deşeurilor şi controlului circuitului lor ?

9. Care dintre componentele mediului consideraţi că ar trebui protejate mai riguros ?

MODULUL I V

POLITICI DE PROTECŢIE A MEDIULUI


49

1. Mediul şi managementul economic1.1. Generalităţi1.2. Politici de protecţia mediului1.3. Politici la nivel statal1.4. Politici de protecţia mediului la nivel de firmă1.5. Proceduri preventive de realizare a protecţiei mediului

1. Mediul şi managementul economic

1. 1. Generalităţi

Politica este definită în mai multe feluri. Potrivit uneia dintre definiţii, politica este posibilitatea colectivităţii de a-şi decide propria sa soartă ( J. Karpinski, 1993). Într-o altă formulare, politica este activitatea prin care se ajunge la anumite decizii, ce sunt apoi implementate în şi pentru o comunitate (Liliana Mihuţ, 1995). În fine, o definiţie mai elaborată afirmă că politica este procesul prin care un grup de oameni, ale căror opinii şi interese sunt iniţial divergente, ajunge la decizii şi la o opţiune comună, care se impun grupului şi simbolizează o acţiune comună( Dictionaire, Col. Brémond, p.604). Această definiţie arată că, de fapt, politica nu este doar un mod de guvernare a societăţii, ci este un fel de a acţiona al unui grup de oameni animaţi de interese comune. În acest sens, se poate vorbi despre o politică a preţurilor, o politică editorială, o politică sindicală etc. Aparenta diversitate în întrebuinţarea termenului de politică vine din faptul că nici în limba română, nici în limba franceză, nu se face distincţia între două moduri frecvente – dar foarte diferite – de utilizare a lui, aşa cum se procedează de către englezi. Pentru aceştia există o policy, care înseamnă, de fapt, conducerea diferitelor domenii ale societăţii, “reţeta” de conducere sau strategia, iar politics înseamnă competiţia pentru putere şi exerciţiul acesteia.

Politica socială – componentă a politicii (privită ca un sistem care asigură conducerea şi reglarea necesarului societăţii, şi care exprimă puterea societăţii, sub aspect structural) – este sau ar trebui să fie un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse într-o relativ mare măsură diferitelor riscuri.

Definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi ale statului, al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor. Accentul asupra rolului statului se justifică prin amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia, atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi a serviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi de bază.

O abordare mai largă şi mai modernă a conceptului conduce la relevarea rolului pe care şi alţi factori îl au şi îl manifestă de o manieră semnificativă, în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile, comunităţile largi, diferitele asociaţii şi organizaţii. Trebuie subliniat că, în privinţa ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe – uneori considerabile – nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţară la alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale.

Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu elementele subsumate acesteia. În accepţiunea lui Michael Hill – specialist britanic în domeniu, există trei subdomenii considerate centrale: menţinerea veniturilor, îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă socială. Alături de acestea coexistă politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi politica privind mediul.

În acest context – putându-se remarca importanţa acordată aspectelor care vizează ambientul – se poate afirma că politica de mediu reprezintă o formă de orientare şi organizare a activităţii având ca obiectiv conturarea cadrului de desfăşurare a tuturor acţiunilor umane astfel încât să se atingă optimul în asigurarea echilibrului între o dezvoltare economică dinamică, dar

50

corespunzătoare, şi prezervarea resurselor naturale (şi artificiale), în condiţiile unui minim impact negativ asupra cadrului natural – în special, dar şi asupra celui creat de om.

Este firească abordarea acesteia din diferite perspective, în funcţie de specificul fiecărui sector de activitate umană, dar există câteva poziţii care interesează în mod deosebit datorită marilor interese – de ordin economico-financiar – aflate în joc. Dintre acestea ne referim, îndeosebi, la perspectiva economică. În ceea ce priveşte abordarea economică a politicilor de protecţie a mediului ca parte integrantă a managementului la nivel de întreprindere, aceasta porneşte în primul rând de la interacţiunile existente între întreprindere şi mediul înconjurător.

Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate, din ce în ce mai mult, să atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă.

Întreprinderile, în special cele mari, au înţeles că alinierea la o politică ecologică devine o componentă esenţială a succesului, din următoarele considerente:

- populaţia este din ce în ce mai sensibilizată la problemele de acest tip; în consecinţă ea a început să manifeste preferinţe pentru produse „curate”, iar prestigiul şi renumele firmei se leagă tot mai mult de modul în care ea se integrează în activitatea antipoluantă;

- normele de protecţia mediului sunt acum obligatorii şi din an în an tot mai severe. Astfel, o firmă care şi-a propus atingerea unor valori a emisiilor mai bune decât cele prevăzute de legislaţia actuală (dar care vor deveni obligatorii nu peste mult timp) dobândeşte un avantaj în domeniu publicităţii şi în ceea ce priveşte imaginea sa la public, dar totodată şi un avantaj concurenţial substanţial pentru că atunci când se vor impune noile normative, firma, spre deosebire de concurenţă, nu va avea nici un fel de probleme de rezolvat;

Deşi, în general alinierea la normativele de protecţia mediului implică cheltuieli suplimentare din partea întreprinderii, uneori se poate întâmpla şi invers şi anume în acele situaţii (destul de rare) când eforturile de reducere a poluării duc la economii de materii prime, care sunt mai mari decât cheltuielile făcute, dar mai ales în situaţiile când aceste eforturi duc la o creştere a cunoştinţelor în domeniu, creştere ce poate fi bine valorificată apoi prin vinderea tehnologiei nepoluante, prin producerea ei pentru terţi, prin activităţi de consultanţă.

Un exemplu de economii realizate pe seama reducerii pierderilor de materii prime care se materializează în poluanţi este cel din industria cimentului.

Cimentul se fabrică printr-un proces tehnologic a cărui principală etapă este calcinarea la temperaturi înalte, într-un cuptor rotativ, a unui amestec de calcar şi argilă în stare pulverulentă. Calitatea cimentului obţinut final depinde în mare măsură de temperaturii flăcării, care influenţează totodată şi cantităţile de SO2 şi NOx. Scăderea temperaturii flăcării duce la un ciment de calitate inferioară iar creşterea ei excesivă are ca efect atât un consum inutil de combustibil cât şi o creştere a concentraţiei oxizilor poluanţi de sulf şi azot.

S-a pus la punct un sistem expert (LINKMAN) care permite controlul permanent al temperaturii flăcării şi reglarea debitelor de combustibil, aer, a concentraţiei NOx.

Sistemul asigură:- o economie de combustibil;- un ciment de calitate bună;- o economie de energie la măcinarea clinckerului;- menajarea căptuşelii cuptorului;- reducerea emisiilor de NOx (de la 500 ppm la 200 ppm).Investiţia a fost de 203.000 lire sterline iar economia anuală (tot în lire sterline) este de

500.000 la combustibil şi 430.000 la energia de măcinare a clinckerului, ceea ce înseamnă că investiţia se recuperează în circa 3 luni pe seama economiilor.

Prin management se înţelege exercitarea funcţiei de planificare, organizare, conducere directă, control şi supervizare a oricărui proiect sau activităţi industriale sau de afaceri, cu asumarea responsabilităţii pentru rezultate. (Webster Dictionary – Enciclopedia Britanică)

51

1. 2. Politici de protecţie a mediului

Dacă anii ’70 au fost cei în care problemele de protecţia mediului s-au impus atenţiei, sfârşitul anilor ’80 aduce şi primele seturi coerente de măsuri, pe care le putem numi „politici de protecţie a mediului”. Se poate discuta de asemenea politici la două nivele, cel statal şi cel al întreprinderii.

Ideea de bază care se regăseşte astăzi în mai toate aceste politici este cea a „dezvoltării durabile”, noţiune introdusă de raportul Brundtland, adoptat în 1988 de conferinţa şefilor celor 7 mari state industrializate.

Dezvoltarea durabilă este, conform raportului, dezvoltarea care răspunde necesităţilor prezentului fără a compromite capacitatea de a fi satisfăcute necesităţile generaţiilor viitoare.

Din definiţie, rezultă trei elemente care alcătuiesc împreună dezvoltarea durabilă, anume:- mediul: el trebuie să fie deplin integrat dezvoltării economice pentru că, conform

definiţiei, dezvoltarea economică prezentă trebuie să lase generaţiilor următoare un „capital ecologic” cel puţin egal cu cel pe care l-am preluat noi de la generaţiile trecute. Cu alte cuvinte, resursele neregenerabile trebuie exploatate cu maximum de grijă, emisia de poluanţi trebuie controlată, trebuie împiedicat procesul de dispariţie a speciilor vegetale şi animale;

- echitatea: dezechilibrele lumii contemporane participă în bună măsură la degradarea mediului căci „sărăcia este şi cauză şi efect a problemelor mondiale de protecţie a mediului. Ar fi deci inutil să se încerce rezolvarea problemelor mediului fără a le înscrie într-o problematică mai vastă care să se ocupe de cauzele profunde ale sărăciei şi nedreptăţii care domnesc azi în lume” (citat din Raportul Brundtland);

- viitorul: dezvoltarea durabilă impune o altă scală a timpului. Întreprinderile operează sub presiunea concurenţei şi vizează obţinerea de profituri pe termen scurt, în timp ce scopul dezvoltării durabile este securitatea ecologică pe termen lung.

