INTRODUCERE • Scopul şi obiectivele cursului Cursul are ca scop studierea componentelor mediului înconjurător şi în special a resurselor naturale, a modului de utilizare a acestora de către om, a cauzelor ce duc la degradarea mediului, a gestiunii corespunzătoare a a resurselor regenerabile şi neregenerabile în vederea unei dezvoltări durabile. Obiectivele cursului sunt: - analiza componentelor mediului şi a interacţiunilor dintre acestea; - studierea tipurilor de resurse naturale şi a importanţei acestora pentru om; - cunoşterea factorilor antropici care produc modificări ale mediului şi la epuizarea resurselor naturale; - cunoaşerea politicilor şi strategiilor de mediu internaţionale şi ale Uniunii Europene în vederea conservării resurselor naturale pentru o dezvoltare durabilă; - studierea unor măsuri de gestiune a componentelor mediului şi de prevenire a deteriorării acestora pentru o dezvoltare durabilă; - cunoşterea unor mecanisme şi instrumente utilizate la nivel internaţional şi al Uniunii Europene în manegementul mediului.

Protecţia mediului

INTRODUCERE -1 I. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI RESURSELE NATURALE ALE TERREI 1. 1. Definirea mediului înconjurător şi caracterizarea componentelor acestuia 1.2. Definirea şi clasificarea resurselor naturale 1.3. Caracteristicile şi importanţa resurselor naturale 1.3.1. Soarele şi importanţa sa pentru Terra 1.3.2. Transformarea energiei solare în alte forme de energie 1.3.3. Resurse naturale ale atmosferei 1.3.4. Resurse naturale ale hidrosferei 1.3.5. Resurse naturale ale litosferei 1.3.5.1.Substanţele minerale utile 1.3.5.2. Resursele de sol 1.3.6. Resurse naturale ale biosferei II. DETERIORAREA COMPONENTELOR MEDIULU 2.1. Factori antropici care intervin asupra componentelor naturale ale mediului 2.1.1. Suprapopularea planetei 2.1.2. Practici agricole neadecvate 2.1.3. Activităţile industriale 2.1.4. Supraexploatarea resurselor naturale 2.1.5.Urbanizarea, infrastructura şi caracteristicile comunităţilor umane 2.1.6. Poluarea mediului 2.1.7. Impactul acţiunii oamenilor asupra mediului şi măsuri necesare pentru protecţia mediului III. DEZVOLTAREA DURABILA ŞI GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE 3.1. Definirea, istoricul şi obiectivele conceptului de dezvoltare durabilă 3.2. Principiile dezvoltării durabile 3.3. Interdependenţe dintre coordonatele economce, ecologice şi sociale IV. POLITICI DE MEDIU PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ – 4.1. Obiective şi instrumente ale politicii internaţionale de mediu 4.2. Politici de mediu a Uniunii Europene - 4.3. Instrumente de implementare a politicii de mediu pentru o dezvoltare durabilă 4.3.1 Dezvoltarea durabilă- instrument de implementare a politicii de mediu a UE 4.3.2. programul de promovare a ONG-urilor active in domeniul protectiei mediului 4.3.3. Politica integrată a produselor (PIP) 4.3.4. Acordurile voluntare de mediu 4.3.5. Taxele şi impozitele de mediu 4.3.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE) 4.4. Instrumente economico-financiare de politic[ de mediu 4.5. Politica de mediu în România 4.5.1. Strategia protecţiei mediului din România- 4.5.2. Instrumente economico-fiscale în domeniul protecţiei mediului din România V. MĂSURI DE GESTIUNE ŞI PROTECŢIE A MEDIULUI 5.1. Valorificarea raţională a resurselor naturale 5.1.1. Exploatarea unor surse noi de energie şi materii prime 5.1.2. Reducerea consumurilor specifice de energie şi materii prime 5.1.3. Asigurarea reciclării resurselor epuizabile şi a gestiunii deşeurilor 5.2. Măsuri de prevenire şi protecţie a deteriorării mediulu i 5.2.1. Măsuri de prevenire a poluării atmosfere i 5.5.2. Managementul integrat al resurselor de apă- 5.2.3. Măsuri de prevenire, combatere a deteriorării solului şi de gestiune a deşeurilor 5.3. Reconstrucţia ecologică a zonelor deteriorate VI. MECANISME ŞI INSTRUMENTE PENTRU MANAGEMENTUL MEDIULUI - 6.1. Noţiuni introductive - 6.2. Tipuri de mecanisme pentru managementul mediului 6.3. Standarde şi scheme de management de mediu 6.3.1. Norme internaţionale din seria ISO 14000 6.3.1.1.Evaluarea performanţei de mediu şi auditul de mediu 6.3.1.2.Analiza ciclului de viaţă a unui produs - 6.3.1.3.Eticheta ecologică în contextul grupei de standarde ISO 14020 – ISO 14025 – 6.3.2. Comisia Europeana Eco-Management si Sistemul de Audit (EMAS) - BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1

Protecţia mediului

CAPITOLUL I I. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI RESURSELE NATURALE ALE TERREI 1. 1. Definirea mediului înconjurător şi caracterizarea componentelor acestuia

Noţiunea de “mediu înconjurător“ poate fi definită ca ansamblul factorilor naturali şi ai celor creaţi prin diverse acţiuni ale omului.

Din punct de vedere ecologic, “mediul înconjurător” reprezintă totalitatea factorilor abiotici (aer, apă, sol, subsol) şi biotici (floră, faună, inclusiv omul), precum şi interacţiunea şi interdependenţa dintre acestea.

G. Bertrand (1968) defineşte „mediul înconjurător” ca un “ansamblu sistemic vast, deosebit de cuprinzător, rezultat din integrarea a trei sisteme mari echivalente: a) sistemul ecologic sau abiotic; b) sistemul comunităţilor vegetale şi animale; c) sistemul activităţilor umane de amenajare şi utilizarea a primelor două sisteme”.

Conform OUG 195/2005 privind protecţia mediului, modificată şi aprobată prin legea 265/2006, “mediul înconjurător” reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul,aspectele caracteristice peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, inclusiv omul, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate mai sus, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

În toate definiţiile, se observă că omul, prin activitatea sa socio-productivă reprezintă un component al mediului, al biosferei, dar în acelaşi timp reprezintă un consumator al resurselor naturale şi un producător al ecosistemelor artificiale.Astfel noţiunea de “mediu înconjurător” cuprinde de fapt, toate activităţile umane în relaţia om-natură, în cadrul planetei Terra.

“Mediul natural”, adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul şi subsolul şi formele de viaţă pe care aceste ecosisteme le creează şi le susţin este imaginea cea mai comună pe care omul obişnuit şi-o face atunci când vorbeşte despre mediul înconjurător. O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte un “ecosistem” care se intercondiţionează reciproc şi se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul său raţional – omul, reprezentând mediul natural. În mediul natural distingem componente fizice naturale – elemente abiotice: aer, apă, substrat geologic, relief, sol.

Componentele biotice reprezintă viaţa, organismele ce le dezvoltă pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetaţiei şi animalelor depinzând atât de factori tereştri, cât şi cosmici (radiaţia solară de exemplu) ceea ce ne ajută să înţelegem implicaţiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelaş timp.

Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de “component” al mediului şi de “consumator”, de beneficiar al mediului.

Conceptul actual de “mediu înconjurător” are un caracter dinamic, care caută să cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.

Din analiza celor 4 învelişuri ale Terrei (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera) rezultă cele 2 tipuri de componente ale mediului şi anume: naturale şi antropice (fig. 1.1)

A. Elemente naturale ale mediului sunt formate din: • aer (A) compus din: aerul atmosferic, aerul din sol, aerul din apă; • apa (H) ce cuprinde: oceane şi mări, gheţari, ape continentale (râuri, lacuri), apa din

atmosferă, apa din sol;

2

Protecţia mediului

• relief (R): altitudine, fragmentare, forme şi tipuri, procese geomorfologice; • substrat: resurse naturale; • vieţuitoare: vegetaţie (V), animale (An), microorganisme; • sol (S): substanţe anorganice, substanţe organice, aer şi apă, microorganisme;

B. Elemente antropice ale mediului: • comunităţi umane-populaţia şi aşezări umane (CU): indivizi, grupuri, naţiuni şi respeciv

sate şi oraşe • activităţi economice (AE): agricultura, industrie, transporturi, servicii; • poluare şi noxe (P): poluare aer, poluare apă, poluare sol şi subsol, contaminare

radioactivă, poluare fonică şi termică; • infrastructură tehnică (I): urbană, industrială, de transporturi etc. • elemente sociale (ES): comportament social, ideologie, religie, psihologie, reglementări; • informaţia (mediu informaţional- MI): limbaj, mijloace de informare, ştiinţă şi

tehnologie, cultură, educaţie. Aceste componente naturale şi antropice au anumite părţi elementare (elemente) prin care se

manifestă anumite caracteristici (fizice, chimice, biotice etc) şi care sunt puse în evidenţă prin fenomene şi procese (naturale sau socio-economice) aflate într-o permanentă interacţiune.

Acestea se grupează pe mari sisteme, la nivel planetar denumite geosfere. După cum reiese din figura 1.1. mediul înconjurător este în realitate un sistem format din elemente şi procese naturale sau antropice aflate în interacţiune.

Locul geometric al complexităţii sale maxime este suprafaţa scoarţei terestre populată de comunităţi umane. Aici interferează componentele geosferelor cu societatea umană, constituind împreună un spaţiu calitativ nou. Mediul înconjurător, definit în raport cu societatea umană, are o întindere spaţială care se suprapune cu limitele spaţiului locuit. Astfel există factori care îşi au originea în afara spaţiului locuit de om, dar există factori care provin din interiorului spaţiului locuit de om.

Ponderea acestor componente diferă foarte mult de la un loc la altul, în realitate întâlnindu-se o varietate mare de tipuri de mediu.

Mediul natural, unde intervenţia omului este imperceptibilă, caracterizează încă anumite suprafeţe ale planetei noastre (ex. inslandisurile Groenlandei şi Antractidei, zonele hiperaride, adâncimile şi bazinele oceanice, anumite porţiuni subpolare şi porţiuni din zona ecuatorială.

Mediul artificializat se poate întâlni în marile oraşe, unde aerul şi apa sunt introduse cu mijloace tehnice, plantele utilizează un sol adus din exterior.

Societatea umană este considerată în centrul sistemului, deoarece aceasta suportă influenţa tuturor celorlalte elemente. Considerate ca grupuri de indivizi care locuiesc un anumit teritoriu, comunităţile umane au anumite caracteristici cantitative (număr de persoane, repartiţia lor) şi calitative (structură, concepţii, ideologie etc) care influenţează societatea în ansamblul ei şi poziţia acesteia faţă de mediul înconjurător.

Resursele naturale se regăsesc în special în substrat (resurse minerale, resurse energetice), dar şi în celelalte geosfere, fiind considerate ca elemente constituente ale mediului natural (apă, vegetaţie, animale).

Mediul înconjurător, definit în raport cu societatea umană, are o întindere spaţială care se suprapune cu limitele spaţiului locuit. Astfel există factori care îşi au originea în afara spaţiului locuit de om, dar există factori care provin din interiorului spaţiului locuit de om.Ponderea acestor componente diferă foarte mult de la un loc la altul, în realitate întâlnindu-se o varietate mare de tipuri de mediu.

3

Protecţia mediului

Figura 1.1. Componentele mediului şi interdependenţa dintre acestea

Mediul natural, unde intervenţia omului este imperceptibilă, caracterizează încă anumite suprafeţe ale planetei noastre (ex. inslandisurile Groenlandei şi Antractidei.

Mediul artificializat se poate întâlni în marile oraşe, unde aerul şi apa sunt introduse cu mijloace tehnice, plantele utilizează un sol adus din exterior.

Societatea umană este considerată în centrul sistemului, deoarece aceasta suportă influenţa tuturor celorlalte elemente. Considerate ca grupuri de indivizi care locuiesc un anumit teritoriu, comunităţile umane au anumite caracteristici cantitative (număr de persoane, repartiţia lor) şi calitative (structură, concepţii, ideologie etc) care influenţează societatea în ansamblul ei şi poziţia acesteia faţă de mediul înconjurător.

Omul este locuitorul întregului pământ şi unul din agenţii cei mai activi în modificarea învelişurilor Terrei. Dacă evoluţia tuturor celorlalte specii se datorează doar acţiunii unor legi naturale, în procesul apariţiei şi evoluţiei speciei umane acţionează pe lângă legile biologice naturale, o nouă categorie de legi - legi sociale, a căror bază este reprezentată prin procesul muncii.

La baza formării sistemului social-economic au stat următorii factori: • ascendenţa biologică a fiinţei umane, • capacitatea psiho-intelectuală a omului, • specificul social-economic al existenţei fiinţei umane.

Elementul de bază al acestui sistem este omul, care pe lângă caracteristicile unei fiinţe vii din sistemul biocenotic, acesta duce o existenţă raţională, creativă, productivă, aparţine unei structuri sociale.

Grupaţi în comunităţi de tipuri şi dimensiuni diferite, oamenii sunt legaţi între ei prin relaţii sociale.

4

Protecţia mediului

Oamenii sunt răspândiţi neuniform pe Pământ funcţie de condiţiile climatice, formele de relief, calitatea solului, prezenţa unor resurse naturale regenerabile şi neregenerabile (“nuclee de polarizare”) etc.

Deşi există între comunităţi diferenţe etnice, religioase, culturale, economico-sociale etc., sub raportul relaţiilor sociale interne şi al necesităţilor vitale, există legături asemănătoare: partea activă a societăţii asigură bunurile necesare părţii inapte de muncă (copii, bătrâni, bolnavi).

Oamenii utilizează şi transformă resursele naturale şi energia, îşi extind prezenţa şi acţiunea în toate direcţiile şi se integrează profund în mediul înconjurător datorită relaţiilor complexe dintre ei şi mediu.

Datorită prezenţei omului mediul geografic natural a avut o anumită evoluţie în timp, de la mediul natural iniţial (netransformat de om), la mediul artificializat actual, transformat de om, pe alocuri degradat.

În ultimii 5000-6000 de ani şi mai vizibil în ultimele două secole, pe măsura evoluţiei societăţii umane, mediul natural neafectat de om are caracter limitativ, fiind tot mai restrâns ca areal. În prezent, doar suprafeţele acoperite de gheţari, etajele alpine din munţii foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale mai constituie suprafeţe în care amprenta omului nu este vizibilă. Prin intervenţiile sale asupra biosferei, omul a modificat mult mediul natural în conformitate cu cerinţele sale. Realităţile zilelor noastre arată că secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri şi transformări ale civilizaţiei omeneşti, dar şi cele mai complexe şi uneori nebănuite efecte asupra vieţii.

Până nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice şi a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă şi energie pentru producţia de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor pământului relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.Perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri ştiinţifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu şi pe cele energetice. Ca urmare a industrializării şi creşterii producţiei de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant. Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regăsesc în aer, apă şi în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezenţei dioxidului de sulf din aer, datorită dezvoltării proceselor termice şi a utilizării unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosferă importante cantităţi de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri şi oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, în general, şi direct sau indirect asupra omului.

La acest sfârşit de secol şi început de mileniu, lumea se află în efervescenţă. Schimbările care au avut loc şi vor avea loc, creează, într-o viziune optimistă, speranţe şi pentru remedierea fie şi treptată a mediului înconjurător. În tumultul generalizat al schimbărilor, trebuie să tragem încă un semnal de alarmă legat de mediul înconjurător şi de supravieţuirea omului şi a existenţei vieţii pe Terra. 1.2. Definirea şi clasificarea resurselor naturale

În general, prin “resurse naturale” se înţelege: totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurător ce pot fi folosite în activitatea umană .

“Resursele naturale” se definesc şi ca toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în mediul natural care pot fi utile societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale.

Resursele naturale se regăsesc în special în substratul litosferic (resurse minerale, resurse energetice), dar şi în celelalte componente ale Terrei (atmosferă, hidrosferă, zonele de uscat) fiind considerate ca elemente constituente ale mediului natural (apă, vegetaţie, animale).

Pe lângă sfera de cuprindere foarte largă a conceptului, trebuie reţinut caracterul lor dinamic, prin faptul că îşi schimbă conţinutul în raport cu necesităţile societăţii (diferite de la o

5

Protecţia mediului

perioadă de dezvoltare la alta), de gradul de cunoaştere a naturii (dependente de nivelul dezvoltării ştiinţei) şi de posibilităţile tehnice de a le introduce în circuitul economic. Pe de altă parte, din definiţie reiese şi faptul că deşi resursele naturale - prin geneza şi forma lor materială - sunt elemente ale naturii (ceea ce înseamnă că proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legile care guvernează natura), ele sunt în acelaşi timp şi categorii sociale, datorită legăturii lor cu nivelele de dezvoltare a forţelor de producţie, cu gradul de participare la activitatea productivă a societăţii.

În cadrul documentelor ONU termenul de resursă naturală este abordat în aceeaşi accepţiune largă, documente care includ în sfera acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite, mai frecvent, "condiţii naturale", cum ar fi cele climatice şi morfologice (de relief), care favorizează viaţa omului sau care constituie suport de dezvoltare a activităţii umane. Necesitatea definirii cât mai exacte a termenului de resursă naturală, la nivelul unor organisme ONU, a apărut şi datorită faptului că adeseori se fac confuzii între acesta şi cel de "rezerve", îndeosebi atunci când este vorba despre substanţele minerale utile.

Ca urmare, într-un raport al grupului de experţi ai ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), care se ocupă cu definirea şi terminologia resurselor minerale, se fac precizările de rigoare. Astfel, se atribuie noţiunii de "resursă naturală" o sferă de cuprindere mult mai largă, fiind definită ca „o concentrare naturală de substanţe solide, lichide sau gazoase aflate în interiorul sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit exploatarea actuală sau cea potenţială, realizabilă în viitor”. În acelaşi timp, prin "rezerve" trebuie să se înţeleagă acea parte a resurselor identificate (descoperite şi măsurate) din care o substanţă utilă omului poate fi extrasă în condiţii economice şi legale.

Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme dar ele s-au intensificat în perioada contemporană, pe măsura creşterii interesului general faţă de problemele privind cunoaşterea, valorificarea şi utilizarea judicioasă şi echitabilă a acestora.

Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări a resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun în evidenţă o anumită caracteristică a acestora.

1. După criteriul repartiţiei spaţiale (care are caracter geografic), resursele naturale pot fi grupate în: a. resurse extraterestre şi atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoliană şi diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime; b. resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unităţi majore; Oceanul Planetar (cu resurse energetice şi substanţe minerale utile) şi Apele continentale (care cuprind apele subterane, hidroenergie şi apele de uz industrial, agricol sau menajer); c. resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidenţiază combustibilii fosili, substanţe minerale utile, roci de construcţii şi solul; d. resurse ale biosferei, de natură vegetală şi animală.

2. După criteriul modului de folosinţă, se pot deosebi: a. resurse energetice, care cuprind acele substanţe ce pot produce energie (combustibili fosili, forţa apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară). În acest domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu, cercetările efectuate încercând să facă faţă cerinţelor impuse de consumul imens de energie al societăţii contemporane; b. resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile feroase şi neferoase, lemnul, unele gaze din componenţa atmosferei etc.; c. resurse alimentare, ce includ produse de natură animală sau vegetală. Tot după acest criteriu, dar privite dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultură) şi de resurse utilizate în domeniul neproductiv (destinate consumului populaţiei), precum şi de resurse cu întrebuinţare mai restrânsă.

3. După criteriul locului de folosinţă, există două categorii:

6

Protecţia mediului

a. resurse transportabile, care pot fi introduse în producţie acolo unde este nevoie (substanţe minerale utile, apa, lemnul etc.); b. resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc (energia mareelor, a valurilor, solul etc.).

4. După criteriul gradului de cunoaştere, în literatura de specialitate, inclusiv în documentele ONU, se vorbeşte despre următoarele categorii de resurse naturale: a. resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaşte importanţa lor şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale; b. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte delimitate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile în alte condiţii tehnice; c. resurse nedescoperite (presupuse), exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice; d. resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale. Includ zăcăminte nedelimitate dar a căror prezenţă este indicată de prospecţiunile geologice. După acelaşi criteriu, dar folosind termeni de comparaţie mai mari, se vorbeşte de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană etc.), resurse relativ bine cunoscute (resurse ale biosferei, ale solului etc.) şi resurse slab cunoscute (resurse ale litosferei, cele de apă subterană etc.).

5.După criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere a unei cantităţi exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspunde cerinţelor practice ale situaţiei actuale şi de perspectivă a economiei mondiale. Această clasificare grupează resursele naturale în două categorii: a. resurse regenerabile (neepuizabile), ce cuprind aerul, apa, diferite radiaţii, resurse denumite astfel pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel puţin a unora dintre ele, poate produce însă fenomene de criză în anumite locuri, fie din cauza insuficienţei volumului lor în raport cu cerinţele consumului, fie datorită degradării calităţii care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent în acest sens este acela al apei care, la scară planetară, îşi menţine acelaşi volum dar, în unele locuri intens urbanizate şi industrializate, posibilitatea aprovizionării cu apă s-a redus considerabil; Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea care fac parte din biosferă, respectiv plante sau animale, care se pot reface în perioade de timp mult mai scurte. b. resursele neregenerabile (epuizabile) sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor este necesară o perioadă de timp măsurată la scară geologică (milioane sau miliarde de ani). Din această categorie fac parte rezervele de cărbune, petrol, minereu de fier etc.

În condiţiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoaşterii resurselor naturale, a volumului şi a posibilităţilor de regenerare – pentru ca în raport cu acestea să se realizeze exploatarea lor, această clasificare are o deosebită însemnătate practică. De asemenea, această clasificare încearcă să atragă atenţia asupra modului de valorificare a tezaurului universal de resurse, constituind un semnal de alarmă în vederea protejării resurselor epuizabile, fie că este vorba de substanţele utile care nu se mai reînnoiesc, fie că este vorba de cele regenerabile, dar care pot fi distruse printr-o exploatare nejudicioasă.Această concepţie de a conserva resursele naturale nu este recentă. Ea a apărut încă din secolele XVII şi XVIII, când pericolul distrugerii fondului forestier mondial a impus recomandarea exploatării pădurilor în raport cu ritmul de regenerare. Această idee a fost însă abandonată treptat, astfel că în multe regiuni ale Terrei s-a redus considerabil suprafaţa forestieră. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a apărut mai alarmantă problema epuizării resurselor de substanţe minerale utile, datorită creşterii cerinţelor de materii prime minerale în industria care se dezvoltă rapid. Şi în această direcţie, ca şi în domeniul forestier, măsurile au fost ineficace deoarece, numeroase zăcăminte s-au epuizat rapid. În prezent, este dezbătută tot mai mult problema pericolului epuizării unor resurse clasice. De aceea, se

7

Protecţia mediului

impun eforturi atât în direcţia utilizării unor resurse de energii noi (atomoelectrică, solară, eoliană, a mareelor, etc.), cât şi pentru valorificarea superioară a combustibililor clasici. 1.3. Caracteristicile şi importanţa resurselor naturale Terra, geosistemul care ne asigură un suport viabil de dezvoltare, prezintă o structură sistemică foarte complexă. Acest geosistem este structurat pe mai multe geosfere (atmosferă, hidrosferă, litosferă şi biosferă), între care există raporturi de reciprocitate şi întrepătrundere funcţională, păstrându-şi fiecare, în acelaşi timp, propria sa individualitate cu anumite funcţii caracteristice. 1.3.1. Soarele şi importanţa sa pentru Terra Pământul nu este un corp ceresc independent şi izolat aşa cum se credea în vremuri istorice, ci un element component al Sistemului Solar, sistem guvernat de Soare. Această stea, de dimensiuni mijlocii, este situată lateral în cadrul galaxiei noastre. Distanţa Pământului faţă de Soare, precum şi poziţia acestuia în cadrul galaxiei, au creat condiţii optime pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii pe planeta noastră, condiţii determinate de aportul de energetic permanent al Soarelui. Energia primită de la Soare reglează echilibrul ecosistemelor terestre şi determină existenţa, prin intermediul unor procese fizico-chimice complexe, a numeroase forme de energie utilizabile în economie (energie hidraulică, energie eoliană, energie stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili etc.). La scara globului terestru, Soarele reprezintă o sursă de energie imensă, el emiţând în fiecare secundă o cantitate de energie egală cu cea degajată prin arderea a 12.600.000 miliarde tone combustibil convenţional. Aceasta se explică, pe de o parte, prin dimensiunile mari ale Soarelui, masa sa fiind egală cu 332.000 mase terestre, iar pe de altă parte, prin natura deosebită a proceselor fizice care duc la această emisie de energie.

Pentru om Soarele reprezintă o sursă de energie inepuizabilă. Din energia emisă de Soare, Pământul nu primeşte decât o parte infimă, egală cu jumătate de miliardime din cantitatea totală emisă, dar care raportată la consumul energetic al societăţii, ar fi însă mult mai mult decât suficientă dacă s-ar putea capta în mod eficient. Această energie anuală este echivalentă cu combustia a 200.000 miliarde tone huilă, depăşind de peste 21.400 ori actualul consum de energie al omenirii. Cantitatea de energie solară recepţionată pe suprafaţa globului este repartizată în mod inegal, în funcţie, în primul rând, de forma Pământului (elipsoid) care face ca unghiul de incidenţă al razelor solare să se reducă continuu, de la ecuator către poli şi, în al doilea rând, de repartiţia inegală a nebulozităţii. Astfel, în zona tropicală aridă, potenţialul energetic solar atinge valoarea maximă, scade la nivelul zonei temperate pentru ca în zona polară să prezinte cele mai mici valori. Toate aceste aspecte au însemnate consecinţe pe plan economic, regiunile cu cele mai bune condiţii pentru captarea energiei solare fiind cele de la latitudini mici şi cu nebulozitate redusă, aceste condiţii se întâlnesc pe următoarele suprafeţe geografice: Africa de Nord, Asia de sud-vest şi Asia centrală, Europa de sud, Australia ş.a. 1.3.2. Transformarea energiei solare în alte forme de energie Captarea energiei solare se poate realiza printr-o mare varietate de filiere şi metode, dintre care unele sunt deja utilizate pe scarã largã, iar altele încã în stadiul experimental. Energia solarã poate fi utilã omului doar prin conversia ei într-o altã formã de energie, prin intermediul a diferite metode.

a. Bioconversia, desemnează transformarea naturală a energiei solare în biomasă, care pune la dispoziţia omului o cantitate imensã de produse vegetale şi animale.

8

Protecţia mediului

Procesul de fotosinteză a plantelor are loc astfel: în prezenţa clorofilei, prin captarea energiei solare luminoase, substanţele minerale împreună cu apa se transformă în substanţe organice ale plantelor verzi (producători). Producătorii sunt consumaţi de consumatori, care la rândul lor sunt mineralizaţi de descompunători, iar sărurile minerale formate, în urma procesului de fotosinteză, sunt transformate din nou în biomasă (plante verzi). Se realizează astfel circuitul energiei, circuitul materiei în natură şi autoreglarea sistemelor biologice (figura 1.2), radiaţia solară avănd rol predominant în menţinerea vieţii pe Terra.

Fig. 1.2. Transformarea şi circulaţia energiei şi materiei pe Terra Anual se produce pe glob o biomasă evaluatã la 172 miliarde tone materie uscatã, din

care o bună parte se acumuleazã permanent, astfel încât, rezervele de biomasă continentală sunt apreciate la 1800 miliarde tone materie uscată, iar cele din biomasa oceanică la 900 miliarde tone materie uscată. Biomasa a asigurat până în secolul al XIX-lea cea mai mare parte din consumul energetic al omenirii, iar în momentul de faţã, prin combustia biomasei, se obţine anual echivalentul a 1,5 miliarde tone combustibil convenţional. b. Conversia energiei solare în energie termicã este realizată prin două metode clasificate după temperatura cerută de domeniul de utilizare, respectiv utilizarea la temperaturi joase şi utilizarea la temperaturi ridicate.

b.1. Utilizarea energiei solare la temperaturi joase se realizeazã fie prin absorţia radiaţiilor solare de către corpuri de culoare închisă (neagră), fie prin crearea efectului de serã, fenomene folosite simultan în construcţia de helioconvertoare pentru temperaturi de 100°C. Astfel de instalaţii de încălzire a apei au devenit extrem de numeroase în state ca Japonia, Israel, Cipru, Australia, SUA Olanda, Germania, Marea Britanie ajungându-se până la "oraşele solare". Numai în S.U.A. se desfac anual pe piaţă circa 1 milion de captatori solari, iar în Japonia peste 800.000 de bucăţi. Şi în ţara noastră există realizări importante în acest sens.

b.2. Folosirea energiei solare la temperaturi ridicate, necesitã creşterea randamentului conversiei termodinamice, printr-un sistem care permite concentrarea radiaţiei solare în vederea ridicării temperaturii sursei. Aceste instalaţii sunt mult mai sofisticate, folosesc oglinzi de forme diverse, orientabile prin programare electronică, în a căror focare temperatura se ridică până la 1700-3500°C. Numărul acestor helioconvertoare este însă mic, prima centrală mai mare, fiind în

9

Protecţia mediului

construcţie în S.U.A. la desalinizarea apei de mare. S-au elaborat şi o serie de proiecte de sisteme de oglinzi satelizate care să ilumineze noaptea marile oraşe sau zonele polare. c. Conversia energiei solare în energie electrică se obţine prin intermediul unor instalaţii cu baterii fotoelectrice pe bază de siliciu. Randamentul acestor instalaţi este ridicat. Se folosesc acolo unde nu există altă sursă de electricitate sau la alimentarea cu energie electrică a sateliţilor artificiali, a unor faruri, a unor relee de televiziune, a instalaţilor de foraj submarin, a unor staţii de pompare a apei etc. Utilizarea energiei solare, în toate variantele prezentate anterior, are şi avantajul de a fi inepuizabilă, abundentă, un preţ de cost neglijabil în forma sa brută şi mai ales nepoluantă, aspecte de mare importanţă pentru valorificarea ei în viitor. 1.3.3. Resurse naturale ale atmosferei Deasupra scoarţei terestre, până la altitudinea de cca. 10.000 km, se desfăşoară învelişul de aer al Pământului. Acest „agregat” de elemente gazoase, lichide şi solide (pulberi fine) prezintă o masă totală de 5,3x1021 t, ceea ce reprezintă 1/1.000.000 din masa Pământului. Jumătate din această masă se situează până la înălţimea de 5 km, iar până la 30 km înălţime se găseşte 90 % din masa atmosferei.

Atmosfera este un domeniu inepuizabil de resurse, care rezultă din calitatea şi însuşirile sale, care condiţionează, influenţează şi contribuie material şi energetic la existenţa omului ca fiinţă biologică şi a societăţii omeneşti. Astăzi se vorbeşte tot mai mult de resurse climatice ca „resurse secundare energetice ale naturii”, în care sunt incluse: - energia solară sub forma energiei radiante (raze UV, lumina, IR) şi a energiei calorice, - energia eoliană, inclusiv cea a brizelor, - umezeala productivă a solului provenită din precipitaţii (înglobând şi rezerva de apă rezultată din stratul de zăpadă), - precipitaţiile (ploi, zăpezi) - electricitatea atmosferei etc. Favorabilitatea sau nefavorabilitatea condiţiilor climatice pentru plante, mai ales pentru cele cultivate, au dus la formularea următoarelor noţiuni: resurse agroclimatice (radiaţia solară, lumină, umezeală etc.) pentru plante şi animale, dar şi pentru scopuri terapeutice, resurse bioclimatice pentru eficienţa construcţiilor şi „climatizare”, în sensul găsirii optimului climatic de amplasament (căldură, lumină,aerisire, protecţie împotriva condiţiilor meteorologice nefavorabile), arhitectură şi utilizarea materialelor de construcţii.

Sfera noţiunii de resurse climatice are un conţinut limitat şi nu se referă la toţi factorii climatici, ci numai la acei factori care contribuie direct şi într-un mod favorabil la dezvoltarea economiei. Această precizare reprezintă premisa pentru clasificarea resurselor climatice: - în raport de modul lor de folosinţă: resurse energetice şi de materii prime; - după destinaţie: resurse agroclimatice, hidrometeoenergetice şi bioclimatice; - după valoare : resurse potenţiale şi resurse reale. Prin faptul că atmosfera conţine cele mai importante elemente biotice (oxigen, azot) şi în forma cea mai favorabilă pentru încorporarea acestor elemente în ciclul biotic, demonstrează că aceasta întreţine viaţa pe Pământ. Atmosfera îndeplineşte rolul de termoregulator al suprafeţei terestre. Acest rol îl definitivează prin veşnica mişcare a maselor de aer.

Prezenţa atmosferei ne apără de bombardamentul de meteoriţi şi împotriva unor radiaţii cosmice primare, lăsând să treacă prin "filtrul stratului de ozon" numai proporţia de raze ultraviolete favorabilă vieţii şi activităţii umane.

Atmosfera are, de asemenea, calitatea de a "reţine" şi "a ceda" vapori de apă, facilitând circuitul apei în natură, fiind posibilă astfel reîmprospătarea rezervelor de apă necesare populaţiei, industriei, agriculturii, etc.

10

Protecţia mediului

Sub acţiunea diferiţilor factori (radiaţii cosmice, telurice), atmosfera este în permanenţă ionizată şi constituie sediul unor fenomene electrice, cu implicaţii în tehnica comunicaţiilor şi zborurilor aeriene. Energia eoliană rezultă ca urmare a diferenţelor de potenţial termic şi baric din troposferă, ca urmare a încălzirii neuniforme a atmosferei. Curentul de aer, vântul, care tinde să echilibreze diferenţele existente, se remarcă prin intensitate, viteză, durată şi direcţie. Cu cât viteza este mai mare cu atât efectul mecanic creşte., iar amplificarea energiei mecanice are loc proporţional cu cubul vitezei vântului, acest fapt având o mare semnificaţie pentru captarea şi valorificarea energiei eoliene. De asemenea, durata de bătaie a vântului, în special durata cu o viteză constantă sau crescândă este importantă pentru evaluarea posibilităţilor de exploatare a instalaţiilor pentru producerea energiei eoliene. Cunoaşterea celor doi parametrii este necesară la proiectarea şi exploatarea instalaţiilor energetice eoliene.

