Reglementari protectia mediului marin

25
Reglementări juridice internaţionale privind protecţia mediului marin

Transcript of Reglementari protectia mediului marin

Page 1: Reglementari protectia mediului marin

Reglementări juridice internaţionale privind protecţia mediului marin

Page 2: Reglementari protectia mediului marin

1. Introducere

Înainte de anii `70, cuvintele de protecţia mediului şi politica mediului erau noţiuni la fel de necunoscute ca şi cea de dreptul mediului. Cu timpul însă, guvernele statelor, organizaţiile şi organismele internaţionale au acordat atenţie acestui domeniu atât de important. Pornind de la realitatea după care calitatea vieţii pe Pământ este dependentă de calitatea mediului, protejarea şi dezvoltarea mediului trebuie să constituie una dintre preocupările contemporane prioritare.

Protecţia şi ameliorarea mediului este o sarcină naţională şi internaţională, o preocupare primordială pentru toate guvernele, ce implică un complex de eforturi materiale, financiare, politice, juridice, ştiinţifice şi organizatorice.

Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influenţelor negative asupra mediului natural şi artificial, asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea şi eliminarea efectelor poluării.

Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au ca scop principal ocrotirea omului, ca parte integrantă a comunităţilor de viaţă interdependente.

Protecţia mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană ce are ca scop concret prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.

Condiţie esenţială şi indispensabilă vieţii, supravieţuirii şi bunăstării oamenilor, nesubstituibilă cu nici un alt produs, apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei (aproape 71%, circa 1400 milioane km3 de apă, din care 97% sunt ape sărate, respectiv mări şi oceane şi doar 3% sunt ape dulci aflate în calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, râuri, atmosferă, etc.).

Mările şi oceanele au fost considerate mult timp ca fiind punctul "terminus" al scurgerilor poluante de pe uscat, iar prin imensitatea lor ca fiind cei mai mari digeratori de poluanţi. Cauzele poluării marine sunt diverse şi ele pot fi: voluntare (deversări de reziduuri uleioase sau radioactive, incinerarea de reziduuri, imersia de deşeuri, experienţe nucleare, etc.) şi accidentale (provocate de regulă de naufragiile petroliere care provoacă "mareea neagră" cu efecte dezastruoase asupra florei şi faunei).

Preocupările vizând protecţia mediului marin împotriva poluării sunt vechi; încă din 1926 o Conferinţă reunită la Washington a elaborat un proiect de Convenţie vizând limitarea deversărilor de amestecuri grase în mare.

Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea are caracter regional sau mondial, iar diversitatea poluanţilor şi a surselor de poluare face ca măsurile de protecţie în domeniu să fie greu de stabilit. Protejarea mediului marin se face în mare măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcă coordonarea activităţii statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.

Chiar dacă poluarea cea mai spectaculoasă este cea provocată de mareele negre, sunt şi alte surse de poluare la fel de periculoase, însă mai perfide. În jur de 40% din poluarea marină este de origine telurică, 30% este datorată poluării atmosferice, 11% este produsă de mările şi oceanele planetei, 10% este datorată diverselor deversări în mare, iar circa 8 procente reprezintă alte cauze naturale.1

1 Catherine Roche, “Droit de l’environnement”, Editura «Gualino » Paris, 2006, pag.279.

1

Page 3: Reglementari protectia mediului marin

2. Măsuri de protecţie a mediului marin

2.1. Convenţii de referinţă în domeniul protecţiei mărilor şi oceanelor

Dreptul internaţional s-a preocupat la început numai de aspectele privitoare la delimitarea teritoriilor marine şi mai puţin de protecţia mărilor şi oceanelor împotriva poluării. Astfel, convenţiile internaţionale din 1958 asupra dreptului mării, semnate la Geneva, au definit doar principiile de delimitare a teritoriilor statelor suverane, însă nu au abordat aspecte referitoare la poluarea marină2.

Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 10 decembrie 1982, abordează de o manieră mai completă problema poluării marine3. În conţinutul său a fost dedicată o parte specială (partea a XII-, respectiv art.192 - 237) „protecţiei şi prezervării mediului marin”. Potrivit prevederilor convenţiei, „statele membre trebuie să ia, singure sau în colaborare, toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi ţinerea sub control a poluării mediului marin, indiferent de sursa de poluare”. Aceste măsuri au în vedere toate sursele de poluare şi trebuie să ţină seama de existenţa ecosistemelor rare şi de habitatele speciilor ameninţate.

Convenţia de la Montego Bay prevede dreptul statului riveran de a adopta reglementări privind trecerea inofensivă prin apele sale teritoriale, în special pentru protecţia mediului, precum şi pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării.

2.2. Convenţiile referitoare la prezervarea mediului marin

În 1954 a fost semnată Convenţia de la Londra pentru prevenirea poluării mărilor cu hidrocarburi a avut ca obiect reducerea poluării datorate operaţiilor de curăţare a petrolierelor4. Deversările de hidrocarburi nu erau însă interzise decât în anumite zone din apropierea ţărmurilor. În anii 1962, 1967 şi 1971 au fost formulate mai multe amendamente, în scopul întăririi dispoziţiilor aplicabile în astfel de situaţii. Punctul slab al acesteia era că ea lăsa în grija statelor definirea şi aplicarea sancţiunilor la regimul stabilit de actul internaţional.

Convenţia a fost înlocuită de Convenţia MARPOL, adoptată tot la Londra, la 2 noiembrie 1973. Din punct de vedere tehnic, noul act internaţional era criticabil chiar la data adoptării sale, astfel că a fost amendat printr-un protocol din 1978.

Noua convenţie are vocaţie universală şi are ca obiectiv să pună capăt poluării internaţionale a mediului marin prin deversarea de hidrocarburi.

Convenţia a fost amendată, în funcţie de problemele apărute sau de progresul tehnologic, în special ca urmare a naufragiului navelor Erika şi Prestige.