Dincolo de aceste elemente explicite, analiza conceptului de dezvoltare durabilă evidenţiază şi alte considerente de care trebuie ţinut seama. Iată câteva dintre ele:

- problemele mediului înconjurător au un caracter din ce în ce mai marcat, pe măsură ce amploarea fenomenelor de poluare creşte („Poluarea nu recunoaşte graniţele!”). Ca urmare, deciziile luate nu mai pot ignora efectele asupra colectivităţii umane, în sensul cel mai larg al cuvântului. De exemplu, o ţară ce îşi accelerează creşterea economică pe seama unei exploatări extensive a resurselor naturale şi fără a ţine cont de efectele de poluare generate de creşterea sa economică riscă să perturbe întreg sistemul, care azi este puternic independent, atât geografic cât şi în relaţia economic-ecologic;

- pentru satisfacerea nevoilor şi pentru dezvoltare s-a admis că trebuie luate în considerare două tipuri de capital: capitalul creat de om (infrastructura, de pildă.) şi capitalul uman (de exemplu, calificarea muncitorilor). În calcul trebuie luat în considerare însă şi un al treilea tip de capital, capitalul natural şi se poate admite că, printr-o gospodărire inteligentă, se poate substitui consumul de capital natural prin intermediul celorlalte două.

Adoptarea principiului dezvoltării durabile implică o nouă strategie vis-a-vis de mediul înconjurător, o redefinire a obiectivelor dezvoltării economice şi sociale, cu accent pe luarea în considerare a tuturor aspectelor şi problemelor mediului, cum ar fi:

- asigurarea tipului de creştere economică;- asigurarea nevoilor esenţiale de hrană, energie, apă, muncă şi îngrijire medicală;- asigurarea unui anumit nivel al populaţiei globului (prin limitarea creşterii);- controlul poluării, gestiunea resurselor şi abordarea calităţii vieţii într-un sens mai larg;- crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat dar şi eficace, printr-o mai mare

utilizare a strategiilor anticipative şi prin aprofundarea cunoştinţelor (azi uimitor de sărace, în ultimă analiză) despre legăturile şi corelaţiile existente între economie şi mediu;

52

- promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creşteri în acord cu cerinţele mediului;

- crearea unor instrumente economice care să protejeze resursele rare şi în general resursele naturale, ca şi a unor indicatori economici specifici care să permită exprimarea cantitativă a tendinţelor şi progreselor înregistrate în domeniul protecţiei mediului;

- modificarea tendinţelor de producţie şi de consum cu scopul protejării resurselor şi diminuării poluării.

1. 3. Politici la nivel statal

Pornind de la considerentele conceptului de dezvoltare durabilă, ţările avansate economic au pus la punct politici de dezvoltare cu obiective precizate la nivel de 3-5 ani şi cu obiective de perspectivă pentru viitorii 20-25 anii. Un exemplu îl reprezintă planul olandez care porneşte de la un model pe cinci nivele:

- local: principalele probleme de luat în considerare şi de rezolvat sunt mediul înconjurător din interiorul ţării, calitatea solului, perturbaţiile posibile;

- regional: sunt de luat în considerare problemele de eutrofizare a fluviilor, depozitarea deşeurilor;

- bazin fluvial: studiile vizează efectele ploilor acide şi ale despăduririlor;- continental: efecte ale poluării aerului şi apei, ai produşilor capabili să genereze smog

fotochimic;- planetar: subţierea stratului de ozon, efectul de seră.Obiectivele la nivel planetar au fost ulterior definite în cadrul conferinţei de la Rio (1992),

după cum urmează:(1) Mediul şi dezvoltare: relaţiile între creşterea populaţiei, urbanizare, sărăcie, sănătate,

mediul înconjurător şi calitatea vieţii;(2) Protecţia atmosferei: protecţia în raport cu schimbările climatice, distrugerea stratului de

ozon, poluarea transfrontalieră a aerului;(3) Protecţia oceanelor: protecţia oceanelor şi a mărilor de orice fel inclusiv a celor închise

şi semiînchise şi a zonelor de coastă precum şi protecţia, utilizarea raţională şi dezvoltarea resurselor vii ale acestora;

(4) Tratarea deşeurilor: tratarea atentă a deşeurilor, în special a celor periculoase şi toxice ca şi prevenirea exportului ilegal de asemenea deşeuri;

(5) Resursele pământului: protecţia şi gospodărirea solului prin prevenirea defrişărilor masive ale pădurilor, deşertificării şi secetei;

(6) Diversitatea biologică: conservarea resurselor genetice a ecosistemelor naturale şi a diversităţii biologice;

(7) Resursele de apă dulce: protejarea surselor şi calităţii apei potabile;(8) Biotehnologii: un management al biotehnologiilor conform cu protejarea mediului.Planul olandez a luat în considerare trei aspecte ale activităţii de protecţie a mediului şi

anume:- închiderea bilanţurilor de materiale prin reducerea exploatării resurselor naturale şi

creşterea gradului de recirculare. În acest scop se amplifică mult importanţa noţiunii de ciclu de viaţă al produsului, căutând ca pe ciclul să apară cât mai puţine pierderi de materii prime, producţie, utilizare, eliminare;

- reducerea globală a consumului de energie, ceea ce înseamnă atât economia de resurse (materiale şi financiare) cât şi reducerea efectului de seră. Obiectivul fixat a fost acela de a se încadra în reducerea consumului la 50% la sfârşitul secolului faţă de consumul anului 1988, obiectiv propus de raportul Brundtland pentru toate ţările puternic dezvoltate;

- promovarea calităţii produselor şi proceselor de fabricaţie. Obiectivul concret constă în dublarea timpului de utilizare a unei cantităţi date dintr-o materie primă, prin prelungirea duratei de funcţionare a produselor şi prin sporirea posibilităţilor de reciclare a

53

materialelor conţinute o dată încheiată utilizarea de bază. Aceasta însemnă însă reanalizarea tehnologiilor încă de la primele stadii de elaborare a produsului, de la faza de proiectare.

În ceea ce priveşte deşeurile, planul cuprinde mai multe direcţii, între care:- prevenirea apariţiei lor, utilizarea unor tehnologii adecvate care să permită o fabricare

„curată” a unui produs „curat”, adică a unui produs care să nu genereze deşeuri nici pe parcursul utilizării sale sau încheierea ciclului său de viaţă;

- reciclarea şi reutilizarea deşeurilor a căror apariţie este inevitabilă, fie sub formă de materii prime, fie măcar prin incinerare cu obţinerea de energie termică valorificabilă. Este de menţionat însă că încă de pe acum, la nivelul ţărilor dezvoltate, circa 60% din deşeurile industriale şi circa 95% din cele agricole sunt deja reciclate;

- optimizarea reintegrării deşeurilor în natură. Aruncarea lor nu poate fi luată în considerare decât ca o ultimă soluţie;

- reglementarea transporturilor deşeurilor, mai ales în trafic internaţional, în scopul urmăririi lor, limitării la minim a acestor transporturi şi împiedicării transportării deşeurilor periculoase;

- tratarea şi recondiţionarea vechilor „gropi de gunoi” în scopul reintroducerii lor în ciclul natural şi eliminării dezavantajelor pe care prezenţa lor o implică.

Pentru realizarea politicii de dezvoltare durabilă (de fapt a oricărei politici în domeniul protecţiei mediului), statul are la dispoziţie o sumă de mijloace de reglementare, dintre cele mai importante ar fi:

- mijloacele economice (taxe, ajutoare etc.);- mijloace juridice (legi, norme, moratorii de utilizare);- mijloace de substituţie (cum ar fi finanţarea activităţii de cercetare şi dezvoltare

îndreptată de exemplu spre economisirea de energie şi înlocuirea combustibililor poluanţi).