Preocupări în direcţia valorificării energiei eoliene apar încă din antichitate. Nu seştie când s-a început folosirea forţei vântului pentru navigaţie, dar instalaţiile eoliene de pompare a apei pentru măcinatul cerealelor au fost utilizate de către egipteni, chinezi şi persani. Pe la începutul secolului al IX-lea îşi fac apariţia morile de vânt în Anglia şi se vor răspândi în timpul evului mediu în Ţările de Jos, iar mai târziu în Germania şi Rusia. La sfârşitul secolului al XVIII-lea apar construcţii de motoare de vânt, urmate la micã distanţã de motoare eoliene care sunt folosite pentru producerea curentului electric. Criza energeticã contemporană a readus în actualitate construcţia de centrale electrice eoliene. Ele pot funcţiona în zonele în care viteza medie anualã a vântului depăşeşte 5 m/s. Prima centrală electrică eoliană a funcţionat în Crimeea. Acesteia îi urmează o serie de centrale în S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Canada, Japonia, Olanda. Cea mai mare centrală eoliană pusă în funcţiune (1981) se află în Germania. În România, această sursă de energie poate fi utilizată în mod rentabil mai ales în Dobrogea, Delta Dunării, Bărăgan, nordul Moldovei şi în zona montană.

Utilizarea energiei eoliene are o serie de avantaje: este nepoluantă şi ieftină, în condiţii tehnice optime. Energia eolianã continuã să fie folositã în instalaţii pentru pomparea apei din adâncime, în alimentarea sistemelor de irigaţii (ex. în Bărăgan), pentru unele maşini agricole şi pentru obţinerea de energie electricã în locurile izolate.

Numărul centralelor eoliene a ajuns de ordinul miilor S.U.A., Franţa, Australia etc. 1.3.4. Resurse naturale ale hidrosferei

Hidrosfera este domeniul unora dintre cele mai importante resurse naturale, atât sub aspect cantitativ, cât şi din punctul de vedere al valorii lor de întrebuinţare. Dintre acestea, cea mai de preţ este apa însăşi, care constituie masa acestui înveliş.

Apa este considerată ca una din resursele naturale regenerabile fundamentale, ţinându-se seama de faptul că alături de alte câteva resurse, stă la baza tuturor activităţilor omului şi chiar la baza proceselor vitale (numită şi „izvorul vieţii”).

În diversele componente ale hidrosferei apa nu se găseşte însă în stare pură deoarece, fiind un excelent solvent, ea conţine numeroase substanţe solubile care îi conferă calitatea de mediu hrănitor pentru diverse organisme, ele însăşi reprezentând o altă resursă. De asemenea, în apă se găsesc, în soluţie sau în suspensie, numeroase substanţe minerale, uneori în concentraţii apreciabile, constituind şi ele resurse de materii prime. Diversificarea domeniilor de utilizare a resurselor de apă, pe teritorii din ce în ce mai întinse ale planetei noastre, influenţează atât cantitatea cât şi calitatea acestor resurse impunând astfel studierea relaţiei dintre rezerve şi consum, nu numai la nivel global ci şi pe plan regional.

Apare necesitatea efectuării unui bilanţ al acestor resurse cu funcţii vitale pentru omenire, care să evidenţieze posibilităţile actuale şi de perspectivă în privinţa satisfacerii necesităţilor de consum.

11

Protecţia mediului

Volumul total de apă al hidrosferei este de aproape 1,4 miliarde km3. Spre deosebire de alte resurse naturale, volumul total al resurselor de apă în lume nici nu poate creşte - ca în cazul resurselor biosferei , nici nu se poate reduce - ca în cazul resurselor de minerale utile. Reînoindu-se continuu, datorită ciclului hidrologic natural, apa este o resursă virtual inepuizabilă dacă este considerată la nivel global.

Pe plan regional însă, cantitatea de apă disponibilă poate să se reducă rapid sau poate deveni inutilizabilă datorită poluării. Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei, 96,5 %, sunt concentrate în Oceanul Planetar, fiind deci apă sărată şi ca atare, momentan sau cu unele excepţii, inutilizabilă ca apă potabilă sau pentru necesităţile agriculturii sau industriei. Apa dulce, adică aceea care asigură în mod obişnuit necesarul de apă în domeniile menţionate anterior, reprezintă doar 3,5 % din volumul total al hidrosferei. Dar şi în cadrul acestui volum de apă există resurse care nu pot fi utilizate direct deoarece, o bună parte din această masă de apă este stocată în forme inaccesibile. Analiza diverselor forme sub care se găseşte apa dulce scoate în evidenţă următoarea situaţie: - calotele glaciare şi gheţarii montani deţin 77,2 % din volumul total al apei dulci; - ponderea apelor subterane şi umiditatea solului este de 22,4 %; - ponderea lacurilor şi mlaştinilor de 0,35 %; - umiditatea atmosferică reprezintă 0,04% ; - cursurile de apă continentale reprezintă doar 0,01 % .

1 Apele continentale sunt de cea mai mare însemnătate pentru societatea umană. Deşi în ultimul timp există preocupări susţinute pentru folosirea apelor sărate din cadrul

Oceanului Planetar, tot apa dulce, în stare lichidă, folosită în mod tradiţional, este considerată ca principala resursă naturală de apă, respectiv apele curgătoare, cele subterane şi cele stocate în diferite lacuri. Ca atare, apa este folosită pentru satisfacerea trebuinţelor fiziologice şi tot aceasta este utilizată în industrie, agricultură şi pentru consumul menajer. Apele continentale sărate (lacuri, izvoare) sunt utilizate fie pentru valoarea lor terapeutică, fie pentru extragerea unor săruri din conţinutul lor. Din volumul total de apă dulce o mare parte se află sub formă de gheaţă (24.064.000 km3) care se găseşte predominant în zona celor doi poli ai Terrei şi în zonele montane cu altitudine mare. Apele provenite din aceşti gheţari sunt încă puţin utilizate deşi deţin un volum apreciabil de apă. În ultima vreme există preocupări în direcţia găsirii unor metode eficiente care să permită exploatarea acestora. Apa provenită din topirea gheţarilor ar putea constituii nu numai o sursă de apă potabilă, ci şi o sursă de apă pentru irigarea unor terenuri agricole din regiunile secetoase ale Terrei. În schimb, gheţarii din zonele montane, situaţi mai aproape de regiunile industriale sau agricole, pot constituii surse importante de aprovizionare. Utilizarea unor metode de intensificare a topirii artificiale a gheţarilor ar da rezultate bune dar, deocamdată, nu au depăşit stadiul experimental.

Apele curgătoare deţin un procent infim din masa totală de apă dulce de pe planeta noastră, aceasta fiind în acelaşi timp cea mai solicitată sursă de apă potabilă. Anual, în Oceanul Planetar se varsă un volum mediu de 46.848 km3 de apă prin intermediul reţelelor hidrografice. Din această analiză se desprinde concluzia că în lume există numeroase regiuni în care problema asigurării necesarului de apă este nerezolvată (în zona deşerturilor şi a semideşerturilor sau în unele zone de stepă).

În schimb, apele subterane constituie sursa principală de apă potabilă. Dar sunt zone în care pentru irigarea terenurilor agricole se folosesc, într-o măsură apreciabilă, resursele de apă subterană. Epuizarea sau insuficienţa volumului de apă freatică faţă de consum au impus folosirea apei de adâncime, care însă reclamă şi un efort financiar mai mare pentru exploatarea acesteia. Procesul intens de industrializare şi urbanizare, extinderea terenurilor agricole irigate, au determinat creşterea continuă a consumului de apă, de la 400 km3 în anul 1900, la 1.100 km3 în anul 1950, la 2.600 km3 în 1970 şi la 4.500 km3 pentru 1990. În anul 2000 s-a constatat o dublare a consumului de apă faţă de anul 1975.

12

Protecţia mediului

Concomitent s-au produs şi modificări în structura consumatorilor de apă. Deşi agricultura continuă să fie principalul consumator, ponderea ei a scăzut de la 88 % (în anul 1900), la 70 % (în anul 1975), crescând, pentru acelaşi interval de timp, consumul specific al industriei, de la 8 % la 21 %. În condiţiile actuale de creştere a consumului în ritmuri tot mai accentuate, analiza posibilităţilor pe care le oferă Terra de obţinere a apei, are o importanţă deosebită. Această analiză scoate în evidenţă câteva aspecte deosebit de importante, cum ar fi: - faţă de consumul mediu actual pe locuitor de 710 m3/an, disponibilul de apă dulce este suficient. Numai cel oferit de râuri este de circa de 1.0800 m3/an la care se adaugă un volum considerabil existent în natură sub alte forme (ape subterane, gheţari, lacuri, etc.). Chiar dacă mijloacele tehnice actuale nu permit utilizarea decât a unei părţi din acest disponibil, posibilităţile de acoperire sunt asigurate. - dacă la nivel global bilanţul resurse-consum de apă este excedentar, repartiţia neuniformă a resurselor de apă face să existe regiuni destul de întinse ale Terrei cu bilanţ deficitar. Frecvenţa acestora este mai mare în zonele cu climă continentală, dar şi în regiuni, sau ţări, dens populate şi cu o economie foarte dezvoltată. Astfel, consumul de apă depăşeşte mult media globală, iar gradul de poluare a apei este în continuă creştere. De asemenea, creşterea excesivă a consumului în oraşele mari face ca acestea să resimtă tot mai acut lipsa apei. - pentru a preveni extinderea regiunilor cu bilanţ deficitar sunt necesare de luat măsuri drastice de preântâmpinare a degradării calităţii apei în toate regiunile Terrei, dar mai ales acolo unde concentrarea masivă a populaţiei şi a diverselor genuri de activităţi desfăşurate de ea, sporeşte pericolul poluării apei. Epoca contemporană a creat condiţii favorabile valorificării unor noi surse de apă, capabile să completeze pe cele tradiţionale. Utilizarea apei Oceanului Planetar în acest scop, prin desalinizarea apei, a devenit o realitate. Deşi se folosesc diverse modalităţi, de la cele solare (în Grecia), la cele atomoelectrice (în S.U.A.), cele mai multe instalaţii de desalinizare a apei folosesc ca sursă de energie hidrocarburile. Un număr mare de astfel de instalaţii funcţionează în regiunile care se confruntă cu probleme privind aprovizionarea cu apă potabilă şi dispun de însemnate resurse de hidrocarburi (în Arabia Saudită, Liban, Iran, Egipt, etc.). Se poate spune, prin urmare, că pe Terra există suficiente resurse de apă capabile să satisfacă necesarul de consum. Din păcate, însă aceste resurse prezintă neajunsul de a fi nesatisfăcător repartizate în spaţiu şi timp, iar unele au calităţi impropii folosirii. Într-un mod sau altul, o mare parte din regiunile globului sunt afectate de lipsa sau slaba aprovizionare cu apă.

Circa 1/5 din populaţia urbană a lumii şi 3/4 din cea rurală nu dispune de o aprovizionare corespunzătoare cu apă potabilă.

2 Mările şi oceanele concentrează importante şi variate surse de materii prime minerale - metalifere şi nemetalifere - provenite în marea lor majoritate din transportul continuu de către apele continentale sau din praful cosmic şi din activitatea nucleară. Aceste resurse se găsesc fie în soluţie, fie ca substanţe precipitate, sedimentate în apa oceanică. Din cantitatea totalã de săruri, proporţia cea mai mare (77.7 %) revine clorurii de sodiu, restul fiind: clorurã de magneziu, sulfat de magneziu, sulfat de calciu, sulfat de potasiu etc.

3 Resursele de ape subterane Procesul urbanizãrii, dezvoltarea industriei, crearea sistemelor de irigaţii, etc., au dus la

creşterea acceleratã a cerinţelor şi consumurilor de apă. Ţinând cont şi de fenomenele de poluare care s-au amplificat şi agravat în perioada postbelică, prin folosirea nejudicioasã a resurselor de apã de suprafaţã, s-a impus cu necesitate introducerea în circuitul economic a unor resurse noi de apă şi anume apa subterană

Apele minerale, datorită proprietãţilor fizico-chimice şi a celor curative, ocupă un loc important în categoria apelor subterane. Prin varietatea compoziţiei lor chimice şi prin conţinutul de gaze, izvoarele minerale sunt folosite în tratarea diferitelor afecţiuni ale oamenilor. Unele se

13

Protecţia mediului

folosesc la tratarea bolilor de nutriţie, a bolilor hepato-biliare, la afecţiuni digestive, nefrite şi litiaze renale, la afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare etc. Atât apele minerale medicinale cât şi apele minerale de masã, au favorizat înfiinţarea unei industrii de îmbuteliere a lor. Începuturile acestei activitãţi sunt semnalate încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru ca în prezent să existe staţii moderne de îmbuteliere în numeroase staţiuni balneare. Energia hidraulicã este o sursã de energie derivată din energia solară, prin intermediul circuitului apei în naturã. Este deci o sursã de energie inepuizabilă, iar valorificarea sa are loc în instalaţii cu randament foarte înalt (80-85 %). Repartiţia teritorialã a potenţialului hidroenergetic este foarte inegal, iar amenajãrile necesare pentru utilizarea sa sunt destul de costisitoare. Potenţialul hidroenergetic total, sau teoretic, al globului nostru este evaluat la 6,2 milioane MW. Existenţa lacurilor naturale contribuie de asemenea la scurgerea mai uniformã în bazinele respective. În perioada contemporanã, cea mai mare parte a potenţialului hidroenergetic utilizat este destinatã producerii energiei electrice, reducându-se numărul instalaţiilor mecanice (mori, pive, şteampuri, ferãstraie, etc.), specifice industriei casnice medievale. Odată cu progresele înregistrate în tehnologie, orientarea actualã a statelor bogate în resurse hidroenergetice este îndreptatã spre construirea de hidrocentrale gigantice, de ordinul miilor de megawaţi, care produc energie electricã foarte ieftinã şi care reprezintă punctele nodale ale unor amenajãri complexe (pentru irigaţii, navigaţie. 4. Utilizarea apei în agriculturã Apa în agriculturã îndeplineşte funcţii complexe: intră în constituţia solului, plantelor, vehiculează materia şi energia în sol şi biosferă, termoregulator al proceselor biologice, auxiliar în menţinerea capacitãţii forţelor şi mijloacelor de producţie etc.

Toate procesele fiziologice care au loc în organismele vii se înfãptuiesc în prezenţa apei, aceasta fiind apreciată ca un lichid biologice este numita şi “izvorul vieţii”. Aceasta deţine un procent în constituţia plantelor de pânã la 80-95 % din greutatea lor, a animalelor şi a omului cu 60-70 %. După consumul de apă şi capacitatea de absorţie, plantele de cultură sunt împărţite în trei grupe: plante cu consum mic (secara, grâul, sorgul meiul, ovãzul, mazãrea, etc.), plante cu consum mijlociu (orzul, trifoiul, lucerna, cartoful, spanacul, varza, legumele, floarea soarelui, sfecla de zahãr, etc.) şi plante cu un consum mare de apã (cânepa, castravetele, dovleacul, etc.). Prin necesităţile mereu sporite şi consumurile mari de apă, agricultura se situeazã printre principalii beneficiari ai acestei resurse. Aceasta se explică în parte şi prin lipsa posibilitãţilor de reciclare a ei. În cea mai mare parte a lumii, irigaţiile îndeplinesc însã un rol complementar, contribuind doar la creşterea randamentului. În primul rând, irigaţiile nu asigurã singure recolte mari ci doar recolte stabile, suplinind atunci când este cazul deficitul de umiditate naturalã. În al doilea rând, conţinutul mineralogic al apei folosită pentru irigaţii reclamã multă atenţie privind comportarea solului în timp. Totodatã, sistemul de irigaţii schimbă calităţile apei naturale din sol, astfel că rolul ei fertilizant se modifică şi apar procese de degradare a solului (salinizare, înmlăştinire, etc.).Pentru creşterea randamentului producţiei agricole, alături de extinderea suprafeţelor irigate, se impun şi unele transformãri calitative ca: creşterea suprafeţelor irigate amenajate în sisteme moderne, folosirea intensivã a suprafeţelor irigate (culturi duble şi succesive), reducerea pierderilor de apă (în unele sisteme s-a ajuns la o pierdere de 25-50 %).

Apa folosită de cãtre agricultură are şi o destinaţie către sectorul zootehnic, pentru satisfacerea necesarului de apă solicitatã de efectivele de animale. De exemplu, cerinţele de apã se ridicã la 50-115 litri/24 h la bovine, 55 litri/24 h la cabaline şi 25-40 litri/24 h la porcine.

4. Utilizarea apei în industrie După agricultură, cotată ca cel mai mare consumator de apă, se situeazã industria cu un procent de 21 % din consumul total de apă. Acest aspect se explicã prin marea utilitate a apei

14

Protecţia mediului

pentru industrie ca materie primă (mai ales pentru industria chimicã), ca element tehnologic auxiliar (lichid de răcire, de spălare, etc.) şi ca forţă energeticã. Procesele industriale, inclusiv producerea de energie de orice naturã, necesitã cantităţi diferenţiate de apă pentru fluxurile şi procesele tehnologice. Din analiza consumurilor reiese că industria chimicã reclamă cele mai mari necesităţi: pentru o tonă de cauciuc sintetic este necesarã 2000 tone de apă, pentru o tonã de fibre sintetice se consumã 1000 tone de apă. şi industria metalurgiei neferoase consumă mari cantităţi de apă (la obţinerea unei tone de aluminiu se consumã 1.500 litri de apă). Analizând raporturile dintre "disponibilităţile" hidrosferei şi consum, în special cel industrial, aflat în tendinţă de creştere continuă, apare necesitatea unor măsuri de gospodãrire a apei, cum ar fi: - reciclarea intensă a apelor industriale; - scăderea consumurilor specifice de apã ale diferitelor ramuri a industriei; - refolosirea apelor returnate dupã utilizarea dintr-o ramurã industrialã în altă ramură a industriei. Probleme grele s-au pus, şi se pun în continuare, în legãturã cu industrializarea ţărilor din regiunile aride, care, deşi dispun de resurse energetice şi chiar de unele materii prime minerale, cunosc o gravã lipsă de apã (ţările din jurul Golfului Persic, cele din Orientul Apropiat etc.).

5. Alimentarea cu apă a centrelor populate Aşezările omeneşti au cunoscut în ultima vreme atât extinderea spaţială (în latitudine şi

altitudine), cât şi o creştere dimensională, cu precădere în regiunile de la latitudinile mari ale globului ceea ce a dus la concentrări mari de populaţie pe un teritoriu foarte mic. Cunoscând că media pentru consumul de apă este de 400-600 l/om/zi în mediul urban în ţările dezvoltate, se înţelege de ce alimentarea cu apă a centrelor populate a devenit o problemă de prim ordin.

Întrucât tendinţa de urbanizare a habitatului uman atrage nevoi sporite de apă, apare clar că cerinţa de apă se conturează ca un fenomen contemporan cu efecte de crizã. Aceasta poate fi accelerată de contrastele existente în privinţa repartiţiei resurselor şi consumurilor de apă, de accentuarea procesului de poluare a apelor şi de imposibilitatea procurării apei în unele regiuni din cauza costurilor prea mari de obţinere a ei.

Potrivit statisticilor, 70 % din populaţia lumii nu dispune de alimentare cu apă potabilă, fiind vorba în special de locuitorii unor regiuni intens populate din Africa, Asia de sud-est, America Latină etc. Dificultăţile în alimentarea cu apă a localităţilor, în special a oraşelor, sunt multiple. Unele ţin de creşterea rapidã a populaţiei urbane, de concentrarea unor centre puternic populate în regiuni climatice cu resurse modeste de apă, de mărimea şi gradul de dezvoltare urbană a localităţilor, iar altele survin din cauza limitării şi restrângerii resurselor locale, din cerinţele calitative obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească aceste resurse de apă, cea ce presupune instalaţii speciale de tratare, deosebit de costisitoare, precum şi din cauză cã alimentarea trebuie făcută în flux continuu şi constant.Pentru alimentarea cu apă a centrelor populate se folosesc cele mai variate resurse urmărindu-se în primul rând, calitatea şi cantitatea apei şi apoi poziţia şi distanţa faţă de centrul respectiv. Cele mai utilizate sunt apele subterane (freatice şi de adâncime) datoritã calităţii lor deosebite, temperaturii şi debitelor relativ constante.

Alimentarea cu apă din lacurile naturale se practică în numeroase regiuni, mai ales pentru oraşele situate în apropierea unor mari unitãţi lacustre.

Alimentarea cu apă direct din râuri şi fluvii este tot mai rar folositã, recurgându-se la acest mod numai în lipsa altor resurse de apă. Alimentarea cu apă marină desalinizată este utilizatã în regiunile deficitare în alte resurse. Pentru satisfacerea cerinţelor de apă, pe lângă suplimentarea pe cât posibil a resurselor naturale, se impun câteva măsuri ca: raţionalizarea consumurilor, reducerea consumurilor specifice prin tehnologiilor uscate, evitarea risipei, combaterea poluării, reciclarea apelor etc.

15

Protecţia mediului

1.3.5. Resurse naturale ale litosferei Termen sinonim pentru scoarţa terestră, litosfera este cel de-al treilea strat al Pământului, localizat la suprafaţa acestuia, constituind în acelaşi timp suportul fizic pentru celelalte geosfere. Acest strat prezintă cele mai mici grosimi (până la 80 km spre interiorul continentelor).Din întreaga masă solidă a Terrei doar scoarţa terestră exterioară stabilă reprezintă suportul pe care se desfăşoară întreaga activitate a vieţuitoarelor, inclusiv a omului. Aceasta prezintă însemnătate prin rocile şi mineralele utile, prin formele de relief care modifică posibilităţile de utilizare a terenurilor în scopuri necesare omului. La suprafaţa litosferei, datorită legăturilor şi influenţelor reciproce care apar între diferitele elemente ce vin în contact, i-a naştere solul. Structura complexă a solului, prin proprietăţile sale, stă la baza existenţei lumii vii fiind însă, în acelaşi timp, şi foarte sensibil faţă de modificările naturale sau cele determinate de factorul antropic.Solul este format din substanţe anorganice, substanţe organice, aer, apă şi microorganisme necesare creşterii plantelor şi asigurării hranei animalelor şi omului. Deţinând această mare varietate de resurse naturale, litosfera constituie principala "cămară" a omenirii din care, până în prezent, s-a "consumat" preferenţial fără grija nevoilor de mâine. Dar această optică este total greşită deoarece marea majoritate a resurselor naturale stocate în litosferă sunt epuizabile şi slab regenerabile, aspect care ar trebui să dea de gândit omului.Litosfera este geosfera cea mai importantã sub raportul resurselor de substanţe minerale utile, care stau la baza dezvoltãrii industriei.

Litosfera este, în acelaşi timp, suportul învelişului de sol, precum şi al unei însemnate părţi a biosferei, contribuind, deci, în mod indirect la asigurarea principalelor surse de existenţă ale omului, care transformă materiile prime în produse finite, pe care le utilizează (fig. 1.3.).

Din existenţa bio-socială a oamenilor şi din activităţile pe care le desfăşoară nu rezultă însă numai produse direct utile, ci şi produse secundare, unele reutilizabile prin prelucrare ulterioară, altele neutilizabile (deşeuri) toxice pentru componentele mediului.

Figura 1.3. Ciclul de viaţă al produselor în natură (Waste Management, Stockholm, 1999)

16

Protecţia mediului

1.3.5.1.Substanţele minerale utile După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile ale

litosferei se grupează astfel: a. resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (cărbunele, petrolul, gazele naturale, şisturile bituminoase) şi substanţele radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obţinerii energiei electrice, combustibilii fosili constituind totodată şi o materie primă pentru diferitele ramuri ale industriei (industria chimică). b. resursele minerale, care cuprind resurse metalifere (minereurile feroase,cel mai important fiind fierul şi minereurile neferoase, care cuprind cuprul, plumbul, zincul, manganul etc.) şi resurse nemetalifere, dintre care pot fi menţionate sărurile de potasiu, utilizate în producţia de îngrăşăminte chimice, sărurile de natriu, care constituie principala materie primă pentru obţinerea produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele şi apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi. c. materialele de construcţii, cele mai însemnate fiind marmura, granitul, calcarul, argila. a. Resurse energetice

1. Cărbunii sunt roci sedimentare, causto-biolitice, formate prin acumularea şi transformarea complexã a resturilor vegetale în condiţii anaerobe. Prin procesul de incarbonizare (sau carbonificare) aceste resturi se transformã lent eliminând oxigen, sub formã de dioxid de carbon şi apã, hidrogen, sub formã de metan şi apã precum şi azot sub formã de amoniac, dar menţinând preferenţial carbonul care se acumuleazã în rocã. Dupã gradul de carbonizare cărbunii se împart în: - cărbuni superiori: antracitul şi huila - cărbuni inferiori: cărbunele brun, lignitul şi turba Primele evaluări asupra rezervelor mondiale de cărbune au fost elaborate la începutul secolului nostru, acestea făcând, însã, cu timpul, mari progrese prin descoperirea a numeroase bazine noi şi prin aprofundarea cercetãrilor în bazinele cunoscute. Rezervele mondiale totale sunt apreciate la circa 16500 miliarde tone. Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin peste 1000 miliarde tone şi pot asigura consumul mondial la nivelul actual, de circa 4,5 miliarde tone, pentru mai bine de 230 ani. Repartiţia teritorialã a zăcămintelor carbonifere favorizează statele din emisfera nordică, unde sunt concentrate majoritatea bazinelor carbonifere mari.

În viitor se aşteaptă ca aceste rezerve să crească substanţial prin descoperirea unor zăcăminte de cărbune areale geografice mai puţin explorate.

Producţia totală de cărbune a avut în general un mers ascendent chiar dacă ponderea acestui combustibil s-a redus în balanţa energeticii mondiale. Petrolul (ţiţeiul) Carbonul şi hidrogenul sunt principalele elemente din care este constituit petrolul. Rezervele mondiale de petrol au cunoscut o dinamicã aflată în strânsă legătură cu dezvoltarea tehnologicã, care a permis investigarea unor noi teritorii. Dacă în 1949 rezervele mondiale de petrol se ridicau doar la circa 7 miliarde tone, în prezent rezervele economic exploatabile se cifrează la 140,6 miliarde tone, la care se adaugă aproape 360 miliarde tone rezerve probabile. Analiza regională a acestui indicator pune în evidenţă regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu care este cea mai bogată în petrol (66 % din total). Pe locurile următoare se situeazã America de Nord şi Centrală (8,3 %), America de Sud (8,2 %), Africa (7,2 %), Europa (6,8 %, inclusiv Federaţia Rusă) Gaze naturale Deşi sunt cunoscute încã din antichitate, sub forma unor focuri nestinse, gazele naturale intră în atenţia omenirii mult mai târziu, fiind semnalate în Europa în secolul al XVII-lea, la Copşa Micã. În prezent, aceste resurse au o largă utilizare în industria energetică, industria siderurgicã, industria chimică, etc.

17

Protecţia mediului

Gazele naturale pot fi stocate în scoarţa terestră într-un zăcământ singular sau pot apărea asociate cu rezervele de petrol.

Gazele naturale sunt clasificate, după compoziţia chimică în: - Gazul metan (uscat, neasociat), care are un conţinut foarte ridicat în metan, pânã la 99.9 %, fiind o materie primã importantã pentru industria chimicã. - Gazul de sondă (asociat), care este un amestec de parafine uşoare, cu predominarea metanului, alãturi de care mai apar şi alte hidrocarburi (etan, propan, butan). În paralel cu accentuarea prospecţiunilor geologice au crescut şi rezervele mondiale de gaze naturale, de la 18600 miliarde m3 în 1960 la 141000 miliarde m3 în 1995. Cele mai însemnate rezerve sunt cantonate în Europa, continent, care deţine peste 55.000 miliarde m3. b. Resursele de substanţe minerale - Resursele metalifere Importanţa acestora a fost cunoscutã încã de la începutul timpului istoric, perioade ale acestuia fiind denumite după valoarea unor descoperiri, epoca bronzului (în preistorie) şi epoca fierului (în antichitate). Dacă iniţial aceste resurse, şi îndeosebi fierul, erau folosite doar în scopuri militare, ulterior au căpătat noi utilizări în diferite domenii economice - agricultură, ateliere manufacturiere, industrie, etc. În prezent, la nivel mondial, se înregistreazã un comerţ intensiv cu astfel de resurse, dinspre ţările care dispun de zăcãminte însemnate înspre ţările mari consumatoare de resurse metalurgice. Există o dependenţă a unor state dezvoltate din punct de vedere economic, cu resurse reduse de materii prime, de alte state bogate în diferite resurse naturale. Cu toate că şi în domeniul submarin existã cantităţi însemnate de resurse minerale, acestea sunt exploatate îndeosebi din zonele uscatului continental, rezerve neregenerabile care sunt consumate rapid. Astfel, dacă minereurile de fier, nichel şi mangan cunoscute până acum pot asigura consumul mondial pe o perioadă mai mare de 100 ani, cele de aur, argint, platină, zinc, plumb, cositor, la nivelul consumului actual, pot fi folosite numai pe o perioadã mai mică de 50 ani. Clasificarea resurselor metalurgice se face pe baza proprietãţilor fizice şi chimice specifice, evidenţiindu-se douã grupe majore: resurse metalurgice feroase şi resurse metalurgice neferoase. - Resurse minerale nemetalifere Ca o consecinţã a dezvoltãrii economice impresionante, au intrat, pe rând, în exploatare o serie de resurse nemetalifere cantonate în litosferã, folosite ca materii prime în diverse ramuri ale industriei, în special în industria chimicã şi cea a materialelor de construcţii. Sarea gemă (NaCl), rezervele mondiale sunt evaluate la circa un milion de miliarde tone, localizate în scoarţa terestrã, la care se adaugã şi rezervele de sare ce se găsesc în apele Oceanului Planetar (aproximativ 37 milioane de miliarde tone sare). Sarea este folositã pentru obţinerea clorului şi sodiului, în medicină, la prelucrarea pieilor, industria alimentară etc. c. Resursele de roci de construcţii Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei având o largă repartiţie. Exploatarea lor depinde de calitatea rocilor, de prezenţa căilor de comunicaţii, de sursele energetice necesare mecanizării centrului de extracţie. Rocile eruptive, sunt reprezentate de granite, andezite, bazalte etc. Sunt utilizate mai ales în construcţia de drumuri şi căi ferate, precum şi pentru construcţii monumentale. Rocile metamorfice prezintã o serie de proprietãţi fizico-chimice care le dau o largă utilizare în economie. Roca cea mai utilizată este marmura Rocile sedimentare cuprind o varietate mare de roci folosite în diverse ramuri ale industriei. Calcarele şi marnele sunt utilizate în industria lianţilor.

18

Protecţia mediului

1.3.5.2. Resursele de sol Solul formeazăun mediu în care se realizează trecerea materiei anorganice şi energiei solare în compuşi organici absolut necesari lanţurilor trofice ale uscatului şi în final omului, el îndeplinind astfel funcţia de resursã naturalã fundamentalã. În strânsă dependenţã de sol se dezvoltă nu numai vegetaţia naturalã, bază pentru creşterea animalelor şi pentru nevoile multiple ale omului, dar şi plantele de cultură, pomicultură şi viticultură. Din acest motiv agricultura nu poate fi conceputã în afara acestei resurse, astfel încât particularităţile "economice" ale solului intereseazã în mod deosebit. Astfel solul, asemenea celorlalte resurse naturale este limitat spaţial şi nu poate fi multiplicat dupã dorinţă. Suprafeţe însemnate de pe Pãmânt nu posedã un înveliş de sol. Din suprafaţa totală a uscatului, de 149,2 milioane hectare, circa 49 % reprezintã solurile nefertile şi numai 51 % soluri fertile. În condiţii naturale de dezvoltare, solul posedă o anumitã cantitate de substanţe hrănitoare pentru plante şi anumite condiţii, care satisfac diferenţial cerinţele creşterii şi dezvoltãrii vegetaţiei naturale şi plantelor de culturã. Aceastã calitate denumitã fertilitate, conferã în fond valoarea de resursă a solului. Fertilitatea solului- definitã ca şi "capacitatea potenţială ecologică" a unei anumite suprafeţe de teren de a asigura plantelor un anumit nivel de elemente necesare vieţii şi producţiei, presupune asocierea "favorabilităţii", adică condiţii corespunzătoare de climă, relief, apă, etc., care influenţează viaţa plantelor. În procesul de producţie solul nu "se consumã" dacă este folosit raţional, ci dimpotrivã, calitatea lui poate creşte.

Intervenţia omului asupra solului poate duce la diminuarea fertilitãţii (depreciere) sau la creşterea acesteia, realizându-se fertilitatea artificialã sau efectivã. Ea poate fi dirijată sau schimbată de om în funcţie de progresul ştiinţelor agricole şi a tehnicii. În raport de aceastã fertilitate, pot fi separate grupări de soluri caracterizate de valori de utilizare sensibil deosebite: soluri fertile (9,2 % din suprafaţa uscatului), soluri mijlociu fertile, deţin 1/3 din suprafaţa generală a uscatului, soluri slab fertile, ocupã 9,3 % din uscatul terestru În privinţa distribuţiei spaţiale a solurilor apreciate calitativ ca fiind fără restricţii importante pentru agricultură, dintre marile regiuni geografice se detaşeazã Europa, unde acestea deţin 36 % din suprafaţa continentului. Procente relativ ridicate se înregistreazã şi în America Centralã şi America de Nord. Limitele resurselor mondiale de soluri pentru agricultură sunt condiţionate de fenomenele de secetă, de sărăcia solurilor în minerale nutritive, de excesele de apă. Indiferent de nivelul de dezvoltare a societăţii "pământul" a fost şi rămâne principalul mijloc de producţie al agriculturii. Grija pentru conservarea fondului funciar este, aşadar, o problemă de supravieţuire. În practica curentã, noţiunea de fond funciar este folosită sub denumirea de "pământ", ori teren; prin complexitatea sa fondul funciar reprezintã o categorie economicã care include: solul, pădurile, pajiştile şi fâneţele, perimetrele legumicole, pomicole şi viticole. În sens larg acesta mai include: râurile, lacurile, bălţile şi toate amenajările create de om în procesul utilizãrii terenurilor.

Valorificarea tuturor rezervelor de teren ale globului, circa 1 miliarde hectare, va permite sporirea suprafeţelor arabile pe locuitor la nivelul anului 2010 la 0,5 hectare, chiar în condiţiile creşterii populaţiei. Principalele surse de extindere a suprafeţelor cultivate sunt păşunile (circa 2/3), pădurile şi pământurile înţelenite actualmente nefolosite. Indiferent de calea urmată în agricultură, în viitor aceasta se va confrunta cu douã mari grupe de factori care-i vor submina dezvoltarea: factorii economico-sociali şi factorii naturali. Factorii de naturã economică sunt reprezentaţi prin acţiunea distructivã asupra solului, practicată de ramurile neagricole ale economiei. Progresul acestor economii se realizeazã prin "consumul de teren agricol" (extinderea zonelor industriale, urbanizarea, căi de comunicaţii,

19

Protecţia mediului

construcţiile hidroenergetic etc.), de asemenea, poluarea solurilor cu substanţe de diferite tipuri, provenite din industriile moderne, face solul impracticabil pe suprafeţe mari. Factorii naturali se manifestă cu intensitate pe măsura accentuării crizei ecologice. Se asistă astfel la: extinderea deşerturilor cauzate de folosirea neraţionalã a solurilor (defrişare, incendierea savanelor, păşunatul excesiv, practici agricole necorespunzătoare). Resurse naturale ale biosferei

Biosfera este sistemul planetar care cuprinde întreaga lume vie (plante, animale, inclusiv omul) şi biotopurile sale (mediile sale de viaţă, inclusiv omul) de pe Terra. Materia vie este inseparabilă de suportul ei abiotic cu care este într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare. Biosfera acoperă Pământul ca o mantie din adâncurile oceanice până pe munţii înalţi creând o caracteristică proprie Terrei şi anume viaţa.