Convenţia cu privire la intervenţia în largul mării în caz de accident antrenând sau putând antrena poluarea cu hidrocarburi5 a fost adoptată la 29 noiembrie 1969, la Bruxelles. Ea permite statului riveran să intervină în caz de ameninţare gravă sau

2 Este vorba de 4 convenţii referitoare la dreptul mării: convenţia cu privire la delimitarea mării teritoriale şi a zonei contigue, convenţia asupra apelor marine internaţionale, convenţia asupra pescuitului şi conservarea resurselor biologice ale mării largului mării şi convenţia asupra platoului continental. 3 Convenţia a fost semnată la Montego Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982 şi a intrat în vigoare la 16.11.1994.4 Convenţia a intrat în vigoare la 16 iulie 19585 Convenţia a intrat în vigoare la 6 mai 1975 şi numără în prezent 77 de state. După adoptate, actul internaţional a fost amendat printr-un protocol cu privire la substanţele periculoase, la 2 noiembrie 1973.

2

Page 4: Reglementari protectia mediului marin

iminentă, în scopul remorcării, ancorării sau distrugerii navei accidentate în largul mării, după consultarea statului pavilionului.

Convenţia internaţională cu privire la pregătirea, răspunsul şi cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi6, a fost adoptată la Londra la 30 noiembrie 1990. Ea impune statelor să elaboreze planuri naţionale pentru a fi în măsură să acţioneze rapid în cazul producerii unei poluări, să vegheze ca navele să aibă la bord planuri de urgenţă pentru astfel de cazuri şi să colaboreze în astfel de situaţii.

Convenţia cu privire la prevenirea poluării mărilor rezultând din imersiunea deşeurilor, adoptată la Londra la 29 decembrie 19727 instituie un sistem de liste prin care clasifică deşeurile în trei categorii. Deşeurile din Lista I sunt interzise a fi aruncate în mare, cele din Lista II pot fi deversate pe baza unui permis special, iar deversarea deşeurilor din Lista III este supusă unui permis.

Convenţia cu privire la controlul şi gestionarea apei de balast a navelor, precum şi a

sedimentelor conţine mai multe dispoziţii cu privire la instalaţiile de recepţie pentru ape de

balast din porturi, inspecţia navelor, asistenţa tehnică, etc.

2.3. Deversările de substanţe poluante în apele marine

Un prim act normativ în acest domeniu este Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.95/21/CE, din 19 iunie 1995, referitoare la aplicarea pentru navele care fac escală în porturile Comunităţii sau în apele importante ale statelor comunităţii, a jurisdicţiei naţionale a acestora, a normelor internaţionale referitoare la securitatea maritimă, la prevenirea poluării şi la condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul acestora8.

Obiectivul directivei a fost acela de a armoniza condiţiile de aplicare navelor în cauză a normelor internaţionale referitoare la securitatea maritimă, prevenirea poluării şi la condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul navelor.

La 27 iunie 2002 a fost adoptată Directiva nr.2002/59/CE referitoare la punerea în funcţiune a unui sistem comunitar de informare şi de urmărire a traficului navelor, destinat să crească siguranţa şi eficacitatea traficului maritim.

Directiva viza modificarea legislaţiei comunitare referitoare la organizarea şi funcţionarea Agenţiei Europene pentru Securitate Maritimă9 şi punerea în aplicare a unor proceduri de semnalare şi urmărire a navelor.

În ceea ce priveşte petrolierele, a fost adoptat Regulamentul nr.417/2002/CE al Parlamentului şi Consiliului din 18 februarie 2002 referitor la introducerea accelerată a prescripţiilor privind obligativitatea corpului dublu sau a unor cerinţe echivalente de proiectare pentru navele petroliere cu corp simplu10. Obiectivul acestui regulament îl constituie grăbirea adoptării de norme legale în scopul reducerii riscului de poluare accidentală

6 Convenţia a intrat în vigoare la 13 martie 1995.7 Convenţia a intrat în vigoare la 30 august 1975, iar în prezent numără 82 de state-părţi.8 Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 157 din 07.07.1995.9 Agenţia Europeană pentru Securitate Maritimă a fost înfiinţată în anul 2002 şi are ca atribuţii să sprijine Comisia Europeană în elaborarea, revizuirea şi punerea în aplicare în mod eficient a legislaţiei comunitare, precum şi de a asigura asistenţă de specialitate statelor membre ale Comunităţilor Europene. 10 Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L249 din 01/10/2003).

3

Page 5: Reglementari protectia mediului marin

cu hidrocarburi în apele maritime europene, stabilind un calendar de retragere a navelor simplu-corp.

Pentru situaţiile de deversare voluntară în apa mării a reziduurilor rezultate ca urmare a spălării vaselor de transport, a fost adoptată Directiva nr. 2000/59/CE din 27 noiembrie 2000 privind instalaţiile portuare de primire a deşeurilor rezultate din exploatarea navelor şi a reziduurilor rezultate din mărfurile transportate11.

Directiva urmăreşte aceleaşi obiective ca şi Convenţiile de la Bruxelles din 1969 şi 1971, respectiv reducerea poluării de către nave. Spre deosebire de convenţie – care are în vedere deversările în largul mării -, directiva se concentrează asupra trecerii navelor prin porturile Uniunii Europene şi abordează într-o manieră detaliată responsabilităţile juridice, financiare şi practice ale diferiţilor operatori.

La 20 decembrie 2000 a fost adoptată Decizia Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene nr.2850/2000/CE referitoare la adoptarea unui cadru comunitar de cooperare în domeniul poluării marine accidentale sau intenţionate12. Decizia are în vedere deversările de substanţe nocive în mediul marin, provenind de la nave, în estuare sau de pe litoral.

Pentru a acoperi unele lacune existente şi pentru a garanta securitatea maritimă a fost adoptată Directiva 2005/35 din 7 septembrie 2005 referitoare la poluarea cauzată de nave şi introducerea sancţiuni în caz de infracţiuni13. Ea dispune că deversarea de substanţe provenind de la nave, contravenind dreptului comunitar, constituie o faptă penală şi trebuie aplicate sancţiuni penale sau administrative dacă persoanele în cauză sunt considerate vinovate de a fi acţionat intenţionat sau din neglijenţă.