Mijloacele menţionate mai sus se pot evalua prin intermediul mai multor criterii, cum ar fi:- eficacitatea, respectiv măsura în care ele pot exercita asupra agenţilor economici o

acţiune mai stimulativă în materie de reducere a poluării, pentru menţinerea sau, după caz, restabilirea calităţii mediului;

- eficienţa economică, care constă în a atinge obiectivul vizat cu cheltuieli minime;- echitatea, conform căreia măsura luată nu trebuie să dezavantajeze un agent economic în

raport cu altul care desfăşoară o activitate similară (iar în sensul cel mai larg, chiar indiferent de tipul de activitate desfăşurat);

- fezabilitatea, care implică existenţa structurilor de punere în aplicare şi de execuţie a măsurilor luate, asigurarea informării eficiente şi a exigenţelor tehnice şi administrative;

- acceptabilitatea, măsura luată trebuie să fie acceptată de agenţii economici care îi vor suporta consecinţele, ceea ce se poate realiza printr-o informare corectă, consultarea acestora la stabilirea limitelor şi termenelor, acordarea unui timp suficient între promulgare şi obligativitate de conformare, eventual aplicarea progresivă;

- compatibilitatea instituţională, măsura luată trebuie să fie în acord cu întreg sistemul de producţie a mediului atât la nivel naţional cât şi regional.

Concret, politica de protecţie a mediului poate incita la o dezvoltare tehnică corespunzătoare cu obiectivele de protecţie a mediului sau poate veghea la o aplicare strictă a sancţiunilor vizând nerespectarea legislaţiei în domeniu. Favorizarea perfecţionărilor tehnologice se poate realiza prin:

- impunerea unor norme privind rezultatele, fără a preciza prin ce procedee sau tehnici trebuiesc ele atinse (fiecare va căuta soluţia care îi aranjează cel mai bine, ceea ce va conduce şi la numeroase inovaţii);

- fixarea unor termene şi a unui calendar vizând introducerea noilor reglementări;- ajutarea întreprinderilor în depistarea punctelor din procesele de fabricaţie care trebuie

modificate cu prioritate în scopul îmbunătăţirii normelor de protecţia mediului;

54

- incitarea la difuzarea informaţiilor tehnice privind realizarea condiţiilor care conduc la o diminuare a poluării sau a celor care permit eliminarea unor imperative tehnice contradictorii;

- educarea opiniei publice astfel încât cumpărătorul să prefere acele produse care sunt „curate” şi / sau care au fost obţinute prin tehnologii „curate”.

Între elementele care pot frâna o asemenea evoluţie, experienţa ţărilor dezvoltate a evidenţiat următoarele:

- lipsa unor tehnologii „curate”, pe de altă parte, cheltuielile implicate de crearea unor asemenea tehnologii sunt foarte mari şi nu este evident că ar exista apoi o piaţă suficient de mare pentru a acoperi măcar parţial cheltuielile implicate în punerea la punct a noului procedeu;

- efectul disuasiv pe care îl are de regulă necesitatea de a majora considerabil costurile de capital, chiar dacă drept urmare costurile de exploatare ar deveni mai scăzute. La aceasta se adaugă şi incertitudinile inerente aplicării unei tehnologii noi;

- acţiunea disuasivă, exercitată de fabricanţii de echipament anti-poluant, care nu au nici un interes în favorizarea dezvoltării tehnologiilor curate.

Aplicarea strictă a legilor şi a sancţiunilor prevăzute de aceasta este o activitate care, aşa cum am văzut deja, se ciocneşte de multe obstacole, mai mult sau mai puţin obiective. Ca atare sau propus şi aici o serie de măsuri a căror aplicare să elimine măcar parţial, aceste obstacole. Între măsurile propuse menţionăm:

- raţionalizarea şi simplificarea reglementărilor;- încurajarea întreprinderilor de a se autosupraveghea şi de a declanşa din proprie iniţiativă

acţiuni de revizie şi control pe probleme de protecţia mediului;- invitarea întreprinderilor de a colabora la elaborarea legilor ceea ce ar uşura mult

colaborarea la nivel de aplicare a lor. Nivelul reglementărilor trebuie realizat şi actualizat periodic ca şi modalităţile de control şi aplicare;

- mărirea amenzilor concomitent cu simplificarea drastică a procedurilor judiciare şi administrative de aplicare a amenzilor, astfel încât respectarea reglementărilor să devină evident mai ieftină decât plata penalizărilor pentru nerespectare;

- încurajarea unor acţiuni de publicitate vizând reglementările de protecţia mediului şi logica acestora, sancţiunile prevăzute şi exemple concrete de aplicare a lor, informarea opiniei publice asupra agenţilor economici recalcitranţi.

1. 4. Politici de protecţie a mediului la nivel de firmă

Vom încerca în cele ce urmează să desprindem câteva asemenea politici de firmă, pornind de la exemplul unor mari întreprinderi.

A. Viziunea strategică a firmeiFirmele trebuie să acţioneze pe următoarele direcţii:- să se preocupe primele de problemele de protecţia mediului, înaintea concurenţilor,

obţinând astfel un avantaj concurenţial; - să facă cunoscute preocupările lor în domeniu protecţiei mediului. Să demonstreze

clienţilor, Guvernului, investitorilor, că problemele de protecţia mediului sunt tratate cu maximum de seriozitate şi că acţiunile întreprinse în acest sens sunt încununate de succes.

Asemenea acţiuni vor permite firmei atât să îşi îmbunătăţească imaginea şi implicit poziţia pe piaţă şi în cadrul sectorului concurenţial, cât şi să angajeze oameni de bună calitate.

Astfel fiecare firmă trebuie să se angajeze în activităţile de protecţia mediului pornind de la o versiune strategică.

O variantă de check-list pentru stabilirea poziţiei firmei a fost elaborată de conferenţiarul K. North în „Enviromental Business Management”. Aceasta propune o serie de elemente de analiză, atribuind fiecăruia o notă cuprinsă între 1 (compania stă foarte rău sub aspectul preocupărilor de

55

protecţia mediului) şi 5 (compania poate profita şi se poate dezvolta pe urma măsurilor luate pentru protecţia mediului). Lista cuprinde următoarele elemente:

1. Produse:- realizate pornind de la materii prime neregenerabile/regenerabile şi reciclabile;- poluante / nepoluante;- energointensive / cu consumuri reduse de energie.

2. Tehnologii:- poluante/nepoluante;- deşeuri periculoase/fără deşeuri;- energointesive/cu consumuri reduse de energie;- cu condiţii grele de muncă/fără probleme pentru sănătatea muncitorilor.

3. Alinierea la standardele de protecţia mediului:- nealiniere/aliniere strictă.

4.Comportarea conducerii:- nepreocupată/preocupată de problemele de protecţia mediului.

3. Nivelul de pregătire al personalului:- slab/înalt;- cunoaşte doar vechile tehnologii/poate să le opereze pe cele noi, nepoluante;- needucat/educat în spiritul protecţiei mediului.

4. Nivelul cercetării – dezvoltării:- scăzut/creativitate înaltă.

O altă variantă este cunoscută sub numele de analiza SWOT (de la Strengts, Weaknesses, Opportunities and Threats = Puncte Tari, Slabe, elemente Favorabile şi Ameninţări) propune o serie de analize efectuate de un grup de specialişti şi directori ai firmei în cadrul unor sesiuni de discuţii grupate pe următoarele teme:

1. Punctele tari ale întreprinderii (în raport cu protecţia mediului):- produse care răspund cerinţelor;- tehnologii cu consumuri reduse de materii prime şi fără deşeuri poluante;- imaginea de firmă angajată în protecţia mediului;- directorii angajaţi în politica de protecţia mediului;- teme de cercetare – dezvoltare destinate evoluţiei spre o întreprindere „curată”.

2. Punctele slabe:- produse care nu sunt reciclabile;- ambalaje nereciclabile;- produse tehnologice poluante;- deşeuri agresive;- o imagine de firmă poluantă;- directori nepreocupaţi de problemele protecţiei mediului.

3. Elemente favorabile:- posibilitatea de a pătrunde pe pieţe noi;- a fi printre primi care reproiectează un produs pentru a-l face mai „verde”;- certitudinea că firma este pregătită în raport cu legislaţia în domeniu;- educaţia corespunzătoare a personalului;- economii pe seama reducerii consumului de materii prime şi energie.

4. Elemente defavorabile:- legislaţie care impune o suplimentare a investiţiilor şi riscă să facă produsele

necompetitive;- sporirea controalelor (şi eventual a amenzilor sau a altor măsuri restrictive);- acţiuni ale partidelor ecologiste, presei care vizează întreprinderea;- alţi concurenţi câştigă segmente din piaţa firmei cu produse mai „verzi”;- apar probleme de recrutare şi păstrare a personalului;- pe termen mediu, existenţa întreprinderii este ameninţată.

56

Pornind de la rezultatele analizei SWOT se pot căuta soluţii prin sesiuni de brainstorming, scenarii, alte metode care să permită punerea la punct a unei strategii corespunzătoare.

Evident că cele trei metode prezentate mai sus nu sunt complementare decât în mică măsură ele vizând în fond acelaşi obiectiv. Însă dacă o firmă doreşte, poate să adopte una din metodele la care va adapta şi elementele care apar doar în cele două.