Funcţiile biosferei sunt: circuitul biogeochimic al elementelor, circuitul energetic şi funcţia de autoreglare a ecosistemelor ce o alcătuiesc.

Frontiera superioară a biosferei este condiţionată de intensitatea critică a iradierii solare, unde nu mai poate exista viaţă. Ea corespunde aproximativ cu înălţimea de 30 km, adică cu ecranul de ozon din stratosferă.

Frontiera inferioară a biosferei ajunge până la cea mai profundă zonă a păturii sedimentare unde există o reţea vastă de capilare populate cu bacterii. Viaţa există şi în biotopuri extreme, acolo unde factorii abiotici nu sunt favorabili vieţii, de exemplu în izvoare termale, vulcani de noroi, lacuri acide, lacuri hiperalcaline, zăcăminte de gaz metan. În momentul apariţiei sale ca specie, omul, pentru a supravieţuii, s-a hrănit cu ceea ce îi oferea natura, el având statutul de culegător şi vânător. Intervenţia sa în modificarea mediului natural era inexistentă. Ulterior, prin descoperirea focului şi inventarea unor mijloace rudimentare care îi permiteau să lucreze solul, omul evoluează obţinând statutul de agricultor. Din acest moment intervenţia sa asupra biosferei devine sesizabilă pentru a se accentua în secolele XV-XVII când, pe lângă utilizarea lemnului pentru foc sau ca material de construcţie apare şi folosinţa acestei resurse naturale în activităţi economice. În prezent, multe specii de animale sau plante sunt utilizate în diferite scopuri economice, fapt care a dus la dispariţia unor specii şi periclitarea altora. În acelaşi timp, biosfera localizează şi întreţine procesele de transformare a substanţelor minerale în materie organică. Prin înmagazinarea energiei solare, în plante, sau a substanţelor acestora în animale, biosfera a contribuit la formarea combustibililor fosili (cărbune, gaze naturale, petrol), cu mare însemnătate în economia mondială.

Plantele şi animalele au contribuit la formarea unor zăcăminte de fier, cupru, zinc, etc. sau la construirea masivelor corali.

Dar importanţa mare a acestui sistem rezidă din capacitatea de reproducere a biomasei întreţinând astfel omenirea şi progresul societăţii.

Resursele biosferei provin din cele două mari domenii ale Pământului: oceanele şi continentele.

Pe uscat, aceste resurse sunt mult mai diversificate şi mai productive. Având însă în vedere întinderea mult mai mare a oceanelor, volumul de substanţă vie (peşte, balene, rechini, scoici, vegetaţie marină etc.) elaborată anual în cadrul acestora este de 600 miliarde tone, faţă de cele 300-400 miliarde tone furnizate de zonele continentale.

În timp ce asociaţiile vegetale naturale (stepe, savane, prerii, păduri etc.) înregistrează restrângeri a suprafeţelor ocupate datorită intervenţiei omului, asociaţile vegetale cultivate de om se diversifică şi evolueazã. În structura biomasei totale produsă anual predomină cea vegetală: circa 550 miliarde tone în oceane şi aproximativ 400 miliarde tone pe uscat, din care circa 100 miliarde tone le deţine pădurea, restul fiind păşuni, fâneţe culturi.Accesul la valorificarea biomasei marine este mult mai dificil decât pe uscat; de aceea, potenţialul biomarin nu este încă suficient cunoscut şi

20

Protecţia mediului

exploatat. Cu toate acestea, oceanul rămâne o imensă "cămarã" naturală de alimente a omenirii, o sursă de proteine şi un uriaş depozit mineral. Resursele forestiere şi rolul economic al pădurii

Pădurile prezintă două mari funcţii ale biosferei: funcţia economicã, furnizoare de material lemnos şi produse accesorii, protecţia unor obiective de interes economic, refacerea sănătăţii fizice şi psihice ale oamenilor şi funcţia ecologicã, fiind cunoscut rolul pădurii asupra climei (în procesul de respiraţie arborii elimină vapori de apă, deci ajută la formarea norilor, deci menţine constantă cantitatea de precipitaţii; de menţinere a temperaturii aerului etc.), asupra apei (apa din precipitaţii intră în procesul de fotosinteză, iar cea reţinută în sol dizolvă sărurile minerale absorbite prin rădăcina arborilor), de protecţie a solului (rădăcinile arborilor stabilizează solul şi împiedică procesul de eroziune a acestuia) etc. Suprafeţele ocupate de păduri acum două milenii, circa 56 % din uscat, au fost restrânse treptat încât azi mai ocupă doar circa 4500 milioane hectare, ceea ce corespunde la 30-34 % din totalul uscatului. Aşadar, omenirea a distrus aproape jumătate din pădurile de pe suprafaţa Pământului, prin incendieri şi defrişări în vederea obţinerii unor terenuri destinate agriculturii, prin păşunat şi prin tăierea pădurilor în scopuri industriale (lemn de construcţie, lemn de mină, lemn pentru celuloză şi hârtie) şi drept combustibil. Acest proces a fost urmat de apariţia unor fenomene nefavorabile vieţii în general şi economiei în special (apariţia efectului de sera, eroziunea solului, accentuarea inundaţiilor, poluarea aerului, secete, taifunuri etc.). Cu actuala suprafaţã acoperitã de păduri se pot satisface, în principiu, cerinţele mereu crescânde ale populaţiei lumii. Pentru aceasta se impun o serie de măsuri, cum ar fi: exploatarea raţională, reîmpădurirea şi reconstrucţia ecologică a zonelor defrişate, stoparea defrişărilor abuzive etc. Pajiştile sunt constituite din păşuni şi fâneţe naturale. Ele formeazã o componentă de bază a zootehniei, având în vedere că toate animalele lapte, carne şi/sau lână sunt erbivore. Nu este deci întâmplător cã aceste formaţiuni vegetale, răspândite diferenţiat în toate zonele climatice, deţin încã o suprafaţă mare, de circa 3000 milioane hectare (dublu faţã de terenurile arabile), urmând imediat dupã păduri. Păşunile naturale reprezintă acea categorie de folosinţă a terenurilor agricole acoperite cu ierburi care, în mod obişnuit, cresc spontan, utilizate ca furaj verde în perioada păşunatului, fie tot timpul anului în climatele umede şi cu ierni blânde, fie numai o parte din an, ca de exemplu în zonele tropicale unde intervalele de secetă sunt lungi, sau în ţinuturile montane în sezonul cald.Fâneţele naturale servesc pentru obţinerea fânului prin care se asigură hrana animalelor în sezonul rece.

21

Protecţia mediului

CAPITOLUL II

II. DETERIORAREA COMPONENTELOR MEDIULUI 2.1. Factori antropici care intervin asupra componentelor naturale ale mediului Evoluţia economicã, socială şi politică a societăţii umane din ultimele decenii a pus în prim plan problematica resurselor naturale de care dispune globul terestru, oamenii de ştiinţă punându-şi, cu tot mai multă seriozitate, întrebarea în ce măsură aceste resurse vor putea susţine dezvoltarea economică şi în perspectivã, vor putea asigura hrana unei populaţii în continuă creştere şi vor putea contribui la eradicarea subdezvoltării. Accentuarea unor fenomene majore - explozia demograficã, tendinţa de epuizare a unor resurse naturale, deteriorarea calitãţii mediului, subdezvoltarea etc. - a fost şi este discutatã cu tot mai multã responsabilitate de către specialişti, elaborându-se un numãr mare de prognoze pentru o perspectivã de durată variabilã.

Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga activitate economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai civilizaţiei materiale omeneşti. Un alt element esenţial, care formează însă structura materială a economiei, îl constituie materiile prime minerale şi biologice. Toate obiectele confecţionate de om în procesul de producţie pentru a satisface diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi care ne înconjoară pretutindeni au ca origine materia primă supusă prelucrării. În faţa omului - privit ca un complex biologic şi social cu determinări biofiziologice, psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase trebuinţe, pentru satisfacerea cărora există multe obstacole provocate de mediul înconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg, incluzând deci în această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic, social, cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu nevoile sale este considerat ca un sistem cibernetic. Pentru conservarea şi dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa activitate pe baza informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi incertitudinile venite de la mediul ambiant. Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia mediului, omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind selectarea şi ordonarea nevoilor, organizarea întregii sale activităţii individuale şi de grup după anumite priorităţi, în care se ia în considerare mijloacele disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor. Aceste mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai eficiente şi mai diversificate cu cât omul, prin dezvoltarea economică şi socială, se eliberează de sub dominaţia directă a naturii.

Omul se află într-un proces continuu de învăţare pentru a găsi răspunsuri şi a-şi perfecţiona răspunsurile la întrebarea cum să depăşească limitele şi obstacolele impuse de mediul înconjurător. Aceasta o face, pe de o parte, în scopul de a depăşi barierele impuse de mediul ambiant, în permanenta sa schimbare, iar pe de altă parte de a minimiza eforturile în raporturile sale tot mai complexe cu acest mediu. Acest lucru, tot mai conştientizat, se realizează ca atare nu numai la nivelul individului, ci şi la cel al societăţii, unde se urmăreşte satisfacerea unor categorii tot mai largi şi cuprinzătoare de trebuinţe. Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din diferite ţări există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi diferenţe însemnate în ce priveşte nivelurile de satisfacere a acestora. Dintre factorii antropici care determină deteriorarea componentelor naturale ale mediului pot fi enumeraţi: suprapopularea planetei, agricultura, industria, urbanizarea, infrastructura, supraexploatarea resurselor naturale, poluarea etc.

22

Protecţia mediului

2.1.1. Suprapopularea planetei

Vieţuirea în perioadele preistorică şi istorică a omului în mijlocul naturii nu a zdruncinat raporturile dintre învelişuri în proporţii remarcabile.

Dacă triburile de culegători şi vânători şi-au însuşit în mod progresiv modalitatea de cunoaştere a resurselor de hrană şi apă, în neolitic oamenii trec de la condiţia de culegător – vânător la cea de cultivator de plante şi crescător de animale. Aceştia încep să modeleze şi să transforme peisajul natural.

Dacă în periodele istorice vechi numărul populaţiei era redus atunci şi posibilităţile oamenilor erau limitate, iar gradul de intervenţie al omului asupra mediului era abia perceptibil. În prezent, o populaţie de circa 6,5 miliarde locuitori, cu o densitate medie care a crescut în ultimile decenii de la 30 la 45 locuitori /km2, exercită o presiune mult mai mare asupra mediului, datorită creşterii necesarului de hrană, extinderii aşezărilor omeneşti, extinderii poluării etc.)

Suprapopularea planetei este caracterizată de: mărime, rata de creştere, distribuţie neuniformă şi densitatea mărită.

La nivel planetar rata de creştere a populaţiei impune factorilor de decizie adoptarea unor strategii care să asigure tuturor membrilor societăţii hrană, locuri de muncă, locuinţe etc.

Din tabelul 1, conform unor statistici se observă că dublarea populaţiei globului are loc într-o perioadă din ce în ce mai scurtă. Au fost necesari 105 de ani (1825-1930) ca să crească populaţia globului de la un miliard la 2 miliarde. Se apreciază că vor fi necesari 42 de ani (1975-2017) pentru o creştere de la 4 miliarde la 8 miliarde locuitori şă 33 ani pentru o creştere la 16 miliarde locuitori.

Tabel 1. Rata de creştere a populaţiei globului

Nr. Locuitori An Perioada necesară pentru dublare

1 miliard 1825 Toată istoria omenirii

2 miliarde 1930 105 ani

4 miliarde 1975 45 ani

8 miliarde (prognoză) 2017 42 ani

16 miliarde (prognoză) 2050 33 ani

În ultima perioadă au fost date numeroase semnale de alarmă asupra deteriorării multor componente ale mediului ca urmare a sporirii populaţiei. În septembrie 1994 cele 179 delegaţii reunite la Cairo în cadrul Conferinţei Internaţionale pentru Populaţie şi Dezvoltare au ajuns la un acord privind un plan de stabilizare a populaţiei planetei. Planul de acţiune „Oamenii lumii” este una din iniţiativele Naţiunilor Unite pe probleme de mediu, ocazie cu care a fost demarat un plan de stabilizare a populaţiei astfel încât aceasta să se situeze în anul 2050 între 8-10 miliarde locuitori. Strategia adoptată reflectă ideea că rata de creştere a populaţiei trebuie încetinită prin implementarea unor reglementări naţionale bine fundamentate, astfel încât fiecare stat, funcţie de resursele disponibile să poată asigura în primul rând hrana precum şi celelate condiţii de viaţă ale populaţiei.

• Distribuţia populaţiei Populaţia globului ocupă însă teritorii funcţie de anumite condiţii naturale, cum ar fi:

caracteristicile reliefului, elementele de climă şi resursele naturale. De ex. zonele subtropicale cu precipitaţii bogate, cum ar fi Asia de Sud şi Asia de Sud Est şi zonele

23

Protecţia mediului

temperate favorizează dezvoltarea numerică a populaţiei. Astfel există regiuni cu concentrări foarte mari a populaţiei (de exemplu, în China populaţia este formată din peste 1,2 miliarde de locuitori, ocupând locul întâi în lume) şi regiuni cu o populaţie rară (ex. Sahara, Amazonia, Australia).

În majoritatea ţărilor Europei şi în Japonia populaţia este uşor stabilizată sau chiar se găseşte într-o uşoară scădere. Se estimează că numărul locuitorilor din 12 ţări, incluzând Rusia, Japonia şi Germania va înregistra un oarecare declin în următoarea jumătate de secol. În alte 40 de ţări, împreună circa 40% din întreaga populaţie, fertilitatea a scăzut sub nivelul de înlocuire.

Sunt însă ţări africane şi asiatice, cum ar fi Etiopia, Pakistan, Arabia Saudită, India în care se preconizează o dublare sau o triplare a populaţiei.

Guvernele ţărilor confruntate cu creşterea demografică au deja probleme privind hrănirea acestora, educarea numărului mare de copii, rezolvarea locurilor de muncă, epuizarea resurselor neregenerabile şi regenerabile etc.

Deşi s-au realizat numeroase performanţe în agricultură, industrie, telecomunicaţii, transporturi, conducând la creşterea economică a multor ţări, se estimează că doar 1/5 de omenire trăieşte mai bine, 1/5 vieţuieşte la limita subzistenţei, în timp ce peste 900 milioane oameni sunt subnutriţi, iar circa 1,2 miliarde oameni nu au acces la apaă potabilă. În aceste condiţii o parte din populaţia zonelor suprapopulate a început să se deplaseze în Europa sau America, deci spre ţările bine industrializate. Această mişcare a populaţiilor din zonele supraaglomerate ale Globului spre zone mai puţin aglomerate, unde populaţia este considerată îmbătrânită, determină un transfer de informaţie genetică din Asia şi Africa spre Europa şi America, precum şi recombinarea caracterelor între indivizii populaţiilor atât de diferite fenotipic între ele. 2.1.2. Practici agricole neadecvate

Alt factor antropic care intervine asupra mediului natural îl reprezintă agricultura care este condiţionată de anumiţi factori naturali (relief, sol, vegetaţie, apă) şi de factori antropici (numărul şi răspândirea populaţiei, industriile bazate pe prelucrarea produselor agricole).

Agricultura la rândul său poate determina modificarea caracteristicilor mediului natural (poluarea apelor, a solurilor, degradarea terenurilor etc).

De-a lungul istoriei agricultura a trecut prin mai multe revoluţii începând de acum cca 8.000-10.000 de ani şi până la renumita revoluţie agricolă din Europa din secolele XVII şi XIX. În majoritatea ţărilor, în secolul XX a fost transformat mediul rural.

În prezent, din suprafaţa terestră de cca 150 milioane km², numai 10%, adică 14, 6 milioane km², sunt cultivate şi însămânţate în mod regulat.

În acelaşi timp, în agricultură este angrenată ceva mai mult de jumătate din populaţia globului (circa 65% în Extremul Orient, 50% în Europa şi America Latină, 70% în Africa, 60% în Orientul Apropiat şi 10% în America de Nord şi Oceania). Statisticile FAO indică faptul că populaţia creşte mai mult de 3 miliarde de animale folosind circa 25 milioane km² de păşuni şi fâneţe.

Cu toate acestea, omenirea se confruntă astăzi cu o acută criză alimentară. datorită foamei, subnutriţiei şi bolilor provocate de acestea, mor anual circa 20 milioane de copii sub 5 ani.

Agricultura a reprezentat şi reprezintă sectorul primar de activitate al omenirii, având o contribuţie importantă pentru obţinerea de produse alimentare şi o importantă contribuţie în asigurarea materiilor prime pentru industrie.

Paralel cu creşterea masivă a populaţiei se dezvoltă : - creşterea numerică a speciilor de plante cultivate şi de animale domestice, - extinderea suprafeţelor cultivate în zone ecologice conservate, - industrializarea produselor agricole şi animaliere.

24

Protecţia mediului

Prin creşterea numărului de animale şi creşterea necesarului de suprafeţe pentru păşunat s-a ajuns ca suprapăşunatul să depăşească capacitatea de producţie a vegetaţiei şi să se ajungă la deteriorarea solului (extinderea eroziunii şi deşertului), dar şi la poluarea factorilor de mediu cu dejecţii şi ape uzate.

Pentru creşterea productvităţii agricole au fost adopte unele varietăţi de culturi şi specii de animale, împreună cu o serie de facilităţi (fertilizanţi, pesticide, antibiotice, îngrăşăminte chimice, instalaţii de mecanizare, irigaţii) avănd drept uramare poluarea solului, sărăturarea şi alcalinizarea solurilor.

S-a sprijinit crearea de noi infrastructuri cum ar fi sistemele de irigaţie, drumuri şi centre de desfacere pentru produsele agricole.

De asemenea, are loc defrişarea vegetaţiei forestiere în vederea extinderii infrastructurilor localităţilor, obţinerea combustibililor, construirii de locuinţe şi mobilier sau extinderii suprafeţelor agricole, având drept urmare ruperea echilibrului biologic natural până la deşertizare.

Procesele de modernizare a agriculturii au determinat odată cu creşterea producţiilor de produse alimentare şi afectarea calităţii acestora şi deci a sănătăţii omului, odată cu afectarea calităţii celorlalte componente a mediului: aer, apă sol, subsol, floră şi faună. 2.1.3. Activităţile industriale Industria este considerată drept cea mai importantă sursă de deteriorare a tuturor componentelor mediului.

Împactul activităţilor industriale asupra componentelor mediului este foarte extins, pornind de la probleme de poluare a locului de muncă şi până la consecinţele ecologice globale ale planetei.

Industria poate afecta toate componentele abiotice ale mediului (aer, apă, sol şi subsol, provocând prejudicii vieţuitoarelor, inclusiv sănătăţii oamenilor, agriculturii, transporturilor, construcţiilor, inclusiv monumentelor istorice.

Analizând peisajul industrial, se observă că elementele naturale ale mediului sunt puternic modificate prin : - infrastructura industrială construită şi prin activităţile ce au loc în cadrul acesteia, - prin emisiile de noxe în atmosferă şi în ape, - prin depunerile de deşeuri pe sol, - prin contaminările biologice sau radioactive, - prin riscurile atât la exploatarea resurselor cât şi prin posibilitatea producerii unor accidente, producând deteriorări ale ecosistemelor locale, regionale sau globale.

Cele mai importante industrii cu impact major asupra componentelor mediului pot fi considerate: - industria extractivă, care prin acţiunile de extracţie, mărunţire a minereului, preparare substanţă utilă, depozitări de steril, transport etc. pot modifica relieful zonei prin depunerile de deşeuri, poluează atmosfera prin emisiile de pulberi şi noxe gazoase, poluează apele de suprafaţă şi freatice prin scurgeri de ape cu conţinut mare de steril şi substanţe chimice toxice (cianuri, metale grele, acizi etc.); - industria energetică, care poluează termic, fonic, electromagnetic, chimic şi estetic mediul înconjurător (termocentralele elimină : cenuşă, pulberi, gaze toxice, aer cald şi vapori de apă; hidrocentralele necesită eliberarea unor suprafeţe mari de teren, defrişări de teren, deplasarea populaţiei spre alte zone, barajele fiind bariere în calea migrării peştilor, în zonă producându-se modificări de climă datorită excesului de umiditate; centralele nuclearo-electrice pot contamina componentele mediului prin conţinutul mărit în radionuclizi al gazelor, apelor uzate şi deşeurilor evacuate);

• industria siderurgică elimină în aer, ape şi sol deşeuri, pulberi metalice şă nemetalice , compuşi toxici cu fluor, arsen, hidrocarburi policiclice cancerigene, fenoli, gaze cu efecte acidifiante etc);

25

Protecţia mediului

• industria chimică emite o multitudine de substanţe chimice toxice, imflamabile, cu grad mare de contaminare biologică şi radioactivă pentru toate componentele mediului înconjurător;

• industria celulozei şi hârtiei, prin utilizarea compuşilor cu sulf, a leşiilor, acizilor, clorului pentru albire, rezultă gaze, particule solide, ape uzate cu conţinut ridicat de reactivi şi fibre celulozice şi şlamuri, produc pe lângă disconfort un impact major asupra echilibrelor ecologice, etc.

2.1.4. Supraexploatarea resurselor naturale Resursele naturale sunt elemente potenţiale oferite de mediul înconjurător pe care omul le

poate utiliza sau nu în funcţie de capacităţile tehnologice şi de iniţiativa colectivă. Utilizarea tot mai extinsă a resurselor naturale duce la reducerea resurselor

neregenerabile şi paralel cu aceasta la creşterea gradului de poluare a resurselor regenerabile şi la modificarea peisajelor.

Din existenţa bio-socială a oamenilor şi din activităţile pe care le desfăşoară nu rezultă însă numai produse direct utile, ci şi produse secundare, unele reutilizabile prin prelucrare ulterioară, altele neutilizabile (deşeuri), toxice pentru componentele mediului.

Tendinţa de epuizare a unor resurse naturale este un alt fenomen pentru lumea contemporană şi care va deveni în mod sigur, şi mai accentuat în viitorul apropiat. Valorificarea tot mai intensă a unor resurse naturale epuizabile, cu rezerve reduse, şi refacerea într-un ritm lent a unor resurse regenerabile ridică cu acuitate problema conservării acestor resurse. În ultimele decenii s-a accentuat tendinţa de risipă a energiei şi a materiilor prime în societate. Se produc bunuri lipsite de o absolutã utilitate, impuse în mod artificial prin reclamã sau prin oscilaţiile modei, iar multe produse sunt concepute în aşa fel încât sã dureze puţin, pentru a-l obliga pe cumpărător sã le înlocuiascã. Civilizaţia de "consum" este caracterizată de unii sociologi ca o "societate care aruncã", populaţia statelor dezvoltate (18 % din populaţia globului) risipind sub formã de deşeuri 20 pânã la 25 % din producţia materialã a lumii. Consumul exagerat de materii prime şi combustibili a fost favorizat de preţurile relativ reduse ale acestora, menţinute sub presiunea intereselor companiilor transnaţionale, preţuri care au defavorizat, în schimb, ţãrile în curs de dezvoltare.

În consecinţã, consumul de materii prime şi combustibili s-a orientat spre resursele cele mai uşor accesibile, care au fost intens exploatate, abandonându-se parţial unele resurse mai greu accesibile, care pot fi exploatate doar la un preţ relativ mai ridicat (de exemplu, cărbunii din vestul Europei sau minereurile de fier cu concentraţie redusã din zona Lacului Superior din America de Nord). Un exemplu grăitor de epuizare a unei resurse care se regenereazã cu greu şi în timp îndelungat este cel al exploatărilor neraţionale a materialului lemnos din pădurile globului. Exploatarea lemnului s-a accentuat în mod deosebit în ultimele decenii, odatã cu creşterea consumului industrial şi în alte ramuri ale economiei, ajungând în 1979 la peste 3 miliarde m3 şi depãşind într-o manierã foarte îngrijătoare nivelul capacităţii de regenerare naturalã (2,7 miliarde m3/an). Resursele de apă dulce tind de asemenea sã fie valorificate până la epuizare în anumite regiuni ale globului, datoritã consumului tot mai ridicat în agricultura irigată, în industrie şi pentru uzul populaţiei. În ce priveşte resursele litosferei, în categoria celor la care consumul realizat în ultimii 20 de ani ai secolului nostru abia este acoperit de rezervele sigure exploatabile sau, uneori, acest consum depăşeşte chiar rezervele, menţionăm în primul rând marea majoritate a metalelor neferoase (cuprul, plumbul, argintul, aurul), apoi petrolul şi gazele naturale.

Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa încât a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.

26

Protecţia mediului

Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile sale cu natura, de la violenţă şi nechibzuinţă, el trebuie să se încadreze ca un protector şi colaborator al mediului natural, sau, după caz cum spune Boulding, să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil de reproducere continuă a formei materiale. În legătură cu resursele minerale care sunt neregenerabile, este destul de dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează cantitatea rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi posibile, aceasta se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste un număr de ani resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste cantităţi şi durata lor de exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a rezervelor la un moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru cercetări şi explorări geologice, de interesul practic care există în acest scop în alocarea fondurilor în ramurile extractive respective pentru sporirea producţiei curente şi în perspectivă imediată, precurn şi de posibilităţile tehnice şi economice existente de valorificare a acestora. Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul economic noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora, unele dintre ele putând substitui pe cele clasice devenite prea costisitoare.

Mijloacele de satisfacere a trebuinţelor concretizare în bunuri de consum individual şi social şi în servicii constituie principala componentă a produsului final. Această componentă atrage după sine pe de o parte, o dezvoltare importantă a activităţii de investiţii, iar pe de altă parte, o extindere a producţiei ramurilor de materii prime şi semifabricate care formează fluxul interramuri şi care ajunge la o pondere de 40-60 % în produsul social total. În felul acesta se produce o sporire fără precedent a fluxului global de materiale cu dublă implicaţie: a) extragerea din mediul natural şi antrenarea în economie a unor cantităţi tot mai importante de resurse; b) evacuarea în natură a unor cantităţi crescânde de deşeuri sub diferite forme. Mărimea fluxului global de materiale depinde de numărul bunurilor produse, de amploarea fluxurilor interramuri, de consumurile specifice de materiale pe unitatea de produs şi de durata medie de viaţă sau longevitatea bunurilor. În mod obişnuit, pentru a sublinia sporirea volumului fluxului material şi ridicarea vitezei acestuia, se poate considera că în vremurile moderne, în decursul vieţii unei persoane, considerând speranţa medie de viaţă de circa 75 ani, aceasta asistă la creşteri fără precedent a producţiei şi a consumului de bunuri şi servicii. Astfel un om dintr-o ţară unde se realizează un ritm de creştere economică de 8 % observă la bătrâneţe că într-un an se produc de peste 300 de ori mai multe bunuri şi servicii decât în anii tinereţii sale. Ca urmare, în decursul vieţii un om nu numai că îşi poate reînnoi de mai multe ori toate produsele ce-l înconjoară, ci şi le poate înmulţi, în special pe seama noilor produse, care au început să fie cunoscute doar începând din acest secol - automobil, televizor, radio, aparate electrocasnice, precum şi pe seama unui număr important de servicii superioare cantitativ şi calitativ, care aduc omului însemnate avantaje. Fireşte, creşterea volumului producţiei nu este proporţională cu sporirea potenţialului acesteia de a satisface un volum mărit de trebuinţe. La rândul lor, nici consumul de resurse desprinse din natură, nici cantităţile de reziduuri evacuate în natură nu sunt proporţionale cu sporirea volumului total al producţiei. În primul rând, se pune problema reducerii considerabile a consumului specific de materii prime, combustibil şi energie pe unitatea utilă de produs sau pe unitatea parametrilor caracteristici de funcţionare ai produselor, ca de exemplu: consum de metal pe un cal putere, consum de carburanţi la 100 de tone-km parcuri şi, consum de combustibil pentru un kWh produs, consum

27

Protecţia mediului

de metal şi de alte materiale pe o maşină electronică, ţinând seama de performanţele acesteia (memorie, viteză de calcul, etc.). În al doilea rând, este vorba de schimbarea raportului dintre sectoarele primar, secundar şi terţiar ca urmare a adâncirii gradului de prelucrare a materiilor prime, a reducerii consumurilor specifice de materiale şi modificării structurii consumului global în favoarea serviciilor care aşa cum este cunoscut sunt consumatoare mai modeste de materii prime. În al treilea rând ne referim, pe de o parte, la tendinţa de scurtare a duratei de viaţă a bunurilor, iar pe de altă parte, la cea de intensificare a reciclării resurselor anorganice şi organice. Acestea au efecte contrarii: prima conduce la sporirea necesarului total de resurse extrase din natură, iar cea de-a doua la reducerea acestuia.

2.1.5. Urbanizarea, infrastructura şi caracteristicile comunităţilor umane Aşezările umane (comune, oraşe) pot fi considerate sisteme ecologice complexe numite

sisteme antropice create de populaţiile umane, în care majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată de om.

Civilizaţia industrială a dus însă la exodul oamenilor din mediul rural în cel urban, formându-se societatea industrială urbană.

La începutul mileniului al treilea ne confruntăm cu o evoluţie spectaculoasă a fenomenului urban, care implică atât creşterea numerică a populaţiei urbane, cât şi îmbunătăţirea condiţiilor de locuire. Anual are loc un proces de mutare a circa 20 milioane oameni de la sat la oraş în special în ţări din Asia, Africa, America Latină.

Primele forme de oraşe au apărut în jurul anului 4000 î. Hr. în luncile Mesopotamiei sub forma unor sate agricole. Aceste aşezări au culminat prin oraşul-stat sumerian cu temple construite, clase sociale stratificate, tehnologii avansate, comerţ intens şi fortificaţii militare.

Apoi cele mai înfloritoare oraşe au apărut în Grecia antică (ex. Atena), în imperiul Roman (ex. Roma) care aveau conducte de apă, băi termale etc.

Revoluţia industrială a dus la o transformare urbană majoră. Primele şi cele mai mari oraşe ale omenirii în anul 1800 erau în Europa, apoi după anul 2000 ponderea cea mai mare o ocupă orraşele din America de Nord şi Asia.

Rata de urbanizare este în prezent de 47%, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în mediul rural.

Dacă la începutul secolului XIX populaţia urbană nu depăşea 3% din populaţia mondială; în 1950 populaţia urbană reprezenta 30 % din totalul populaţiei din ţările dezvoltate şi 17% în statele în curs de dezvoltare şi subdezvoltate; în anul 2000 ponderea populaţiei urbane ajunsese la 82% în statele dezvoltate şi peste 40% în statele subdezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Urbanizarea are un efect considerabil asupra mediului înconjurător prin artificializarea progresivă a acestuia.

Oraşele reprezintă: adevărate noduri în reţelele create de activităţile economice, simbolul global al transformărilor industriale a resurselor naturale în produse finite, dar şi deversări de substanţe toxice şi reziduuri menajere şi industriale în apă, aer, sol, subsol sau producerea de zgomote.

Acolo unde s-a dezvoltat oraşul a strivit mediul natural, l-a fărimiţat, l-a desfiinţat, lăsând urme şi pete pe verdeaţă transformate în hectare de beton: pomi răzleţi şi zone reduse de verdeaţă ce devin nesemnificative şi neinfluente, constituind un ecosistem necoerent şi neechilibrat. Componentele naturale ale mediului au fost modificate şi dereglate, funcţiile fundamentale ale ecosistemelor (circuitul energetic, circuitul materiei şi autoreglarea) nemaiputându-se realiza. Astfel, în centrele urbane apar modificări climatice locale: temperatura şi umiditatea aerului cresc din cauza creşterii conţinutului “gazelor de seră” şi din cauza apariţiei “ceţii industriale”; arborii rari, încărcaţi de praf nu reuşesc să absoarbă în procesul de fotosinteză noxele gazoase prezente în aer.

28

Protecţia mediului

Relieful local este modificat prin construirea locuinţelor, care uneori sunt amplasate în locuri cu risc de alunecare a terenului, canalizări, aeroporturi, metrouri şi depozite de deşeuri etc.

Reţeaua hidrografică suferă în arealul marelor oraşe corectări de cursuri, îndiguiri şi adânciri de albie, ecluze, iar emisii de ape uzate impurifică calitatea apelor de suprafaţă şi a apelor subterane.

Vegetaţia, în mare parte exotică, cu specii aduse din alte zone, adesea naclimatizată, suferă din cauza atmosferei poluate. Unghiul de umbră a zidurilor clădirilor face improprie subveţuirea arborilor. Păsările ocolesc aglomerările urbane, în schimb se înmulţesc mai mult insectele şi şobolanii. Astfel, fiind locul creaţiilor şi invenţiilor deosebite ale omului, oraşul a devenit simbolul global al transformărilor industriale ale resurselor naturale disponibile în reziduuri fără valoare şi poluanţi periculoşi.

Explozia urbană are drept urmare consum mare de hrană, de apă şi de energie. De ex. un oraş cu 1 milion locuitori consumă zilnic 200 t hrană, 650 mii t apă şi peste 9500 t combustibil. În acelaşi timp însă produce peste 9500 t gaze care poluează aerul, 500 mii t ape reziduale care poluează apele continentale şi oceanice, pre cum şi însemnate cantităţi de deşeuri urbane şi industriale. De asemenea, monumentele istorice şi naturale sunt uneori ameninţate. De aceea, aşezările umane, ce alcătuiesc în teritoriu o reţea interdependentă de componente, trebuie să fie proiectate prin Planuri de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului. Infrastructura

Infrastructura reprezintă toate construcţiile realizate de om în procesul de transformare a peisajului şi de realizare a unor activităţi umane specifice.

Componentele mai importante ale infrastructurii care afectează echilibrele ecologice pot fi menţionate:

• zonele şi întreprinderile industriale; • infrastructura urbană (străzi, sisteme de alimentare cu energie şi apă); • exploatările miniere; • construcţiile hidroenergetice şi hidroameliorative; • canale artificiale; • sistemele de conducte (subterane sau la suprafaţă), • radele portuare; • aeroporturi.

Elementele de infrastructură crează o puternică artificializare a componentelor mediului, deteriorându-le caracteristicile calitative şi structurale.