Conform Directivei 2005/35, deversările de hidrocarburi sau de anumite substanţe lichide nocive provenind de la nave trebuie să fie considerate ca o infracţiune şi sancţionate în consecinţă.

Pentru definirea regimului sancţiunilor penale aplicabile în cazul comportamentului incriminat de către Directiva 2005/35/CE, a fost adoptată Decizia-cadru nr.2005/667/JAI, din 12 iulie 2005, vizând întărirea cadrului penal pentru sancţionarea poluării cauzate de către nave14.

Potrivit Deciziei-cadru, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să asigure ca deversările ilegale de substanţe poluante, participarea şi instigarea la astfel de fapte să fie sancţionate penal. Sancţiunile adresate persoanelor juridice pot include, în special, amenda, interdicţia permanentă sau temporară de a exercita o activitate comercială, punerea sub control judiciar.

3. Răspunderea pentru prejudiciile aduse mediului

11 Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 din 28.12.200012 Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 du 28.12.200013 Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.9.2005 şi a intrat în vigoare la data publicării.14 Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.09.2005.

4

Page 6: Reglementari protectia mediului marin

3.1. Aspecte teoretice cu privire la răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului

3.1.1. Consideraţii generale Normele juridice ar fi fără efect în lipsa instituţiei răspunderii juridice. Răspunderea

juridică este prezentă în toate ramurile dreptului şi sugerează ideea de sancţiune pentru încălcarea normei de conduită şi/sau de reparare a pagubei generate.

Instituţia răspunderii este una vie15, care evoluează odată cu societatea omenească. În cazul normelor de protecţie a mediului evoluţiile sunt determinate în special de multiplicarea şi diversificarea riscurilor ecologice.

3.1.2. Elementele generale ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului

a) Existenţa unei fapte ce are ca efect un prejudiciu adus mediului. Aceasta poate consta fie într-o conduită ilicită, fie o faptă legală, dar ale cărei urmări au efecte prejudiciabile pentru mediu.

Aspectul specific pentru dreptului mediului este că angajarea răspunderii se face pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cât şi în afara oricărei culpe, pe temeiul riscului (răspunderea obiectivă).

Cauzele care înlătură caracterului ilicit al unei fapte din dreptul civil operează şi în cazul răspunderii subiective din dreptul mediului.

b) Existenţa unui prejudiciu adus mediului, ca efect negativ, cuantificabil, al daunelor asupra mediului, sănătăţii oamenilor sau bunurilor. Poate fi material sau moral, direct sau mediat, dar pentru a angaja răspunderea este necesar să fie cert şi actual. Prejudiciul trebuie să poată fi exprimat valoric (în cifre), cu excepţia cazului în care putem aplica regula „restitutio in integrum”.

Unii autori16 susţin că dreptul trebuie să ia în calcul şi prejudiciile aduse unor valori care se află în afara circuitului civil, prejudiciul fiind „convertit” în pagube cu valoare economică. Pot fi citate situaţiile în care degradările aduse mediului marin au fost „traduse” în pierderi pentru activităţile de pescuit şi turistice.

c) Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi prejudiciu. Distanţele în teren şi în timp, ca şi combinarea unor factori poluanţi pot crea dificultăţi în stabilirea legături de cauzalitate. Este foarte posibil ca adevăratele efecte, în special apariţia de cancere sau accelerarea evoluţiei acestora, să se manifeste după abia zeci de ani mai târziu17.

d) Autorul poluării trebuie să fie identificat, în sensul juridic al termenului, pentru că aplicarea principului „poluatorul plăteşte” ar fi altfel imposibilă. Distanţa dintre sursa poluării şi locul prejudiciului poate crea dificultăţi în identificarea autorului.

e) Culpa autorului faptei, respectiv caracterul ilicit al faptelor reprezintă o condiţie pentru răspunderea subiectivă şi constă într-o conduită reprobabilă a autorului. În cazul răspunderii obiective nu mai subzistă interesul de a se stabili culpa autorului, elementul subiectiv fiind indiferent pentru existenţa răspunderii.3.2. Răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate mediului

3.2.1. Unele particularităţi ale răspunderii statelor15 Daniela Marinescu în Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pag.621.16 Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag.675.17 Ca exemplu, accidentul de la Cernobîl, din 26.04.1986, nu a generat în perioada următoare producerii acestuia decât câteva zeci de decese, însă el poate provoca pe termen lung, direct sau indirect, numeroase alte victime (zeci de milioane de cancere).

5

Page 7: Reglementari protectia mediului marin

Angajarea răspunderii unui stat pentru prejudicii aduse mediului poate interveni pentru fapte sau acte ilicite internaţional, precum şi pentru consecinţe prejudiciale decurgând din activităţi neinterzise de dreptul internaţional18.

În prima situaţie, este vorba de o conduită contrară unei norme internaţionale care leagă statul - tratat, convenţie sau alt izvor de drept internaţional.

În cea de a doua situaţie, statele sunt responsabile pentru prejudiciile provocate mediului în cazul unor acte sau fapte licite, dar care au ca efect vătămări aduse mediului înconjurător.

Răspunderea statului „poluator” rezultă din încălcarea unor principii ale dreptului internaţional, în principal a celui referitor la egalitatea suverană, precum şi a regulii de drept internaţional ce interzice abuzul de drept19.

Dreptul statului de a nu suferi pagube prin activităţile desfăşurate sub controlul altui stat a fost consacrat în jurisdicţia internaţională în afacerea Corfu. În acest caz, prin Hotărârea din 9 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că „nici un stat nu poate utiliza teritoriul său în scopul realizării unor acte contrare drepturilor altor state”.

