UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT

PROTECŢIA ȘI PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL

ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN

EUROPA

COORDONATOR ŞTIINŢIFICProf.univ.dr. CIOBANU RAMONA

Master SIDIC – anul I

Dumitru Ramona

Protecţia și promovarea drepturilor omului în cadrul

O.S.C.E.

Omul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-

ar afla, fiindcă acestea au un caracter universal, ce constituie un

fundament al drepturilor lor egale şi inalienabile, ca un corolar al

libertăţii, dreptăţii, securităţii şi păcii în lume.1

Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul

timpului, un laborios dar şi îndelungat proces de cristalizare, se

înfăţişează în prezent ca o instituţie deosebit de complexă, ce ţine atât

de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională. Protecţia

internaţională a drepturilor şi libertăţilor defineşte şi însumează un

ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de

alţii, ale statelor de a apăra i de a promova aceste drepturiș , ale întregii

comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi

libertăţilor respective în fiecare ţară, intervenind în acele situaţii în care

drepturile omului ar fi incălcate într-un anumit stat.

Statele şi organizaţiile internaţionale create de ele, precum şi

organizaţiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici şi

metode adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea aplicării

efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor

pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor

internaţionale în această privinţă. Problema nerespectării drepturilor

1 Barac L., Europa i Drepturile Omului. România i Drepturile Omuluiș ș , Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2001, pag. 7.

omului nu este numai o problemă naţională, internă a statelor, ci una

internaţională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga

comunitate internaţională .2

Comunitatea internaţională este astăzi mai mult decât oricând

preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de

crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare

internaţională în acest domeniu, de realizare a unui sistem cât mai

complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în

variate domenii şi de asigurare cât mai deplină a transpunerii în

practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse

normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.

Interesul manifestat de comunitatea internaţională faţă de

drepturile omului – elementul esenţial ce asigură progresul, bunăstarea

şi civilizaţia în orice societate – este probat în primul rând de numărul

mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250

instrumente, care enumeră şi reglementează peste 60 de drepturi şi

libertăţi fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost

adoptate în sistemul Naţiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinţei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei;

la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizaţia Statelor

Americii şi Organizaţia Unităţii Africane. Deci, paralel cu acţiunea

statelor membre ale comunităţii internaţionale, concentrate îndeosebi

în sistemul O.N.U., s-au înregistrat şi anumite preocupări de

reglementare diferenţiată, pe plan regional, de către unele grupuri de

state, cum ar fi: “Actul final al Conferinţei de la Helsinki” din 1975,

Viena 1986, Carta de la Paris – 1990 ş.a. adoptate în cadrul

Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă

pentru asigurarea finalităţii acestora. De aceea au fost concepute şi

2 Barac L., Europa i Drepturile Omului. România i Drepturile Omuluiș ș , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 17.

puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel

internaţional, fiinţa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în

perioadă de conflict armat, ori situaţii de dezastre naturale sau

tehnologice.

1.1. Scurt istoric privind O.S.C.E.

O.S.C.E. este cea mai mare organizaţie europeană, ce cuprinde 56 de

state, din Europa, Asia Centrală şi America de Nord, fiind cea mai mare

organizaţie regională de securitate din lume.

Iniţial, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a

fost o Conferinţă ce purta acelaşi nume (C.S.C.E.), creată în anul 1975

la Helsinki, cu participarea a 35 de state. Cu timpul, în anii ’90, odată cu

adoptarea Cartei de la Paris, această Conferinţă s-a instituţionalizat,

prin apariţia a noi structuri şi organe permanente. Adoptarea denumirii

de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa s-a

hotărât în cadrul Conferinţei de la Budapesta (1994).

Astfel, istoria C.S.C.E. se împarte în două perioade:

• Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi,

respectiv, Cartei de la Paris pentru o nouă Europa), în care

C.S.C.E. a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni

periodice.

• Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii ‘90 au

impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura

şi caracterul instituţional al procesului început la Helsinki, cât şi

rolul acestuia. Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a

hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate

şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Domeniul de acţiune al O.S.C.E. este extrem de larg, cooperarea

şi securitatea în Europa, care includ o importantă dimensiune privind

drepturile omului. În materia drepturilor omului însă, accentul este pus pe

dimensiunea afirmativă, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe

dimensiunea de garantare şi apărare concretă a drepturilor omului

(deşi această a doua dimensiune nu este total absentă).

Au competenţe în domeniul drepturilor omului atât organele cu

atribuţii generale ale O.S.C.E., cât şi organele specializate în materie.

Organe care nu au competenţe exclusive în materia drepturilor

omului

Organele O.S.C.E. care nu au competen e exclusive în materia drepturilor omului,ț

dar care intervin în acest domeniu, sunt: Reuniunile şefilor de stat sau de

guvern; Consiliul; Comitetul Înalţilor Funcţionari.

Reuniunile şefilor de stat sau de guvern

Reuniunile la vârf sunt organizate periodic, la ele participând şefii

de stat sau de guvern din statele membre. În cadrul acestor reuniuni la

vârf, sunt adoptate acte internaţionale politice şi juridice, cu valoare de

soft law, care consacră drepturile omului.

Consiliul

Consiliul este un organ principal al O.S.C.E., compus din miniştrii

afacerilor externe ai statelor membre. Potrivit Documentului Reuniunii

de la Praga a Consiliului C.S.C.E. asupra dezvoltării ulterioare a

instituţiilor şi structurilor C.S.C.E., Consiliul poate, în scopul creşterii

capacităţii O.S.C.E. de a garanta drepturile omului, democraţia şi statul

de drept prin mijloace paşnice, să ia măsurile necesare, dacă este

cazul fără consimţământul statului în cauză, în caz de violare flagrantă,

gravă şi persistentă a angajamentelor corespunzătoare din cadrul

O.S.C.E. Astfel de acţiuni constau în declaraţii politice sau alte măsuri de

natură politică, aplicate în afara teritoriului statului în cauză. Aceste

acţiuni nu derogă cu nimic de la celelalte mecanisme existente în

cadrul O.S.C.E.

Comitetul Î nalţilor Funcţionari

Comitetul Înalţilor Funcţionari este un organ principal al O.S.C.E.,

compus din reprezentanţii statelor membre. Potrivit Documentului

Reuniunii de la Praga a Consiliului C.S.C.E. asupra dezvoltării ulterioare

a instituţiilor şi structurilor C.S.C.E., Comitetul Înalţilor Funcţionari poate, în

scopul creşterii capacităţii O.S.C.E. de a garanta drepturile omului,

democraţia şi statul de drept prin mijloace paşnice, să ia măsurile

necesare, dacă este cazul fără consimţământul statului în cauză, în caz

de violare flagrantă, gravă şi persistentă a angajamentelor

corespunzătoare din cadrul O.S.C.E. Astfel de acţiuni constau în

declaraţii politice sau alte măsuri de naturã politicã, aplicate în afara

teritoriului statului în cauză. Aceste acţiuni nu derogă cu nimic de la

celelalte mecanisme existente în cadrul O.S.C.E.

Organe specializate în materia drepturilor omului

O.S.C.E. dispune de două organe specializate în materia

drepturilor omului: Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor

Omului; Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale.

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului

( ODIHR )

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului a fost

creat, sub denumirea de Biroul Alegerilor Libere, prin Carta de la Paris

pentru o nouă Europă. În Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în

capitolul „Structuri şi instituţii noi ale procesului C.S.C.E.", se prevede

crearea unui Birou al Alegerilor Libere, cu sediul la Varşovia, pentru a

facilita contactele şi schimburile de informaţii asupra alegerilor în

statele participante.