Caracteristicile comunităţilor umane O serie de caracteristici ale comunităţilor umane (structura socială, ideologie, religie),

au o influenţă mai mult indirectă, dar foarte vizibilă asupra mediului. Caracteristicile sociale ale unei anumite comunităţi (la nivel local, regional sau

naţional) concretizate prin putere de decizie, competenţă profesională, pot influenţa anumite opţiuni economice şi politice referitoare la aspecte ce privesc mediul înconjurător, de ex. construirea unor baraje, drumuri, sisteme de irigaţii, amplasamente industriale etc.

Diferitele structuri ideologice (social-democrată, liberală, socialistă, ecologistă, etc.) pot oferi o varietate de opţiuni asupra direcţiilor de dezvoltare economică şi de gestionare a mediului înconjurător (ex. reconstrucţia ecologică a unei zone deteriorate, dezvoltarea turismului în zonele deteriorate în urma acţiunii omului şi refăcute ecologic, începerea unor acţiuni antropice cu impact major asupra componenetelor mediului- ex. exploatări miniere etc.). Politicile asupra mediului la nivel internaţional, regional sau local au un rol important asupra modului în care este

29

Protecţia mediului

gestionată intervenţia umană asupra mediului, existând politici şi strategii de mediu pentru o dezvoltare durabilă care trebuiesc implementate pe termen scurt, mediu şi lung.

Concepţiile religioase pot avea uneori influenţe asupra mediului, de exemplu existenţa unui cult pentru natură, pentru resursele naturale, a unui anumit respect faţă de realizările civilizaţiei umane sau o respingere a acestora. 2.1.6. Poluarea mediului

Efectul activităţilor umane asupra mediului este şi cel legat de creşterea cantităţilor de noxe provenite din procesele tehnologice care sunt răspândite în atmosferă, hidrosferă, biosferă şi sol, modificând caracteristicile naturale ale acestora.Apare astfel fenomenul de poluare a mediului. Termenul “poluare “ vine din limba latină: “polluoere”-care înseamnă a pâmgări, a murdări, a profana.

Poluarea reprezintă o modificare mai mult sau mai puţin dăunătoare pentru componentele abiotice şi biotice ale mediului, ca rezultat al introducerii în mediu a poluanţilor.

Poluanţii sunt substanţe chimice (pesticide, îngrăşăminte chimice, produse petroliere, metale, gaze, acizi, baze, produşi organici etc.), componente fizice (căldură, zgomote, radiaţii ionizante, particule solide etc.) şi organisme biologice (alge, germeni patogeni, viruşi etc.).

Indiferent de forma poluanţilor, poluarea reprezintă o agresiune împotriva integrităţii ecosistemelor naturale a mediului.

Poluarea poate cauza uneori schimbări ireversibile şi dezastruoase asupra mediului terestru, asupra apelor continentale şi oceanice, asupra atmosferei cu efecte distrugătoare asupra întregului sistem biotic, inclusiv asupra omului.

Poluarea poate fi naturală şi artificială. Poluarea naturală reprezintă impurificarea mediului sub influenţa factorilor naturali

(vulcanism, cutremure, incendii spontane, comete şi meteoriţi, eroziunea solului, în urma cărora pot fi emise în mediu particule solide, gaze toxice, substanţe radioactive, metale grele etc).

Poluarea artificială a apărut sub influenţa factorilor antropici (industrie, aricultură, experienţe nucleare, trafic etc).

În funcţie de mediul în care acţionează poluanţii, poluarea poate fi clasificată în: poluarea apei, aerului, solului, iar în funcţie de natura poluanţilor, poluarea poate fi clasificată în următorele clase: poluare chimică (produsă de substanţe chimice: produşi gazoşi, metale grele, pesticide, detergenţi, substanţe organice, produşi anorganici etc.), poluare fizică (produsă de zgomot – poluare sonoră, substanţe radioactive - contaminare radioactivă, produsă de apa caldă - poluare termică etc.) şi poluare biologică (infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni proveniţi din fermentarea substanţelor organice).

2.1.7. Impactul acţiunii oamenilor asupra mediului şi măsuri necesare pentru

protecţia mediului Deteriorarea calităţii mediului, un aspect important al dezvoltãrii economiei

contemporane, afecteazã într-o măsură crescândă, în secolului nostru, posibilitatea valorificãrii resurselor naturale şi capacitatea de autoregenerare a multora dintre acestea. În ce priveşte deteriorarea calitãţii apelor, râurile sunt cel mai puternic poluate în zonele dens populate şi intens industrializate, afectând însãşi alimentarea cu apã a aşezãrilor din aval şi uneori apa nu mai putând fi utilizatã în agriculturã sau industrie. Anual se deverseazã circa 700 km3 de ape uzate, care, ştiind cã 1 m3 de apã uzatã poate impurifica alţi 60 m3 de apă curatã, ar fi suficiente pentru a polua toate apele dulci ale globului, dar, din fericire, ele nu sunt distribuite în mod uniform.

În poluarea apelor curgătoare o responsabilitate deosebitã revine detergenţilor nebiodegradabili din apele menajere, apele reziduale calde de la termocentrale şi de la

30

Protecţia mediului

centralele atomoelectrice, substanţelor organice reziduale de la industria alimentarã, fenolilor, gudroanelor, compuşilor zincului, cuprului şi plumbului din apele deversate de industria chimicã şi de metalurgia neferoasã. Din păcate, chiar în multe state unde există o legislaţie antipoluantã, aceasta nu este integral respectatã. Astfel, pe ansamblul continentului european, doar 80 % din apele uzate sunt tratate înainte de deversare. Deteriorarea calităţii apelor subterane se datoreşte în special distribuirii în exces a pesticidelor şi chiar a unor îngrăşăminte de sinteză, ca urmare a chimizării agriculturii, aceasta ajungând prin infiltrare în stratele acvifere freatice şi, uneori, chiar în cele de adâncime. Deteriorarea calităţii aerului are efecte defavorabile asupra dezvoltării vegetaţiei şi faunei. Aceasta este produsă de eliberarea în atmosferă a unor cantităãţi crescânde de aerosoli şi de gaze (dioxid de sulf, dioxid de carbon, compuşi ai fosforului, dioxine etc.) cu aparişia unor fenomene globale, cum ar fi: subţierea stratului protector de ozon, apariţia ploilor acide, apariţia efectului de seră etc.

Experimentele nucleare efectuate în atmosferă pot produce în unele perioade de timp, creşterea radioactivităţii atmosferei peste nivelul natural şi pot răspândi o serie de izotopi radioactivi artificiali foarte nocivi.

Defrişarea pădurilor are efecte negative asupra resurselor de sol şi apă. Creşterea valorii scurgerii superficiale în dauna infiltraţiei şi concentrarea acesteia într-un timp scurt, creşterea frecvenţei vânturilor, lucrarea defectoasã a solului (în special pe versanţi) pot declanşa eroziunea acestuia.

Degradarea mediului are efecte cumulative asupra resurselor naturale afectate, efecte care nu pot fi exact evaluate, ceea ce impune o studiere mai atentã, multidisciplinarã, a calitãţii mediului înconjurãtor în ansamblul său, premisă obligatorie pentru a putea lua măsuri eficiente de restaurare a acestei calităţi. Orice activitate umană şi implicit existenţa individului este de neconceput în afara mediului. De aceea, calitatea în ansamblu a acestuia, precum şi a fiecărei componente a sa în parte, îşi pun amprenta asupra nivelului existenţei şi evoluţiei indivizilor.

Ansamblul de relaţii şi raporturi de schimburi ce se stabilesc între om şi natură, precum şi interdependenţa lor influentează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi implicit condiţiile de muncă pentru om, precum şi perspectivele dezvoltării societaţii în ansamblu. Aceste raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât şi crearea condiţiilor de existenţă umană.

Toate activităţile umane, dezvoltate prea intens, pot duce la epuizarea resurselor atât a celor neregenerabile (minerale, combustibili), cât şi a celor regenerabile (apă, aer, sol, floră, faună) atât la nivel local cât şi la nivel regional, zonal sau planetar, datorită emisiilor de noxe gazoase, lichide şi solide provenite din toate fazele proceselor tehnologice şi din celelalte activităţi secundare ale comunităţilor de oameni.

Fără cunoaşterea amănunţită a funcţiilor şi legilor naturii, fără a cunoaşte bine limitele de suportabilitate ale componentelor mediului la acţiunile omului şi fără a stabili o serie de măsuri de gestionare şi protecţie a mdiului planeta Pământ – va fi în pericol. Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în mod hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în mod practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere a acestora constituie motorul iniţial care declanşează dezvoltarea economică. Dintre naţiunile şi grupurile sociale cu condiţii grele, devin cele mai dinamice tocmai acelea care sunt mânate de dorinţele ferme de a străbate noi trepte de realizare a unor trebuinţe sporite cantitatitv, calitativ şi ca diversitate. Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea, nivelul şi structura diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt puse în strânsă corelaţie cu studiile de dezvoltare economică. Astfel, într-o societate mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic, nevoile sunt mai puţin diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor principală o formează cele de supravieţuire biofiziologică. Însă pe măsură ce nivelul de dezvoltare economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi serviciilor sporesc, nevoile umane nu mai sunt

31

Protecţia mediului

legate atât de strâns de viaţa biofiziologică. Ele trec treptat la cele de interes social, ştiinţific, cultural, estetic etc

În afară de nivelul de dezvoltare economică, un alt factor care îşi pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi colective. Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul tendinţelor privind structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora cu mecanismele economice şi sociale, care în întregime sunt dominate şi aservite scopului maximizării profitului, procesele economice sunt intensificate la maximum prin aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul univoc al sporirii profitului.Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a echilibrului ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic, şi în primul rând a celui uman.

Trecerea la producţia de masă a bunurilor, posibilităţile largi oferite de tehnologii, ritmul accelerat al schimbării modului de viaţă, al schimbării locului de muncă ş.a. duc la schimbări în toate domeniile de viaţă: materială, culturală, estetică etc. De la o atitudine generală a permanenţei impusă de mediul şi de concepţiile care predominau în societăţile puţin schimbătoare din perioadele anterioare, astăzi prin acceleraţiile dezvoltărilor şi schimbărilor se trece la o atitudine - după expresia lui A. Toffler - de temporizare a metodelor de producţie şi de organizare, a fabricării şi folosirii bunurilor, ca şi a trebuinţelor. De exemplu, reparaţia bunurilor este tot mai mult exclusă din economia modernă. Produsele vechi după un grad minim de uzură nu se mai repară, ci se aruncă, pentru a fi înlocuite cu altele noi, acestea din urmă fiind în general ieftine şi nereparabile. Produsele, ca şi metodele şi mijloacele de producţie capătă uzură morală în mod rapid, uneori chiar înainte de a fi introduse în fabricaţie de serie ceea ce impune schimbarea lor chiar înainte de a se recupera complet cheltuiala de investiţie. De aici rezultă tendinţa generală de sporire rapidă a cererii şi consumului de resurse. Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între diferitele ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul trebuinţelor, a stat la baza unor propuneri de elaborare a unor standarde privind nivelul minim şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană. Atingerea nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să formeze chiar obiective de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor organisme ONU. Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de satisfacere a trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare, se cere pe plan intern, introducerea unor structuri economice şi sociale care să favorizeze, pe de o parte, intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de altă parte, realizarea unei politicii de repartiţie echitabilă. În toate civilizaţiile care s-au dezvoltat până în secolul al XVII-lea, şi anume de natură predominant agricolă,”pământul era baza economiei, vieţii, culturii, structurii familiei şi politicii”, viaţa era organizată în jurul satului, economia era descentralizată, astfel că fiecare comunitate producea aproape tot ce îi era necesar. Energia chieltuită corespundea în esenţă lucrului forţei musculare, umană sau animală, rezervelor de energie solară înmagazinată în păduri, utilizării forţei hidrauliuce a râurilor sau mareelor, forţei eoliene. Odată cu sporirea populaţiei globului, ce a decurs paralel cu perfecţionarea organizării sociale şi, în special odată cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din ultimele două secole, încercarea omului de a domina în lupta aspră cu natura, de a-i smulge lacom bogăţiile ascunse, începe să aibă tot mai mult succes. Peste un miliard şi jumătate din populaţia actuală a Terrei aparţine civilizaţiei industriale. Industrializarea a fost mai mult decât coşuri de fabrică şi linii de asamblare. A fost un sistem social multilateral şi bogat care a influenţat fiecare aspect al vieţii omeneşti. Creşterea economică, enorm accelerată, se bazează în majoritate nu pe surse regenerabile de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni, ţiţei, gaze naturale.

32

Protecţia mediului

Alvin Toffler observă cu sarcasm: “Pentru prima dată o civilizaţie consumă din capitalul naturii, în loc să trăiască din dobânzile pe care le dădea acest capital!”.

Presiunea activităţii omului asupra mediului natural creşte foarte rapid. De asemenea, se accelerează dezvoltarea industrială, schimburile, circulaţia mărfurilor, spaţiul ocupat, parcurs şi utilizat pentru activităţile umane este din ce în ce mai vast. Această evoluţie îşi pune amprenta în mod nefavorabil asupra mediului şi a componentelor sale. Problema rezidurilor activităţilor umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu. Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre în faună şi floră şi în sănătatea şi bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate. Prin accelerarea ritmurilor de dezvoltare, bazată pe consumarea resurselor neregenerabile de energie, s-a ajuns, în unele ţări industrializate, la un grad de bunăstare ridicat, constatându-se practic că apare, cu iminenţă, ameninţarea consecinţelor acţiunii umane asupra mediului, poluarea lui la nivel global. În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat şi organizat pentru a răspunde nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse şi prelucrarea lor pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependenţă cunoaşte un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai mare sau mai mică mediului.

Poluarea şi diminuarea drastică a depozitelor de materii regenerabile în cantităţi şi ritmuri ce depăşesc posibilităţile de refacere a acestora pe cale naturală au produs dezechilibre serioase ecosistemului planetar.

Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale ce au ca principale obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării şi creşterea nivelului calităţii mediului în ansamblu.

Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-au concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:

- cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi sistemele naturale şi consecintele acestor interactiuni;

- resursele naturale trebuiesc utilizate raţional şi cu maxim de economicitate prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor cauze naturale

- armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii în ansamblu sau a agenţilor economici privind utilizarea componentelor de mediu.

Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie: - identificate zonele afectate, - evaluat gradul de deteriorare, - stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective, - luate măsurile de refacere a zonelor degradate.

În ceea ce privesc modalităţile de protejare a mediului trebuie soluţionate trei categorii de probleme: - crearea unui sistem legislativ şi institutuţional adecvat şi eficient care să garanteze respectarea legilor în vigoare. - evaluarea costurilor acţiunilor de protejare a mediului şi identificarea surselor de suportare a acestora. - elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional şi internaţional referitor la protejarea mediului.

De asemenea trebuiesc proiectate Planurile de Urbanism şi de Amenajare a a teritoriului care să cuprindă pe termen mediu şi lung toate proiectele viitoare privind dezvoltarea socio-economică şi teritorială a unei zone administrative, inclusiv măsurile de protecţia mediului.

33

Protecţia mediului

Strategia dezvoltării aşezărilor umane şi a Planurilor de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului trebuie să aibă la bază o serie de principii, cum ar fi: - corelarea programelor social-economice cu programele de mediu; - corelarea dezvoltării planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului cu planificarea mediului; - realizarea corelaţiilor între: resursele naturale existente în zona respectivă, resursele energetice din zonă, gradul de dezvoltare socio-economică al zonei, producerea, prelucrarea şi distribuirea produselor, măsuri de protecţia mediului, crearea unor condiţii optime de viaţă pentru oameni printr-un mediu fizic, psihic şi social sănătos; - crearea unui sistem educativ corespunzător; - proiectarea unor construcţii edilitare şi industriale care să nu afecteze calitatea mediului; - distribuţia uniformă a densităţii populaţiei pentru evitarea stresului; realizarea unor condiţii naturale de mediu pentru recreerea populaţiei: perdele de protecţie naturale, spaţii verzi, parcuri, lucii de apă ; - menţinere fondului peisagistic natural: rezervaţii, monumente ale naturii, specii rare, monumente istorice.

În ceea ce priveşte evaluarea costurilor şi stabilirea modului în care aceste sunt suportate se poate susţine că protejarea mediului este costisitoare.Datorită acestei situaţii costurile de protejare a mediului se împart între societăţile comerciale potenţiale poluatoare şi stat. Fondurile alocate protejării mediului diferă de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecareia. Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificaţi toţi factorii de mediu şi zonele în care pot apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare şi stabilirea responsabilităţilor pentru derularea proiectelor. În consecinţă, conservarea funcţiilor igienico-sanitare, recreative şi estetice ale elementelor componente ale mediului natural constituie garanţia unei dezvoltări continue a societăţii umane.

34

Protecţia mediului

CAPITOLUL III 3. DEZVOLTAREA DURABILA ŞI GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE

3.1. Definirea, istoricul şi obiectivele conceptului de dezvoltare durabilă În întreaga activitate a omului în mediul înconjurător se urmăreşte nu numai folosirea

raţională a tuturor acestor resurse, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de producţie căt mai puţin poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile. Când se vorbeşte de progres sau de sărăcie, se vorbeşte de fapt, în termenii cei mai globali, de mediul înconjurător care caracterizează planeta noastră la un moment dat, căci între toate acestea şi poluarea, degradarea apei şi a aerului, ameninţarea păturii de ozon, deşertificarea, deşeurile toxice şi radioactive şi multe altele, există o strânsă interdependenţă.

Răspunsul la crizele actuale de mediu ale omenirii (schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon stratosferic, acidifierea, pierderi ale biodiversităţii, apariţia ozonului troposferic şi a altor poluanţi oxidanţi, degradarea pădurilor, deşertificarea, creşterea cantităţilor de deşeuri, creşterea riscului chimic şi radioactiv etc.), este dat de conceptul de “dezvoltare durabilă” care se propune a fi modelul de dezvoltare a societăţii în viitor.

În tabelul 3.1. sunt prezentate problemele actuale ale omenirii şi anume problemele globale şi cele de mediu. Analiza listei a, specifică problemelor globale ale omenirii, permite întocmirea listei b, specifică problemelor de mediu.

Tabelul 3.1. Probleme actuale ale omenirii

b. Probleme de mediu

Schimbări climatice Deprecierea stratului de ozon stratosferic Acidifierea Pierderi în biodiversitate Apariţia ozonului troposferic şi a altor poluanţi oxidanţi Degradarea pădurilor Instabilitatea zonelor de coastă Deşeurile Stresul urban Riscul chimic şi radioactive Accidente majore Gestiunea deficitară a apei dulci

a. Probleme globale ale omenirii

Suprapopularea Lipsa de hrană Poluare Schimbări climatice Epuizare resurse Instabilitate economică Dispariţii specii Analfabetism Instabilitate socială şi politică Sistem sanitar inadecvat Creşterea criminalităţii

Pericolul unui război nuclear

În această etapă de dezvoltare a omenirii este esenţial ca în toate ţările obiectivele economice şi cele ecologice să fie integrate de la început cu scopul de a minimiza pagubele economico-ecologice.

35

Protecţia mediului

Conceptul de dezvoltarea durabilă cuprinde ideea dezvoltării corespunzătoare a necesităţilor generaţiilor prezente fără a compromite capacitatea de a satisface necesităţile generaţiilor viitoare.

Dezvoltarea durabilă însemnă pe plan material menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile: apă, aer, sol, floră, faună, fără trecerea dincolo de limitele de suportabilitate şi regenerare a ecosistemelor.

Dezvoltarea durabilă, pe plan spiritual înseamnă conservarea moştenirii culturale realizată de cei din trecut şi de cei din prezent şi dezvoltarea capacităţii de creaţie în viitor a celor care ne urmează. Fundamental pentru acest concept este necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţia mediului. Pe scurt, vor fi prezentate, în continuare, principalele formulări privind dezvoltarea durabilă. Allen Robert defineşte dezvoltarea durabilă ca o utilizare a „speciilor şi ecosistemelor la nivelurile şi la modurile care să le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic , dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor umane pe termen lung şi îmbunătăţeşte calitatea vieţii”.

R. Goodland şi G. Ledec dau următoarea definiţie „dezvoltarea durabilă este un model al transformărilor economice structurale şi sociale care optimizează beneficiile economice şi sociale disponibile în prezent, fără a primejdui potenţialul probabil de a obţine beneficii similare în viitor, dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în aşa fel încât să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilitatea lor pentru generaţiile viitoare implică, epuizarea resurselor de energie neregenerabilă la o rată care să asigure o mare probabilitate tranziţiei spre surse de energie regenerabile ...”.

J.K. Lynam şi R.W. Herdt definesc durabilitatea ca fiind „capacitatea unui sistem de a-şi menţine outputul la un nivel aproximativ egal sau mai mare decât media sa istorică”. După David Pearce, „criteriul durabilităţii cere condiţii necesare pentru accesul egal la resursele de bază, care să fie valabile pentru fiecare generaţie”, ceea ce presupune: un set de constrângeri, ce stabilesc ca ratele de consumare a resurselor să nu fie mai mari decât ratele de regenerare naturale ale acestora; utilizarea mediului „ca loc de depozitare a deşeurilor, astfel încât ratele de producere a deşeurilor să nu depăşească ratele de asimilare (naturală) de către ecosistemele corespondente”.

În concepţia lui M.K.Tolba, Directorul executiv al programului pentru mediu al Naţiunilor Unite, dezvoltarea durabilă vizează: ajutor pentru cei foarte săraci, deoarece ei nu au altă opţiune decât cea de distrugere a mediului lor; ideea unei dezvoltări sigure, în cadrul constrângerilor impuse de dezvoltarea resurselor naturale; ideea dezvoltării cost-eficienţă, ce utilizează diferite criterii economice din abordările tradiţionale, ceea ce înseamnă că dezvoltarea nu trebuie nici să degradeze mediul înconjurător, nici să reducă productivitatea pe termen lung; probleme importante legate de controlul sănătăţii, tehnologii corespunzătoare, siguranţa hranei, ape curate şi adăposturi pentru toţi. Dezvoltarea durabilă, în concepţia FAO, presupune amenajarea şi conservarea resurselor naturale şi orientarea schimburilor tehnice şi instituţionale într-o manieră care să satisfacă nevoile generaţiilor actuale şi viitoare, conservarea terenurilor, apelor şi patrimoniului fito şi zootehnic, utilizarea de materiale nepericuloase pentru mediu, tehnic bine adaptate, economic viabile şi acceptabile. După Thomas Sterner, durabilitatea se prezintă sub forma unei unităţi a trei dimensiuni – economic, social şi ecologic: - economicul alăturat ecologicului influenţează procesul creşterii economice prin afectarea resurselor naturale şi a biodiversităţii; - socialul suprapus ecologicului asigură o utilizare raţională a resurselor naturale, o

36

Protecţia mediului

conservare a biodiversităţii, un respect faţă de natură, prin cultură şi educaţie. Academicianul N.N. Constantinescu interpretează conţinutul dezvoltării durabile prin prisma a patru dimensiuni – economic, tehnic, uman şi ambiental, reunite într-un proces funcţional dinamic şi flexibil. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări care poate fi susţinută de cele patru dimensiuni. Pentru ca modelul să fie operaţional, este necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce se circumscriu acestor coordonate ale dezvoltării durabile, adică plecând de la energie, transporturi, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi conservarea biodiversităţii.

Preocupările privind dezvoltarea durabilă datează de peste 35 de ani când, la Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm (1972) s-a căzut de acord asupra necesităţii de a răspunde problemelor ridicate de deteriorarea mediului natural, de prevenire a agravării dezechilibrelor ecologice şi de asigurare a echilibrului ecologic pe Terra. Conferinţa marchează momentul în care omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice, în general.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat necesitatea iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru creşterea conştientizării publice, care să determine comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât pe plan internaţional cât şi naţional. Evaluarea efectelor acestor “noi” probleme ale mediului a condus la recunoaşterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecţiei mediului în politicile şi activităţile de dezvoltare.

Pentru a realiza un management mai raţional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătăţirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată şi coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi mediul în beneficiul propriei populaţii.

Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în 1983, când Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987 documentul “Viitorul nostru comun” (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile generaţiei prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi”.

În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfăşurat Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducători ai statelor lumii. Cu această ocazie, pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă şi s-a afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al mediului, ca mecanism de codificare şi promovare a dezvoltării durabile.

Agenda 21 (tabelul 3.1), care constituie un plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere din secolul al XXI-lea, cuprinde 40 de capitole structurate în termenii: baza de acţiune; obiectivele de realizat; activităţile care trebuie efectuate; modalităţile de implementare. Agenda 21 este un document fără putere obligatorie, care conţine principiile pentru managementul conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de componente ale mediului. Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două convenţii obligatorii:

• Convenţia privind diversitatea biologică • Convenţia cadru privind schimbările climatice. Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacţii pozitive, incluzând

demararea a numeroase iniţiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local şi a reorientării

37

Protecţia mediului

politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe state s-au înfiinţat comisii naţionale pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.

O comparaţie între aceste întruniri la nivel mondial evidenţiază schimbarea modului de abordare a problemelor pe termen lung în domeniul dezvoltării societăţii omeneşti. Astfel, în timp ce la Stockholm (1972) demersurile au vizat reducerea poluării şi prevenirea epuizării resurselor, la Rio de Janeiro (1992) s-au conturat strategii ce promovau dezvoltarea umană prin creşterea economică bazată pe managementul durabil al resurselor naturale fundamentale şi s-a susţinut un plan de acţiune pentru dezvoltarea globală a secolului XXI.

În timp, formularea conceptului a cunoscut o perfecţionare continuă, prin noi precizări şi noi instrumente de înfăptuire a dezvoltării durabile, statele lumii întâlnindu-se într-o serie de conferinţe şi întruniri mondiale, importanţă prezentând Conferinţa de la Monterey privind Finanţele pentru Dezvoltare şi Conferinţa Ministerială de la Doha, care a stabilit o viziune clară, profundă asupra viitorului societăţii omeneşti.

Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unu cadru de acţiune internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp şi se află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile.

În continuarea acestor preocupări internaţionale pentru problemele de mediu, în anul 2002 s-a desfăşurat la Johannesburg (Africa de Sud) Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă, care a analizat modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un deceniu în urmă, la Rio de Janeiro. Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internaţioanle şi a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru protecţia mediului. S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidenţierea importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor naturale.

Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declaraţia de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global. În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe: eradicarea sărăciei; modificarea modelelor de producţie şi consum; protejarea sănătăţii şi protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică şi socială.

Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înfiinţarea unui fond de solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societăţii civile li s-a dat o importanţă deosebită, ca recunoaştere a rolului esenţial al societăţii civile în implementarea dezvoltării durabile şi promovarea de parteneriate. Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat evoluţia dreptului internaţional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale care conţin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecţiea mediului, acoperind probleme de natură: subregională; regională şi globală. De asemenea, în dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecţia mediului. Fiind un domeniu relativ nou şi în formare, dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii internaţionale, cum sunt : Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia Internaţională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaţionale pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii.

38

Protecţia mediului

Tabelul 3.1 Conţinutul Agendei 21 SECŢIUNEA PROBLEMATICĂ ABORDATĂ

Cooperarea internaţională pentru accelerarea dezvoltării durabile în ţările în curs de dezvoltare şi a politicilor interne corespunzătoare Combaterea sărărciei Modificarea modelelor de consum Dinamica demografică şi durabilitatea Protejarea şi promovarea condiţiilor pentru sănătatea umană Promovarea dezvoltării aşezărilor umane durabile

I. Dimensiunea socială şi economică a dezvoltării durabile

Integrarea mediului şi a dezvoltării în procesul de luare a deciziilor Protecţia atmosferei Abordarea integrată a planificării şi a managementului resurselor teritoriale Combaterea defrişărilor Managementul ecosistemelor fragile: combaterea deşertificării şi a secetei Managementul ecosistemelor fragile: dezvoltarea durabilă a zonelor montane Promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltării rurale Conservarea diversităţii biologice Managementul prudent al biotehnologiei Protecţia oceanelor, a tuturor tipurilor de mări, incluzând mările închise şi semi închise şi a zonelor costiere şi protecţia, utilizarea raţionalăşi dezvoltarea resurselor vii ale acestora Protecţia calităţii şi a cantităţii resurselor de apă dulce: aplicarea unei abordări integrate a dezvoltării, managementului şi utilizării resurselor de apă Managementul , sub aspectul problemelor de mediu, al substanţelor toxice, incluzând prevenirea traficului internaţional ilegal cu produse toxice şi periculoase

Managementul , sub aspectul problemelor de mediu, al deşeurilor periculoase, incluzând prevenirea traficului internaţional ilegal cu deşeuri periculoase. Managementul, sub aspectul problemelor de mediu, al deşeurilor solide şi al activităţilor de salubritate.

II. Conservarea şi managementul resurselor naturale

Managementul , sub aspectul problemelor de mediu şi în condiţii de siguranţă, al deşeurilor radioactive. Acţiuni la nivel global destinate dezvoltării durabile şi echitabile a femeilor Copii şi tineretul în cadrul dezvoltării durabile Recunoaşterea şi întărirea rolurilor populaţiilor băştinaşe şi a comunităţilor acestora Întărirea rolului organizaţiilor neguvernamentale: partenerii dezvoltării durabile Iniţiative ale autorităţilor locale pentru sprijinirea dezvoltării durabile Întărirea rolului muncitorilor şi al sindicatelor Întărirea rolului sectorului afacerilor şi al industriei Comunitatea ştiinţificăşi tehnică

III. Întărirea rolului grupurilor majore

Întărirea rolului agricultorilor Resurse şi mecanisme financiare Transferul de tehnologii mai puţin poluante, cooperarea şi construcţia capacităţilor Ştiinţa în sprijinul dezvoltării durabile Promovarea educaţiei, conştientizării publice şi a instruirii Mecanisme naţionale şi cooperarea internaţională pentru construcţia capacităţilor în ţările în curs de dezvoltare Organizarea instituţională la nivel internaţional Instrumente şi mecanisme legale internaţionale

IV. Mijloace de implementare

Informaţia, în sprijinul luării deciziilor

39

Protecţia mediului

Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecţia mediului la nivel internaţional, şi capătă o importanţădin ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerţşi mediu.

Dezvoltarea viitoare a omenirii a fost concepută într-o viziune sistemică, integratoare, menită să răspundă necesităţii egalizării şanselor generaţiilor care există şi se succed pe Terra. Tabloul schiţat privind viitoarea dezvoltare îmbină, într-un tot unitar, creşterea economică susţinută cu păstrarea şi ameliorarea mediului ambiant, echitatea, justiţia şi afirmarea democraţiei în viaţa socială.

Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a polarizat în jurul definirii conceptului de dezvoltare durabilă şi găsirii mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor dimensiunilor sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor problemelor privind creşterea economică şi mediul.

Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, circumscris „folosirii resurselor naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului înconjurător”.

În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de dezvoltare durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la Rio de Janeiro unde, printre altele, s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre economie şi ecologie, ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de acum încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea durabilă”.

Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea dezvoltării economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului înconjurător, ca singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.

Preocupările susţinute din partea autorităţilor şi instituţiilor internaţionale şi naţionale, a oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din cele mai diverse domenii de activitate socială au fost semnalizate, propulsate şi intensificate de un complex de procese diferite, care îngrijorează tot mai mult autorităţile şi populaţia lumii. Printre altele, astfel de procese sunt: ■ persistenţa fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea ţărilor lumii; ■ degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor ecologice; ■ extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieţii unei importante părţi a populaţiei lumii; ■ persistenţa şomajului care afectează omul, considerat cel mai important factor de producţie; ■ manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au drept efect dezastruos irosirea de resurse incomensurabile; ■ pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice etc. În condiţiile în care efectele negative ale actualului tip de creştere economică au fost iniţial sesizate la nivel mondoeconomic, în mod firesc şi primele studii privitoare la teoria şi practica dezvoltării durabile au fost abordate la scară planetară. La nivel naţional, astfel de preocupări au apărut mult mai târziu, la început limitându-se la unele aspecte economice, financiare, ecologice, educaţionale, dar nu întotdeauna investigate prin prisma interdependenţelor dintre ele.

În concluzie, diferitele definiţii privitoare la dezvoltarea durabilă sunt abordate „în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”, ceea ce înseamnă şi realizarea următoarelor obiective

40

Protecţia mediului

economice şi sociale care se referă la: ■ asigurarea creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi protejării resurselor naturale; ■ asigurarea cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă medicală pentru oameni; ■ asigurarea unei noi calităţi a proceselor de creştere economică; ■ asigurarea creşterii controlate a populaţiei; ■ asigurarea conservării şi sporirii rezervei de resurse; ■ asigurarea restructurării tehnologice şi menţinerii sub control a posibilelor riscuri; ■ asigurarea abordării integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii economice şi necesarului de energie.

Deci: conceptul de dezvoltare durabilă are ca obiectiv principal găsirea optimului interacţiunii dintre 4 sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman. Conţinutul dezvoltării durabile se exprimă printr-un ansamblu de dimensiuni (coordonate) compatibile între ele, prin care se asigură satisfacerea nevoilor prezente fără a periclita interesele generaţiilor viitoare. 3.2. Principiile dezvoltării durabile

Dintre principiile generale ale dezvoltării durabile pot fi menţionate: ■ preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între generaţii; ■ viziunea de lungă durată asupra procesului dezvoltării; ■ gândirea sistemică, interconexiunea între economie, societate şi mediu. Pe suportul acestor principii generale, conceptul dezvoltării durabile se caracterizează prin fluiditate, relevată de multitudinea interpretărilor sale. Astfel, de la apariţia primelor formulări privind conceptul de dezvoltare durabilă şi până în prezent, conţinutul acestuia a cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea de noi coordonate, valenţe teoretice, metodologice şi practice, ce îşi găsesc reflectarea în peste 60 de interpretări.

Dezvoltarea durabilă, prin esenţa sa, exprimă necesitatea integrării armonioase a dezvoltării economice, a guvernării responsabile, a asigurării coeziunii sociale şi a binomului om-natură, aspecte ce sunt relevate de principiile dezvoltării durabile, formulate în cadrul Agendei 21 a Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro (1992).

Pentru a îndeplini aceste deziderate este necesară promovarea unor strategii precise, fundamentate din punct de vedere teoretic, economic, social, tehnologic, politic, cultural, ecologic, instituţional. Principiile dezvoltării durabile continuă şi vor continua să facă obiectul unor largi discuţii şi dezbateri, pe plan naţional şi internaţional dar, în termeni generali, acestea sunt, în prezent, bine stabilite şi conceptualizate. Dezvoltarea economică este importantă pentru orice societate, însă beneficiile ei trebuie să fie mai mari decât costurile, inclusiv costurile legate de conservarea şi protecţia mediului. În acest context, atenţia trebuie să se focalizeze asupra modalităţilor prin care aceste principii pot şi trebuie să fie aplicate în diferitele sectoare ale economiei şi ale dezvoltării sociale.