Declaraţia adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la mediu, (Stocholm, 1972), principiul 21 menţionează obligaţia cu caracter general a statelor de a proteja factorii de mediu, oriunde în lume. Umanitatea este astfel îndreptăţită să acţioneze oriunde în lume, pentru că mediul reprezintă un patrimoniu comun al omenirii, faţă de care există obligaţia de a asigura condiţii normale de existenţă şi dezvoltare, pentru generaţiile prezente şi pentru cele viitoare20.

În cazul încălcării unor tratate internaţionale special încheiate pentru a asigura protecţia mediului, fiecare stat-parte are dreptul de a supraveghea modul de aplicare a actului, iar dacă constată o încălcare a clauzelor acordului poate să solicite respectarea actului internaţional, chiar dacă el nu a suferit un prejudiciu direct21.

În cazurile în care activităţile desfăşurate sub autoritatea statelor respectă anumite standarde şi condiţii stabilite de organizaţii internaţionale special investite cu competenţă în anumite domenii, standardele în cauză ar putea fi invocate, dar nu ca reguli de drept ci în calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebuie să dea dovadă toate statele în privinţa activităţilor de natură a crea un risc grav, producător de daune transfrontiere22.

În literatura de specialitate dedicată răspunderii statelor, unii autori23 pun în discuţie şi problema modului în care un stat asigură protecţia cetăţenilor săi împotriva acţiunilor poluatoare ale unui alt stat. În aceste cazuri, autorităţile statului, sesizate de cetăţeanul păgubit, ar trebui să formuleze o reclamaţiei internaţională contra guvernului responsabil de poluare, prin care să fie angajată responsabilitatea internaţională a acestuia. Procedura, denumită „protecţia diplomatică”, este consacrată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în

18 Beatrice Onica-Jarka şi alţii, „Drept internaţional public”, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.166.19 Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.73.20 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa,Bucureşti, 1997, pag.367.21 Ar fi o astfel de situaţie în cazul în care, de exemplu, un stat deversează deşeuri în mare, violând astfel obligaţiile convenţionale pe care şi le-a asumat.22 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.380.23 A. Kiss, „Droit international de l’environnement”, Editura A. Pedone, Paris, 2004, pag.105.

6

Page 8: Reglementari protectia mediului marin

cauza Mavrommatis24 (prin Hotărârea din 1924). Totuşi, statul trebuie să acţioneze în apărarea resortisantului său cu respectarea unor reguli25:

a) faptul celuilalt stat reprezintă o încălcare normei de drept internaţional;b) protecţia diplomatică poate fi exercitată numai în favoarea propriilor naţionali;c) epuizarea căilor de recurs interne disponibile împotriva statului căruia i se pretinde

repararea prejudiciului;d) statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele particulare

nu s-a produs ca urmare a propriei lor conduite ilicite.Statul reclamant acţionează în virtutea competenţei sale teritoriale, violate prin acte de

poluare care îşi au originea în străinătate, iar nu în baza unei competenţe speciale rezultate din relaţia cu proprii săi cetăţeni. Legătura statului cu cetăţeanul este cetăţenia26.

3.2.2. Indemnizarea victimelor poluării internaţionaleÎn cadrul dreptului intern al mediului, subiect pasiv – victimă a poluării - poate fi statul, o unitate

administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căreia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectarii normelor de protecţie a mediului.

În planul relaţiilor internaţionale, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în principiu, titularul mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională - sau comunitatea internaţională - în cazul în care mediul afectat are statutul "patrimoniului comun".

Având în vedere posibilităţile limitate de acţiune pentru tragerea la răspundere a statelor, pentru persoanele fizice sau juridice care se consideră lezate prin fapte de natură a prejudicia mediul, se procedează la „transferarea” cauzei din domeniul dreptului internaţional public în cel al dreptului internaţional privat, astfel că o problemă internaţională devine una între o persoană şi un stat, fiind supusă normelor juridice ale dreptului intern, chiar dacă are ca specific existenţa unui element de extraneitate. Într-o astfel de situaţie trebuie clarificate aspectele privind:

a) Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere: poate fi instanţa de la domiciliul pârâtului. În favoarea acestei reguli pledează mai multe argumente: faptul că pârâtul se poate apăra mai bine în faţa unei instanţe naţionale; hotărârea va putea fi mai uşor pusă în executare în statul a cărui cetăţenie o are pârâtul.

Sunt şi argumente care susţin competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului: victima actului ilegal poluator ar putea utiliza mai uşor procedura judiciară naţională, în faţa instanţelor naţionale; cunoaşte limba de desfăşurare a procesului; evaluarea prejudiciului se realizează mai uşor de către autorităţile de la locul unde acesta s-a produs prin fapta ilicită.

Indiferent de soluţie, trebuie recunoscută egalitatea de tratament şi de acces la justiţie, devenită un principiu în relaţiile internaţionale, care presupune recunoaşterea posibilităţii pentru persoana prejudiciată de a se adresa autorităţilor judiciare ale statului pe teritoriul căruia se află activităţile care stau la originea poluării. Practica judiciară este în sensul admiterii unor astfel de acţiuni. Debutul a fost în 1957, când un tribunal german s-a declarat competent să judece

24 Afacerea Mavrommatis a opus Grecia şi Marea Britanie în Palestina. Mavrommatis era un cetăţean grec stabilit în Palestina, care la acea dată era sub suzeranitate turcă. Mavrommatis, care beneficia de unele concesiuni la data la trecerii teritoriului Palestinei sub mandat britanic, îşi vedea drepturile ameninţate, astfel că a cerut protecţie Greciei, care a sesizat Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie. Curtea a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu şi a respins reclamaţia Greciei.25 Beatrice Onica-Jarka şi alţii, Drept internaţional public, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.168.26 A. Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag. 112.

7

Page 9: Reglementari protectia mediului marin

solicitările de indemnizare formulate de un restaurator german pentru pagubele suferite de fumul şi praful emise de către centrala termică a unei întreprinderi situată pe teritoriul francez27.