Planul strategic al firmei se materializează într-un set de măsuri şi apoi în transpunerea lor în practică aşa cum se ilustrează în continuare

Planificarea producţiei:- eliminarea produselor poluante;- reducerea pierderilor de energie.Proiectarea producţiei:- alegerea utilajelor corespunzătoare;- eliminarea şanselor de accidente.Controlul producţiei:- respectarea strictă a prescripţiilor procesului;- evidenţa consumurilor specifice şi a recuperărilor;- controlul emisiilor;- controlul deşeurilor.Controlul calităţii:- controlul procesului de fabricaţie şi a produsului rezultat;- identificarea consecinţelor unei proaste funcţionări.Servicii auxiliare:- evidenţierea pierderilor, consumurilor specifice;- zgomot.

B. Personalul firmei

Personalul firmei trebuie să fie educat în spiritul protecţiei mediului, acţiune care trebuie să înceapă încă de la angajarea personalului. În discuţia de angajare se recomandă să apară întrebări care vizează poziţia candidatului în raport cu importanţa protecţiei mediului. Ulterior, preocupările trebuie să apară la toate nivelele, astfel:

- conducere: - popularizarea obiectivelor ecologice ale întreprinderii;- descentralizarea responsabilităţilor privind protecţia mediului;- implicarea membrilor familiei angajaţilor;- contacte cu comunitatea locală.

- formarea personalului :- educaţie în spiritul conservării mediului;- programe concrete specifice locului de muncă;- integrarea problemelor de protecţie a mediului în pregătirea profesională.

-salarii şi prime:- prime pentru realizări în domeniul protecţiei mediului;- criterii ecologice în promovarea şi salarizarea oamenilor.

- colaborarea cu sindicatele:- includerea considerentelor de mediu în contractele colective;- activităţi comune cu sindicatul pe linia protecţiei mediului.

Fără îndoială întreprinderea va trebui să ţină seama şi de efectele pe care condiţiile de muncă le au asupra muncitorilor(temperatura, zgomotul şi vibraţiile, radiaţiile, compuşii chimici).

Concret realizarea unor condiţii bune de muncă se poate asigura: - din proiectarea şi exploatarea instalaţiilor:

- procese în instalaţii închise şi cu manipulare din exterior;

57

- minimizarea producerii şi scăpărilor de fum, pulberi, etc.;- asigurarea unei ventilaţii foarte bune, locală şi generală.

- din organizarea muncii:- interzicerea accesului persoanelor care nu au ce căuta în zonele cu grad

sporit de toxicitate, periculozitate;- reducerea timpului de lucru în asemenea zone;- o întreţinere foarte bună;- spălări şi curăţiri frecvente ale instalaţiilor, pereţilor, podelelor;- asigurarea unei depozitări sigure a substanţelor cu probleme.

- protecţia personalului:- echipament corespunzător de protecţie;- interzicerea de a mânca, bea, fuma în zonele contaminate;- asigurarea de vestiare, duşuri, spălătorii pentru echipamentul contaminat;- existenţa unor afişe şi panouri avertizoare vizibile.

1. 5. Proceduri preventive de realizare a protecţiei mediului

Înţeleasă ca o activitate complexă, multidimensională, desfăşurată „pe baza principiilor şi elementelor strategice, care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii, protecţia mediului presupune în vederea realizării semnificaţiilor sale, acţiunea concentrică şi coordonată a mai multor factori, de natură politică, juridico-instituţională, economică sau educaţională.

În acest sens, experienţele naţionale şi internaţionale, au acreditat o serie de tehnici şi modalităţi de realizare a protecţiei mediului, care au fost preluate de Legea Protecţiei Mediului nr. 137/1995 şi o serie de alte reglementări juridice. Acestea nu sunt întotdeauna exprimate într-o formă directă şi sistematică dar se desprind destul de clar din prevederile acestor acte normative. Toate acestea exercită o acţiune complexă îndreptată spre realizarea scopului protecţiei mediului, conservării şi ameliorării calităţii acestuia.

În categoria procedurilor preventive de realizare a protecţiei mediului se înscriu: implantarea activităţilor; omologarea produselor şi aparatelor; informarea administrativă şi publică; bilanţul de mediu (ecoauditul); instrumentele de gestiune „a posteriori” a poluărilor etc.

Implantarea activităţilor – este una dintre cele mai vechi metode preventive de luptă împotriva poluării pe care o pot produce anumite activităţi economico-sociale. Ea constă în amplasarea acestor activităţi astfel încât să se evite, pe cât posibil, consecinţele negative potenţiale asupra zonelor locuite sau ariilor protejate.

În acest scop se acţionează pe următoarele căi:- prin intermediul regulilor de urbanism , care stabilesc regulile de bază privind modul de

ocupare a terenurilor (reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit), reguli de amplasare a construcţiilor (amplasarea faţă de căile de circulaţie, etc.), cuprinse în Regulamentul general de urbanism ori în planurile urbanistice generale sau regulamentele locale de urbanism.

- prin instituirea regulilor de sănătate publică . De pildă, normele de igienă referitoare la zonele de locuit, stabilesc o serie de reguli şi cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească terenurile destinate amplasării localităţilor, clădirilor, condiţii pentru amplasarea unităţilor administrativ-gospodăreşti. De asemenea, pe calea zonelor de protecţie sanitară, asigurate între întreprinderile industriale şi teritoriile protejate, ori zonelor de protecţie sanitară create în jurul surselor de apă ori instalaţiilor de captare, se prevăd restricţii de amplasare a anumitor construcţii sau desfăşurare de activităţi care ar putea prejudicia mediul.

- în cadrul luptei împotriva poluării aerului, în aglomerările umane expuse unei puternice poluări atmosferice, produsă de autovehicule sau de activităţi economico-industriale se pot institui zone speciale de protecţie, în vederea aplicării unor măsuri mai severe de prevenire şi combatere a poluării.

58

Cunoaşterea problemelor ecologice, pe calea unui informări prompte, pertinente şi complete constituie atât pentru administraţie cât şi pentru public un instrument eficient de conştientizare a riscurilor sau de cunoaştere a situaţiei mediului, şi de a-i stimula să acţioneze pentru a preveni sau cel puţin, a diminua poluarea.

Statul are obligaţia de a informa de urgenţă alte state susceptibile de a fi afectate de orice situaţie sau de orice eveniment care ar putea cauza efecte prejudiciabile asupra mediului lor. De asemenea, statele trebuie să promoveze schimbul de informaţii, de date necesare pentru controlul şi buna gestiune va resurselor naturale, deşeurilor, produselor chimice ori poluării transfrontaliere (deşeuri şi mărfuri periculoase).

Persoanele fizice şi juridice sunt obligate să informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări accidentale de poluanţi în mediu sau de accident major. Autorităţile administraţiei publice centrale sau locale sunt obligate să comunice autorităţii centrale pentru protecţia mediului, respectiv agenţiilor teritoriale, toate informaţiile solicitate de acestea referitoare la impactul negativ asupra mediului, realizarea sistemului naţional de monitorizare integrală de fond şi de impact, aplicarea programelor şi a convenţiilor internaţionale în materie de mediu.

Informaţia de mediu trebuie să fie accesibilă oricărei persoane fizice ori juridice; refuzul de a le comunica trebuie să fie motivat şi justificat doar prin protejarea secretelor enumerate în directivele comunitare (90/313). În ţara noastră, accesul la informaţie privind calitatea mediului este considerat o garanţie a dreptului fundamental la un mediu sănătos.

De asemenea, instruirea şi educaţia populaţiei sunt considerate modalităţi de implementare a principiilor şi elementelor strategice de protecţie a mediului. Autoritatea centrală de mediu pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea de mediu, programele şi politica naţională în materie.

În cazul autorizării administrative a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului aducerea la cunoştinţa şi dezbaterea publică a raportului studiului de impact reprezintă o etapă obligatorie a procedurii de eliberare a acordului şi / sau autorizaţiei de mediu.

Ca instrument de gestiune a mediului, bilanţul de mediu (ecoauditul) constă în evaluarea sistematică, periodică şi obiectivă a performanţelor sistemelor de gestiune şi echipamentelor unei unităţi economice sau sociale, în scopul de a supraveghea incidentele activităţilor sale asupra mediului. Această evaluare permite titularilor de activităţi să le gestioneze în mod corespunzător, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale de protecţie a mediului, precum şi să aprecieze potenţialele pericole de producere a pericolelor ecologice. În funcţie de gradul de impact asupra mediului sunt prevăzute trei tipuri de bilanţuri de mediu, care nu se exclud reciproc şi pot fi executate consecutiv sau concomitent: bilanţ de mediu de nivel 0, bilanţ de nivel i şi bilanţ de mediu de nivel II.