Conceptul de dezvoltare durabilă poate fi implementat numai prin integrarea obiectivelor economice cu cele de protecţia mediului.

Principiul fundamental care trebuie să stea la baza dezvoltării durabile este “Pământul nu este o moştenire de la generaţiile trecute şi un împrumut de la generaţiile viitoare, deci trebuie păstrat nealterat”.

Comun tuturor principiilor care stau la baza conceptului de dezvoltare durabilă este interpretarea lor într-o viziune globală, prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre componentele economce, ecologice şi socio-umane şi anume: ■ economic, bazat pe principiul generării unui venit maxim în condiţiile menţinerii capitalului (fizic, natural, uman), dezvoltarea durabilă se referă la valoarea capitalului (natural şi uman). Pe

41

Protecţia mediului

plan contabil, dezvoltarea durabilă constă în acumulările care trebuie să depăşească consumurile, adică abordată sub aspectul eficienţei economice; ■ ecologic, bazat pe susţinerea sistemelor biologice naturale şi antropizate, dezvoltarea durabilă este abordată sub forma unei populaţii în continuă creştere şi a unui consum de resurse ce diminuează stocurile şi potenţialul de refacere, cu consecinţe nedorite asupra echilibrului ecologic general. În tendinţa de a oferi cât mai multe oportunităţi generaţiilor viitoare, se înscrie şi conservarea biodiversităţii globale, indiferent de avantajele cunoscute, în prezent, pentru unele specii; ■ socio-cultural, bazat pe menţinerea stabilităţii sistemelor sociale, educaţionale şi culturale pentru determinarea echităţii intra şi intergeneraţionale, prin păstrarea diversităţii culturale şi încurajarea pluralismului de idei, efect al unei educaţii permanente şi care vizează amplificarea potenţialului uman, îmbunătăţirea acestuia cu noi valenţe, asigurându-se astfel utilizarea mai eficientă a factorilor materiali ai producţiei; ■ moral şi spiritual, durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice ale comportamentului uman, ca factor de sporire a eficienţei muncii sociale; ■ temporal, este abordată în sensul perfecţionării măsurării durabilităţii prin intermediul unui sistem de indicatori prin intermediul cărora să se evidenţieze mărimea proceselor de înlocuire şi reînnoire în raport cu cele de depreciere, primele să depăşească sau cel mult să fie egale, pe termen scurt, comparativ cu cealelalte.

Drept urmare, avându-se în vedere ansamblul acestor specificităţi, durabilitatea a fost abordată în literatura economică şi ecologică, şi nu numai, şi considerată coordonată esenţială în elaborarea unor politici de dezvoltare.

3.3. Interdependenţe dintre coordonatele economce, ecologice şi sociale Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică a dezvoltării durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea în dinamică a următoarelor coordonate: ecologică, economică, tehnico-tehnologică, social-umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială (naţional-statală, regională şi mondială).

1 Coordonata ecologică abordează procesul creşterii economice prin prisma necesităţii prevenirii dezechilibrelor ecologice, a menţinerii unui echilibru dinamic în cadrul fiecărui ecosistem şi pe ansamblul biosferei, în condiţiile asigurării compatibilităţii mediului creat de om cu mediul natural.

Nici o activitate economică nu poate fi concepută, cu atât mai mult desfăşurată, fără luarea în considerare a ecologicului, în măsura în care mediul natural contribuie la procesul creşterii economice. Şi aceasta deoarece, la crearea bunăstării, a bogăţiei contribuie deopotrivă capitalul creat de om (capitalul fizic), capitalul uman şi capitalul natural.

În calitate de factor generator de bogăţie, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure protejarea capitalului natural, sub aspect cantitativ şi calitativ, menţinerea unui nivel minim al acestuia, adică a capitalului natural critic.

În consecinţă, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o modalitate de fundamentare a căilor de creştere a bogăţiei naţionale, concomitent cu utilizarea prudentă a resurselor naturale comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile să poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor viitoare. Sub acest aspect, unele din ideile lui Thomas Jefferson, fost preşedinte al SUA, se dovedesc extrem de actuale: „prin urmare, pot spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe durata existenţei sale, nici o generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existenţe”. Dezvoltarea durabilă propune mai multe reguli de sustenabilitate bazate pe menţinerea unui nivel minimal al capitalului natural:

■ o anumită resursă naturală are funcţiuni multiple: economice, biologice, recreative, progresul tehnic neputând fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un capital natural critic ce trebuie supus unor norme minime de salvare, determinând astfel un

42

Protecţia mediului

prag de utilizare al acestui capital, în scopul rezervării unui anumit stoc natural; ■ utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata de

reînnoire uzuală proprie a resursei respective; ■ resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor înlocuiri de

către resursele reînnoibile; ■ emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de către

mediu; ■ motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni dintre cele mai

prudente, pentru a permite rezervarea potenţialelor de alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest principiu este cu atât mai oportun cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul natural se lărgeşte tot mai mult. Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă şi viitoare depinde de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de limitarea poluării mediului natural, ceea ce presupune şi necesită o mai bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării mediului. „Viitorul este al celor care vor gospodări cum se cuvine natura şi o vor menţine sănătoasă şi curată”.

2 Coordonata economică constituie coordonata esenţială a dezvoltării durabile de care depinde satisfacerea într-o măsură crescândă a nevoilor umane. Considerată ca principala formă a activităţii umane, economia asigură, prin intermediul factorului muncă, transferul de substanţe şi energie din mediul natural, pe care îl foloseşte pentru producerea de bunuri economice destinate consumului productiv şi neproductiv. Aceste schimburi de substanţă şi energie, la care se adaugă informaţia şi cunoştinţele, ca surse economice se repetă în timp, reluarea permanentă a acestui circuit constituind suportul vieţii şi dezvoltării pe planeta PĂMÂNT. Pe un asemenea suport, economia reprezintă un proces de administrare eficientă a unor resurse economice limitate, cu utilităţi alternative, asigurând astfel lărgirea gamei nevoilor alese şi reţinute de oameni, ce pot fi satisfăcute pe seama celor sacrificate.

3 Coordonata tehnologică reprezintă factorul decisiv al creşterii economice, care prin progresul calitativ pe care îl imprimă celorlalţi factori de producţie, contribuie la producerea de bunuri, constituind liantul ce asigură compatibilitatea dintre coordonatele dezvoltării durabile. Aparatul tehnic de producţie, care constituie suportul actualului tip de creştere economică se bazează pe tehnologii energointensive şi mari consumatoare de resurse neregenerabile. Prin caracterul său agresiv, distructiv actualul mod tehnic de producţie provoacă multiple dereglări în toate subsistemele activităţii umane, în primul rând în economie şi mediu. În consecinţă, a devenit o necesitate stringentă înlăturarea şi înlocuirea acestora cu un nou mod tehnic şi tehnologic de producţie, care prin caracteristicile sale antientropice, neofactoriale să nu mai afecteze natura, activitatea economică şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.

4 Coordonata social-umană exprimă legătura indisolubilă dintre procesul creşterii economice şi finalitatea socială – bunăstarea individului, prosperitatea societăţii omeneştix. Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitatea sa, sub aspect economic, social şi ecologic, promovând ideea echilibrului între creşterea economică, echitatea socială, eficienţă şi conservarea mediului înconjurător. Drept urmare, prin dezvoltarea durabilă se promovează un proces integrat de elaborare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional, naţional sau local, precum şi distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între generaţii şi naţiuni.

5 Coordonata politică constituie garantul afirmării democraţiei. Politicul, aflat în intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de organizare, coordonare şi control al ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de interesele partidelor, claselor şi grupurilor sociale aflate la putere. Pentru ţara noastră, aflată în plin proces de realizare a economie de piaţă funcţionale şi de afirmare a democraţiei se impune înlăturarea conflictelor de interese între economic şi politic, reconcilierea dintre aceste două coordonate ale dezvoltării durabile prin lărgirea cadrului democratic de exercitare a drepturilor şi

43

Protecţia mediului

obligaţiilor membrilor societăţii. Mai mult, este necesară recăpătarea încrederii populaţiei în instituţiile publice, mai ales prin reducerea corupţiei şi abuzurilor, fenomene caracteristice perioadei actuale.

7 Coordonata educaţională este unanim recunoscută ca cel mai eficient mijloc de care dispune societatea omenească pentru a răspunde provocărilor viitorului, deoarece progresul depinde din ce în ce mai mult de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii la cerinţele prezente şi viitoare. Accesul la educaţie este condiţia sine qua non a participării active şi creatoare a oamenilor , în primul rând a tineretului, la viaţa economico-socială şi culturală de la toate nivelurile societăţi. Sub acest aspect, pentru reorientarea educaţiei în perspectiva dezvoltării durabile, este necesar să se acţioneze cu curaj la interfaţa disciplinelor prevăzute în planurile de învăţământ la nivel liceal, dar mai ales superior, în vederea asigurării înţelegerii complexităţii problematicii lumii contemporane. Obiectele de studiu tradiţionale nu mai pot rămâne izolate unele de altele, programele de învăţământ urmând a fi orientate spre formarea şi sensibilizarea opiniei publice în sprijinul dezvoltării durabile.

7 Coordonata culturală constă în formarea unui înalt orizont de cultură generală, a unui nou mod de gândire, de comportament al oamenilor în raport cu realităţile economico-sociale dinamice şi cu mediul natural, dar şi în relaţiile dintre ei, de afirmare a unei noi conştiinţe economice, ecologice şi civice. De fapt, realizarea în practică a tuturor dimensiunilor dezvoltării durabile nu poate fi concepută fără formarea unui nou mod de gândire şi de comportament normal al individului, în concordanţă cu constituirea şi afirmarea noului mod tehnic şi tehnologic de producţie neofactorial. Timpul „ne cere stăruitor – sublinia biologul Emil Pop – să convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă de comunicare cu structura şi dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai est o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi”. Societatea civilă, prin latura sa culturală, are misiunea de a determina dezvoltarea capacităţilor umane de a dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale cunoaşterii.

8 Coordonata legislativă vizează crearea cadrului instituţional şi juridic necesar dezvoltării durabile şi se referă la toate domeniile activităţii umane. De primă urgenţă pentru ţara noastră este definitivarea setului de legi ce aparţin acquis-ului comunitar în vederea aderării la U.E., implementarea lor responsabilă în activitatea economico-socială, precum şi consolidarea instituţiilor comunitare specifice.

9 Coordonata spaţială (naţional-statală, regională şi mondială) se referă la asigurarea compatibilităţii criteriilor de optimizare la toate nivelurile structurale ale economiei – naţional, regional şi mondial. O astfel de coordonată este generată de procesul globalizării economiei mondiale şi de integrarea României în U.E. Ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local şi global, ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi mediu. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă înseamnă „a gândi global şi a acţiona local”.

44

Protecţia mediului

CAPITOLUL IV 4. POLITICI DE MEDIU PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ 4.1. Obiective şi instrumente ale politicii internaţionale de mediu

Preocuparea pentru protecţia mediului a apărut pe agenda de lucru la nivel mondial, la începutul anilor 1970, dobândind un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma, a diminuării resurselor naturale şi a deteriorării rapide a calităţii apei, aerului şi solului.

Au trecut doi ani până la crearea politicii comunitare (a Uniunii Europene) de mediu, în 1972 cu ocazia Conferinţei a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător de la Stokholm, şi de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare. Importanţa sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecţie a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune – adică prin preocuparea pentru natură ca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendinţele globale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale, precum summit-urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto (1997) etc.

În plus, această conectare în progresele internaţionale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Prin însuşi caracterul ei, dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iar acest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă de mediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului.

Politica de mediu nu acţionează independent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroase mişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa – sau, mai bine spus reţinerea şi inerţia care se manifestă, atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitatea industrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

4.2. Politici de mediu a Uniunii Europene

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în acelaşi an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acţiune pentru Mediu – PAM 1 (1973-1977), sub forma unei combinaţii de programe pe termen mediu şi de gândire strategică, care accentua nevoia de protecţie a apei şi a aerului şi care conţinea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acţiune pentru Mediu - PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleaşi priorităţi ca şi PAM 1şi fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

45

Protecţia mediului

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcţiei Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor de mediu şi totodată iniţiatoarea actelor legislative din domeniu.

Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complexă şi mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1982 a fost adoptat al treilea Program de Acţiune pentru Mediu PAM (1982 -1986), care reflectă influenţa dezvoltării pieţei interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pieţei. În plus, acest program de acţiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante. Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecţia mediului dobândeşte o bază legală în cadrul Tratatului Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma, 1957).

În 1987 a fost adoptat Programul de Acţiune pentru Mediu -PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeaşi tendinţă de coordonare cu evoluţia şi obiectivele pieţei unice ca şi programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului şi a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiaşi moşteniri naturale şi generaţiilor viitoare.

Programul de Acţiune pentru Mediu PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992, numit şi „Către o dezvoltare durabilă”, care face trecerea de la abordarea bazată pe comandă şi control la introducerea instrumentelor economice şi fiscale şi la consultarea părţilor interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat şi Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă: -

- menţinerea calităţii generale a vieţii; - menţinerea accesului continuu la rezervele naturale; evitarea compromiterii pe termen

lung a mediului; - înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului,

fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu

către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6 -lea Program de Acţiune pentru Mediu – PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2) protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul, 4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor.

Conferinţa de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi al protecţiei mediului.

PAM 6 este numit şi „Alegerea noastră, viitorul nostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade.

46

Protecţia mediului

Au fost identificate astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:

1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto);

2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;

3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;

4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:

- aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în Statele Membre; - obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra

mediului; implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru problemele de mediu;

- asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecţia acestuia;

- accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).

PAM 6 prevede dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor strategii importante ale protecţiei mediului, precum:

- protecţia solului, - protecţia şi conservarea mediului marin, - utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, - poluarea aerului, - mediul urban, - reciclarea deşeurilor, - gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este structurată în două faze: - de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; - de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii, după cum urmează: 1) Calitatea aerului - strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”

(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane; acestea trebuie prezentate Comisiei la sfârşitul anului 2004 sau începutul lui 2005 şi vor fundamenta strategia de combatere a poluării aerului.

2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategie ce demarează în iunie 2002, prin comunicarea Comisiei : „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile”

- comunicare prin care sunt stabilite următoarele obiective:

- minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului rezultate din utilizarea pesticidelor, - îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor, - reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure, - încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor,

47

Protecţia mediului

- stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvaţi;

4) Protecţia şi conservarea mediului marin: această strategie este iniţiată prin comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilităţii şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.

6) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban:

- transportul urban, - gestionarea urbană durabilă, - domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană. Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor

(PIP)”, având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice. Tot în domeniul strategiilor iese în evidenţă şi anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea şi schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor - cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET), care conectează reţelele naţionale de informare ale Sistemului de Monitoring. Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene sunt clar stipulate de Tratatul CE şi sunt reprezentate de: - conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; - protecţia sănătăţii umane; - utilizarea prudentăşi raţională a resurselor naturale; - promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu.

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică delegarea de responsabilităţi Statelor Membre, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă şi control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul voluntariatului.

4.3. Instrumente de implementare a politicii de mediu pentru o dezvoltare durabilă Măsurile de implementare a politicii de mediu sunt: - Dezvoltarea durabilă,

48

Protecţia mediului

- Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, - Politica Integrată a Produselor (PIP), - Acordurile voluntare de protecţia mediului şi reducerea poluării, - Taxele şi impozitele de mediu în cadrul Pieţei Unice - Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE).

Acestea sunt rezultatul noii abordări a PAM 5 şi a tendinţei inovatoare a PAM 6, care prevede creşterea numărului instrumentelor de implementare a politicii de mediu şi care promovează acţiunile orizontale şi integrate.

4.3.1. Dezvoltarea durabilă- instrument de implementare a politicii de mediu a UE

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilăa fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internaţionalăde lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilăîn domeniile: economic, social şi protecţia mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 şi doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001.

La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declaraţia de la Gothenburg – numită şi „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă”

– are în vedere rolul UE în aspectele globale ale

dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare iniţiat în 2001 au fost identificate 4 priorităţi: 1) schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce

nu dăunează mediului); 2) sănătatea publică; 3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale; 4) sistemele de transport şi utilizarea terenurilor. Pentru tratarea acestor priorităţi au fost stabilite 3 direcţii de acţiune, ce structurează şi

eficientizează strategia de dezvoltare durabilă şi care, în acelaşi timp, se completează reciproc: A. propuneri ce se influenţează mai multe sectoare , B. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung, C. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acţiune propriu-zis şi duc la operaţionalizarea şi aplicarea în practică a dezvoltării durabile. A. Pentru prima direcţie de acţiune (A), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte : - toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potenţialelor costuri şi beneficii economice, sociale şi de mediu; - programele comunitare de cercetare şi dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă; - accentul pe îmbunătăţirea comunicării, prin sublinierea importanţei dialogului sistematic cu consumatorii şi a consultării altor ţări – cea din urmă în vederea promovării dezvoltării durabile pe plan global.

Convingerea că politicile comunitare trebuie să sprijine eforturile altor ţări în această direcţie – întrucât dezvoltarea durabilă nu poate fi numai o preocupare a UE, ci trebuie să fie a întregii lumi – s-a materializat în cadrul a două evenimente majore: 1) „Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Monterey asupra finanţării pentru dezvoltare”, din martie 2002, la care s-a luat decizia de a mări „ajutorul oficial pentru dezvoltare” al UE; 2) Conferinţa de la Johannesburg, la zece ani după Conferinţa de la Rio, summit în cadrul căruia EU a înfiinţat o „coaliţie a celor dispuşi” să promoveze surse reutilizabile de energie şi a încheiat alte acorduri de dezvoltare durabilăla nivel global.

49

Protecţia mediului

B. A doua direcţie de acţiune (B) este strâns corelată cu priorităţile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acţiune(tab. 4.1.).

Tabel 4.1. Măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung ale dezvoltării durabile

Priorităţi Măsuri de acţiune (1) schimbarea climatică şi utilizarea energiei “curate”

- îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto; - reducerea emisiilor de gaze ce genereazăefectul de seră;

(2) sănătatea publică - asigurarea calităţii şi siguranţei alimentelor pe tot parcursul lanţului alimentar; - abordarea aspectelor referitoare la epidemii şi rezistenţa la antibiotice;

(3) gestionarea responsabilă a resurselor naturale

- eliminarea relaţiei cauzale existente între utilizarea resurselor şi creşterea economică precum şi stoparea distrugerii biodiversităţii;

(4) sistemele de transport şi utilizarea terenurilor

- eliminarea relaţiei cauzale existente între dezvoltarea transportului şi creşterea economică; - dezvoltarea de sisteme de transport ce nu dăunează mediului.

C. A treia direcţie de acţiune (C) prevede ca măsuri de realizare: 1) o revizuire anuală a strategiei, care are loc în cadrul întâlnirii din fiecare primăvară a Consiliului European, 2) o revizuire a strategiei la schimbarea fiecărui mandat al Comisiei, 3) organizarea, de către Comisie, a unui forum cu părţile interesate (la fiecare doi ani). 4.3.2.Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului

Acest program are la bază Decizia 466/2002/EC din martie 2002, funcţionează ca un instrument financiar şi reprezintă reînnoirea unui program anterior, desfăşurat pe parcursul a trei ani (1998-2000). Noul program acoperă perioada 2002 -2006, are un buget de 32 mil. Euro şi încurajează participarea sistematicăa ONG-urilor la dezvoltarea politicii comunitare de mediu, precum şi sprijinirea asociaţiilor locale şi regionale mici ce contribuie la aplicarea aquis-ului comunitar. Rolul său de stimulent este materializat prin acordarea de subvenţii (granturi) ONG-urilor active în domeniul protecţiei mediului, pe baza unor propuneri trimise de acestea. Criteriile de acordare a granturilor urmăresc priorităţile PAM 6 şi promovează educaţia pentru protecţia mediului şi sprijinirea implementării legislaţie comunitare de mediu, iar sumele acordate acoperă 70% din cheltuielile organizaţiei pe ultimii doi ani pentru ONGurile din SM şi 80% pentru cele din ţările candidate. 4.3.3. Politica integrată a produselor (PIP)

PIP are la bază Cartea verde a unei politici integrate a produselor (februarie 2001) şi există ca strategie începând din iunie 2003, odată cu adoptarea de către Comisie a comunicării aferente. PIP urmăreşte să minimizeze degradarea pe care unele produse o cauzează mediului pe durata ciclului lor de viaţă şi propune o abordare voluntară în vederea „produselor verzi”, precum şi o strânsă cooperare cu părţile interesate.

Principiile de bază ale acestei strategii sunt: 1) gândirea în perspectiva ciclului de viaţă al produselor; 2) implicarea pieţei, prin crearea de stimulente în vederea încurajării cererii şi ofertei de

“produse verzi”; 3) implicarea părţilor interesate; 4) actualizarea şi dezvoltarea continuă; 5) crearea de instrumente variate. În ceea ce priveşte implementarea sa, au fost identificate două direcţii de acţiune: -

stabilirea de „condiţii cadru” – adică promovarea acelor tipuri de măsuri şi instrumente aplicabile mai multor produse diferite;

50

Protecţia mediului

- crearea unei „abordări specifice produsului” – adică identificarea produselor celor mai dăunătoare la adresa mediului şi dezvoltarea de proiecte pilot pentru demonstrarea practică a beneficiilor aplicării PIP. În Comunicarea Comisiei Europene din iunie 2003 este prezentat următorul plan de acţiune (tab. 4.2.)

- Tabel 4.2. Planificarea strategiei PIP

An Măsuri 2005 - publicarea, de către Comisie, a unui ghid practic ce va conţine:

- bune practici în domeniul „evaluării ciclului de viaţă (ECV)” a produselor, - un document de discuţie asupra necesităţii de a impune asupra producătorilor obligaţii de design al produselor;

2006 - dezvoltarea, de către Comisie, unui program de acţiune în direcţia promovării „produselor verzi” 2007 - identificarea unui prim set de produse cu potenţial ridicat pentru ameliorarea mediului şi demararea

acţiunii în această direcţie.

Prin produse „verzi” sunt înţelese acele produse ce nu dăunează mediului. Deşi această strategie nu este încă funcţională, ea are un potenţial ridicat de promovare a

unei atitudini centrată pe preocuparea pentru mediu, atât din partea producătorilor cât şi a consumatorilor – ceea ce, pe termen lung, poate genera formarea unui mecanism autoreglabil de selecţie a tipurilor de produse aflate pe piaţă, în funcţie de potenţialul lor dăunător asupra mediului. Pentru a asigura eficacitatea acestei strategii, Comisia a prevăzut o revizuire a sa la fiecare trei ani.

4.3.4. Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din iulie 2002

şi reprezintă o formă de coreglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă şi

responsabilizarea agenţilor economici faţă de protecţia mediului. Acordurile de mediu au un caracter voluntar şi sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel naţional, regional sau local, însăapar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană şi federaţiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

- o abordare activă din partea industriei; - soluţii eficace şi create special pentru problemele identificate; - realizarea rapidă a obiectivelor de mediu. Reglementarea funcţionării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabileşte trei

tipuri de acorduri posibile: 1) acorduri din proprie iniţiativă – se referă la iniţiativele sectorului industrial în domenii

în care Comisia nu intenţionează să propună reglementări şi pe care le poate sprijini printr-o recunoaştere formală;

2) auto-reglementări – reprezintă situaţiile în care reprezentanţii industriei aleg să reglementeze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;

3) co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabileşte obiective şi cerinţe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: - impactul produselor asupra mediului, - politica integrată a produselor, - schimbarea climatică

51

Protecţia mediului

- gestionarea deşeurilor. 4.3.5.Taxele şi impozitele de mediu

Taxele şi impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creşterii eficacităţii politicii de mediu. Acestea sunt taxe şi impozite impuse în şi de către Statele Membre (şi nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană şi care presupune utilizarea a două categorii de taxe şi impozite de mediu: - cele care se aplică emisiilor poluante (de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic); - cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.); veniturile realizate din aceste taxe şi impozite se adaugă la bugetele Statelor Membre şi pot fi utilizate în scopul finanţării activităţilor de protecţie a mediului, dar şi pentru reducerea altor taxe (cum ar fi taxele de muncă).

În acest context, strategia Uniunii Europene constă în: - colectarea experienţelor Statelor Membre privind taxele de mediu, - analizarea efectelor economice şi de mediu ale taxelor şi impozitelor existente, - monitorizarea efectelor acestora asupra Pieţei Unice şi asupra competitivităţii industriei

europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale şi eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

a. Taxa pentru daunele provocate de poluare Dacă o unitate economică oarecare cauzează factorilor de mediu de folosinţă publică sau altor unităţi economice şi sociale, datorită reziduurilor poluante, anumite pagube, suma acestora nu este contabilizată la unitatea emiţătoare de reziduuri poluante. De aceea, efectul local al daunelor (la unitatea emiţătoare de reziduuri poluante) apare mai mic decât cel social. Decizia economică referitoare la unitatea respectivă, unde eficienţa economică apare la modul deformat mai mare, este luată pe baza efectelor locale, nu ale celor sociale. De aceea, asemenea decizie poate fi contradictorie intereselor generale ale economiei, fie din cauza proliferării pagubelor aduse economiei, fie a gradului nesatisfăcător al eficienţei economice reale. Instituirea unei taxe asupra activităţii care generează efecte externe poate contribui la înlăturarea unor asemenea fenomene din economie, la punerea de acord a efectelor locale cu cele sociale, iar calculele economice şi deciziile luate pe baza acestor calcule pot reflecta mai corect situaţia reală din economie. În felul acesta, pentru unitatea economică, taxa devine un element al costului ca oricare alt element - materie primă, combustibil şi energie etc. Deci, mediul înconjurător este transformat într-o resursă de producţie, cum sunt, de exemplu, forţa de muncă şi materiile prime, pentru care întreprinderea începe să devină sensibilă la folosirea acesteia tocmai datorită instituirii taxei. b. Taxa asupra emisiei de reziduuri poluante

Această formă de taxă vine în completarea celei precedente. Ea este o sumă de bani reprezentând cheltuielile necesare lucrărilor pentru a cointeresa unităţile economice de a ajunge la nivelul de purificare optimă a factorilor de mediu, adică până la nivelul 0. Un asemenea tip de taxă nu ar mai avea caracter administrativ, ci unul cu o funcţie pronunţat economic stimulativă. De aceea, este raţional ca această taxă să fie calculată şi percepută pe fiecare unitate de poluare emisă. Potrivit acestei definiri, ea reprezintă taxa sau preţul optim (în lei/t sau mc) de emisie pe unitatea de poluant, reprezentând acel nivel al cheltuielilor pentru acţiunile antipoluante la care, la o creştere suplimentară a acestora, nu se mai poate obţine un efect (avantaj) economic şi social suplimentar echivalent, ci un efect mai mic. În practică se simte necesitatea instituirii unui asemenea sistem de taxe, care ar putea fi interpretat ca un sistem de preţuri pentru folosirea raţională a resurselor de interes public (aer, apă). Taxa asupra emisiei poluanţilor are menirea de a contribui la folosirea raţională a resurselor de utilitate publică. Aceasta se face îndeosebi pe calea stimulării unităţilor economice

52

Protecţia mediului

de a integra în calculele economice protecţia mediului înconjurător. Prin efectuarea unor cheltuieli minime în vederea îmbunătăţirii unor procese de producţie, tehnologiei şi produselor, poluarea poate fi diminuată în mod substanţial. c. Detaxările şi subvenţiile Suprimarea taxelor pentru unele produse datorită semnificaţiilor lor pentru ocrotirea naturii s-a dovedit o modalitate importantă de promovare a unor obiective ecologice. Astfel, ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb a permis, în multe ţări, stabilirea unor preţuri ale acesteia inferioare celor ale benzinei obişnuite, încurajând astfel utilizarea acestui combustibil curat. În acelaşi mod s-a procedat şi în privinţa biocarburanţilor. De asemenea, o diminuare a fiscalităţii se practică şi pentru autovehiculele care respectă norme de poluare mai stricte decât cele instituite pe cale legală. d. Sistemele de consignaţie

Practicat de mai mult timp pentru ambalajele din sticlă, sistemul de consignaţie, prin reutilizarea acestora şi rambursarea cheltuielilor, a fost extins în unele state şi pentru sticlele din plastic şi în Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru băuturi, detergenţi, vopsele şi lacuri etc.). Un sistem de depozitare a autovehiculelor este utilizat în Norvegia încă din anul 1978, în scopul de a evita răspândirea necontrolată a deşeurilor. Tot un fel de consignaţie este şi procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri ori regeneratoare la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. În sfârşit, de remarcat şi ideea constituirii unei cauţiuni de către exploatanţii carierelor de nisip ori de piatră, rambursată după repunerea în stare iniţială a locului. 4.3.6. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)

Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia complexă şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi sănătatea umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această directie şi a fost iniţiată în iunie 2003.

Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor care reprezintă cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării mediului spre deosebire de restul legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde pentru adulţi.

Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie: 1. va fi fundamentată ştiinţific şi va analiza interacţiunile complexe dintre diverşi

poluanţi şi organismul uman; 2. va fi centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu relevanţă

specifică pentru copii (precum dioxinele şi metalele grele) şi asupra substanţelor cu acţiune endocrină;

3. îşi propune să crească gradul de informare şi responsabilizare a părţilor interesate şi al publicului;

4. legislaţia UE va completa legile naţionale şi va fi revizuită pentru a reflecta situaţia şi nevoile speciale ale copiilor şi va evalua constant acţiunile întreprinse în acest scop.

Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părţile interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru şi grupuri consultative, precum şi în scopul determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

4.4. Instrumente economico-financiare ale politicii de mediu

Principalele instrumente sunt reprezentate de programul LIFE şi de Fondul de Coeziune.

I. Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de protecţie a mediului în ţările UE, precum şi în ţările în curs de aderare.

Programul are deja trei faze de implementare: - prima fază: 1992 -1995, cu un buget de 400 mil.Euro;

53

Protecţia mediului

- a doua fază: 1996-1999, cu un buget de 450 mil.Euro; - a treia fază: 2000-2004, cu un buget de 640 mil.Euro. LIFE este structurat în trei componente tematice: LIFE -Natură, LIFE – Mediu şi LIFE –

Ţări terţe, toate trei urmărind îmbunătăţirea situaţia mediului înconjurător dar fiecare dintre ele având buget şi priorităţi specifice.

1 Componenta Măsuri însoţitoare funcţionează ca o subcategorie a acestora şi are rolul de a asista cu materiale, studii şi informaţii implementarea celor trei componente tematice, precum şi de a finanţa acţiuni de diseminare şi schimb de bune practici. Toate componentele sunt supuse condiţiei co-finanţării de către statele În limba engleză, „life” înseamnă „viaţă”. eligibile, cu excepţia componentei Măsuri însoţitoare - care beneficiază de finanţare 100% din partea UE.

Proiectele finanţate prin programul LIFE trebuie să îndeplinească un set de criterii ce reflectărelevanţa şi seriozitatea acestora şi care cer ca proiectele: - să fie de interes comunitar şi să contribuie la realizarea obiectivelor LIFE; - să fie implementate de parteneri serioşi din punct de vedere financiar şi tehnic; - să fie fezabile în termeni de propuneri tehnice, planificarea acţiunilor, buget şi cost-eficacitate.

2 Componenta LIFE – Natură, finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice (conform directivelor păsărilor şi habitatelor), sprijinind astfel politica de conservare a naturii şi reţeaua Natura 2000 a Uniunii Europene. Tabelul de mai jos conţine exemple de proiecte finanţate de aceastăcomponentă în SM şi în ţările candidate:

3 Componenta LIFE – Mediu, finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile acţiuni ce au drept scop implementarea politicii şi legislaţiei comunitare referitoare la protecţia mediului, atât în Statele Membre cât şi în ţările candidate. Obiectivul specific al acestei componente este de a contribui la dezvoltarea de metode şi tehnici inovatoare de protecţie a mediului, prin cofinanţarea proiectelor demonstrative cu rezultate a căror diseminare are importanţă deosebită în promovarea aspectelor inovatoare. LIFE - Mediu are definite cinci domenii eligibile pentru finanţare: 1) dezvoltarea şi planificarea utilizării terenurilor, managementul apelor; reducerea impactului activităţilor economice asupra mediului; gestionarea deşeurilor şi reducerea impactului produselor asupra mediului printr-o abordare integrată a procesului de producţie.

4 Componenta LIFE – Ţări terţe, finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Altfel spus, această -componentăare în vedere crearea capacităţilor şi structurilor administrative necesare dezvoltării politicii de mediu şi a programelor de acţiune în Statele Membre, în unele ţări candidate (Estonia, Letonia, Ungaria, România, Republica Slovacăşi Slovenia) şi în unele ţări din jurul Mării Mediterane şi Mării Baltice. Pentru a fi finanţate în cadrul acestei componente, proiectele propuse trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să fie de interes comunitar; să promoveze dezvoltarea durabilă, la nivel internaţional, naţional sau regional; să propună soluţii de rezolvare a problemelor majore de mediu. II. Fondul de Coeziune Înfiinţarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operaţional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici: Sfera limitată de acţiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Sprijinul financiar este limitat la cofinanţarea proiectelor din domeniile protejării mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.

54

Protecţia mediului

4.5. Politica de mediu în România

4.5.1. Strategia protecţiei mediului din România În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor

naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat

primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia

Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia naţională de mediu este structurată în două părţi:

(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi calitatea factorilor de mediu;

(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile, obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.

Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele. Astfel, principiile de protecţia mediului urmărite sunt: conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor; dezvoltarea durabilă; prevenirea poluării; conservarea biodiversităţii; conservarea moştenirii culturale şi istorice; principiul „poluatorul plăteşte”; stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii, credite cu dobândă mică etc.).

În ceea ce priveşte priorităţile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naţionale, dar şi tendinţele şi iniţiativele existente pe plan global, ele fiind menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi calităţii vieţii.

Obiectivele naţionale pentru mediu sunt: - menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii; - apărarea împotriva calamităţilor şi accidentelor naturale; - raportul maxim cost-beneficiu; - respectarea programelor şi convenţiilor internaţionale privind protecţia mediului.

Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărţite în obiective pe termen scurt (până în anul 2000), mediu (până în anul 2005) şi lung (până în anul 2020).

Strategiile din 1992 şi 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica naţională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană.

Începând cu anul 1999 şi continuând anual, până în 2003, strategia naţională de mediu este completată de o serie de documente adiţionale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părţi a „Strategiei de Protecţia Mediului” şi o completează, printr-o analiză detaliată a calităţii principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitaţiilor atmosferice, starea apelor de suprafaţă şi subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deşeurilor, situaţia poluării sonore etc.

Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000.

Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situaţiei existente, identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opţiunilor de atingere a obiectivelor şi elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor”. Acest plan, cuprinde două părţi distincte: acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei, precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate şi posibilele surse de finanţare ;i proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcţie de propunerile incluse în planurile regionale, locale şi sectoriale şi propune măsuri pentru următoarele tipuri de deşeuri: deşeuri municipale, deşeuri de producţie, deşeuri periculoase şi deşeuri reglementate prin acte legislative specifice.

55

Protecţia mediului

Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul Agendei 2000. Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele politicii comunitare, ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării şi să stabilească termene de adoptare, transpunere şi implementare a acquis-ului de mediu. Priorităţile identificate de către Comisie pentru ţările candidate se referă la poluarea aerului, poluarea apei şi gestionarea deşeurilor.

În anul 2002 au fost deschise negocierile de aderare pentru Capitolul 22- Protecţia Mediului, pe care România speră l-a închis în cursul anului 2004.

Tot în anul 2002, Comisia Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România şi Bulgaria în eforturile lor de aderare la UE în 2007

şi pentru a suplimenta asistenţa financiară

acordată - respectiv „Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”. Foia de parcurs pentru România este centrată pe aspectele administrative şi juridice, pe reforma economică şi pe adoptarea unor capitole ale acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană - 2002 ”

.

Aspectele de mediu menţionate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate, precum şi coordonarea inter-ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile şi transformării politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen mediu şi lung ce răspund unor probleme specifice. Astfel, pe termen scurt, principala problemă identificată este realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente.

Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislaţiei comunitare, implementarea celei deja adoptate şi la întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a acquis-ului de mediu. Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcţia realizării lor în anul imediat următor.

Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de mediu a Uniunii Europene.

Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului, gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării industriale şi managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea sonoră, protecţia civilăşi siguranţa nucleară.

Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziţie, cu durate între 3 şi 15 ani şi necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, 3 referitoare la gestionarea deşeurilor, 4 privind calitatea apei şi 3 în domeniul poluării industriale şi al managementului riscului. Directivele respective au fost transpuse în legislaţia românească în anii 2002 şi 2003.

Strategiile de dezvoltare a politicii naţionale de mediu sunt conturate în funcţie de priorităţile aderării la UE şi de necesităţile naţionale, coroborate cu priorităţile naţionale. Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar şi de iniţiative naţionale şi iniţiative conforme strategiilor internaţionale de protecţia mediului. Iniţiativele comunitare active în domeniul politicii naţionale de mediu sunt reprezentate de instrumentele de pre-aderare Phare, ISPA, şi LIFE; conformitatea cu strategiile internaţionale este dată de Agenda 21 şi Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naţionale de Programul „Sănătate pentru România”.

Programul PHARE - prin cele două componente ale sale, dezvoltarea instituţională şi sprijinirea investiţiilor, programul PHARE(creat in 1989) constituie principalul instrument de

56

Protecţia mediului

asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările în curs de aderare şi contribuie la implementarea acquis-ului comunitar şi la mobilizarea investiţiilor în domeniul mediului (alături de alte domenii). În România, Programul PHARE este activ din 1998, având trei componente active în direcţia protecţiei mediului – Phare „Naţional”, Phare „Cooperare trans-frontalieră” şi Phare „Coeziune economicăşi socială”.

Obiectivele naţionale pentru fiecare an de funcţionare progresează de la pregătirea adoptării acquis-ului comunitar la aspecte practice de implementare, astfel:

PHARE 1998 - întărirea capacităţii instituţionale şi administrative în vederea dezvoltării în România a unei politici de mediu capabile să aplice acquis-ul comunitar, prin proiecte ce privesc: acordarea de asistenţă tehnică pentru întărirea capacităţii instituţionale şi administrative în vederea dezvoltării unei politici de mediu capabile săaplice acquis-ul de mediu ; întărirea capacităţii autorităţilor de protectie a mediului în vederea implementării legislaţiei şi a strategiilor din domeniul apelor ; întărirea capacităţii instituţionale şi administrative de gestionare a politicii de mediu în conformitate cu acquis-ul comunitar;

PHARE 2000 – implementarea acquis-ului de mediu, prin: asistenţă tehnică pentru asigurarea conformităţii cu directiva de evaluare a impactului de mediu; elaborarea unei strategii de aproximare legislativă pentru mediu cu referire specială la mecanismele financiare; asistenţă tehnică pentru întărirea agenţiilor locale şi regionale de protecţia mediului.

La acestea se poate

adăuga şi programul SAPARD, care acordă atenţie specială aspectelor de protecţia mediului. PHARE 2001 – asistenţă tehnică pentru implementarea politicilor de mediu în România,

prin: asistenţă în transpunerea şi implementarea acquis-lui de mediu în domeniul gestionării deşeurilor; implementarea Directivei cadru a apei la nivel de bazine pilot; evaluarea costurilor de mediu şi planuri de investiţii; asistenţă pentru implementarea Directivei IPPC, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; asistenţă pentru implementarea proiectului ca atare;

PHARE 2002 - asistenţă tehnică pentru transpunerea şi implementarea acquis-ului de mediu în domeniul chimicalelor, controlului poluării industriale şi managementului riscului, aerului şi apei; asistenţă în domeniul chimicalelor pentru îmbunătăţirea cadrului legal şi a aplicării lui; asistenţă în implementarea Directivelor VOC (privind emisiile de compuşi organici volatili), LCP (centrale mari de ardere) şi SEVESO II (privind accidentele industriale şi prevenirea riscului); îmbunătăţirea Reţelei Naţionale de Monitorizare a Calităţii Aerului; stabilirea unui sistem informatic şi a unei baze de date pentru managementul apei, în acord cu cerinţele Directivei cadru pentru apă.

Programul ISPA - este un instrument structural de pre-aderare, creat în 1999 şi funcţional din 2000, premergător Fondului de Coeziune şi concentrându-se pe finanţarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şi transportului.

Pentru proiectele de mediu, ISPA are două direcţii de acţiune (din cele trei existente): familiarizarea cu politicile şi procedurile UE şi alinierea la standardele de mediu comunitare.

În România, infrastructura de mediu constituie o prioritate a politicii naţionale în domeniu, în special în ceea ce priveşte infrastructura apelor şi gestionarea deşeurilor (precum şi poluarea aerului). Astfel, priorităţile naţionale de mediu ale programului ISPA sunt: alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate; gestionarea deşeurilor urbane - în special prin depozitarea pe rampe ecologice, sisteme de colectare selectivăşi prin reciclarea deşeurilor; îmbunătăţirea calităţii aerului, prin folosirea de tehnologii ecologice de încălzire a locuinţelor urbane. Proiectele finanţate prin acest program nu trebuie numai să răspundă acestor priorităţi, dar şi să aibă capacitate de cofinanţare de cel puţin 20%, să atragă fondurile locale şi sădemonstreze contribuţia la îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu în România.

Programul LIFE Cele două componente ale programului LIFE pentru ţările candidate, LIFE – Mediu şi LIFE-Natura, sunt funcţionale în România din 1999 şi finanţează proiecte ce tratează probleme specifice, locale de îmbunătăţire, protecţie sau conservare a calităţii mediului (LIFE Mediu) şi a biodiversităţii (LIFE Natura). Dacă proiectele din cadrul componentei „Natura” vizează protecţia diferitelor ecosisteme şi specii de plante şi animale, în

57

Protecţia mediului

cadrul componentei de mediu au fost desfăşurate proiecte inovatoare privind: sistemul de avertizarea în cadrul fenomenelor periculoase, dezvoltarea unor sisteme operative pentru studiul, monitorizarea şi prognozarea impactului poluării, sensibilizarea populaţiei în precolectarea selectivă a deşeurilor menajere, etc. Acest tip de proiecte vine în sprijinul măsurilor de infrastructură ale programului ISPA şi duc la realizarea obiectivelor naţionale de mediu. Agenda 21 „Agenda 21” este o strategie globală de acţiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), adoptată în 1992 pentru diminuarea efectelor impactului uman asupra mediului şi pentru implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivel local şi semnată de 178 de state, între care şi România. „Agenda 21” se axează pe participarea comunităţilor locale şi oferă o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice, culturale şi de protecţie a mediului, accentuând în acelaşi timp rolul educaţiei în dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de mediu şi în utilizarea responsabilăa resurselor naturale. Strategia a fost extinsă la 40 de localităţi în 2002, în urma desfăşurării Forumului Naţional “Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale, calea către integrare în Uniunea Europeană”. Caracterul internaţional al politicii naţionale de mediu este reflectat şi de aderarea României la Facilitatea Globală pentru Mediu, în 1994. Această facilitate este de fapt un instrument adoptat în 1991 (şi restructurat în 1992, în urma Summit-ului de la Rio) pentru a susţine financiar protecţia mediului la nivel global, prin constituirea unui fond special şi alocarea acestuia pentru proiecte globale ce au în vedere păstrarea biodiversităţii, schimbările climatice, poluanţii organici persistenţi, combaterea deşertificării, protejarea apelor internaţionale şi a stratului de ozon.

Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) şi Banca Mondială, sunt derulate de organizaţii publice sau private şi trebuie să îndeplinească două criterii:

(1) să reflecte priorităţile naţionale sau regionale şi să aibăsprijinul ţării/ţărilor implicate, (2) să contribuie la ameliorarea situaţiei mediului pe plan global. Programul „România curată” - a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul României şi

subliniază eforturile depuse pentru ameliorarea situaţiei mediului şi integrarea în plan naţional a principiilor politicii comunitare de mediu. Important de menţionat este că programul „România curată” reprezintă o strategie şi o iniţiativă naţională, care îşi propune nu numai asigurarea protecţiei mediului şi conservarea resurselor naturale, ci şi „creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei privind realizarea acestor obiective”. Ca atare, obiectivele sale sunt: asigurarea protecţiei şi conservării mediului natural şi a mediului construit în concordanţă cu cerinţele dezvoltării durabile; asigurarea unui management integrat al deşeurilor; creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei în spiritul protecţiei mediului.

4.5.2. Instrumente economico-fiscale în domeniul protecţiei mediului din România

Un alt aspect este acela că în România, folosirea instrumentelor economico-fiscale în protecţia mediului se află în stare incipientă, deşi experienţele de acest gen sunt cunoscute de mai mult timp. Astfel, printr-o lege din 1892, se înfiinţa “Fondul pentru punerea în valoare a pădurilor statului”, ca fond special format prin prelevarea anual a unei sume de 2 % din veniturile brute în bani ale tuturor vânzărilor de lemne din pădurile statului. Pus la dispoziţia Ministerului Agriculturii, acesta era utilizat, în principal, pentru reglementarea exploatării în stadiul de lucrări folositoare pentru punerea în valoare a pădurilor. În ultimii ani, se remarcă tendinţa creării unor fonduri speciale alimentate prin taxe şi alte contribuţii financiare şi folosite pentru finanţarea a diferite proiecte în materie sau altor pârghii economice. În plus, Legea nr.137/1995 – legea protecţiei mediului creează un cadru juridic general al promovării instrumentelor economico-fiscale. Astfel, printre “modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice” este enumerată pentru prima dată şi “introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive”. a. Fondul apelor.

58

Protecţia mediului

A fost instituit prin art. 14 din Hotărârea Guvemului nr. 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor. Reluat prin noua Lege a apelor (nr. 107/1996) fondul apelor se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare, precum şi din penalităţile ce se aplică utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege. Este un fond special, extrabugetar, gestionat prin buget separat, elaborat de Regia Autonomă Apele Române.Împreună cu alte surse, fondul este folosit pentru susţinerea financiară a realizării Sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii şi alte calamităţi naturale, celor de protecţie a bazinelor hidrografice, acordării de bonificaţii etc. Totodată, fondul contribuie la finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau instalaţiile de gospodărire a apelor, reprezentând un element important al mecanismului economic din acest domeniu. b. Fondul de ameliorare a fondului funciar. A fost creat prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerului Mediului. Scopul instituirii sale este acela de a asigura fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea şi executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate, cuprinse în perimetrele de ameliorare. Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol şi silvic. c. Primele de împădurire. Instituite prin Legea nr. 83/1993 privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli şi acordate conform Normelor metodologice privind acordarea de la bugetul de stat a primelor de împădurire potrivit Legii nr. 83/1993, aprobate prin H.G. nr. 532/1994.Primele de împădurire reprezintă valoarea lucrărilor executate pentru realizarea de împăduriri ca măsură antierozională sau având ca scop crearea de perdele forestiere de protecţie, calculată de către Regia Autonomă a Pădurilor ROMSILVA, pe baza normelor şi a tarifeIor proprii utilizate la astfel de lucrări începând de la întocmirea documentaţiei tehnico-economice, pregătirea terenului, plantarea şi întreţinerea culturilor până la reuşita definitivă, inclusiv lucrările de protejare a culturilor prin împrejmuiri, consolidări de terenuri şi altele de acest gen. d. Fondul de Mediu. În paralel cu propunerea legislativă şi mai ales sub presiunea cerinţelor de integrare europeană, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului a elaborat

Legea Fondului Naţional de Mediu un fond special extrabugetar format din impozite şi taxe (pentru activităţi consumatoare de resurse naturale, emisiile care depăşesc limitele admise, activităţile de risc etc.), amenzi contravenţionale, subvenţii, donaţii, asistenţă financiară externă ş.a. şi destinat investiţiilor publice în domeniul protecţiei mediului, acordarea ori garantarea de credite avantajoase, compensaţii, finanţarea proiectelor de instrucţie şi educaţie ecologică etc. Fondul este coordonat, administrat şi controlat de Autoritatea centrală pentru protecţia mediului.

59

Protecţia mediului

CAPITOLUL V

5. MĂSURI DE GESTIUNE ŞI PROTECŢIE A MEDIULUI Măsurile de protecţie a mediului care se impun pentru o dezvoltare durabilă sunt: - valorificare raţională a resurselor naturale; - protejarea ecosistemelor (aer, apă, sol ), ca măsură de prevenire a deteriorării mediului - conservarea patrimoniului cultural; - reconstrucţia ecologică a ecosistemelor deteriorate - ca măsură de refacere a structurii şi

funcţiilor ecologice a zonei afectate. 5.1. Valorificarea raţională a resurselor naturale

Cele mai multe din studiile prospective ajung la concluzia că asigurarea dezvoltării economice în viitor implică în mod obligatoriu o creştere economică sistematică, înlăturarea risipei şi a creşterii anarhice.

În faţa acestei politicii de valorificare raţională a resurselor naturale stau numeroase căi şi metode, în parte utilizate şi în momentul de faţă, dar care se cer generalizate în toate sectoarele de activitate economică şi aplicate cu consecvenţă şi spirit de răspundere pentru viitorul omenirii: - intensificarea cercetărilor pentru punerea în valoare a unor noi surse de energie şi rezerve de materii prime, - reducerea consumurilor de materiale specifice, - asigurarea reciclării resurselor epuizabile, - asigurarea unor condiţii de regenerare normală sau în ritm accelerat a resurselor regenerabile etc.

Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor ar urma să fie mai ridicat. Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o parte, cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă parte, situaţia curentă şi de perspectivă a pieţei (cerere şi ofertă), starea resurselor naturale ş.a. De aceea, apare necesară abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu evoluţia mediului şi a factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale şi tehnologice de perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi mondială. De aceea trebuie să se facă aprecierea că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile naţionale componente, vor fi influenţate nu numai de limitele fizice ale resurselor în condiţiile unei evoluţii demografice normale,dar şi de cele economice şi tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de extracţie ale diferitelor minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu conţinut tot mai scăzut şi cu grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai mari de exploatare şi în condiţii din ce în ce mai grele. 5.1.1. Exploatarea unor surse noi de energie şi materii prime

În ceea ce priveşte intensificarea cercetărilor pentru punerea în valoare a unor noi surse de energie şi rezerve de materii prime există încă vaste posibilităţi, mai ales că, în anumite domenii, un impuls real al cercetării ştiinţifice a fost resimţit abia în ultimii ani.

Astfel, în domeniul resurselor de energie ne aflăm abia la începuturile destul de timide ale valorificării industriale ale unor resurse energetice alternative, cum ar fi: energia şisturilor bituminoase, a energiei fisiunii nucleare, a energiei solare, a energiei eoliene, energiei geotermice, energiei mareelor, energiei valurilor, precum şi ale utilizării cărbunilor pentru obţinerea de combustibil lichid, în timp ce valorificarea fuziunii nucleare sau a energiei curenţilor oceanici rămâne un deziderat de perspectivă. Referitor la resursele de materii prime ale scoarţei terestre, prospectarea principalelor zăcăminte de metalifere şi nemetalifere este departe de a fi încheiată.

60

Protecţia mediului

Cercetarea rezervelor submarine s-a limitat până acum mai mult la platforma continentală, iar imensele rezerve de metal ale concreţiunilor fero-manganifere, dispersate în zonele de adâncime ale oceanului, nu au ajuns la stadiul unei valorificãri industriale. Mari rezerve de materii prime existã încã în zăcămintele cu concentraţie mică, necesitând însă punerea la punct a unei tehnologii care să permitã valorificarea acestora cu un consum mai redus de energie. La exploatările de zăcăminte polimetalifere se urmăreşte recuperarea completă a tuturor elementelor utile,chiar dacă se găsesc în concentraţii scăzute.

Realizarea independenţei energetice implică extinderea valorificării surselor neconvenţionale de energie, creşterea coeficientului de recuperabilitate a ţiţeiului etc.

5.1.2. Reducerea consumurilor specifice de energie şi materii prime

Reducerea consumurilor specifice de energie şi materii prime implică o muncă intensă de reproiectare a tuturor instalaţilor existente, în special în industria extractivã, în metalurgie, chimie etc. S-a constatat, că, după atingerea unui anumit anumit nivel de dezvoltare, consumul de materii prime şi produse finite pe locuitor continuă să crească, dar într-un ritm mult mai lent faţă de creşterea produsului naţional brut pe locuitor, principala cale de creştere a standardului de viaţă constând de acum înainte din producţii cu un grad mai înalt de rafinament tehnic, numite cele mai bune tehnici disponibile. 5.1.3. Asigurarea reciclării resurselor epuizabile şi a gestiunii deşeurilor

Principalele surse de producere a deşeurilor şi metode de gestiune a acestora sunt redate în fig. 5.1.

Fig. 5.1. Model de management al deşeurilor

Dintre metodele de gestiune a deşeurilor pot fi enumerate:

- Reciclarea este posibilitatea reintroducerii unui material în procesul industrial, în vederea fabricării unui nou produs cu calităţi identice (de ex. sticlă) sau inferioare (de ex. conducte fabricate din material plastic).

61

Protecţia mediului

Termenul reciclare descrie o gamă largă de activităţi industriale şi neindustriale care implică multe materiale şi produse.

Reciclarea cuprinde recuperarea deşeurilor, prelucrarea lor în noi materiale sau produse şi comercializarea acestor produse noi. Reciclarea implică separarea şi tratarea deşeurilor.

Faza de prelucrare diferenţiază reciclarea de refolosire .Recuperarea deşeurilor pentru reciclare este numită uneori regenerare (eng. reclamation ). - Faza de recuperare poate necesita colectarea şi separarea deşeului, mai ales atunci când materialele reciclabile sunt amestecate cu alte deşeuri, cum este cazul deşeurilor solide orăşeneşti.

Există mai multe căi de recuperare a materialelor în vederea reciclării : - colectarea separată în diferiţi recipienţi la faţa locului (separarea la sursă ); - colectarea materialelor de reciclat de la fiecare casă. Aceste materiale sunt transferate apoi la centre de sortare. Acest tip de colectare de materiale mixte este o practică comună în ţările Europei de Nord (Germania, Olanda, Danemarca), iar acum începe a fi aplicat şi în Franţa. - colectarea de la fiecare casă cu vehicule compartimentate care permit sortarea materialelor cu ocazia colectării. Acest tip de colectare s-a dezvoltat mai ales în Canada şi în Statele Unite. În prezent este în curs de desfăşurare un experiment la Sheffeld ( Marea Britanie ).

Tipuri de recuperare din deşeuri menajere: - recuperarea de materiale prin:

a) colectare separată de materiale unitare ; b) colectări de materiale multiple care sunt selectate ulterior într-un centru de separare special; c) colectări de produse secundare ale recuperării unor materiale folosite ca materie primă.

- recuperarea de energie prin: a) arderea gunoiului brut care ajută la producerea de apă caldă pentru un sistem de încălzire , producerea de apă caldă sau abur supraâncălzit pentru o industrie locală, producere de electricitate sau producerea de aer cald; b) producerea de biogaz (în gropile de gunoi sau instalaţie de metanizare) folosit în diverse scopuri locale; c) arderea combustibililor obţinuţi din gunoaie;

- recuperarea de materii organice (compostare) care implică producerea unui amendament pentru sol. Aceasta se poate realiza prin următoarele moduri: direct - fabricarea de compost urmând după o colectare separată a fracţiei organice sau după o separare a deşeurilor şi indirect – produsul generat după metanizarea deşeurilor după rafinare. Compostarea cuprinde următoarele operaţii:

- pregătirea mecanică a deşeurilor; - operaţiile de sortare mecanică sau manuală; - tratarea biologică sau compostarea. Dacă conţinutul de materii organice al deşeurilor depăşeşte 50% este preferabil să

se realizeze compostarea înainte de sortare pentru a reduce conţinutul de apă şi pentru a evita colmatarea pe timpul compostării.

62

Protecţia mediului

Reciclarea se poate face la faţa locului ducând la prevenirea deşeurilor, adică materialele sunt reprocesate pe amplasamentul în care sunt produse. Totuşi reciclarea la faţa locului prezintă din caracteristicile prevenirii deşeurilor şi de aceea este definită uneori ca reprezentând mai degrabă o parte a unei producţii mai curate decât o reciclare.

Reciclarea în afara amplasamentului implică transportul deşeurilor reciclabile din amplasamentul în care sunt produse la o instalaţie de prelucrare separată. Acesta este cazul reciclării bateriilor cu plumb care sunt transportate la o topitorie de plumb pentru reprocesare.

În reciclare se pot folosi mai multe forme de reprocesare: - reciclarea mecanică, înseamnă transformarea deşeurilor reciclabile în produse

noi fără a le schimba structura chimică (ex. deşeurile de sticlă pot fi topite şi suflate sau turnate pentru obţinerea unor noi articole din sticlă ).

- reciclarea chimică, implică schimbări mai profunde ale structurii moleculare a deşeurilor reciclabile. Materialele plastice pot fi „cracate” ( rupte) cu formare de molecule mai simple din care poate fi obţinută o gamă întreagă de produse. Aceste forme de reciclare sunt numite reciclări- materie primă. Incinerarea cu recuperarea de căldură mai este numită reciclare termică, deşi nu este vorba chiar de o reciclare întrucât produsul material este distrus în cursul procesului de ardere.

- reciclare în buclă închisă înseamnă prelucrarea deşeurilor reciclabile pentru a obţine din nou aceleaşi produse, de exemplu bidoanele de aluminiu pot fi reciclate tot în bidoane de aluminiu.

- reciclarea în buclă deschisă implică transformarea unui produs în altul, de exemplu flacoanele confecţionate din polietilentetraftalat (PET) pot fi prelucrate în piese de plastic tehnice.

- reciclare în cascadă sau deciclare înseamnă că procesul de transformare dintr-un produs în altul poate fi repetat de mai multe ori. De exemplu, piesele auto din PET pot fi reciclate şi transformate în căptuşeală de haine care la rândul său poate fi reciclată în materie primă pentru covoare. În cele mai multe cascade de reciclare , fiecare buclă dă naştere la un material de valoare mai scăzută decât cel precedent şi de aceea este numită şi deciclare.

Reciclarea are la bază un principiu simplu: deşeul tehnic este tratat ca o resursă, reducând astfel în mod simultan cerinţa de resurse naturale şi cantitatea de deşeuri care necesită eliminarea finală (tabel 5.2.)

Tabel 5.2. Avantajele reciclării materialelor

Materialul Reduceri de consum % Reduceri ale poluării % Reciclat Energie Apa Poluarea aerului Poluarea apei

Oţel 47 - 74 40 85 76 Aluminiu 90 - 97 8 - 10 95 97 Hârtie 23 - 74 58 74 35 Sticla 4 - 32 50 20 -

Prima prioritate pentru producători trebuie să fie minimizarea formării de deşeuri

prin folosirea unor tehnologii de producţie mai curate. Cu toate acestea, consumul de materiale la scară mondială este atât de mare încât o înlăturare completă a deşeurilor este

63

Protecţia mediului

imposibilă. De aceea reciclarea are de jucat un rol esenţial atât în protecţia mediului cât şi în asigurarea de locuri de muncă.

- Refolosirea deşeurilor înseamnă prelucrarea deşeurilor de către generator. Refolosirea deşeurilor provenite din procesele casnice reprezintă colectarea şi

reintroducerea în procesele de producţie şi consum, evitând depozitarea acestora, fără prelucrare. Prelucrarea deşeurilor reciclabile se realizează de obicei în centre specializate în care există dotări de prelucrare a deşeurilor pentru producerea de materii prime secundare sau produse finite noi. Operaţiile de prelucrare diferă funcţie de natura deşeului.

Sectoarele de prelucrare cele mai des întâlnite sunt: - sectorul feroase care are drept scop obţinerea unor fragmente de dimensiuni optime introducerii în cuptoarele siderurgice la retopire; - sectorul neferoase (Pb, Al, Cu, Zn, şi aliajele acestora ), ce cuprinde activităţi de dezmembrare, sortare tăiere, presare şi eventual turnare în lingouri . - sectorul plastic prelucrează rebuturile de la fabricile de mase plastice, navete alimentare, piese din plastic utilizate în electrotehnică etc. care sunt supuse măcinării în mori speciale, iar fulgii de plastic rezultaţi sunt ambalaţi în saci şi expediaţi spre utilizatori. S-a creat o infrastructură care se bazează pe reciclarea prin noi tehnologii, astfel înregistrându-se o creştere a cererii de deşeuri de materiale plastice pe piaţa liberă, pentru folosirea în noi aplicaţii. - sectorul hârtie realizează operaţii de sortare după calitatea hârtiei şi cartonului şi balotare mecanică în vederea trimiterii deşeurilor la utilizatori. În ultimele două decenii, materialul care a câştigat teren, atât pe piaţa producătorilor direcţi, cât si pe piaţa reciclării, este hârtia, întrucât deşeurile de hârtie reprezintă o opţiune mai ieftină decât folosirea materiei prime (lemn) şi datorită faptului că au apărut tehnologii noi care s-au racordat la această nouă cerinţă. - sectorul sticlă realizează sortarea după culoare şi calitate şi curăţarea de impurităţi în vederea trimiterii deşeurilor la fabricile de sticlă. - sectorul cauciuc primeşte anvelope şi camere pe care le sortează şi le depozitează în vederea comercializării . - Incinerarea deşeurilor

Se dezvoltă simţitor în ultimul timp valorificarea energetică a rezidurilor casnice, prin incinerarea acestora,după extragerea din acestea a metalelor şi a sticlei. 5.2. Măsuri de prevenire şi protecţie a deteriorării mediului

5.2.1.Măsuri de prevenire a poluării atmosferei Dintre măsurile de prevenire şi combatere a poluării aerului pot fi enumerate:

• amplasarea obiectivelor producătoare de noxe în afara zonelor populate sau protejate, iar acestea să fie amplasate astfel încât direcţia predominantă a vântului să fie dinspre zona populată înspre obiectiv;

• introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea noxelor la sursă (utilizarea unor tehnologii nepoluante, utilizarea unor instalaţii de purificare a noxelor atmosferice etc.);

• înlocuirea energiei termice poluante cu cea eoliană şi solară; • adoptarea oxidării avansate la arderea combustibililor prin: creşterea temperaturii de ardere,

mărirea timpului de ardere, creşterea conţinutului de oxigen etc, în vederea micşorării cantităţilor de noxe emise în atmosferă;

• adoptarea mijloacelor de transport nepoluante: tramvaie, troleibuze pentru transportul rutier în comun; interzicerea utilizării tetraetilului de plumb la combustibilul pentru motoarele cu

64

Protecţia mediului

ardere internă la autoturisme; utilizarea liniilor de transport feroviar electrificate; utilizarea unor mijloace de transport mecanic (ex. biciclete); utilizarea căilor de transport ocolitoare în oraşe etc.;

• extinderea perdelelor de protecţie, garduri vii pentru mărirea procesului de autoepurare a aerului prin consumarea noxelor în procesul de fotosinteză;

• interzicerea utilizării unor substanţe poluante ce afectează stratul de ozon din stratosferă (freoni, solvenţi organici etc.);

• utilizarea unor metode biologice de combatere a dăunătorilor şi interzicerea utilizării pesticidelor organoclorurate în agricultură;

• evitarea conflictelor armate şi a utilizării gazelor de luptă toxice etc.

5.5.2. Managementul integrat al resurselor de apă Printre problemele globale cu care se confruntă omenirea la începutul mileniului trei

se află lipsa apei şi degradarea calităţii apei. De asemenea, realizarea obiectivelor dezvoltării durabile depind intr-o măsură foarte mare de managementul integrat al resurselor de apă, apa fiind un factor esenţial pentru existenţa vieţii şi pentru dezvoltarea societăţii umane.

Pentru managementul integrat al resurselor de apă comunitatea internaţională a recomandat guvernelor aplicarea următoarelor principii: - principiul bazinal – resursele de apă se formează şi se gospodăresc în bazine hidrografice. Apa dulce este o resursă vulnerabilă şi limitată, indispensabilă vieţii, mediului şi dezvoltării societăţii. Gospodărirea raţională a resurselor de apă, cere o abordare globală care să îmbine probleme sociale şi dezvoltarea economică, cu protecţia ecosistemelor naturale. O gospodărire durabilă a resurselor de apă va integra utilizatorii de apă dintr-un bazin hidrografic; - principiul gospodăririi unitare cantitate-calitate – cele două laturi ale gospodăririi apelor fiind în strânsă legătură, apare ca necesară o abordare unitară care să conducă la soluţii tehnico-economice optime pentru ambele aspecte; - principiul solidarităţii – planificarea şi dezvoltarea resurselor de apă presupune colaborarea tuturor factorilor implicaţi în sectorul apelor: statul, comnunităţile locale, utilizatorii, gospodarii de ape şi ONG-uri; - principul “poluatorul plăteşte” – toate cheltuielile legate de o poluare produsă diverşilor utilzatori de apă şi mediu este suportată de cel care a produs poluarea; - principiul economic – beneficiarul plăteşte – apa are o valoare economică în toate formele ei de utilzare şi trebuie să fie recunoscută ca un bun economic. Eşecurile din trecut pentru recunoaşterea valorii economice a apei, au condus la poluarea şi la exploatarea neraţională a resurselor de apă. Gospodărirea apei ca un bun economic, reprezintă o cale importantă în realizarea unei exploatări eficiente şi echitabile şi în conservarea şi protecţia resurselor de apă; - principiul accesului la apă – în virtutea acestui principiu, este vital să recunoaştem că dreptul fundamental al fiinţei umane, este de a avea acces la apă curatăşi suficientă, la un preţ adecvat.

Aceste principii fundamentează conceptul de management integrat al resurselor de apă care îmbină problemele de utilizare a apei cu cele de protecţie a ecositemelor naturale prin integrarea la nivel bazinal a folosinţelor de apă.

65

Protecţia mediului

Managementul integrat al resurselor de apă promovează dezvoltarea şi coordonarea apei, a terenului şi a resurselor acestora, în vederea optimizării, dezvoltării sociale şi economice echilibrate fără compromiterea durabilităţii ecosistemelor.

Politicile de dezvoltare nu pot fi eficiente făra a lua în considerare resurselor de apă. Conceptul de management integrat al resurselor de apă presupune, în contrast cu gospodărirea tradiţională a resurselor de apă, o abordare integrată a acestora atât la nivel fizic şi tehnic cât şi la nivel de planificare şi management. Nivelul de integrare este bazinul hidrografic, unitatea naturală de formare a resurselor de apă.

Cele mai importante aspecte ale dezvoltării sistemului resurselor de apă sunt următoarele: - durabilitatea aspectelor fizice – ceea ce înseamnă menţinerea circuitului natural al apei şi a nutrienţilor; - durabilitataea mediului – „toleranţa zero” pentru poluarea care depăşeşte capacitatea de autoepurare a mediului. Nu există efecte pe termen lung sau efecte ireversibile asupra mediului; - durabilitatea socială – menţinerea cerinţelor de apă precum şi a dorinţei a plătii serviciile de asigurare aresurselor de apă; - durabilitatea economică – susţinerea economică a măsurilor care asigură un standard ridicat de viaţă din punct de vedere al apelor pentru toţi cetăţenii; - durabilitatea instituţională – menţinerea capacităţii de a planifica, gestiona şi opera sistemul resurselor de apă.

Gospodărirea durabilă a resurselor de apă are la bază managementul integrat al acestora care asigură ca serviciile realizate de sistemul resurselor de apă să satisfacă obiectivele prezente ale societăţii fără a compromite abilitatea sistemului de a satisface obiectivele generaţiilor viitoare, în condiţiile păstrării unui mediu curat.

Managementul integrat al resurselor de apă presupune: 1) Integrarea sistemului resurselor naturale de apă Sistemului resurselor naturale de apă care este reprezentat de ciclul hidrologic şi

componentele sale: precipitaţii, evaporaţia, scurgerea de suprafaţăşi scurgerea subterană. Menţinerea bilanţului hidrologic şi a raporturilor dintre componentele sale, are la bazălegăturile biofizice dintre păduri, pământ şi resursele de apă dintr+un bazin hidrografic, şi este esenţial pentru utilizarea durabilă a sistemului reusurselor rnaturale de apă. 2) Integrarea infrastructurii de gospodărire a resurselor de apă în capitalul natural

Realizarea unei infrastructuri de gospodărire a apelor “prietenoasă” faţă de mediu care să asigure atât alimentarea optimăcu apă a folosinţelor şi reducerea riscului producerii de inundaţii cât şi conservarea şi creşterea biodiversităţii ecosistemelor acvatice. 3) Integrarea folosinţelor de apă. Alimentarea cu apă a populaţiei, industriei şi agriculturii şi conservarea ecosistemelor acvatice sunt abordate sectorial în mod tradiţional. Majoritatea folosinţelor de apă solicită resurse de apă în cantităţi din ce în ce mai mari şi de calitate foarte bună. Rezolvarea ecuaţiei resurse-cerinţe de apăşi protecţia resurselor de apănecesită analiza folosinţelor la nivel de bazin hidrografic. Managementul resurselor de apă necesită implicarea tuturor părţilor interesate – publice şi private – la toate nivelurile şi la momentul portivit. Deciziile şi acţiunile în domeniul

66

Protecţia mediului

managementului integrat al resurselor de apă trebuie luate, de toţi cei care pot fi afectaţi, la nivelul corespunzător cel mai adecvat (pricipiul subsidiarităţii).