De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, sesizată pe cale prejudicială de o instanţă olandeză, s-a pronunţat în sensul că în cazul poluării transfrontiere ambele jurisdicţii pot fi considerate competente28 (atât instanţele de la locul producerii prejudiciului cât şi cele de la locul producerii faptei cauzatoare a prejudiciului).

b) Legea aplicabilă este lex fori, adică legea naţională a instanţei sesizate. În virtutea principiului nediscriminării, instanţa trebuie să aplice legea mai favorabilă părţii lezate, iar aceasta poate fi alta decât lex fori 29. În acest sens există bogată practică judiciară germană, instanţele din această ţară aplicând o lege străină, dacă aceasta este mai favorabilă persoanei prejudiciate. În acelaşi sens, instanţele franceze aplică constant legislaţia franceză, fiind recunoscută ca fiind mai favorabilă.

c) Executarea hotărârilor judecătoreşti în această materie este relativ uşor de realizat dacă se execută o hotărâre a instanţei din statul unde se doreşte executarea. Există însă riscul ca organul de executare să nu poată executa conţinutul hotărârii dintr-un alt stat, iar persoana vătămată să rămână cu o simplă foaie de hârtie.

În interiorul Uniunii Europene executarea hotărârilor judecătoreşti este rezolvată de art.31 din Convenţia cu privire la competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968. Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat al Uniunii, devenite executorii, sunt puse în executare într-un alt stat al Uniunii, după ce sunt investite cu formulă executorie la cererea părţii interesate.

3.2.3. Evoluţii în materia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului Principiul responsabilităţii pentru prejudiciul cauzat mediului este proclamat de state,

dar ele au reţineri în a aplica regulile specifice în această materie30. Problema responsabilităţii statelor s-a pus chiar înainte ca mişcările ecologiste să fi luat amploarea cunoscută în prezent, fără însă ca o instanţă internaţională să fi pronunţat o hotărâre definitivă asupra fondului problemei31.

Instituţia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului a evoluat lent, statele preferând să negocieze în fiecare caz modul de soluţionare a diferendelor, fără a accepta aplicarea normelor juridice internaţionale32. Treptat, problema a pierdut din importanţă, deoarece s-a produs o „constituţionalizare” a dreptului omului la un mediu sănătos, fenomen ce a cucerit întreaga Europă, la începutul anilor 7033.

27 Este vorba de Cauza Poro contra Houilleres du Basin de Lorraine, în Colecţia de hotărâri a Academiei franceze de drept internaţional din anul 1973, pag. 161.28 În Cauza 21/76, Curtea de apel din Haga a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe cale prejudicială, să se pronunţe în cauza „Reinwater c. Minele de potasiu din Alsacia”.29 A. Kiss, op. cit., pag.121.30 A. Kiss, pag. 115.31 O astfel de situaţie este cea în care, urmare a unei experienţe nucleare americane din 1954 în largul insulei Marshall, au fost iradiaţi mai mulţi pescari japonezi. Japonia cerut SUA despăgubiri în valoare de 6 milioane de dolari. Guvernul american a acceptat să plătească 2 milioane, însă fără să admită responsabilitatea sa în această cauză. Era vorba despre o procedură „graţioasă”, care a evitat să clarifice problema responsabilităţii.32 Daniela Marinescu, op.cit, pag.619.33 Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale ale dreptului comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.194.

8

Page 10: Reglementari protectia mediului marin

Principiul 22 din Declaraţia de la Stocholm din 1972 nu a adus schimbări majore, cu toate că acesta prevede că statele trebuie să coopereze pentru dezvoltarea dreptului internaţional în privinţa responsabilităţii şi indemnizării victimelor poluării generate de activităţile desfăşurate pe teritoriul lor naţional. Uzând de principiul "poluatorul - plăteşte", statele au transferat rezolvarea problemelor victimelor din domeniul dreptului internaţional public în domeniul dreptului internaţional privat.

Charta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie 1982, pur şi simplu „tace” în privinţa responsabilităţii internaţionale a statelor pentru prejudiciile cauzate mediului.

O evoluţie favorabilă în domeniul răspunderii internaţionale a statelor s-a realizat prin înscrierea celui de al 13-lea principiu din Declaraţia de la Rio din 1992, potrivit căruia statele vor trebui „să coopereze ... pentru dezvoltarea avantajelor dreptului internaţional privind responsabilitatea şi indemnizarea în caz de efecte negative constând în prejudicii cauzate mediului în zone situate în afara limitei lor de jurisdicţie sau care nu se află sub controlul acestora”.

Un moment important în cristalizarea reglementărilor internaţionale în domeniul răspunderii statelor pentru faptele lor ilicite a reprezentat-o finalizarea şi prezentarea Adunării Generale a ONU, de către Comisia de Drept Internaţional (CDI) a ONU, în anul 2001, a proiectului de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite34. Proiectul stabileşte condiţiile pentru existenţa faptei internaţionale ilicite, prevede situaţiile de imputabilitate a faptului ilicit, introduce obligaţia statelor de a coopera pentru a pune capăt unei încălcării unei obligaţii ce decurge din normele imperative ale dreptului internaţional, precum şi obligaţia de a nu recunoaşte ca legală o situaţie creată de o astfel de încălcare. Prin Rezoluţia nr.56/82 din 12.12.2001, Adunarea Generală a ONU a solicitat CDI să continue să lucreze pentru finalizarea părţii a doua a activităţii legate de daunele transfrontieră de mediu, şi anume privind răspunderea („liability”), având în vedere legătura dintre prevenire şi răspundere.

3.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de poluare a mediului

Primele convenţii internaţionale care au vizat mediul au stabilit doar reguli pentru punerea sub control a poluării, deoarece reglementările privind responsabilitatea puteau genera interferenţe asupra suveranităţii naţionale, precum şi în planul dezvoltării economice a statelor35. Primele de convenţii în materie de responsabilitate au vizat daunele de origine nucleară, iar ulterior problema poluării cu hidrocarburi.

a) Convenţia asupra responsabilităţii civile, adoptată la Bruxelles la 29.11.1969 numără în prezent 95 de state-părţi, a intrat în vigoare la 19.07.1975 şi a fost completat cu 3 protocoale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care numai primul a intrat în vigoare. Ea are ca obiectiv asigurarea unei indemnizaţii pentru victimele poluării cu hidrocarburi. Pentru stabilirea nivelului indemnizaţiei sunt luate în calcul cheltuielile făcute cu măsurile de salvare, precum şi pierderile economice directe.