Prevenirea şi combaterea poluării este o activitate complexă desfăşurată de-a lungul mai multor faze, fiecare cu instrumente şi mijloace specifice de realizare. Măsurile de prevenire nu pot conduce la eliminarea totală a poluării, însă dreptul poate intervenii când această poluare este generată, atunci când ea nu ar trebui să aibă loc, iar riscul de poluare trebuie prevăzut şi gestionat în caz de producere.

Controlul „a posteriori” priveşte etapa care urmează autorizării activităţii, produsului ori obiectului cu risc de mediu. El este necesar pentru a verifica respectarea prescripţiilor stabilite prin actul de autorizare administrativă; apoi toate autorizaţiile de mediu sunt valabile un termen nelimitat, după care trebuie reînnoite şi cu această ocazie verificată îndeplinirea cerinţelor legale. Controlul constituie şi principala formă de depistare şi angajare a răspunderii juridice pentru nerespectarea reglementărilor privind protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului. El poate conduce, de asemenea, la dispunerea încetării temporare sau definitive a activităţii lor generatoare de poluare, aplicarea de măsuri de urgenţă, formularea de recomandări pentru înscrierea în parametrii legali.

Apariţia unor cazuri de poluări accidentale necesită adoptarea anumitor măsuri de limitare şi înlăturare a efectelor şi consecinţelor negative produse asupra mediului. Acest lucru presupune, în vederea unei bune gestionări a situaţiei de urgenţă, existenţa unor planuri, dinainte pregătite, după care să se acţioneze eficient în caz de apariţie a crizei.

59


- Politica de mediu reprezintă o formă de oriectare și organizare a activității având ca obiectiv conturarea cadrului de desfășurate a tuturor acțiunilor umane astfel încât să se atingă optimul în asigurarea echilibrului între o dezvoltare economică dinamică, dar corespunzătoare, și prezervarea resurselor naturale și artificaile în condițiile unui minim impact negativ asupra cadrului natural – în special, dar și asupra celui creat de om.

- Politicile pot fi formulate la nivel statal și la nivel de firmă. - Protecția mediului înțeleasă ca o activitate complexă multidimensională, desfășurată

pe baza principiilor și elementelor strtegice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății utilizează diverse căi în scopul minimizării sau anulării consecințelor negative potențiale asupra zonelor locuite sau ariilor protejate.


(Modulul IV)

1. Care este elementul esenţial prin prisma căruia trebuie analizate politicile de protecţia

mediului ?

2. Cum se grupează politicile de protecţia mediului ?

3. Care sunt elementele care pot sprijini şi susţine politicile de mediu ?

4. Care sunt principalii artizani în coordonarea şi aplicarea politicilor de mediu ?

5. Formulaţi câteva consideraţii personale în sprijinul creşterii eficacităţii politicilor de

mediu ?

MODULUL V

MONITORINGUL DE MEDIU. DEZVOLTAREA DURABILĂ


1. Evoluția activității de observare și control a calității mediului 2. Monitoringul ecologic/integrat

3. Conceptul de dezvoltare durabilă4. Agenda XXI

1. Evoluția activității de observare și control a calității mediului

60

Problemele controlului calităţii mediului s-au pus după ce omenirea - parcurgând o evoluţie scurtă (la scară geologică) - s-a înmulţit (de multe ori, la intervale mici, populaţia s-a dublat), a ocupat . sub o formă sau alta . toată suprafaţa planetei, a modificat-o profund, a afectat sau transformat ecosistemele naturale şi a provocat un flagel necunoscut până atunci: poluarea. Interacţionând, aceste intervenţii ale omului au declanşat o serie de procese care periclitează viitorul omenirii şi al planetei.

Pentru o facilă înţelegere a acestei perspective şi în vederea determinării capacităţii de instituire a măsurilor de redresare şi reconstrucţie ecologică, s-a impus organizarea şi desfăşurarea unei ample acţiuni de control a calităţii mediului . aşa-numitul monitoring ecologic sau monitoring integrat.

Un control real al calităţii mediului trebuie realizat pe baza unor principii şi reguli stricte şi unitare, unanim acceptate.

Supravegherea mediului s-a făcut de-a lungul timpului, dar nu în mod organizat. Sunt bine cunoscute observaţiile privind schimbările climatice, secetele, inundaţiile etc., pe care le găsim în scrierile din antichitate, calendarele egiptene, summeriene, romane, aztece, incaşe etc. Ele au fost sintetizate în lucrări pe baza lor efectuându-se o serie de prognoze şi estimări.

Odată cu dezvoltarea ştiinţei acestea devin o preocupare sistematică şi metodică, realizată prin intermediul diverselor sisteme de măsurare, cu ajutorul cărora au fost înregistraţi . pe perioade îndelungate . diverşi parametri ai mediului: temperatura, umiditatea, radiaţia solară, nivelul şi viteza de scurgere a apelor. În timp s-a manifestat şi concretizat tendinţa de unificare a unităţilor de măsură pentru toţi aceşti parametri, făcându-se trecerea de la urmărirea şi consemnarea empirică la studiul sistematic, ştiinţific al tuturor acestor indicatori (factori).

Observarea şi analizarea mediului s-a efectuat mai ales de către oamenii de ştiinţă. Aceştia au lucrat la început independent, fiecare alegându-şi reperele, etaloanele după propriile metode de cercetare, ajungându-se . în cel mai fericit caz . la utilizarea standardelor ţărilor lor. În timp s-a impus uniformizarea metodelor de lucru, a unităţilor de măsură, coordonarea activităţilor de experimentare şi cercetare, informarea reciprocă în legătură cu fazele parcurse şi performanţele atinse. Aceste aspecte au favorizat şi accelerat procesul de înfiinţare a unor comitete, asociaţii de specialişti care s-au întrunit în cadrul unor ample manifestări de specialitate în cadrul cărora s-au elaborat materiale cuprinzând rezultatele obţinute, care puteau fi accesate de către toţi cei interesaţi.

Problemele fundamentale care au apărut şi care şi-au căutat răspunsul au fost:• cine realizează şi finanţează sistemul de control al calităţii mediului?• care sunt scopurile şi obiectivele programului de monitoring?• ce metode trebuie folosite în măsurarea sistematică în timp a variabilelor şi proceselor?• care este scara de timp în care se realizează monitoring-ul şi care este frecvenţa de colectare a datelor?• ce variabile şi procese au fost alese şi care sunt cele mai eficiente, elocvente, relevante variabile care pot satisface obiectivele programului de monitoring al mediului?

2. Monitoringul ecologic/integrat

Pentru termenul ”monitoring” (controlul calităţii mediului) există două sensuri: unul ecologic şi unul tehnologic.

În sens ecologic, monitoring-ul ecologic reprezintă sistemul de supraveghere sistematică şi continuă a stării mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici.

În sens tehnologic, monitoring-ul integrat reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind calitatea mediului, obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametrii şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care pot să asigure posibilitatea controlului poluării.În ţara noastră s-a acceptat şi este consacrată sintagma monitoring integrat, dar se foloseşte şi formula monitoring ecologic/integrat.

61

Monitoring-ul ecologic/integrat urmăreşte:- realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;- evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionare a proceselor ecologice;- compararea stării mediului cu intensitatea activităţilor socio-economice;- modelarea situaţiilor constatate;- prognozarea sensului, a tendinţelor şi schimbărilor care au loc.

Problema fundamentală a monitoring-ului ecologic/integrat constă în preîntâmpinarea . cât mai devreme posibil . a acţiunilor negative rezultate din activităţile umane. Pentru aceasta trebuie apreciat sensul în care reacţionează mediul, evoluţia subsistemelor care îl compun, totul efectuându-se pe bază de analize detaliate, sistematice, de lungă durată. Este necesar ca monitoring-ul ecologic/integrat să fie abordat sistemic, holistic, în concordanţă cu complexitatea proceselor din natură.

Parametrii care se urmăresc în monitoring-ul ecologic/integrat sunt următorii:1. parametrii geofizici . cei care urmăresc factorii climatici (temperatura, insolaţia, nebulozitatea, precipitaţiile, curenţii de aer etc.) şi hidrologici (debitele lichide şi solide, curenţii, vitezele, transparenţa etc.);2. parametrii geochimici . cei care evidenţiază conţinutul diferitelor substanţe chimice în diversele subsisteme ale mediului;3. parametrii biologici . care constau în inventarul speciilor existente (evidenţierea biodiversităţii);4. parametrii de radioactivitate . obţinuţi prin măsurarea radioactivităţii globale; 5. parametrii legaţi de nevoile umane . istorici, sociologici, epidemiologici, legaţi de alimente şi apa potabilă, de zgomot etc.;6. parametrii de evidenţiere a unor surse de afectare a mediului.

Obiectivele monitoring-ului ecologic/integrat pot fi cu caracter general, cu caracter specific şi cu caracter prospectiv.