4) Integrarea amonte – aval Folosinţele din amonte trebuie să recunoască drepturile folosinţelor din aval

privitoare la utilizarea resurselor de apă de bunăcalitate şi în cantitate suficientă. Poluarea excesivă a resurselor de apă de către folosinţele din aval. Toate acestea necesită dialog pentru a reconcilia necesităţile folosinţelor din amonte şi din aval. 5) Integrarea resurselor de apă în politicile de planificare. Apa este unul dintre elementele fundamentale ale vieţii şi în acelaşi timp un factor care condiţionează dezvoltarea socialăşi economică, fiind adesea un factor limitativ. Societatea şi economia se vor putea dezvolta numai în măsura în care se va dezvolta şi gospodărirea apelor, această condiţionare marcând rolul şi importanţa activităţii în contextul dezvoltării durabile.

Managementul integrat al resurselor de apă are la bază, în conformitate cu prevederile Directivei Cadru 2000/60 a Uniunii Europene, Planul de Management al bazinului hidrografic. Pe baza cunoaşterii stării corpurilor de apă, acest Plan stabileşte obiectivele ţintă pe o durată de şase ani şi propune la nivel de bazin hidrografic măsuri pentru atingerea stării bune a apelor în vederea utilizării durabile a acestora.

Dintre măsurile de prevenire a poluării apelor de suprafaţă pot fi enumerate: - adoptarea unor tehnologii de producţie bazate pe consumuri cât mai mici de apă; - micşorarea debitelor de alimentare şi evacuare a apelor impurificate prin recircularea şi refolosirea acestora în procesele tehnologice industriale; - utilizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor de epurare a apelor uzate şi asigurarea condiţiilor de calitate corespunzătoare conform reglementărilor de mediu impuse;

– interzicerea depozitării deşeurilor de orice fel pe malurile apelor naturale sau pe albiile râurilor;interzicerea deversării în apele naturale a produselor sau ambalajelor ce conţin uleiuri, combustibili, substanţe periculoase, substanţe radioactive sau pesticide.

Pentru prevenirea poluării apelor subterane, care de multe ori sunt surse de apă potabilă, s-au instituit zone de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă.

Aceste zone de proecţie se clasifică în următoarele grupe: – zone de protecţie de regim sever, amplasate în imediata vecinătate a sursei, în care

nu se permite accesul persoanelor şi animalelor, nu se depozitează substanţe sau materiale, nu se fac irigaţii sau extracţii de resurse naturale;

– zone de restricţie, care înconjură prima zonă, pentru evitarea contaminării de orice fel a captării apei potabile. 5.2.3. Măsuri de prevenire, combatere a deteriorării solului şi de gestiune a deşeurilor Pentru prevenirea deteriorării solului au fost elaborate o serie de norme tehnice de protecţie a calităţii solului şi anume : ♦ măsuri de prevenire a poluării solului ca urmare a deteriorării stării fizice, printre care pot fi enumerate: - efectuarea lucrărilor de pregătire a solului numai în condiţii de umiditate optimă a acestuia; - evitarea executării unor lucrări de pregătire a solului, de întreţinere a culturilor, de combatere a dăunătorilor, de recoltare şi transport al produselor agricole, când umiditatea este excesivă; ♦ măsuri de prevenire a poluării solului prin acidifiere ca urmare a aplicării

îngrăşămintelor chimice cu potenţial de acidifiere prin:

67

Protecţia mediului

- folosirea sortimentelor de îngrăşăminte cu azot lipsite de potenţial de acidifiere pe solurile moderat şi slab acide (pH cuprins între 5,8-6,8) ; - înlăturarea acidifierii solului prin administrarea de amendamente calcice (150-300 kg/ha carbonat de calciu); ♦ măsuri de prevenire a poluării solului datorită dereglării regimului de nutriţie din sol

prin exces sau carenţă de nutrienţi şi anume: - realizarea şi menţinerea în primii 20 cm ai solului a concentraţiilor optime de azot, fosfor şi potasiu ; - aplicarea de amendamente calcice (carbonat de calciu) în scopul menţinerii pH-lui neutru şi prevenirii carenţelor de oligoelemente din sol ; ♦ măsuri de prevenire a poluării solului prin sărăturare în cadrul sistemelor de irigaţie

prin: - menţinerea nivelului apei freatice mineralizate la adâncimi minime prin asigurarea funcţionării sistemului de desecare-drenaj, reducerea pierderilor de apă din reţelele de irigaţie şi prevenirea stagnării îndelungate a apei pe teren ; - prevenirea sărăturării solurilor datorită creşterii conţinutului de săruri uşor solubile prin utilizarea irigaţiilor de spălare a solului în afara perioadei de vegetaţie ; - folosirea la irigat a apei de calitate ţinând seama de însuşirile solului ; - prevenirea formării crustei la suprafaţa solului şi evitarea evaporării apei din sol ; - asigurarea acoperirii cât mai îndelungate a solului cu un covor vegetal dens pentru reducerea la minim a evaporării apei direct de la suprafaţa solului; ♦ măsuri de prevenire a poluării solului cu produşi chimici, biologici şi radioactivi prin : - evitarea depunerii direct pe sol a deşeurilor solide sau lichide contaminate, provenite din orice activitate social-economică; - folosirea numai a pesticidelor aprobate de organele autorizate astfel încât metodele de folosire şi cantităţile aplicate să nu aibă ca efect imediat sau de lungă durată poluarea solului, cu efecte dăunătoare asupra florei, faunei şi omului; - depozitarea, deversarea sau împrăştierea unor materii utile, deşeuri, dejecţii solide, lichide sau gazoase pe sol să se realizeze numai în zonele şi perimetrele repartizate special în acest scop şi cu respectarea riguroasă a reglementărilor în vigoare privind protecţia mediului înconjurător; - întocmirea de către fiecare unitate cu activitate economică şi socială a evidenţei deşeurilor nevalorificabile care pot pereclita calitatea solului sau a altor componente ale mediului înconjurător.

Principiile care stau la baza gestiunii deşeurilor sunt : ♦ principiul « poluatorul plăteşte », adică fiecare producător de deşeuri va plăti costul colectării, tratării şi eliminării deşeurilor; ♦ principiul « producătorul este răspunzător de deşeurile generate », principiul ce obligă producătorul de deşeuri să se gândească de la începutul activităţii sale la efectele pe care deşeurile produse de el le pot avea asupra mediului şi mai ales cât va costa eliminarea acestora ; ♦ principiul «urmărirea deşeurilor din leagăn până în mormânt » , adică de la apariţia până la eliminarea deşeurilor obligaţia este a producătorului ; ♦ principiul «urmărirea deşeurilor din leagăn până în leagăn », adică un deşeu provenit dintr-o activitate poate deveni materie primă pentru o altă activitate, fiind vorba de reciclarea deşeurilor ; ♦ principiul «utilizarea numai a metodelor de eliminare a deşeurilor care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător »

Scopul urmărit în gestiunea deşeurilor este intensificarea conservării resurselor neregenerabile prin recuperarea, reciclarea şi refolosirea deşeurilor.

Ţările Uniunii Europene au adoptat diferite măsuri pentru micşorarea producţiei de deşeuri şi au fost adoptate strategiile de gestiune a deşeurilor, numite « cele 5 R »:reducerea deşeurilor ;

68

Protecţia mediului

reamplasarea depozitelor de deşeuri în locuri care să nu afecteze sănătatea mediului şi a omului; recuperarea deşeurilor;reciclarea deşeurilor ; reutilizarea deşeurilor.

Dintre măsurile de gestiune a deşeurilor adoptate de UE pot fi enumerate: limitarea depozitelor de deşeuri ;dezafectarea zonelor contaminate de deşeuri ; limitarea emisiilor de noxe provenite prin incinerarea deşeurilor ; interzicerea depozitării deşeurilor toxice în zonele depozitelor de deşeuri menajere ; impunerea unor restricţii privind transportul deşeurilor peste graniţe ; adoptarea celor mai bune tehnologii pentru tratarea deşeurilor, adoptarea unor tehnologii de vârf pentru procesele de producţie şi evitarea sau reducerea producerii deşeurilor şi în special a celor toxice ; însoţirea produselor cu etichete ecologice ; impunerea unor restricţii privind folosirea anumitor substanţe toxice în procesele de fabricaţie.

5.3. Reconstrucţia ecologică a zonelor deteriorate

Prin reconstrucţie ecologică se înţelege redarea rapidă a funcţiilor ecologice, de către om, unei zone sau teritoriu ce a suferit modificări negative, urmare a impactului antropic sau natural.

Termenul de reconstrucţie ecologică a fost utilizat de Pop. E., în sensul de redresare ecologică care posedă un grad de artificializare, întrucât aceasta nu urmăreşte restaurarea unei structuri naturale anterioare ci reconstruirea acesteia din punct de vedere funcţional.

Reconstrucţia ecologică este o activitate deosebit de complexă. Spre deosebire de regenerarea naturală ce este de durată, reconstrucţia ecologică se realizează mai rapid de către om.

Reconstrucţia ecologică reprezintă redresarea ecologică care posedă un grad mare de artificialitate, întrucât aceasta nu urmăreşte restaurarea unei structuri naturale anterioare, ci reconstrucţia unor ecosisteme funcţionale noi, proiectate de om pe baza legilor naturii.

Reconstrucţia ecologică nu obligă la restaurarea stării existente anterior deteriorării zonei, ci la o nouă folosinţă ecologică a teritoriului, mai potrivită noilor condiţii şi cerinţe locale şi regionale. Deci reconstrucţia ecologică este o acţiune umană, mai restrânsă, însemnând reconstrucţia pe baza legilor naturii şi conform unui proiect imaginat de om, a unui ecosistem, respectând doar funcţionalitatea lui şi mult mai puţin structura şi componenţa acestuia. Reconstrucţia ecologică poate introduce componente noi la ecosistemele proiectate care nu au existat înainte şi aceste ecosisteme funcţionale pot fi înfăptuite pe terenuri pe care au fost distruse complet ecosistemele naturale (ex. pe terenuri unde s-au desfăşurat activităţi miniere, pe terenuri deşertificate, terenuri erodate etc. pot fi proiectate parcuri, grădini botanice, lacuri de agrement, terenuri de sport, zone împădurite, terasări acoperite de vegetaţie etc.).

Factorii de care trebuie să se ţină seama în reconstrucţia ecologică sunt: constanta biologică (biotică), ce cuprinde:

- factorul taxonomic (evidenţa speciilor de plante şi animale care vor alcătui componentele biotice ale ecosistemelor de refăcut); - factorul genetic (în zonele respective trebuie folosite acele specii de plante şi animale care prin caracterul lor genetic răspund condiţiilor de mediu specifice zonei geografice respective); - factorul ecofiziologic (reprezintă reacţiile speciilor de plante şi animale la procesul de refacere ecologică);

constanta abiotică, reprezintă totalitatea factorilor abiotici: - factorii geografici (poziţie geografică, expoziţie geografică, altitudine);

69

Protecţia mediului

- factori fizici (temperatură, umiditate, intensitate luminoasă, radioactivitate); - factori chimici (compoziţie chimică);

factori socio-economici şi de mediu ce constau în: interese sociale; interese economice şi interese ecologice de mediu. Programul de reconstrucţie ecologică cuprinde următoarele etape: • stabilirea zonei în care este necesară reconstrucţia ecologică; • delimitarea geografică a zonei afectate; • stabilirea tipurilor de ecosisteme afectate (ape, sol, subsol) ce formează zona

deteriorată; • stabilirea cauzelor care au dus la deteriorarea zonei respective; • cuantificarea impactului asupra mediului abiotic şi biotic; • stabilirea caracteristicilor structurale şi funcţionale ale ecosistemelor iniţiale ce

formează zona deteriorată prin comparare cu ecosisteme similare neafectate sau din “istoricul natural “ al zonei;

• stabilirea specialiştilor care vor întocmi programul de reconstrucţie ecologică: geografi, ecologi, silvicultori, biologi, chimişti, geologi, sociologi etc.;

• stabilirea sursei de finanţare a programului de reconstrucţie ecologică (surse interne şi/sau externe);

• proiectare lucrărilor de reconstrucţie ecologică; • experimentarea pe zone restrânse a programului de reconstrucţie ecologică (faza

pilot); • derularea programului de reconstrucţie ecologică şi finalizarea acestuia; • stabilirea statutului juridic al ecosistemelor refăcute; • monitorizarea zonei respective în perioada refacerii şi după aceea. Cea mai importantă etapă o reprezintă derularea programului proiectat, etapă ce duce

la finalizarea şi punerea în practică a soluţiilor elaborate, etapă care necesită cele mai mari resurse materiale şi umane.

Priorităţile reconstrucţiei ecologice trebuie să fie următoarele: extinderea ariilor protejate;conservarea speciilor rare de plante şi animale pe cale de dispariţie;corectarea torenţilor;crearea de perdele forestiere de protecţie;împădurirea terenurilor deşertificate şi a celor supuse eroziunii;asanarea solurilor poluate;neutralizarea solurilor acide sau bazice; refacerea calităţii apelor poluate şi creşterea capacităţii de autoepurare a acestora; regularizarea cursurilor de apă pentru prevenirea inundaţiilor etc.

Reconstrucţia ecologică nu este privită astăzi ca o acţiune punctiformă, locală, aceasta însemnând o multitudine de acţiuni cu caracter regional sau naţional.

70

Protecţia mediului

CAPITOLUL 6 6. MECANISME ŞI INSTRUMENTE PENTRU MANAGEMENTUL MEDIULUI 6.1. Noţiuni introductive

Mediul este parte integrantă esenţială a oricărui proces de dezvoltare şi cuprinde legăturile şi interdependenţele existente între oameni şi resursele naturale. Ca urmare, schimbările prin care trece mediul nu sunt generate numai de evenimente naturale, ci şi de manifestarea practică a unor modele de dezvoltare, practici şi stiluri de viaţă. Reciproc, orice modificare a mediului fizic, are consecinţe socio-economice importante, care influenţează calitatea vieţii. Efectele poluării mediului, manifestate prin apariţia unor serioase probleme de sănătate şi prin perturbarea echilibrului ecologic, recunoscute la nivel internaţional prin Conferinţa de la Stockholm, au condus la apariţia unei ample “mişcări pentru protecţia mediului” atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare. Această reacţie a inclus participarea activă a sectorul public şi a celui privat.

Principala caracteristică a acestei mişcări pentru protecţia mediului a fost că a generat o nouă perspectivă pentru evoluţia atitudinilor şi a cunoştinţelor în acest domeniu. În cadrul unui proces evolutiv la scară mondială, marcat de Conferinţa de la Rio şi Johannesborg, s-au recunoscut o serie de aspecte esenţiale pentru structurarea şi orientarea instrumentelor de management de mediu. Multe dintre efectele generate de activităţile umane asupra mediului au o extindere globală şi regională, iar altele sunt limitate la zone geografice specifice, necesitând soluţii şi măsuri la toate nivelurile.

Problemele mediului au devenit importante în principal datorită implicaţiilor lor economice şi sociale. Problemele legate de mediul înconjurător au ajuns din neglijenţa unora să afecteze întreaga umanitate. De aceea una din provocările majore ale vremurilor de astăzi este legată de contracararea eficace a efectelor nocive produse până acum, dar mai ales de prevenirea posibilităţii ca natura să fie afectată pe viitor.

Gestionarea/managementul eficace al aspectelor de mediu are loc într-un cadru din ce în ce mai complex (legislativ, economic, uman), unde aşteptările clienţilor şi ale publicului larg sunt numeroase şi diverse:

- produse/servicii ecologice, cu risc de contaminare scăzut, - investiţii minime cu randamente sporite faţă de poluare etc.

Aşadar, sistemul de management al mediului (SMM) este o structură, un cadru general, în care se pot integra activităţile organizaţiilor în vederea identificării, măsurării, gestionării şi controlului eficient al riscurilor sau impactului acestor activităţi asupra mediului.

De asemenea, sistemul de management al mediului stabileşte modalităţile de îmbunătăţire a performanţelor de mediu şi mutarea centrului de greutate spre o continuitate sau durabilitate prin regulile de bună practică. Avantajele certificării sistemului de management de mediu sunt: 1. îmbunătăţirea imaginii organizaţiei, iar respectul faţă de natură induce ideea respectului faţă de client; 2. managementul tehnic şi economic (planificarea investiţiilor) al problemelor de mediu; 3. creşterea competitivităţii pe piaţa internă şi chiar internaţională; 4. prevenirea accidentelor cu impact asupra mediului înconjurător;

Managementul mediului reprezintă metoda prin care se organizează activităţile umane care afectează mediul, în vederea maximizării bunăstării sociale şi pentru a preveni şi micşora posibilele efecte generate asupra mediului, prin tratarea cauzelor generatoare

71

Protecţia mediului

Implementarea unui sistem de management al mediului (SMM) conduce la îmbunătăţirea continuă a calităţii mediului, organizaţiile (agenţii economici) acordând o atenţie deosebită asupra impactului produs de activităţile, produsele şi serviciile lor asupra acestuia.

Dar, pe lângă beneficiile asupra mediului, implementarea unui Sistem de Management de Mediu (SMM) conduce în timp şi la rentabilizarea unei activităţi economice prin: - reducerea utilizării materiilor prime/resurselor; - reducerea consumului de energie; - reducerea costurilor pentru generarea şi eliminarea deşeurilor; - utilizarea resurselor regenerabile; - promovarea unor produse ecologice pe piaţa europeană, produse care au un succes

din ce în ce mai mare; - obţinerea unei imagini mai bune în mediul de afaceri.

Toate acestea au ca rezultat reducerea cheltuielilor de realizare a produselor, respectiv reducerea preţurilor acestora, ceea ce le face mai atractive şi determină creşterea competitivităţii şi recunoaşterea pe plan naţional, european şi internaţional.

Cheia reuşitei măsurilor internaţionale pentru protecţia mediului constă într-o participare mai largă a comunităţii mondiale, în cooperarea pe probleme tehnice şi în aplicarea funcţionalăa unor mecanisme de finanţare, care să sprijine ţările în curs de dezvoltare. Analog, cheia succesului măsurilor la nivel local, depinde de participarea mai largă a cetăţenilor, în special de implicarea organizaţiilor neguvernamentale, care să sprijine iniţiativele locale pentru protejarea mediului.

De asemenea dezbaterile internaţionale pe probleme de mediu au condus la stabilirea unui acord general asupra următoarelor elemente majore: - mediul reprezintă o preocupare comună a ţărilor industrializate şi a celor în curs de dezvoltare; - problemele ţărilor bogate şi ale celor în curs de dezvoltare sunt diferite; - răspunsul la problemele globale ale mediului poate fi găsit numai pe calea cooperării internaţionale şi prin integrarea dezvoltării economico-sociale cu protecţia mediului, în conformitate cu abordarea bazată pe dezvoltarea durabilă.

Politicile de mediu reunesc ţelurile şi principiile comune de acţiune în domeniul mediului, ale unei comunităţi sau organizaţii la nivel internaţional, regional sau local, care urmăresc un angajament asumat pentru protejarea, conservarea şi ameliorarea continuă a mediului şi conformarea comunităţii sau organizaţiei cu cerinţele reglementărilor relevante privind mediul.

Politica de mediu furnizează cadrul conceptual pentru managementul mediului. Evoluţia măsurilor pentru protecţia mediului din ultimii 40 de ani s-a bazat pe filozofia

controlului poluării. A fost creată o largă gamă de tehnologii de control al poluării şi în prezent este tehnic posibil să se reducă în mare măsură sau să se elimine în integralitate evacuările de poluanţi importanţi.

Ca urmare, orientarea actuală s-a schimbat către managementul mediului, care utilizează o largă combinaţie de măsuri coercitive şi stimulative, pentru a realiza îmbunătăţiri durabile.

Aceasta presupune din partea agenţilor economici: - definirea politicilor de mediu în termenii obiectivelor urmărite; - considerarea şi menţionarea explicită a priorităţilor; - descentralizarea mai pronunţată, în special în ceea ce priveşte implementarea politicilor; - promovarea unor mai bune performanţe şi metode manageriale în locul simplelor măsuri de control al emisiilor; - adoptarea unor strategii eficiente sub aspectul costurilor în locul adoptării unor măsuri specifice de control al poluării.

72

Protecţia mediului

Problemele mediului nu pot fi privite în izolare, ci trebuie abordate împreună cu cele de dezvoltare, luând în considerare importanţa esenţială a menţinerii unui echilibru adecvat între dezvoltarea economică, creşterea demografică, utilizarea raţională a resurselor naturale, protecţia şi conservarea mediului.

Societatea a identificat motive valide pentru a răspunde la întrebarea “de ce trebuie protejat mediul”. Conceptul de dezvoltare durabilă poate răspunde la întrebarea “ce trebuie făcut pentru a proteja mediul”.

Managementul de mediu constă într-un set de instrumente practice, care încearcă să ofere un răspuns la întrebarea “cum se va realiza acest obiectiv?”.

Elaborarea unei politici de mediu nu se poate face în absenţa considerării unor valori. Sistemul de valori care stă la baza deciziilor are o mare influenţă asupra felului în care sunt luate deciziile, asupra factorilor care sunt luaţi în considerare şi a felului în care sunt evaluate alternativele politice.

Persoanele individuale implicate în formularea politicii din domeniul mediului trebuie să asigure ca valorile personale să nu interfereze cu obiectivele naţionale.

Înţelegerea legăturilor dintre problemele mediului reprezintă elementul esenţial pentru formularea unei politici durabile.

Sub presiunea economică, multe politici elaborate pentru creşterea producţiei conduc la o utilizare ineficientă a resurselor, cu efecte negative pe termen lung, atât asupra mediului cât şi asupra dezvoltării economice.

Instrumentele pentru managementul mediului este se clasifică în: - măsuri de comandă şi control, care includ: legi, sisteme de autorizare, sisteme de înregistrare şi certificare etc. prin care se reglementează şi se impun activităţi care protejează mediul; - stimulente economice, care caută să corecteze deficienţele specifice ale sistemului de piaţă. - legile din domeniul mediului, care au fost adoptate rapid în multe ţări.

Calitatea şi funcţionalitatea reglementărilor legale şi a stimulentelor economice este o condiţie necesară dar nu şi suficientă a succesului unui program de management de mediu, care nu poate fi obţinut decât în condiţiile existenţei şi a sprijinului oferit de instituţii adecvate.

Elementul instituţional presupune: - existenţa unor persoane capabile să conceapă politici şi regulamente de mediu şi a unor specialişti pe probleme tehnice care să contribuie la reducerea efectelor dăunătoare generate asupra mediului şi să monitorizeze performanţa în raport cu mediul; - existenţa autorităţilor de mediu la nivel naţional, regional şi local în cadrul structurilor guvernamentale, care au puterea conferită prin lege de a impune reglementările din domeniul mediului şi de a lua decizii la diferite niveluri; - existenţa unor laboratoare performante, care săfurnizeze rezultate de încredere, existenţa echipamentelor, a infrastructurii adecvate şi existenţa resurselor economice pentru a efectua monitorizări, evaluări şi cerecetări în teren.

Stimulentele economice reprezintă instrumente bazate pe mijloace financiare, concepute pentru a motiva poluatorii să reducă riscurile pe care le ridică activităţile, procesele sau produsele lor asupra sănătăţii şi mediului. Aceste stimulente oferărecompense de natură monetarăşi de altă natură pentru măsurile de reducere a poluării, alimentând în acest fel motivaţia poluatorilor de a-şi modifica comportamentul.

Stimulentele economice prezintă câteva avantaje foarte utile pentru managementul mediului: - stimulentele economice pot fi structurate pentru a avea ca rezultat o mai mare reducere a poluării decât în cazul măsurilor tradiţionale de comandă şi control; - permit realizarea controlului poluării la costuri mai reduse decât în cazul aplicării măsurilor tradiţionale de comandă şi control;

73

Protecţia mediului

- spre deosebire de măsurile tradiţionale de comandă şi control, stimulentele permit realizarea unui control mai bun al poluării generate de o multitudine de surse mici şi dispersate de poluare; - pot ajuta la îmbunătăţirea şi inovarea tehnologiei.

Conceptul de dezvolatre durabilă a statelor, a ridicat la rang de principiu fundamental în majoritatea legilor naţionale din domeniul mediului şi chiar în constituţie, solicită integrarea consideraţiilor privind mediul în toate domeniile activităţilor economice şi sociale. În acest scop, un stat trebuie să dispună de o autoritate la nivel naţional cu atribuţia de a elaborara politica de mediu, care să fie sprijinită de autorităţi locale cu atribuţia de a pune în aplicare politica de mediu. Aceste autorităţi trebuie să urmărească efectele poluării asupra aerului, apelor şi solurilor şi asupra populaţiei şi să fie abilitate să ia deciziile necesare pentru reducerea poluării şi protejarea mediului.

Pentru a putea acţiona, aceste autorităţi trebuie să dispună de o politică şi un cadru legislativ şi de mecanisme şi proceduri care să le permită impunerea standardelor aplicabile, conform normativelor.

Funcţionalitatea standardelor şi a procedurilor de aplicare şi impunere trebuie urmărită verificată şi raportată. Rezultatele verificărilor trebuie folosite pentru a aplica măsuri corective, dacă este cazul. În acest fel, managementul de mediu devine o activitate ciclică, la fel ca şi dezvoltarea

.

6.2.Tipuri de mecanisme pentru managementul mediului

În faţa unei legislaţii de mediu tot mai stricte şi a presiunii din partea factorilor externi şi interni pentru îmbunătăţirea performanţei de mediu, companiile industriale devin tot mai conştiente de economiile de costuri şi de alte beneficii rezultate prin stabilirea unor programe de îmbunătăţire continuă.

Există tendinţa de a trata în mod izolat problemele de mediu, cum ar fi emisiile atmosferice, descărcări de ape uzate, protecţia şi siguranţa muncii, poluarea fonică, însă o abordare integrată a rezolvării acestor probleme aduce avantaje.

Sistemul de management de mediu (SMM) înseamnă o abordare integrată a următoarelor acţiuni:

- gestionarea energiei; - gestionarea materiilor prime; - minimizarea deşeurilor; - minimizarea emisiilor în mediu; - minimizarea zgomotului; - reducerea poluărilor accidentale în mediu; - conformităţii cu legislaţia de mediu.

Implementarea unui Sistem de Management de Mediu (SMM) asigură unei campanii un cadru de control şi îmbunătăţire a performanţei sale de mediu.

Sistemul SMM oferă o abordare integrată a gestionării şi monitorizării impacturilor de mediu şi a respectării reglementărilor de mediu.

De asemenea SMM ajută la identificarea oportunităţilor de reducere şi la minimizarea consumurilor energetice, ceea ce conduce la reducerea cheltuielilor de exploatare.

Motivaţiile pentru implementarea unui SMM (fig 6.1.) înseamnă: - analiza clară a problemelor de mediu şi legatura lor cu performanţele organizaţiei - un plan pentru acţiuni de mediu - obiective şi ţinte clare - proceduri de realizare - audit regulat al sistemului pentru stabilirea eficienţei, pentru verificarea funcţionării şi pentru o continuă imbunatăţire

74

Protecţia mediului

- analiza clară a problemelor de mediu şi legatura lor cu performanţele organizaţiei un plan pentru acţiuni de mediu.

De ce este necesar managementul de mediu

MOTIVAŢII

StrategiceStrategiceImagine faţă de

• public, • mass-media • salariaţiiîntreprinderii,• clienţi.

EconomiceCâştiguri datorită:• reducerii consumurilor de energie, apă, • reducerii taxelor pentrupoluare, • obţinerii de noi pieţe de desfacere

JuridiceAnticiparea, preîntâmpinareanoilor reglementari.

Manageriale- proiect la nivelulîntreprinderii- implicarea personaluluiîn demers

Fig. 6.1. Motivaţiile implementării unui SMM

Pentru a avea funcţionalitate, activităţile de management de mediu necesită îndrumare,

control şi mecanisme pentru implementare sau aplicare, adică totalitatea următoarelor instrumente de comandă şi control : - documente de politică în domeniul mediului, întocmite de guvern sau de agenţii/instituţii guvernamentale, care săfurnizeze cadrul necesar pentru acţiuni sau măsuri ulterioare, să informeze cetăţenii cu privire la obiectivele urmărite şi termenele preconizate; - un cadru legislativ, care să stabilească responsabilităţile şi obligaţiile structurilor administrative, economice şi ale cetăţenilor pentru protecţia mediului. Legislaţia din domeniul mediului este întocmităde multe ori structurat şi cuprinde legi cardru care impun principii şi reguli pentru întocmirea procedurilor şi standardelor care săcontribuie la îndeplinirea respectivelor principii; - standardele încorporate în legi sunt stabilite în baza unor practici anterioare, a îndrumărilor ştiinţifice şi din ce în ce mai mult în baza unor criterii recomandate la nivel internaţional de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, a standardelor pentru aer şi apă recomandate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau în baza directivelor executive ale Convenţiilor ONU, Băncii Mondiale şi ale acquisului Uniunii Europene; - permisele sau autorizaţiile de funcţionare, stabilesc standardele cărora trebuie săli se conformeze activităţile economice. Ele constituie de obicei responsabilităţi locale, dar în situaţii mai complexe sau în cazurile unor proiecte strategice pot constitui responsabilităţi regionale sau naţionale. - un sistem de inspecţie, în cadrul căruia inspectori abilitaţi verifică şi impun condiţiile pervăzute în autorizaţiile de funcţionare. Sistemele de inspecţie sunt de obicei administrate la nivel naţional, pentru a asigura uniformitatea aplicării la nivelul întregii ţări, dar sunt în general implementate la nivel regional sau local. - laboratoare acreditate, care să testeze eşantioanele prelevate în activităţile de monitorizare a condiţiilor de conformare cu condiţiile de autorizare. Acreditarea laboratoarelor este necesară

75

Protecţia mediului

pentru a asigura furnizarea unor rezultate şi informaţii de încredere care să le permită inspectorilor şi a altor persoane abilitate cu aplicarea prevederilor legale.

În vederea îmbunătăţirii rezultatelor urmărite prin aplicarea instrumentelor de comandă şi control, guvernele pot adopta şi alte măsuri complementare, cum sunt instrumentele economice.

Baza de abordare a SMM este redată în fig. 6.2. şi anume continua îmbunătăţire a managementului mediului.

Ciclul continuei imbunatatiri

Politica de mediu

Planificare

Implementaresi operare

Verificare siactiuni corective

Analizamanagementului

Imbunatatirecontinua

Fig. 6.2. Modelul sistemului de management al mediului.

De asemenea, participarea publică este foarte importantă pentru facilitarea acceptării

măsurilor impuse. Mai nou, agenţii economici caută să-şi elaboreze şi să-şi întocmească propriile strategii şi proceduri, ca măsuri complementare pentru îndeplinirea cerinţelor impuse prin sistemul de reglementari. Beneficiile interne ale implementarii SMM: - conformare la legislaţie; - abordare sistematică a managementului; - eficacitate – identificarea oportunităţilor de reducere a consumurilor de materiale şi energie, reducerea cantităţilor de deşeuri, cresterea eficientei procesului; - performanţa – îmbunătăţirea performanţei factorilor de mediu şi controlul costurilor; - constientizare şi întelegere sporită a problemelor de mediu prin definirea clară a ţintelor şi a responsabilităţilor. Beneficii externe ale implementarii SMM: - siguranţa şi recunoastere din partea terţilor; - faciliatarea tranzactiilor pentru care performanţa factorilor de mediu este un element cheie; - reducerea costurilor asociate cu auditul; - beneficii din cresterea eficientei folosirii resurselor; - cresterea abilitatii de adaptare la schimbări; - imagine publica şi relatii comunitare favorabile. Componentele cheie ale Managementul de mediu (fig 6.3.) sunt: - Inspecţia de mediu - Politica de mediu

76

Protecţia mediului

- Obiective şi ţinte - Program de management de mediu - Controlul operaţional şi evidenţa inregistrarilor - Audit şi analiză - Integrarea managementului de mediu în sistemele de control existente

Relatiile dintre elementele SMMScopul organizatiei

Politica de mediu

Obiectivesi tinte

Aspectede mediu

Cerinte legisla-tive si de alt tip

Control operational

Monitorizaresi masuri

Analizamanagementului

InstruireActiuni

preventive si corective

AuditulSMMDocumentare

Fig. 6.3. Componentele SMM

Adoptarea şi implementarea în mod sistematic a unei game de tehnici de management de

mediu poate conduce la rezultate optime pentru toate părţile interesate. Pentru realizarea obiectivelor de mediu, SMM trebuie să stimuleze organizaţiile să ia în consideraţie implementarea celei mai bune tehnologii, dacă este cazul şi când este viabilă din punct de vedere economic. În plus trebuie să ţină seama de eficienţa economică a unei astfel de tehnologii.

Organizaţiile, de tot felul, sunt astfel tot mai preocupate să atingă şi să menţină performanţe de mediu sănătoase, ţinând sub control impactul activităţilor, produselor şi serviciilor lor asupra mediului, ţinând cont de politica şi obiectivele lor de mediu. Acestea procedează astfel în contextul unei legislaţii tot mai exigente, al dezvoltării politicilor economice şi al altor măsuri de intensificare a protecţiei mediului precum şi al unei creşteri generale a interesuluio privind protecţia mediului pentru o dezvoltare durabilă.

6.3. Standarde şi scheme de management de mediu

Standardele şi schemele de management de mediu sunt: - Seria de standarde ISO 14000 (tabel 6.2.şi fig. 6.4.) elaborate pentru sisteme de management de mediu. - Regulamentul Parlamentului si Consiliului European (EC) 761/2001 privind participarea volunatara a organizaţiilor la Schema de Eco-Management şi Audit (EMAS II) a Comunitatii Europene.

77

Protecţia mediului

6.3.1 Norme internaţionale din seria ISO 14000

Între anii 1991-1993 în cadrul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO) a fost întreprinsă o activitate preliminară privind stabilirea unor norme internaţonale cu referire la organizarea managementului mediului de către diferite organizaţii.Seria de standarde ISO 14000, stabilite ulterior, sunt redate în tabelul 6.1.