34 Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 56/83 din 12 decembrie 2001, a exprimat aprecierea pentru activitatea Comisiei, Comisiei care datează încă din anul 1949 şi care a reuşit să finalizeze proiectul de articole. În prezent, In prezent, Comisia este în curs de elaborare a unui proiect de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale.35 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.368.

9

Page 11: Reglementari protectia mediului marin

Responsabilitatea prevăzută de această convenţie este obiectivă, care se răsfrânge numai asupra proprietarului navei, fiind limitată între 3 şi 59 de unităţi de cont, conform tonajului ambarcaţiunii.

b) A doua Convenţie asupra responsabilităţii civile, semnată tot la Bruxelles, la 18.12.1971, instituie un fond de indemnizaţii pentru pagubele cauzate prin poluarea cu hidrocarburi. Convenţia a intrat în vigoare la 16.101978 şi a fost completată cu 3 protocoale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care al doilea nu a intrat în vigoare.

Convenţia din 1971 se aplică atunci când responsabilitatea proprietarului nu poate fi pusă în cauză pe baza convenţiei din 1969, situaţie în care intră în joc un aşa numit fond de compensare, instituit de către convenţie, prin contribuţia celor care au beneficiat de transporturi navale de hidrocarburi. După accidentul navei „Erika” nivelul maxim al indemnizaţiei a fost ridicat la 249 milioane de euro, începând cu data de 1 noiembrie 2003. În acest sens a fost adoptat un protocol care a prevăzut crearea unui fond de indemnizaţii suplimentar, care se adăuga la cel existent, în valoare de 671 milioane de euro, suma totală disponibilă fiind de 920 milioane de euro36. Acest protocol avea să intre în vigoare la 5 martie 2005.

c) La 3 mai 1996 a fost adoptată Convenţia internaţională asupra răspunderii şi indemnizaţiei pentru pagubele legate de transportul pe mare al substanţelor nocive şi potenţial periculoase. Convenţia reprezintă un sistem de responsabilitate similar celui instituit prin Convenţia de la Bruxelles din 1969. Materialele potenţial periculoase avute în vedere sunt enumerate în Anexa Convenţiei.

d) La 23 martie 2001 a fost semnată Convenţia internaţională asupra răspunderii civile pentru pagubele cauzate de către poluarea provenită ca urmare a navigaţiei. Textul acesteia a fost inspirat din Convenţia din 1969 şi vizează scurgerile de combustibil din rezervoarele navelor maritime. Actul nu a avut succesul scontat, în prezent fiind semnată de numai 5 state neputând, astfel, să intre în vigoare37.

3.4. Reglementări comunitare în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului

3.4.1. Evoluţii premergătoare adoptării cadrului normativ comunitarComunităţile europene şi-au manifestat de la început interesul de a deveni parte la unele

convenţii internaţionale având ca obiect protecţia mediului, precum Convenţia cu privire la protejarea mediului marin în Marea Baltică, din 1974, sau în cazul Convenţiei de la Barcelona cu privire la protejarea Mării Mediterane contra poluării, adoptată în 1976. Ele au aderat la aceste convenţii prin Decizia nr.77/585/CEE a Consiliului, din 25.07.1977, şi respectiv prin Decizia nr.83/101/CEE a Consiliului, din 28.021983.

În 1982 , pe baza unui Memorandum convenit la Paris, s-a procedat la încheierea unui acord administrativ între autorităţile administrative ale diferitelor state cu privire la controlul navelor, prin aplicarea reglementărilor statului pe teritoriul căruia se află portul. Clauzele acestui acord, ce a fost încheiat în afara cadrului comunitar, dar cu susţinerea Comisiei Europene, au fost apreciate ca fiind un real succes în lupta împotriva poluării.

36 Trebuie arătat că în noiembrie 2003 a intrat în vigoare noul nivel maximal al fondului de indemnizaţii, de 249 milioane de euro, la care se adaugă fondul suplimentar constituit prin protocolul din 1 noiembrie 2003.37 Datele au fost preluate de pe site-ul Senatului Franţei (http://www.senat.fr/rap/l03-338/l03-3380.html).

10

Page 12: Reglementari protectia mediului marin

În anul 1993, Comisia Europeană a publicat o aşa-numită „Carte verde” cu privire la repararea daunelor ecologice. Ea a fost primită cu mult interes de statele membre ale Uniunii Europene, de sectorul industrial, precum şi de organizaţiile neguvernamentale pentru apărarea mediului înconjurător.

În aprilie 1994, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care invită Comisia să elaboreze „o propunere de directivă cu privire la reglementarea daunelor ecologice". Prin această rezoluţie, Parlamentul a aplicat pentru prima data articolul 192, paragraful 2 (fostul articol 138 B, paragraful 2) din Tratatul CE, care îi oferă posibilitatea să ceară Comisiei Europene să elaboreze proiecte de acte normative.

La 29 ianuarie 1997 Comisia Europeană a decis să pregătească aşa-numita „Carte Albă” cu privire la răspunderea pentru daunele aduse mediului înconjurător, iar în februarie 1999 a fost elaborată Cartea Albă cu privire la răspunderea pentru daunele ecologice38. Cartea Albă subliniază că înainte chiar de a aplica principiul „poluatorul-plăteşte" şi pornind de la identificarea unei persoane responsabile pentru poluare, statele membre trebuie să ia măsurile legislative necesare decontaminării şi reabilitării locului afectat de dauna ecologică, precum şi pentru înlocuirea resurselor pierdute. De asemenea, trebuie adoptate garanţii în vederea utilizării corecte şi eficiente a compensaţiilor băneşti depuse de poluator.