Principiile de realizare a monitoring-ului ecologic/integrat sunt de trei tipuri:- principii instituţionale . care vizează activitatea instituţiilor care sunt abilitate să organizeze şi să desfăşoare monitoring ecologic/integrat;- principii ştiinţifice . care constituie baza, fundamentarea ştiinţifică a activităţii de protecţiamediului;- principii operaţionale . care relevă modul concret în care se lucrează în monitoring-ul ecologic/integrat

În scopul abordării integrate a măsurilor ce se impun a fi luate în vederea prevenirii, reducerii şi controlului poluării a fost adoptată recent o nouă reglementare: Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002. Prin acest act normativ au fost stabilite măsurile necesare pentru prevenirea sau, în cazul când aceasta nu este posibilă, pentru reducerea emisiilor provenite din unele activităţi preponderent industriale care pot afecta aerul, apa şi solul; de asemenea, sunt stabilite măsuri speciale pentru gestionarea deşeurilor, astfel încât să se atingă un nivel ridicat de protecţie a mediului, considerat în întregul său, în acord cu respectarea legislaţiei în vigoare şi a obligaţiilor din convenţiile internaţionale din acest domeniu, la care ţara noastră este parte.

Controlul privind respectarea cu stricteţe a măsurilor adoptate în scopul arătat se va exercita . în principal . prin acordul integrat şi autorizaţia integrată de mediu.Acordul integrat de mediu este actul tehnico-juridic, emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, prin care se conferă dreptul de a stabili condiţiile de realizare a unei activităţi încă din etapa de proiectare, care să asigure că instalaţia corespunde cerinţelor legale. Autoritatea competentă este, potrivit definiţiei cuprinsă în Anexa II la Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002, orice autoritate a administraţiei publice centrale şi/sau teritoriale pentru protecţia mediului. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului are o serie de atribuţii, între care: coordonează şi controlează modul de aplicare a prevederilor legale în domeniu; elaborează, avizează şi aprobă procedurile şi măsurile care se impun a fi luate, conform legii; publică anual inventarul principalelor emisii şi surse responsabile de poluare şi pune la dispoziţie publicului rezultatele supravegherii emisiilor în

62

mediu; verifică luarea măsurilor necesare pentru a se evita orice poluare semnificativă, verifică aplicarea măsurilor de utilizare eficientă a energiei etc.

Acordul poate fi eliberat fie pentru una sau mai multe instalaţii, fie numai pentru anumite părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi amplasament.

Autorizaţia integrată de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile competente pentru protecţia mediului conform dispoziţiilor legale în vigoare, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie în anumite condiţii care să confere siguranţa că instalaţia corespunde cerinţelor legii. Şi autorizaţia poate fi eliberată pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de către acelaşi titular.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate emite acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu numai cu respectarea abordării integrate a tuturor elementelor şi factorilor de mediu. Potrivit legii, condiţiile necesare pentru emiterea acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu sunt următoarele: verificarea cuprinderii în autorizaţie a tuturor condiţiilor menite a asigura realizarea unui nivel ridicat de protecţia mediului, în întregul său; luarea în considerare a informaţiilor şi concluziilor pertinente, precum şi a celor din studiul de impact privind efectele asupra mediului pentru instalaţiile noi, în cazul unei modificări substanţiale a instalaţiilor existente şi a unor proiecte publice/private; stabilireavalorilor limită de emisie, în special pentru poluanţii susceptibili de a fi evacuaţi de instalaţia respectivă în cantităţi semnificative, în funcţie de natura şi de potenţialul lor de transfer al poluării de la un element şi factor de mediu la altul etc.. Autorizaţia integrată de mediu care se emite trebuie să cuprindă şi să impună toate condiţiile care să garanteze că instalaţia îndeplineşte cerinţele prevăzute de aceasta.

În cazul neîndeplinirii condiţiilor legale cerute de lege se va refuza . motivat . acordarea autorizaţiei integrate de mediu, comunicându-se acest fapt titularului activităţii în termen de 30 de zile de la data depunerii documentaţiei.

Condiţiile de autorizare trebuie reexaminate şi actualizate periodic; competenţa în această materie aparţine autorităţii pentru protecţia mediului. Reexaminarea este obligatorie, conform prevederilor legale, în situaţiile când: poluarea cauzată de instalaţie necesită revizuirea valorilor limită de emisie existente la autorizare sau necesită stabilirea de noi valori limită de emisie; schimbările substanţiale ale celor mai bune tehnici disponibile permit o reducere semnificativă a emisiilor; siguranţa exploatării şi a desfăşurării activităţii face necesară recurgerea la alte tehnici; prevederile unor noi reglementări legale o impun.

Titularii activităţilor potenţial periculoase au obligaţia să solicite şi dreptul să obţină, de la autorităţile pentru protecţia mediului, încă din etapa de proiectare, acordul integrat de mediu şi autorizaţia integrată de mediu pentru toate activităţile aflate în desfăşurare.

Principalele obligaţii ale titularilor de activităţi privind exploatarea instalaţiilor poluante se referă la: luarea măsurilor de prevenire eficientă a poluării, în special prin recurgerea la cele mai bune tehnici disponibile; luarea măsurilor corespunzătoare pentru înlăturarea imediată a efectelor unei eventuale poluări semnificative; evitarea producerii de deşeuri ori neutralizarea şi eliminarea acestora atunci când s-au produs, evitându-se sau reducându-se impactul asupra mediului; utilizarea eficientă a energiei; luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora; luarea măsurilor necesare, în cazul încetării definitive a activităţii, pentru evitarea oricărui risc de poluare şi pentru aducerea amplasamentului şi a zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea acestora.

Orice schimbare a modului de exploatare a instalaţiei, prevăzută de titularul activităţii, se va putea opera numai după ce s-a cerut şi obţinut acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu necesare. Cererea de autorizare se va face pentru toate părţile de instalaţie şi pentru toate elementele susceptibile de a fi modificate.

Încălcarea prevederilor legale în materie atrage răspunderea civilă sau contraveţională, după caz.

Actul normativ privind controlul integrat al mediului, prezentat succint mai sus, nu conţine nici o reglementare expresă referitoare la modul în care titularul unei activităţi pentru care este necesară emiterea autorizaţiei integrate poate cenzura profesionalismul şi buna-credinţă a

63

autorităţii de mediu. Aşa fiind, considerăm că refuzul nejustificat ori neîntemeiat al eliberării autorizaţiei va putea fi atacat în condiţiile şi după procedura prevăzute de Legea nr. 554/2005 privind contenciosul administrativ.

Adoptarea reglementării privind controlul integrat al mediului reprezintă un pas (mic, desigur, dar important) în direcţia asigurării unei protecţii eficiente a mediului, iar eficientizarea măsurilor . juridice, economice, politice etc. întreprinse pentru protejarea mediului se înscrie perfect în cadrul marcat de principiile dezvoltării durabile.

Pentru conceptul de dezvoltare durabilă este fundamentală necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţia mediului.

Până acum douăzeci de ani s-a acordat prioritate creşterii economice, fără a se ţine cont deloc de necesitatea protejării mediului; formele grave de manifestare a deteriorării componentelor mediului înconjurător au impus schimbarea acestei optici.

Perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilă, putându-se chiar susţine o astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi îşi poate permite să susţină o intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. O astfel de abordare însă nu permite tuturor ţărilor o dezvoltare susţinută. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare sunt mai frecvente împrejurările care produc pagube ecologice şi care antrenează consecinţe grave asupra sănătăţii generaţiilor prezente şi viitoare.

Este regretabil, de asemenea, faptul că nu este sesizată problema necesităţii participării tuturor ţărilor la rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului (schimbări climatice, distrugerea stratului de ozon, creşterea suprafeţelor de deşert etc.). Ţările mai sus menţionate . confruntate fiind cu probleme severe de protecţia mediului pe plan local . nu mai au disponibilităţi, în special materiale, de a contribui la rezolvarea celor globale.

Ideea de a evalua mai întâi paguba şi abia apoi de a o remedia este discutabilă, neputând şi netrebuind să constituie singura posibilitate de abordare a chestiunii în cauză. Managementul ecologic, ca şi ştiinţa medicală, are un principiu confirmat: prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea (remedierea, repararea). Cele prezentate se constituie într-un argument puternic în susţinerea şi promovarea acţiunilor de integrare a obiectivelor economice şi a celor ecologice, incluzând şi acţiunile de protecţia mediului, astfel încât pagubele ecologico-economice să fie minimalizate.

Ultimele două decenii au fost consacrate de către specialiştii, politicienii şi oamenii de decizie, care au înţeles acuitatea acestor probleme, căutării soluţiilor locale sau globale, economice, tehnice sau politice care au condus la dezvoltarea şi afirmarea unui nou domeniu al tehnicii şi practicii inginereşti prin care proiectele şi activităţile se abordează sub toate aspectele (economic, financiar, monetar, social şi ecologic) în relaţia lor cu mediul şi care necesită o muncă de sinteză şi de coordonare a unei echipe multidisciplinare: ingineria mediului.