Biroul Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, urmând

instrucţiunile generale ale Comitetului Înalţilor Funcţionari, trebuie,

între altele: să organizeze o scurtă reuniune a C.S.C.E. la sediul Biroului

Instituţiilor Democratice şi al Drepturilor Omului, în fiecare an în care

nu se ţine o reuniune privind urmările, pentru a examina aplicarea

angajamentelor C.S.C.E. în domeniul dimensiunii umane; să servească

drept cadru instituţional pentru schimbul de informaţii asupra

asistenţei tehnice şi competenţelor disponibile, şi asupra programelor

naţionale şi internaţionale destinate să sprijine noile democraţii în

dezvoltarea instituţiilor lor; să faciliteze contactele între cei care oferă

astfel de resurse şi cei care doresc sã le utilizeze; sã dezvolte

cooperarea cu Consiliul Europei, în scopul utilizării bazei de date a

acestuia referitoare la aceste resurse şi servicii; să stabilească legături

cu organizaţiile neguvernamentale active în domeniul dezvoltării

instituţiilor democratice, în scopul de a permite statelor participante

interesate să utilizeze vastele resurse şi largile competenţe ale acestor

organizaţii; să faciliteze cooperarea în materia formării şi educaţiei în

disciplinele purtând asupra instituţiilor democratice; să organizeze cu

reprezentanţii tuturor statelor participante reuniuni şi seminarii asupra

dezvoltării şi revitalizării instituţiilor democratice, de exemplu seminarii

consacrate organelor de presă libere şi, la timpul potrivit, un seminar

asupra migraţiilor; aceste seminarii urmând a se ţine la Varşovia, cu

excepţia cazului în care se decide altfel.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este un

organ al O.S.C.E., creat prin Deciziile Reuniunii la vârf de la Helsinki din anul

1992, pentru a identifica în fază incipientă tensiunile etnice ce s-ar

putea transforma în conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale trebuie să fie o

personalitate internaţională eminentă, având o lungă experienţă în

domeniu şi de la care se poate aştepta să facă dovada unei mari

imparţialităţi în exercitarea funcţiilor sale. Sediul Înaltului Comisar este la

Haga, în Olanda.

Înaltul Comisar al O.S.C.E. pentru Minorităţile Naţionale este numit de

Consiliu, prin consens, la propunerea Comitetului Înalţilor Funcţionari,

pentru o perioadă de 3 ani, care poate fi înnoită o singură dată.

Mijloacele de acţiune ale Înaltului Comisar al O.S.C.E. pentru

Minorităţile Naţionale au caracter nejurisdicţional şi sunt specifice

cadrului O.S.C.E.

Inaltul comisar este ajutat în activitatea sa de un grup format din 11

persoane. Organismul acţionează independent de părţile implicate şi

este imputernicit să organizeze misiuni şi să se implice în activităţi

diplomatice pentru rezolvarea crizelor şi tensiunilor intr-o fază cât mai

incipientă. În vederea obţinerii informaţiilor, Inaltul Comisariat

urmăreşte să promoveze dialogul bazat pe încredere şi cooperare între

părţi. Pentru rezolvarea situaţiei Înaltul Comisariat poate înainta guvernelor

implicate rapoarte cu propuneri privind rezolvarea situaţiilor

conflictuale cu care acestea se confruntă. Inaltul Comisariat a fost

implicat in probleme privind minorităţile naţionale în multe state dintre

care Albania, Croaţia, Estonia, Lituania, Ungaria, România, Slovacia,

Rep. Moldova, Rep. Macedonia, Ucraina, Kazahstan. Deşi organismul

este împuternicit să rezolve şi să prevină conflictele pe termen scurt şi pe

cele de mică anvergură, totuşi pentru îndeplinirea rolului său nu pot fi

trecute cu vederea situaţiile conflictuale grave care se perpetuează de

lungi perioade de timp. În cazul acestora precum şi în toate celelalte

cazuri în care organismul apreciază că situaţia pe care o gestionează

poate evolua într-o criza periculoasă pe care nu ar putea să o

soluţioneze, Înaltul Comisar acţionează ca un resort, avertizând celelalte

structuri ale O.S.C.E. în vederea luării măsurilor adecvate. Înaltul

Comisariat se bucură de libertate de iniţiativă şi independenţă,

implicarea sa nefiind condiţionată de autoritatea Consiliului Superior sau

a statelor implicate. Totuşi acest lucru nu ar fi posibil fără suportul politic al