3.4.2. Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de mediu în ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului

În cadrul analizei efectuate în „Cartea albă”, elaborarea unei directive a apărut ca fiind cel mai bun mijloc de impunere a unor reguli comunitare în domeniul responsabilităţii faţă de mediul înconjurător. A fost astfel adoptată Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de mediu în ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului39, iar prevederile sale au ţinut seama şi de opiniile exprimate cu ocazia consultării publice iniţiate cu privire la această problemă.

Directiva are meritul de a fi între primele reglementări adoptate care enumeră între obiectivele sale principale (încă din art.1), aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” şi stabileşte un cadru comun privind responsabilitatea, în vederea prevenirii şi reparării pagubelor cauzate animalelor, plantelor habitatelor naturale şi resurselor de apă, precum şi a pagubelor cauzate solului40. Potrivit Directivei, operatorul unei activităţi profesionale care cauzează sau poate cauza un prejudiciu mediului are obligaţia să întreprindă măsurile de prevenire sau de reparare a eventualelor prejudicii create.

Răspunderea poluatorului intervine atât în cazul prejudiciilor aduse mediului, cât şi în situaţia unor ameninţări iminente la adresa mediului, rezultate din activităţi profesionale, dacă se stabileşte o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea respectivă.

Directiva instituie un dublu regim de responsabilitate: o responsabilitatea obiectivă – care nu necesită probarea existenţei unei culpe – în cazul activităţilor periculoase menţionate în Anexa III a actului comunitar41, precum şi un regim de responsabilitate bazat pe culpă, pentru alte activităţi, limitat numai la prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate de

38 Documentul a fost făcut public la 9 februarie 2000.39 Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 143 din 30.4.2004, p. 56–75.40 Michel Prieur denumeşte acest cadru comun ca fiind dessiner un « soclu commun », valabil pentru toate statele membre.41 Este vorba, de exemplu, de exploatarea instalaţiilor de fabricare a produselor chimice periculoase, operaţiunile de gestionare a deşeurilor, transportul terestru sau naval a mărfurilor periculoase, sau a organismelor modificate genetic, etc.

11

Page 13: Reglementari protectia mediului marin

către legislaţia comunitară. În acest din urmă caz, responsabilitatea intervine numai dacă poluatorul a comis o eroare ori s-a dovedit că a acţionat cu neglijenţă.

Având în vedere multitudinea de situaţii şi de fapte care ar putea cauza prejudicii factorilor de mediu, directiva nu a definit fapta cauzatoare de prejudicii. Din economia textului (art.3) rezultă însă că este vorba despre o activitate profesională.

În ce priveşte problema culpei, Directiva reglementează două situaţii: una este cea (reglementată în art.3, pct.1, lit.a), referitoare la responsabilitatea pentru activităţile profesionale enumerate în Anexa III a directivei, (când cel care desfăşoară astfel de activităţi poate fie tras la răspundere obiectivă, bazată pe risc, chiar dacă el nu are nici o culpă), iar cel de al doilea regim de responsabilitate (în art.3, pct.1, lit.b) se aplică tuturor activităţilor profesionale, altele decât cele enumerate în Anexa III, responsabilitatea putând fi angajată numai dacă acestuia se poate stabili o culpă sau o neglijenţă.

Actul comunitar conţine (în art.3, pct.3) o prevedere potrivit căreia, „fără a prejudicia legislaţia naţională aplicabilă, directiva nu conferă particularilor nici un drept la indemnizare ca urmare a unui prejudiciu adus mediului sau ameninţării cu un astfel de prejudiciu”, astfel că este exclusă din sfera sa de cuprindere răspunderea pentru daune aduse sănătăţii, vieţii sau patrimoniului particularilor, acestea urmând a fi acoperite pe calea dreptului comun, potrivit legislaţiilor naţionale42.

Directiva pune accentul pe prevenire, sens în care, (în art.5) prevede că atunci când nu s-a produs încă o pagubă mediului, însă există o ameninţare iminentă cu producerea unei astfel de pagube, autorul activităţilor respective trebuie să ia, fără întârziere, măsurile de prevenire necesare. În acest sens, statele sunt ţinute (conform art.5, pct.2 şi 3) să ia măsuri de supraveghere a respectării obligaţiilor şi să-l determine subiectul pasiv al răspunderii - poluatorul (chiar potenţial) - să ia măsurile de protecţie adecvate, să informeze autoritatea competentă atunci când, în pofida măsurilor luate, persistă o ameninţare iminentă de prejudiciere a mediului.

Măsurile reparatorii (prevăzute în art.7), respectiv repararea prejudiciului cauzat mediului poate lua diferite forme, în funcţie de tipul de pagubă (Anexa II):

Chiar dacă Directiva 2004/35/CE nu conferă calitate procesuală activă persoanelor fizice şi juridice de drept privat (pentru obţinerea unei indemnizaţii), totuşi (în art.12) ea le conferă acestora unele drepturi. Astfel, orice persoană fizică sau juridică lezată sau ale cărei drepturi sunt ameninţate printr-o faptă ce lezează mediul, ori persoanele care justifică un interes43 într-un proces administrativ privitor la prejudiciul adus mediului, are dreptul de a informa autoritatea competentă cu privire la survenirea unui prejudiciu mediu ori la pericolul iminent de producere a unui asemenea prejudiciu, precum şi de a cere autorităţii competente să intervină conform prevederilor directivei.

La rândul său, (potrivit art.12, pct.3) autoritatea competentă este obligată să analizeze observaţiile şi solicitările primite şi să ceară operatorului vizat de sesizare punctul său de vedere. De asemenea, autoritatea competentă este obligată să informeze pe autorul sesizării asupra deciziei luate de a acţiona sau nu împotriva operatorului, indicând şi motivele care au stat la baza luării deciziei (12, pct.4).

Persoanelor care au solicitat acţiunea autorităţii li se recunoaşte posibilitatea de a iniţia o acţiune în faţa unui tribunal sau a unui organism ad-hoc în vederea analizării legalităţii

42 Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, Rev. Romana de Drept al Afacerilor nr 6/2006, pag.53.