Una dintre definiţiile generale ale conceptului de dezvoltare durabilă precizează că acesta are ca obiectiv general găsirea optimului interacţiunii între patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme.

Cerinţele minime pentru asigurarea dezvoltării durabile includ:- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi societate;- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului;- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi coroborarea acestora cu dezvoltarea ţărilor pe plan naţional şi internaţional.

Datorită importanţei sale capitale, conceptul de dezvoltare durabilă s-a impus în întreaga lume, ca obiectiv strategic ( evident, prezentând aspecte particulare în fiecare stat).

64

Necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile pe Terra, care să profite întregii omeniri a fost conştientizată târziu, în urmă cu puţină vreme, dar din momentul când s-au întrevăzut . de către toată lumea . perspectivele sumbre ale degradării (nu numai continue, dar şi rapide şi de o amploare alarmantă) s-a intrat într-un soi de panică generală a cărei .parte bună. este reprezentată de creşterea gradului de preocupare a oamenilor pentru găsirea şi punerea în operă a ideilor şi măsurilor de .salvare. a pământului astfel încât el să ofere şi generaţiilor viitoare condiţii normale de viaţă şi dezvoltare.

1. Conceptul de dezvoltare durabilă

Pentru conceptul de dezvoltare durabilă este fundamentală necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţia mediului.

Până acum douăzeci de ani s-a acordat prioritate creşterii economice, fără a se ţine cont deloc de necesitatea protejării mediului; formele grave de manifestare a deteriorării componentelor mediului înconjurător au impus schimbarea acestei optici.

Perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilă, putându-se chiar susţine o astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi îşi poate permite să susţină o intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. O astfel de abordare însă nu permite tuturor ţărilor o dezvoltare susţinută. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare sunt favorizate pagubele ecologice şi consecinţele acestora asupra sănătăţii generaţiilor prezente şi viitoare. Este regretabil, de asemeni, faptul că nu este sesizată problema necesităţii participării tuturor ţărilor la rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului (schimbări climatice, distrugerea stratului de ozon, creşterea suprafeţelor de deşert etc.). Ţările mai sus menţionate – confruntate fiind cu probleme severe de protecţia mediului pe plan local – nu mai au disponibilităţi, în special materiale, de a contribui la rezolvarea celor globale.

Ideea de a evalua mai întâi paguba şi abia apoi remedierea este discutabilă, neputând şi netrebuind să constituie singura posibilitate de abordare a chestiunii în cauză. Managementul ecologic, ca şi ştiinţa medicală, are un principiu confirmat: prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea (remedierea, repararea). Cele prezentate se constituie într-un argument puternic în susţinerea şi promovarea acţiunilor de integrare a obiectivelor economice şi a celor ecologice, incluzând şi acţiunile de protecţia mediului, astfel încât pagubele ecologico-economice să fie minimalizate.

Ultimele două decenii au fost consacrate de către specialiştii, politicienii şi oamenii de decizie – care au înţeles acuitatea acestor probleme – căutării soluţiilor locale sau globale, economice, tehnice sau politice care au condus la dezvoltarea şi afirmarea unui nou domeniu al tehnicii şi practicii inginereşti prin care proiectele şi activităţile se abordează sub toate aspectele (economic, financiar, monetar, social şi ecologic) în relaţia lor cu mediul şi care necesită o muncă de sinteză şi de coordonare a unei echipe multidisciplinare: ingineria mediului.

Una dintre definiţiile generale ale conceptului de dezvoltare durabilă precizează că acesta are ca obiectiv general găsirea optimului interacţiunii între patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme.

Cerinţele minime pentru asigurarea dezvoltării durabile includ:- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor

şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană,

energie, apă, locuinţă şi societate;- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,

supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului;- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor

privind mediul şi coroborarea acestora cu dezvoltarea ţărilor pe plan naţional şi internaţional.65

Datorită importanţei sale capitale, conceptul de dezvoltare durabilă s-a impus în întreaga lume, ca obiectiv strategic ( evident, prezentând aspecte particulare în fiecare stat).

2. Agenda XXI

Necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile pe Terra, care să profite întregii omeniri a fost conştientizată târziu, în urmă cu puţină vreme, dar din momentul când s-au întrevăzut – de către toată lumea – perpectivele sumbre ale degradării (nu numai continue, dar şi rapide şi de o amploare alarmantă) s-a intrat într- un soi de panică generală a cărei “parte bună” este reprezentată de creşterea gradului de procupare a oamenilor pentru găsirea şi punerea în operă a ideilor şi măsurilor de “salvare” a pământului astfel încât el să ofere şi generaţiilor viitoare condiţii normale de viaţă şi dezvoltare.

În scopul prezentat mai sus au avut loc mai multe reuniuni internaţionale, de mare amploare, care au culminat cu “Întâlnirea la Vârf a Pământului” – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, care a avut loc la Rio de Janeiro în iunie 1992. Rezultatul acestei Conferinţe – la care au participat şefi de state şi personalităţi guvernamentale de pe întreg globul, împreună cu delegaţi ai agenţiilor Naţiunilor Unite, ai organizaţilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale – a fost adoptarea AGENDEI XXI (“Agenda Schimbării”), document prin care se propun – la nivel de principii – soluţii (într- un plan de acţiune coerent) la problemele critice cu care se confruntă omenirea în prezent, la cumpăna dintre milenii.

Agenda XXI reprezintă un document deosebit de amplu şi generos. Din el se desprind principiile şi acţiunile care – puse în aplicare cu consecvenţă şi seriozitate – asigură dezvoltarea durabilă a omenirii. Reţinem, în continuare, într-o enumerare selectivă, cele mai importante acţiuni şi activităţi care trebuiesc întreprinse la nivel mondial: cooperarea internaţională, combaterea sărăciei, schimbarea modelelor de consum, populaţia şi viabilitatea, protecţia şi promovarea sănătăţii umane, aşezările umane viabile, adoptarea deciziilor pentru dezvoltarea durabilă, protecţia atmosferei, gospodărirea viabilă a terenurilor, combaterea despăduririlor, combaterea deşertificării şi a secetei, dezvoltarea montană durabilă, dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a localităţilor rurale, conservarea diversităţii biologice, managementul biotehnologiei, protecţia şi gospodărirea oceanelor, protecţia şi gospodărirea apelor dulci, gospodărirea deşeurilor periculoase, utilizarea în siguranţă a produselor chimice toxice etc.


- Pentru termenul ”monitoring” (controlul calităţii mediului) există două sensuri: unul ecologic şi unul tehnologic. În sens ecologic, monitoring-ul ecologic reprezintă sistemul de supraveghere sistematică şi continuă a stării mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici. În sens tehnologic, monitoring-ul integrat reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind calitatea mediului, obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametrii şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care pot să asigure posibilitatea controlului poluării. În ţara noastră s-a acceptat şi este consacrată sintagma monitoring integrat, dar se foloseşte şi formula monitoring ecologic/integrat.

- Monitoring-ul ecologic/integrat urmăreşte:- realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;- evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionare a proceselor ecologice;- compararea stării mediului cu intensitatea activităţilor socio-economice;- modelarea situaţiilor constatate;- prognozarea sensului, a tendinţelor şi schimbărilor care au loc.

66

- Dezvoltarea durabilă reprezintă acel model prin care se urmărește satisfacerea nevoilor societății actuale fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a avea acces la cel puțin aceleași condiții de viață ca și cele de azi.

- Cerinţele minime pentru asigurarea dezvoltării durabile includ:- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi societate;- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului;- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi coroborarea acestora cu dezvoltarea ţărilor pe plan naţional şi internaţional.


(Modulul V)

1. Care sunt cerinţele minime pentru asigurarea dezvoltării durabile ?

2. Stabiliţi prin cel puţin trei parametri legătura strânsă existentă între: protecţia

mediului, dezvoltarea durabilă şi viitorul omenirii ?

3. Care este rolul reuniunilor internaţionale în dezvoltarea strategiilor consacrate

asigurării unei dezvoltări durabile ?

4. În ce măsură credeţi că statele lumii trebuie să se implice pentru asigurarea

dezvoltării durabile a societăţii ?