Tabel 6.1. Seria de standarde ISO 14000

Nr. Crt Indicativ standard Titlu

1. SR ISO 14001:2005 Sisteme de management de mediu. Cerinte cu ghid de utilizare 2. SR ISO 14020:2002 Etichete si declaratii de mediu. Principii generale 3. SR ISO 14021:2003 Etichete şi declaraţii de mediu. Declaraţii de mediu pe proprie răspundere

(Ecoetichetare de tipul II)

4. SR ISO 14024:2001 Etichete si declaratii de mediu. Eco-etichetare de tipul I. Principii si proceduri

5. SR ISO 14031:2001 Management de mediu. Evaluarea performantei de mediu. Ghid

6. SR ISO 14040:2007 Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Principii si cadru de lucru

7. SR ISO 14044:2007 Management de mediu. Evaluarea ciclului de viaţă. Cerinţe şi linii directoare

8. SR ISO 19011:2003 Ghid pentru auditarea sistemelor de management al calitatii si/sau de mediu

9. SR ISO 14004:2005 Sisteme de management de mediu. Linii directoare referitoare la principii, sisteme si tehnici de aplicare

10. SR ISO 14015:2005 Management de mediu. Evaluarea de mediu a amplasamentelor si organizatiilor (EMAO)

11. SR ISO 14050:1999 Management de mediu. Vocabular 12. SR ISO 140641 :2006 Gaze cu efect de seră. Partea 1: Specificaţii şi ghid, la nivel de

organizaţie, pentru cuantificarea şi raportarea emisiilor şi a cantităţilor îndepărtate de gaze cu efect de seră

13. SR ISO 140642 :2006 Gaze cu efect de seră. Partea 2: Specificaţii şi ghid, la nivel de proiect, pentru cuantificarea, monitorizarea şi raportarea reducerilor de emisii sau a îmbunătăţirii gradului de îndepărtare a gazelor cu efect de seră

14. SR ISO 140643 :2006 Gaze cu efect de seră. Partea 3: Specificaţii şi ghid pentru validarea şi verificarea declaraţiilor referitoare la gaze cu efect de seră

15. SR ISO/TR 14025:2005 Etichete si declaratii de mediu. Declaratii de mediu de tip III

16. SR ISO/TR 14032:2005 Management de mediu. Exemple de evaluari ale performantei de mediu - EPM

17. SR ISO/TR 14047:2005 Management de mediu. Evaluarea impactului ciclului de viaţă. Exemple de aplicare a ISO 14042

18. SR ISO/TR 14049:2005 Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Exemple de aplicare a ISO 14041 la definirea scopului si domeniului de aplicare si analiza de inventar

19. SR ISO/TS 14048:2005 Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Format al documentatiei referitoare la date

Cele mai importante acţiuni ale SMM prezentate în seria de standarde ISO 14000 sunt

redate în fig. 6.4. şi anume: evaluarea organizatorică a societăţii şi evaluarea produselor finite. Aceste standarde au ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu companiilor din lumea întreagă pentru a le ajuta să-şi realizeze obiectivele economice şi de mediu.

78

Protecţia mediului

Seria de standarde ISO 14000

Management de mediu

ISO 14000

Sistem de management de mediu

Evaluareaperformantei de

mediu

Audit de mediu

Analiza cicluluide viata

Etichetareaecologica

Aspecte de mediu in

standardele de mediu

Evaluare organizationala Evaluare produs

Fig. 6.4. Seria de standarde ISO 14000

6.3.1.1.Evaluarea performanţei de mediu şi auditul de mediu

Sisteme de management de mediu- Standardele ISO 14001 şi 14004- fac parte din seria ISO 14000 şi au ca scop general de a ţine protecţia mediului şi prevenirea poluării în echilibru cu nevoile socio-economice.

Prezentele standarde internaţionale specifică cerinţele unui SMM pentru ca organizaţia să-şi stabilească o politică şi obiective de mediu, ţinând seama de cerinţele legislative şi de informaţiile referitoare la impactele de mediu care pot fi controlate de organizaţie (conf. fig. 6.3.).

Standardul SR EN ISO 14001- Sisteme de management de mediu. Cerinţe cu ghid de utilizare se adresează necesităţilor organizaţiilor pentru furnizarea unui cadru comun referitor la administrarea aspectelor de mediu. Acesta conduce la întărirea managementului de mediu în sens larg, având ca efect facilitarea schimburilor comerciale şi îmbunătăţirea performanţelor ambientale la nivel global.

ISO 14001 specifică cerinţele pentru a permite unei organizaţii să-şi dezvolte şi să-şi implementeze politica şi obiectivele sistemului de management al mediului, luând în considerare cerinţele legale, alte tipuri de cerinţe pe care organizaţia trebuie să le îndeplinească şi informaţii despre aspectele semnificative de mediu. Se aplică acelor aspecte identificate de organizaţie pe care aceasta le poate controla sau influenţa. Totuşi acest standard nu descrie criteriile specifice de performanţă privitor la protecţia mediului.

Toate cerinţele din ISO 14001 sunt concepute pentru a fi incluse în orice sistem de management al mediului. Măsura în care acestea vor fi aplicate depinde de factori cum ar fi politica de mediu a organizaţiei, natura activităţilor sale, produse şi servicii, spaţiul de amplasare şi condiţiile de funcţionare.

Politica de mediu trebuie să asigure că aceasta: - corespunde naturii, volumului şi impactului activităţilor, produselor sau serviciilor, - cuprinde un angajament pentru o îmbunătăţire continuă şi pentru prevenirea poluării; - cuprinde angajamentul de conformare cu legislaţia şi reglementările de mediu; - asigură un cadru de stabilire şi analiză a obiectivelor şi sarcinilor de mediu;

79

Protecţia mediului

- este consemnată în documente, implementată, actualizată şi comunicată tuturor angajaţilor; - este accesibilă publicului.

Organizaţia va elabora şi menţine o procedură de identificare a aspectelor de mediu ale activităţilor, produselor sasu serviciilor sale pe care le poate ţine sub control (ex. emisii în aer, evacuări în apă, gestiunea deşeurilor, poluarea solului, impactul asupra comunităţilor, folosirea materiilor prime şi ale resurselor naturale, alte aspecte de mediu locale). - Auditul de mediu reprezintă un proces de verificare sistematic şi bazat pe documente, vizând obţinerea de dovezi şi evaluarea lor obiectivă, pentru a stabili dacă sistemul de management de mediu al unei organizaţii se conformează criteriilor stabilite de aceasta.

Caracteristicile principale ale unui audit: • termeni de referinţă clari şi precişi • examinare oficială sistematică • verificare prin mărturii şi documente justificative • realizare de către o echipă de audit a cărei membri sunt obiectivi, profesionişti

şi, de preferinţă, independenţi • confidenţialitate în privinţa informaţiilor furnizate

Standardele din seria ISO 14000 care prezintă procedurile pentru un audit de mediu sunt: • ISO – 14010 – Ghid pentru audit de mediu. Principii generale • ISO – 14011 – Ghid pentru audit de mediu. Proceduri de audit. Auditul

Sistemului de Management al Mediului • ISO – 14012 – Ghid pentru audit de mediu. Criterii de calificare pentru auditorii

de mediu. • ISO – 14015 – Evaluarea de mediu a siturilor şi entităţilor. • ISO – 14011.2 – Ghid pentru audit de mediu. Auditul de conformitate • ISO – 14011.3 – Ghid pentru audit de mediu. Audit pentru declaraţia de mediu • ISO – 14013 – Ghid pentru analiza preliminară de mediu. • ISO – 14014 – Ghid pentru audit de mediu. Managementul programelor de

audit. Avantajele auditului de mediu:

• Problemele potenţiale sunt identificate înainte de apariţia incidentelor, evitându-se atingerea calităţii mediului

• Înlocuirea substanţelor periculoase pentru mediu cu materiale inofensive • Utilizarea durabilă a resurselor prin eliminarea produselor cu ciclu de viaţă scurt • Conformarea la standardele de emisie şi imisie • Dezvoltarea de produse noi, acceptate la scară mai largă • Evitarea problemelor de mediu la produsele noi • Pregătirea întreprinderilor pentru investitori sau pentru oportunităţi de asociere • Conformarea la presiunile comunităţii • Identificarea necesităţilor de instruire şi perfecţionare a personalului • Protecţia resurselor naturale şi asigurarea unui mediu curat pentru generaţiile

viitoare • Creşterea competenţei salariaţilor în legătură cu problemele de mediu • Identificarea posibilităţilor de economisire a materialelor şi utilităţilor • Identificarea situaţiilor care pot determina producerea, scurgerea sau pierderea

de poluanţi în mediu

80

Protecţia mediului

• Oferirea datelor pentru solicitări de asigurări sau finanţări suplimentare • Mărirea credibilităţii întreprinderii şi îmbunătăţirea imaginii publice • Stabilirea responsabilităţilor pentru evenimente din trecut, precum şi a cauzelor

şi proporţiilor daunelor • Înlăturarea greşelilor de organizare • Îmbunătăţirea relaţiilor cu autorităţile de mediu şi administraţia publică • Îmbunătăţirea comunicării în interiorul întreprinderii

6.3.1.2.Analiza ciclului de viaţă a unui produs

Obiectivul general al analizei ciclului de viaţă a unui produs este dezvoltarea şi promovarea unui instrument modern de analiză a modificarilor aduse mediului înconjurator de activităţile economice, cu scopul de a selecta din două produse care îndeplinesc aceaşi funcţie pe cel mai bun din punct de vedere al mediului. Această selectie presupune efectuarea unor calcule, utilizarea unor baze de date şi stabilirea unor ipoteze.

Standardele din seria ISO 14000 care prezintă în detaliu analiza ciclului de viaţă a unui produs sunt: - SR ISO 14040- Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Principii si cadru de lucru - SR ISO 14044- Management de mediu. Evaluarea ciclului de viaţă. Cerinţe şi linii directoare - SR ISO14047- Management de mediu. Evaluarea impactului ciclului de viaţă. Exemple de aplicare a ISO 14042 - SR ISO 14048- Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Exemple de aplicare a ISO 14041 la definirea scopului si domeniului de aplicare si analiza de inventar - SR ISO 14049-Management de mediu. Evaluarea ciclului de viata. Exemple de aplicare a ISO 14041 la definirea scopului si domeniului de aplicare si analiza de inventar

Analiza ciclului de viaţă este o metodă de evaluare a performanţei a unui produs sau proces, începând cu originea materiei prime, continuând cu procesul de fabricaţie şi până la faza finală de deşeu şi furnizează rezultate privind impactul generat de o activitate asupra mediului.

Evaluarea ciclului de viaţă se desfăşoară în patru paşi: 1) definirea obiectivului şi a scopului de aplicare, constând în: definirea şi descrierea subiectului studiului; determinarea aşa numitei „unităţii funcţionale” , enumerarea proceselor folosite în fabricare, utilizare şi eventual eliminarea produsului sau materialului.; dezvoltarea unei diagrame a sistemului pentru a fi evaluată şi identificarea limitelor şi efectelor asupra mediului pentru a fi analizate (fig. 6.5.); 2) analiza inventarului, identificarea si cuantificarea energiei, materialele utilizate şi deşeuri evacuate în mediu (emisii atmosferice, ape uzate, etc) a întrgului ciclu de viaţă; 3) evaluarea impactului, analizarea efectelor energiei, a materialelor folosite, a deşeurilor evacuate asupra omului şi a mediului înconjurător; 4) interpretare şi concluzii, interpretarea rezultatelor obţinute în urma analizelor efectuate în vederea selectării celei mai convenabile variante; realizarea unor analize de sensiblitate pentru găsirea unor metode de reducere a deşeurilor evacuate în mediu.

Analiza ciclului de viaţă reprezintă o componentă importantă a oricărui SMM, deoarece furnizează rezultate privind impactul generat de o activitate asupra mediului şi are un rol vital în contabilitatea de mediu şi pentru dezvoltarea durabilă, deoarece contribuie la reducerea consumurilor de materii prime şi energie.

81

Protecţia mediului

Evaluarea impactului unei activităţi umane asupra mediului are ca scop cuantificarea nivelului de poluare a factorilor de mediu şi a riscului pentru mediu în vederea luării unor măsuri de prevenire şi combatere a poluării.

Un rol deosebit în cuantificarea impactului unei activităţi antropice asupra calităţii componentelor mediului şi a sănătăţii umane îl are analiza « ciclului de viaţă a unui produs »

Analiza ciclului de viaţă a unui produs constă în inventarierea tuturor resurselor naturale de materii prime şi de energie utilizate la obţinerea produsului şi inventarierea tipurilor şi cantităţilor de noxe emise în apă, aer, sol în procesul de obţinere a unui produs, în vederea stabilirii unor măsuri de prevenire a deteriorării mediului pentru o dezvoltare durabilă (fig.6.5.)

Analiza ciclului de viaţă a unui produs constă în urmărirea tuturor etapelor pornind de la exploatarea resursele de materii prime şi energie utilizate la obţinerea unui produs, până la eliminarea acestuia (când produsul devine deşeu) şi cuprinde: • analiza intrărilor, care constă în cuantificarea consumurilor de energie şi materii prime

utilizate pentru obţinerea unui produs finit; • analiza prelucrării constă în: - analiza tuturor etapelor tehnologice de obţinere a produsului cu evidenţierea noxelor produse în mediu ; - urmărirea modului de utilizare a produsului finit obţinut (transport, desfacere, utilizare) până la transformarea acestuia în deşeu; - urmărirea gestiunii deşeurilor rezultate din fluxul tehnologic şi gestiunea produsului finit după transformarea acestuia în deşeu – reutilizare, reciclare, depozitare etc. • analiza ieşirilor, ce constă în cuantificarea impactului produs asupra mediului prin emisiile

de noxe şi cuprinde următoarele etape : - cuantificarea emisiilor de gaze şi pulberi în atmosferă şi impactul acestora asupra tuturor celorlalte componente ale mediului; - cuantificarea deversărilor de noxe în ape prin apele uzate încărcate cu substanţe poluante şi efectele acestora asupra receptorilor şi consumatorilor; - cuantificarea depunerilor de produse toxice şi deşeuri pe sol şi în subsol şi impactul acestora asupra calităţii solului, subsolului, apelor, aerului şi componentelor biotice (inclusiv asupra omului); - cuantificarea unor produşi secundari rezultaţi din fluxul tehnologic, care pot fi utilizaţi ca atare sau ca materii prime la obţinerea altor produşi;

- cuantificarea nivelului de poluare global al tuturor componentelor de mediu (aer, apă, sol, subsol, floră, faună, om) şi a riscului pentru mediu, în vederea luării unor măsuri de prevenire şi combatere a poluării pentru o dezvoltare durabilă.

Pentru caracterizarea, compararea şi stăpânirea fenomenelor specifice unor tipuri de activităţi antropice şi cunoaşterea impactului acestora asupra mediului la un moment dat, este necesar a se găsi un model de apreciere globală asupra stării de sănătate sau poluare a mediului.

Condiţia de bază ce se cere unui astfel de model este aceea de a permite compararea stării mediului la un moment dat cu starea posibilă într-un viitor apropiat. Astfel, s-ar putea fundamenta deciziile privind acceptarea sau nu a unor acţiuni necesare pentru reducerea impactului generat asupra mediului sau de a accepta o nouă activitate în zona analizată.

Analiza ciclului de viaţă (ACV) este un instrument pentru evaluarea aspectelor de mediu şi a potenţialelor efecte ale produselor, proceselor sau activităţilor asupra mediului în scopul de a stabili oportunităţile de perfecţionare. ACV analizează întregul ciclu de viaţă al unui produs sau al unei activităţi, acoperind exctracţia şi prelucrarea materiilor prime; procesele de producţie; transportul şi distribuţia; folosirea, refolosirea şi întreţinerea produselor; reciclarea şi eliminarea finală a acestora.

82

Protecţia mediului

Analizele ciclului de viaţă complete sunt cantitative şi implică achiziţionarea datelor măsurate şi a celor estimate pentru toate intrările şi ieşirile.

Analiza ciclului de viaţă extinsă trebuie să includă efectele sociale şi efecte suplimentare cum ar fi emisiile de bioxid de carbon sau congestionarea traficului.

Figura 6.5. Ciclu de viaţă a unui produs - Diagramă Intrări/Ieşiri

Calitatea datelor este un element extrem de important al ACV, putând avea o

influenţă majoră asupra rezultatelor obţinute. În general, trebuie să se asigure că volumul şi calitatea datelor necesare sunt corespunzătoare scopului ACV şi resurselor diponibile.

În concluzie, analiza ciclului de viaţă (ACV) va răspunde la următoarele probleme: - nevoilor interne ale intreprinderii: - gestionarea fluxurilor de materiale si energie; - compararea tehnologiilor; - optimizarea modului de scoatere din uz a produselor si ambalajelor; - implica o noua abordare a conceptului de produs. - nevoilor externe ale intreprinderii: - comunicari de mediu; - contracararea publicitatii ecologiste prea simpliste; - dialogul client / furnizor (tehnologii, servicii si produse). 6.3.1.3.Eticheta ecologică în contextul grupei de standarde ISO 14020 – ISO 14025

În ţările occidentale, ca expresie a viziunii în plină afirmare conform căreia important este a descoperi şi preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se manifeste, în loc de a reacţiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare se acordă o însemnătate crescândă etichetei (mărcii) ecologice.

Eticheta ecologică reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile mediului, făcând apel la preocupările publicului şi prudenţa producătorilor.

83

Protecţia mediului

O atare metodă cere producătorilor să experimenteze întregul ciclu de viaţă a produsului (producere, distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în toate stadiile şi cu privire la toate sectoarele: aer, apă, sol. Sistemul a fost practicat pentru prima dată în Germania (prin apariţia mărcii “îngerul albastru” în 1978), s-a extins apoi în Norvegia, Suedia şi Finlanda în cadrul Consiliului Nordic, în Austria, Portugalia, Franţa ş.a. În cadrul Uniunii Europene a fost adoptat Regulamentul 880/92 la 22 martie 1992 pentru a crea un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntară a fabricanţilor. Punctul slab constă în faptul că aceste sisteme sunt foarte dificil de administrat, datorită, în principal, nevoii de evaluare globală a ciclului de viaţă întreg al produsului. Acest sistem de ecoetichetare a produselor şi-a dovedit utilitatea în promovarea în industrii a produselor cu caractersitici ecologice (nepoluante, cu cosnsumuri mici de energie şi materii prime) faţă de cele cu carartersitici non-ecologice (poluante, consumatoare de energie, greu reciclabile). Prin acest sistem produsele sunt etichetate (eco-etichetate sau eco- label) în fucnţie de caracteristicile de impact asupra mediului în urma unui proces de certificare efectuat de instituţii acreditate şi laboratoare autorizate. Sistemul de certificare ecologică (de eco-etichetare), care este un sistem bazat pe aplicaţia voluntară, se bazează pe dorinţa firmelor de a-şi utiliza capacitatea inovativă în promovarea tehnologiilor curate, nepoluante, care prin mecanismul pieţei doresc să-şi îmbunătăţească imaginea către consumatori şi în acelaşi timp să respecte legile în materie de mediu şi de nu, să beneficieze de avantaje fiscale din reducerea poluării.

Standardele din seria ISO 14000 care prezintă detalii despre eticheta ecologică sunt: - ISO 14020-Etichete şi declaraţii de mediu – Principii generale - ISO 14021-Etichete şi declaraţii de mediu – Declaraţii de mediu pe proprie răspundere (Eco-etichetare de tipul II) - ISO 14022-Eco-marcare – simboluri - ISO 14023-Eco-marcare – Testare şi verificare metodologii - ISO 14024-Etichete şi declaraţii de mediu – Eco-etichetare de tipul I – Principii şi proceduri - ISO 14025-Etichetare şi declaraţii de mediu. Etichetare de mediu de tip III – Ghid pentru principii şi proceduri Principii generale ale eco-etichetării produselor: - Etichetele şi declaraţiile de mediu trebuie să fie precise, verificabile, relevante şi să nu inducă în eroare. - Procedurile şi cerinţele pentru etichetele şi declaraţiile de mediu nu trebuie să fie elaborate, adoptate sau aplicate în vederea creării unor obstacole inutile în comerţul internaţional. - Etichetele şi declaraţiile de mediu trebuie să se bazeze pe o metodologie ştiinţifică suficient de detaliată şi cuprinzătoare pentru a sprijini cerinţa şi care să producă rezultate precise şi reproductibile. - Informaţiile privind procedura, metodologia şi orice criterii utilizate în sprijinul etichetelor şi declaraţiilor de mediu trebuie să fie accesibile şi furnizate la cerere tuturor părţilor interesate. - Elaborarea etichetelor şi declaraţiilor de mediu trebuie să ia în considerare, toate aspectele relevante privind ciclul de viaţă al produsului sau serviciului. - Etichetele şi declaraţiile de mediu nu trebuie să împiedice inovarea care menţine sau are potenţialul să îmbunătăţească performanţa de mediu. - Orice fel de cerinţe administrative sau solicitări de informaţii referitoare la etichete şi declaraţii de mediu trebuie să se limiteze la acelea necesare stabilirii conformării faţă de criteriile şi standardele aplicabile etichetelor şi declaraţiilor.

84

Protecţia mediului

- Procesul elaborării şi dezvoltării etichetelor şi declaraţiilor de mediu trebuie să includă consultarea deschisă cu părţile interesate. Pentru a realiza consensul trebuie făcute eforturi rezonabile pe parcursul procesului. - Informaţiile privind aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor relevante pentru o etichetă sau declaraţie de mediu trebuie să fie disponibile atât clienţilor, precum şi clienţilor potenţiali implicaţi în elaborarea etichetei sau declaraţiei de mediu. Avantajle etichetei ecologice: - declaraţii de mediu precise, verificabile şi care nu duc la interpretări eronate; - creştere potenţialului forţelor pieţei pentru a stimula îmbunătăţirile de mediu în producţie, procese şi produse; - prevenirea sau diminuarea declaraţiilor neîntemeiate; - reducerea confuziei pe piaţă; - facilitarea comerţului internaţional; - mai multe oportunităţi pentru clienţi, clienţi potenţiali şi utilizatori ai produsului, astfel încât alegerea să fie făcută de aceştia în cunoştinţă de cauză.

Utilizarea unui simbol în cazul ecoetichetării este facultativă, atunci când se dă o declaraţie pe proprie răspundere şi poate fi de forma:

Obiectivul eco-etichetării este de a contribui la o reducere a impacturilor asupra mediului asociate produselor O condiţie anterioară acordării şi păstrării unei autorizaţii de utilizare a unei etichete de mediu trebuie să fie conformitatea solicitantului cu legislaţia de mediu şi cea relevantă. Criteriile de mediu ale produsului trebuie stabilite pentru a face diferenţa între produsele preferate, din punctul de vedere al mediului, şi alte produse din aceeaşi categorie, pe baza unei diferenţe măsurabile a impactului asupra mediului. Criteriile de mediu ale produselor ar trebui să facă diferenţa între acestea numai atunci când aceste diferenţe sunt importante. Metodologiile de încercare şi verificare utilizate la evaluarea produselor au nivele diferite de precizie şi exactitate.

Se recomandă să se ţină seama de ele atunci când se determină importanţa acestei diferenţe. - Perioada de valabilitate – criteriile de mediu şi cerinţele funcţionale ale produsului pentru fiecare categorie de produse trebuie fixate pentru o perioadă prestabilită. Un program de eco-etichetare ar trebui să fie transparent în toate etapele stabilirii şi aplicării lui. Transparenţa presupune ca informaţiile să fie disponibile părţilor interesate pentru a fi verificate şi discutate, dacă este cazul. Procedurile şi cerinţele programelor de eco-etichetare nu trebuie pregătite, adoptate sau aplicate în vederea sau în scopul creării de obstacole inutile comerţului internaţional. Se recomandă să se ţină seama de dispoziţiile şi interpretările aplicabile de Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Eco-etichetarea include: - consultarea cu părţile interesate; - alegerea categoriilor de produse;

85

Protecţia mediului

- dezvoltarea, analiza şi modificarea criteriilor de mediu ale produselor; - identificarea caracteristicilor funcţionale ale produselor; - stabilirea procedurilor de certificare şi a altor elemente administrative ale programului. Se recomandă ca regulile generale să ţină seama, dar să nu se limiteze la următoarele aspecte:

publicitate efectuată de cei care deţin licenţe; condiţii care ar putea duce la suspendarea, anularea sau retragerea unei licenţe; proceduri de implementare a acţiunilor corective în cazul neconformităţii; proceduri de rezolvare a divergenţelor; proceduri de încercare şi verificare; structura plăţii serviciilor; îndrumări pentru utilizarea siglei.

Organismul de eco-etichetare trebuie să acorde o licenţă de utilizare a etichetei numai atunci când, printre alte obligaţii contractuale, se respectă următoarele: solicitantul se conformează regulilor generale ale programului; produsul se conformează criteriilor de mediu şi caracteristicilor funcţionale ale produsului aplicabile categoriei sale de produse. Emiterea unei licenţe nu obligă posesorul acesteia să utilizeze eticheta. Metodologia de evaluare a conformităţii unui produs cu criteriile de mediu şi caracteristicile funcţionale ale produsului şi de verificare a conformităţii continue trebuie să fie documentată şi suficient de riguroasă pentru a asigura încrederea în program.

La cerere organismul de eco-etichetare trebuie să pregătească şi să pună la dispoziţie documentaţia care să includă cel puţin:

categoriile de produse; criteriile de mediu ale produsului; caracteristicile funcţionale ale produsului; perioada de valabilitate a criteriilor; metodele de încercare şi verificare; procedurile de certificare şi acordare; criteriile pentru analiză periodică; dovada publică pe care se bazează acordarea etichetei; sursele de finanţare ale programului de dezvoltare; verificarea conformităţii.

După acordarea licenţei unui solicitant, acesta trebuie să informeze organismul de eco-etichetare despre orice modificare ce ar putea afecta conformitatea sa faţă de cerinţe. Organismul de eco-etichetare trebuie să se asigure că orice modificare a produsului sau procesului său de fabricaţie, care poate influenţa conformitatea este luată în considerare şi trebuie să ceară deţinătorului de licenţă să înceapă acţiunea corectivă, dacă conformitatea nu se menţine. Deţinătorul de licenţă are responsabilitatea de a se asigura de păstrarea conformităţii cu cerinţele programului.Organismul de eco-etichetare trebuie să se asigure că eticheta sa este protejată legal pentru a preveni utilizarea neautorizată şi păstrarea încrederii publice în program. Organismul de eco-etichetare trebuie să aibă o politică clară şi explicită referitoare la utilizarea corectă a etichetei. Orice abatere de la această politică trebuie să determine acţiunea corectivă corespunzătoare şi posibila retragere a licenţei. 6.3.2. Comisia Europeana Eco-Management şi Sistemul de Audit (EMAS)

Comisia Europeana Eco-Management şi Sistemul de Audit (EMAS) este un sistem voluntar pentru industrie introdus de Comisia Europeana (EC) in 1993. El ţinteşte să promoveze îmbunătăţiri continue în performanţa ecologică a companiilor şi să furnizeze informaţii ecologice publicului.

Este deschis numai amplasamentelor industriale. La EMAS pot participa:

86

Protecţia mediului

Organizaţii din sectorul privat şi de stat Statele membre UE Statele candidate

EMAS are ca scop evaluarea şi îmbunatăţirea performanţelor de mediu ale organizaţiilor şi informarea publicului şi a celor interesaţi.

EMAS are ca scop analiza, gestiunea şi control ul aspectelor de mediu şi de stabilire a raportului privind performanţa de mediu într-o manieră credibilă şi are ca rezultat o gestiune mai bună a problemelor de mediu şi informaţii credibile.

Pentru a participa la EMAS, o companie trebuie să adopte o politică ecoloigcă, să revadă performanţele ecologice ale platformei industriale respective, să dezvolte un sistem de management ecologic şi un plan de acţiune în lumina descoperirii neconformităţilor, să auditeze sistemul şi să publice o declaraţie de performanţă a platformei. O a treia parte calificată verifică sistemul şi declaraţia pentru a vedea dacă acestea se confomrează cerinţelor EMAS. Dacă se conformează, ele sunt validate şi platforma poate fi înregistrată. Odată înregistrat, platfroma primeşte un certificat de participare, care poate fi folosit la certificarea participării în sistem.

EMAS a fost desemenat ca un sistem standard de management ecologic (DMS) care sa furnizeze baza generala pentru participarea firmelor, fară a fi prea restrictiv. Ţelul său este să încurajeze firmele industriale să-şi asume responsabilitatea pentru problemele ecologice şi să reducă impactul ecologic advers într-o manieră voluntară. De aici rezultă şi virtuţile şi slăbiciunile Regulamentului.Pe de o parte, EMAS permite un anumit grad de flexibilitate care este esenţial pentru aplicarea efectivă în contexte culturale şi legale diferite. Pe de altă parte, acesta deschide o cale pentru diferente în interpretare şi discrepanţe în aplicare, conducând la un domeniu inegal şi la potenţiale bariere comerciale.

Obiectivul schemei este să promoveze îmbunătăţiri continui în performanţa ecologică a activităţilor industriale prin: 1. Stabilirea si implementarea politicilor ecologice, programelor şi sistemelor manageriale de catre companii,în legătură cu platformele lor industriale. 2. Evaluarea obiectivă, sistematică şi periodică a performanţelor acestor elemente. 3. Furnizarea informaţiilor legate de performanţa ecologică publicului larg. Multe organizatii din Europa au început să-şi ajusteze sistemele de management ecologic astfel încat să corespundă cerinţelor Regulamentului EMAS. De asemenea, Comisia Europeana promovează studii pilot pentru creşterea participării în sistem a companiilor mici şi mijlocii (SMEs) şi prevede pentru statele membre individuale să adapteze schema şi altor sectoare, cum ar fi serviciile publice. Dezvoltarea şi implementarea EMAS este reglementată de acreditări competente si organisme de înregistrare, autorităţile de mediu şi Comitetul de Reglementare EMAS, format din reprezentanti ai statelor membre. Acest proces armonizeaza, în măsura necesară, activităţile din statele membre. EMAS este in mod curent restrans la sectorul industrial si manufacturier dar, in acelasi timp se recunoaste ca toate sectoarele au un impact semnificativ asupra mediului si ca de asemenea ,mediul va beneficia de pe urma unui bun management ecologic si in aceste sectoare. In mod traditional, EMAS s-a concentrat pe impactul ecologic direct al emisiilor si deseurilor. Cu toate aceste, impactul indirect cum ar fi politica cumpararii sau folosirii produsului si aruncarii este semnificativ si va beneficia de aducerea sub controlul Sistemului Managementului de Mediu.

Elementele noi ale EMAS II faţă de EC Council Regulation EMAS 1836/93 sunt:poate participa orice tip de organizatie, compatibilitate cu ISO 14001, un nou instrument de comunicare, implicarea angajaţilor,un nou rol pentru Statele Membre şi credibilitate şi transparenţă ridicate.

Procedura de organizare şi coordonare a schemelor de management de mediu şi audit (EMAS) în vederea participării voluntare a organizaţiilor la aceste scheme este reglementată în România prin Ordinul MAPAM nr. 50/.2004. Autoritatea competentă pentru aplicarea procedurii

87

Protecţia mediului

de organizare şi coordonare a sistemului EMAS este autoritatea publică centrală de mediu în cadrul căreia s-a înfiinţat Comitetul consultativ EMAS şi Biroul EMAS, ca parte a Serviciului controlului integrat al poluării.

Biroul EMAS asigură înscrierea şi menţinerea organizaţiilor într-un registru şi actualizează lista cu organizaţiile înregistrate EMAS. Comitetul consultativ EMAS poate suspenda sau anula înregistrarea unei organizaţii.

În tabelul 6.2 sunt redate diferenţele semnificative între standardul ISO 14001 şi EMAS.

Tabel 6.2. Diferenţe între standardul ISO-14001 şi EMAS ISO-14001 EMAS - standard internaţional

- reglementare legislativă în cadrul UE cu aplicabilitate în UE

- nu se specifică frecvenţa auditului de mediu

- frecvenţa de realizare a auditului de mediu este de max. 3 ani

- aplicare obligatorie - aderare voluntară

Cerinţele comune între EMAS şi ISO 14001 sunt redate în fig. 6.6., şi anume: implicarea angajaţilor, conformarea la legislaţia în vigoare, raportare publică şi îmbunătăţirea performanţelor.

CERINŢE EMAS şi ISO 14001

ISO 14001ISO 14001şşi EMAS i EMAS

ImplicareaImplicareaangajaangajaţţilorilor

ConformareaConformareala la legislalegislaţţiaia îîn n vigoarevigoare

ImbunImbunăăttăăţţireaireaperformanperformanţţelorelor

RaportareRaportarepublicpublicăă

Fig. 6,6. Cerinte comune ISO 14001 si EMAS

88

Protecţia mediului

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ardelean A. , Maior C., Management ecologic, Ed. Servo-Sat, Arad,2000 2. Angelescu A. şi colab, Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă, Ed. ASE, Bucureşti, 1999 3. Barzea, C. Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucuresti, 2001 4. Berca, M. ,Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor, Ed. Grand, Bucuresti, 1998 5. Camasoian Camelia - Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti,1994. 6. Darie N. , Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2001 7. Dutu M., Drept international şi comunitar al mediului, Editura Economică, Bucureşti 1995 8. Diţoiu Valeria, Holban Nina, Modificări antropice ale mediului, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005 9. Giurma I. Sisteme de gospodarirea apelor, Ed.CERMI Iasi, 2000 10. Ionescu C , Cum să construim şi să implementăm un sistem de management de mediu, Ed. Economică, Bucureşti,2000 11. Fortlage C.A., Environmental Assessment a practical Guide, Gower Publishing Company, England, 1990 12. Lupan E., Dictionar de protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucuresti,1997 13. Mohan Gh., Ardelean A., Ecologia şi Protecţia Mediului, Ed.Scaiul, Bucureşti, 1993 Negrei, C. Instrumente şi metode în manamegementul mediului”Ed. Economică, Bucureşti, 1999 14. Rojanschi V. şi colab., Protecţia şi ingineria mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1997 15. Rojanschi, V., Bran Florina, Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 16. Russu C.şi colab, Reciclarea resurselor materiale, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Cluj, 1989 17. Rojanschi, V.,ş.a., Protectia si ingineria mediului, Ed.Economica, Bucuresti, 1997 18. Rojanschi, V., Economia şi protecţia mediului, Ed. “Tribuna economica”,Bucuresti, 1997 19. Rojanschi, V., Bran Florina, (2002), Politici şi strategii de mediu, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 21. Soroceanu, V., Creşterea economică şi mediul natural, Editura Economică, Bucureşti, 2000 22. Stugren B., Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1994 23. Şhiopu D. - Ecologia şi protecţia mediului. Editura Didactica si Pedagogica. 1997 24. Tufescu M., Ecologia şi activitatea umană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981 25.Vadineanu A. s.a. Dezvoltarea durabila, vol.I, „Teorie si practica”, Bucuresti,1999 26. Relicovschi, Adina „Politici în managementul mediului”, Institutul European din România,art., Bucureşti: 2000 27.***Wast management, The Swedish Expierence,Stockholm, 1999 28. *** Legilaţia naţională privind protecţia mediului 29. *** Directivele UE privind protecţia mediului 30. *** Seria de standarde „Sisteme de mamagement de mediu”-ISO 14.000 31.***Regular report on Romania’s progress towards accession – SEC(2002)1409, Bruxelles,2002.“România curată – Program concret pentru sănătatea mediului”, Bucureşti, 2002 32. ***Raport asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, Guvernul României,iunie 2003. 33.***Regulation (EEC) No 761/2001of the European Parliament and of the Council of 19 March 2001 allowing voluntary participation by organisations in a Community eco-management and audit scheme (EMAS)

89