43 Potrivit prevederilor art.12, pct.1, alin.2 din Directivă, statele Uniunii Europene sunt abilitate să stabilească, prin legislaţia naţională, când există un „interes legitim” care justifică acţiunea, sau când există o „lezare a unui drept”.

12

Page 14: Reglementari protectia mediului marin

deciziilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţii competente, pe cale contenciosului administrativ potrivit legislaţiei naţionale (art. 13). Rezultă deci că, deşi Directiva nu atribuie direct calitate procesuală activă persoanelor fizice şi juridice de drept privat, le pune la dispoziţie pârghii pentru a influenţa acţiunea autorităţilor44.

Statele Uniunii Europene au dispus de o perioadă de trei ani pentru a asigura transpunerea acesteia în dreptul intern, termen care a expirat la 30.04.2007, dată de la care actul comunitar a intrat în vigoare45. Prin urmare, Directiva nu se aplică în cazul prejudiciilor cauzate de o emisie de poluanţi sau de un eveniment ce s-a produs înainte de această dată, chiar dacă efectele acestora se produs şi după data intrării în vigoare46.

România, spre deosebire de majoritatea statelor Uniunii Europene, a transpus prevederile Directivei 2004/35/CE prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului47. În acest sens, Ordonanţa de urgenţă nr.68/200748 a urmărit instituirea unui cadru juridic adecvat pentru prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, la un cost rezonabil pentru societate, prin aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.

Ordonanţa de urgenţă completează cadrul legislativ naţional stabilit de Codul civil, respectiv Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicte si cvasi-delicte, regelementare ce reprezintă cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale.

Elementele constitutive ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului, conform Ordonanţei de urgenţă nr.68/2007 sunt: o faptă cauzatoare de prejudicii; existenţa unui prejudiciu; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Lipseşte, aşadar, vinovăţia făptuitorului, iar această lipsă este suplinită de principiul “poluatorul plăteşte”, ce a fost consacrat în dreptul intern încă din anul 1995, anul intrării în vigoare a primei legi post-decembriste privitoare la protecţia mediului, Legea nr.137/199549.

Actul normativ a statuat ca regulă generală că regimul răspunderii obiective (independente de culpă) se aplică numai pentru prejudiciile cauzate mediului de anumite activităţi, enumerate expres în Anexa nr.3, acestea fiind considerate că prezintă un risc pentru mediu şi sănatatea oamenilor.

Prin derogare de la regula generală, ordonanţa de urgenţă prevede că pentru celelalte activităţi care nu sunt incluse în anexa amintită şi care produc prejudicii speciilor şi habitatelor naturale protejate, se aplică regimul răspunderii subiective, bazate pe vinovăţia  poluatorului.

În consecinţă, trecând peste unele aspecte ale reglementărilor din Ordonanţa de urgenţă nr.68/2007 pe care le considerăm criticabile (prezentate în Capitolul VII), este de subliniat că actul normativ a fost adoptat avându-se în vedere caracterul specific şi special al răspunderii de mediu în raport cu răspunderea civilă delictuală clasică, subiectivă (bazată pe culpă), fiind necesară consacrarea legală a acestui tip de răspundere civilă.4. Concluzii

44 Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op. cit., pag.56.45 Cu toate acestea, într-o comunicare din 27 aprilie 2007, Comisia Europeană anunţa că numai Italia, Letonia şi Lituania şi-au îndeplinit obligaţia de transpunere.46 Concluziile Avocatului General din 8 februarie 2007, în Cauza C-252/05, având ca obiect o cerere prejudicială formulată de Înalta Curte de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor.47 În Franţa, de ex., proiectul de lege elaborat de guvern referitor la responsabilitatea de mediu a fost depus la Senat la 7.04.2007, însă până în prezent acesta nu a mai parcurs nici o etapă din procedura legislativă, cu excepţia numirii unui raportor, la 22 mai 2007.48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007.49 Principiul a fost preluat şi de actul normativ care a înlocuit Legea nr.135, respectiv Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr.265/2006.

13

Page 15: Reglementari protectia mediului marin

O serie de organisme internaţionale au făcut pe deplin dovada preocupărilor lor majore în direcţia protecţiei mediului:

a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, creat în anul 1972, este o organizaţie puternică, în care sunt reprezentate toate regiunile planetei.

b) Comisia de dezvoltare durabilă, organ subsidiar al Naţiunilor Unite, are sarcina de a întări cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului şi de a constata progresele realizate în aplicarea programului „Agenda 21”.

c) Fondul Mondial de Mediu, înfiinţat în 1994, organism financiar permanent creat în parteneriat de către Banca Mondială, are ca sarcină asigurarea finanţării programelor naţionale iniţiate în scopul dezvoltării durabile.

În afara celor trei, o instituţie cu domeniu de acţiune strict specializat, Organizaţia Maritimă Internaţională, este iniţiatoarea a numeroase convenţii internaţionale ce au ca obiectiv prevenirea poluării marine sau limitarea efectelor acesteia.

Acţiunile acestor organizaţii constau în principal în schimbul de informaţii referitoare la anumite aspecte ale mediului, sau se referă la cercetările ştiinţifice, precum şi la adoptarea de recomandări sau convenţii.

Uniunea Europeană şi-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al acţiunilor de protecţie a mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, atât la nivel naţional şi regional sau internaţional şi a devenit un „exportator” de instrumente destinate formulării şi implementări de politicilor de mediu.

Totodată, Uniunea europeană este şi un actor independent important, iar prin susţinerea unor principii de formulare a politicilor de acţiune în favoarea mediului, precum principiul „poluatorul plăteşte” sau principiul precauţiei, a avut un impact deosebit asupra celorlalţi actori în lupta împotriva poluării mediului.

În acelaşi timp, politica de mediu a Uniunii Europene şi reglementările adoptate în cadrul acesteia au reprezentat o sursă de inspiraţie şi un criteriu de referinţă în elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale în domeniu.

14