A N E X E:

B I B L I O G R A F I A COMPLETĂ A CURSULUI

- M. Bleahu, PRIVEŞTE ÎNAPOI CU MÂNIE…PRIVEŞTE ÎNAINTE CU SPAIMĂ. VALENŢELE ECOLOGIEI POLITICE, Edit. Economică, Bucureşti,2001

- M. Bleahu, ARCA LUI NOE ÎN SECOLUL XXI. ARIILE PROTEJATE ŞI PROTECŢIA NATURII, Edit. “Naţional”, Bucureşti, 2004

- D.C. Dragoș, R. Velișcu, INTRODUCERE ÎN POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE, Edit. Accent, Cluj-Napoca, 2004

- M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. C.H.Beck, București, 2007- M. Duţu, DREPTUL COMUNITAR AL MEDIULUI, Edit. Economică, Bucureşti, 1997

67

- S. Godeanu, ELEMENTE DE MONITORING ECOLOGIC/INTEGRAT, Edit. ”Bucura Mond”, București, 1997

- Fl. Grecu, HAZARDURI ȘI RISCURI NATURALE, Edit. Universitară, București, 2006- Fl. Făiniş, DREPTUL MEDIULUI, Edit.Publishing House, Bucureşti, 2005- E. Lupan, DREPTUL MEDIULUI, Edit. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2001- E. Lupan, M. Şt. Minea, A. Marga, DREPTUL MEDIULUI, Tratat elementar, Edit. “Lumina-

Lex”, Bucureşti, 1997- D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. Univesul Juridic, București, 2008- D. Marinescu, DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Edit. “Şansa SRL”, Bucureşti,

1996- Gh. Mohan, A. Ardelean, ECOLOGIE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI, Edit. “Scaiul”,

Bucureşti, 1993- M. Negulescu şi colectivul, PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Manual general,

Edit. Tehnică, Bucureşti, 1995- Vl. Rojanschi, Fl. Bran, Gh. Diaconu, PROTECŢIA ŞI INGINERIA MEDIULUI, Edit.

Economică, Bucureşti, 1997- Vl. Rojanschi, Fl. Bran, POLITICI ŞI STRATEGII DE MEDIU, Edit. Economică,

Bucureşti,2002- T. Rusu, M. Bejan, DEȘEUL- SURSĂ DE VENIT, Edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2006- T. Rusu, PROTECȚIA MEDIULUI INDUSTRIAL, Edit. Mediamira, Cluj-Napoca, 2002

G L O S A R DE TERMENI

Acord de mediu – act tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecţiei mediului; acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de vedere al protecţiei mediului.

Arie naturală protejată – zona terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită;

Atmosferă – masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon;

Antropic – cauzat sau determinat direct sau indirect de acţiunea omului;

Areal – teritoriu populat de o specie sau de o populaţie;

Audit de mediu – instrument managerial de evaluare sistematică, documentată, periodică şi obliectivă a performanţei organizaţiei, a sistemenului de management şi a proceselor destinate protecţiei mediului, cu scopul:

68

a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact asupra mediuluib) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei;

Autorizaţie de mediu – act tehnico-juridic emis de autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia în funcţiune;

Autorizaţie integrată de mediu – act tehnico-juridic emis de autorităţile competente, conform dispoziţiilor legale în vigoare privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;

Autoritate competentă pentru protecţia mediului – autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Agenţia naţională pentru protecţia mediului sau, după caz, autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului, respectiv agenţiile regionale pentru protecţia mediului, agenţiile judeţene pentru protecţia mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”, pentrum şi Garda Naţională de Mediu şi structurile subordonate ale acesteia.

Avize de mediu emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului:a) avize de mediu pentru planuri şi programe – act tehnico-juridic emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării:

b) avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu – act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia madiului la: schimbarea titularului unei activităţi cu impact asupra mediului, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, vânzarea de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare, lichidare, încetare a activităţii, faliment, având ca scop stabilirea obligaţiilor de mediu, ca prevederi ale unui program pentru conformare, în vederea asumării acestora de către părţile implicare în situaţiile menţionate anterior;

c) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice – act tehnico-juridic emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor chimice;

d) aviz Natura 2000 – act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică în planul sau programul supus adoptării.

Bilanţ de mediu – lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiilor de mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare, prezente şi anticipate ale activităţii, în vederea cuantificării impactului e mediu efectiv de pe un amplasament; în cazul în care se identifică un impact semnificativ, bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului.

Biocenoză – componenta vie a unui ecosistem , reprezentând o comunitate unitară şi complexă de plante şi animale;

Biodiversitate – variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale şi complexelor ecologice; aceasta include diversitatea

69

intraspecifică (din interiorul speciilor), interspecifică (dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor) şi diversitatea ecosistemelor;

Biotehnologie – aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice, organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea ori modificarea de produse sau procedee cu folosinţă specifică;

Deteriorarea mediului – alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi al calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;

Deşeu – orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul le aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l arunca;

Deşeuri periculoase – deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase;

Deşeu reciclabil – deşeu care poate constitui materie primă într-un proces de producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri;

Dezvoltare durabilă – dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi;

Echilibru ecologic – ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia;

Ecologie – ştiinţă de sinteză, provenită iniţial din domeniul biologiei, dar care tinde să devină de sine stătătoare, care studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (natural sau amenajat), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice (populaţie, biocenoză), dar şi a sistemelor mixte (ecosisteme);

Ecosistem – complex dinamic de comunităţi de plante, animale, organisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;

Ecoturism – formă de turism în care principalul obiectiv este observarea şi conştientizarea valorii naturii şi a tradiţiilor locale şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să contribuie la conservarea şi protecţia naturii;b) să utilizeze resursele umane locale;c) să aibă caracter educativ, respect pentru natură – conştientizarea turiştilor şi a

comunităţii locale;d) să aibă impact negativ, nesemnificativ asupra mediului natural şi socio-culturat;

Efluent – orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;

70

Emisie – evacuarea directă sau indirectă, din surse punctuale sau difuze, de substanţe, vibraţii, căldură ori de zgomot în aer, apă sau sol;

Epurarea apelor – domeniu al tehnicii gospodăririi apelor, dar şi al ingineriei mediului, prin care se elimină din apele uzate impurităţile dobândite în cursul procesului de utilizare a apei în diferite activităţi menajere sau socio-economice;

Eticheta ecologică – simbol grafic şi/sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ, care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului;

Evaluare de mediu – elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate;

Evaluarea impactului asupra mediului – proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului;

Habitat natural – arie terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, care se diferenţiază prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice;

Factor abiotic – component al mediului, lipsit de viaţă: lumina, temperatura, presiunea, umiditatea, relieful, precipitaţii etc.;

Factor biotic - acţiunea unui organism asupra mediului ambiant sau asupra altor organisme;

Impact asupra mediului – orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definită într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau condiţiilor socio-economice;

Monitorizarea mediului – supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun;

Monument al naturii – specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific şi peisagistic;

Poluant – orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;

Poluare – introducerea directă sau indirectă a unui poluant, care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime;

71

Prejudiciu – o schimbare adversă cuantificabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcţiilor îndeplinite de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate să survină directă sau indirect;

Program pentru conformare – plan de măsuri cuprinzând etapele care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu sau avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu de către titularul activităţii, sub controlul autorităţii competente pentru protecţia mediului, în scopul respectării prevederilor legale privind protecţia mediului; programul pentru conformare face parte integrantă din autorizaţia de mediu sau din avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu;

Program operaţional sectorial – document aprobat de Comisia Europeană pentru implementarea acelor priorităţi sectoriale din Planul Naţional de dezvoltare care sunt aprobate spre finanţare prin cadrul de sprijin comunitar;

Raport de mediu – parte a documentaţiei planurilor sau programelor care identifică, descrie şi evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului, ale aplicării acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi aria geografică aferentă, conform legislaţiei în vigoare;

Resurse naturale – totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile – minerale şi combustibili fosili,, regenerabile – apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, inclusiv cele inepuizabile – energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor;

Substanţă – element chimic şi compuşi ai acestuia, în înţelesul reglementărilor legale în vigoare, cu excepţia substanţelor radioactive şi a organismelor modificate genetic;

Substanţă periculoasă – orice substanţă sau produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau pentru bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corosive, iritante, mutagene, radioactive;

Substanţe prioritare – substanţe care prezintă un risc semnificativ de poluare asupra mediului acvatic şi prin intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă, conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

Substanţe prioritar periculoase – substanţele sau grupurile de substanţe care sunt toxice, persistente şi care tind să bioacumuleze şi alte substanţe sau grupe de substanţe care crează un nivel similar de risc, conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

Sursă de radiaţii ionizante – entitate fizică, naturală, fabricată sau utilizată ca element al unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin emitere de radiaţii ionizante sau eliberare de substanţe radioactive;

Utilizare durabilă – folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;

72

Zonă umedă – întindere de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderea e apă marină a cărei adâncime la reflux nu depăşeşte 6 metri.

73

Protectia Mediului Suport de Curs

Documents

Transcript of Protectia Mediului Suport de Curs