statelor membre exprimat în cadrul Consiliului Permanent. Ca o condiţie a

eficienţei sale, organismul trebuie să fie imparţial. Pe de altă parte se

consideră că statele sunt mai cooperante dacă discuţiile nu sunt făcute publice,

iar măsurile luate în acest fel sunt mult mai eficiente - condiţia

confidenţialităţii. Această condiţie este indeplinită doar pe perioada

negocierilor şi a luării măsurilor, ulterior pentru informarea statelor

membre şi a opiniei publice internaţionale, Înaltul Comisariat inaintând

Consiliului Permanent rapoarte privind activitatea sa. Înaltul Comisariat pentru

Minorităţi Naţionale nu este competent să soluţioneze sau să se implice

în cazurile individuale privind persoane apartinând minorităţilor naţionale şi de

asemenea în problemele privind terorismul şi crima organizată.

1.2. Analiza principalelor documente internaţionale care garantează

drepturile omului

1.2.1. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare

în Europa 1975

Rezultat al unui amplu şi laborios proces de negocieri care s-a

desfăşurat în principal în trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un

document de o mare complexitate, care marchează o dezvoltare a

problematicii drepturilor omului la nivel european şi mondial.

„Actul Final" se compune, de fapt, din mai multe documente

subsumate unei concepţii unitare, vizând principiile care guvernează

relaţiile statelor europene, edificarea încrederii şi anumite aspecte ale

securităţii şi dezarmarii pe continent, cooperarea în domeniile economiei,

ştiinţei şi tehnicii şi mediului înconjurător, cooperarea în domeniul

umanitar şi în alte domenii. Este de remarcat că acest document

marchează o recunoaştere neechivocă a protecţiei drepturilor omului

ca un principiu fundamental al dreptului internaţional.

Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzând patru capitole

sau "coşuri". Coşul I - "Aspecte legate de securitatea în Europa" ce conţine două

secţiuni "Principiile directoare privind relaţiile între statele

participante" şi "Măsuri de clădire a încrederii şi anumite aspecte ale

securităţii şi dezarmării"). Coşul II se referă la "Cooperarea în domeniul

economiei, ştiinţei şi tehnologiei şi mediului înconjurător." Subiectul

Coşului III este "Cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii."

Coşul IV, ultimul capitol, face precizări referitoare la aşa-numitul

process "de urmare"3.

Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate în principal la secţiunea

"Principiile directoare privind relaţiile între statele participante" - Coşul

I şi într-o oarecare măsura în Coşul III, deşi acesta din urmă şi-a pierdut

din importanţă întrucât subiectele pe care le abordează – contactele

umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanţa pe care o aveau în

plin Război Rece.

Unul dintre principiile directoare este Principiul VII ("Respectul pentru

drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de

gândire, conştiinţă, religie sau credinţă") şi Principiul VIII ("Drepturi

egale şi autodeterminarea popoarelor"). Celelalte principii se referă la

suveranitate, folosirea forţei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea

teritorială, soluţionarea paşnică a diferendelor, neamestecul în treburile

interne, cooperarea între state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor

juridice internaţionale.

Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. În primele două,

statele participante se angajează să "respecte drepturile omului şi

libertăţile fundamentale" şi "să promoveze şi să încurajeze exercitarea

efectivă a drepturilor şi libertăţilor civile, politice, economice, sociale,

culturale şi de altă natură...". Acest principiu se referă şi la libertatea la

3 Russell, „The Helsinki Declaration: Brobdingnag or Lilliput”, 70 Am.J.int`l L.242 (1976).

religie, la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, şi

"dreptul persoanei de a cunoaşte şi de a acţiona în conformitate cu

drepturile şi îndatoririle sale în acest domeniu". Ultimul paragraf al Principiului VII

sună astfel: „În domeniul drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, Statele participante vor acţiona în conformitate cu

scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi Declaraţiei Universale a

drepturilor omului. Ele îşi vor îndeplini de asemenea obligaţiile ce le

revin în virtutea declaraţiilor şi acordurilor internaţionale în acest

domeniu la care pot fi părţi....”.

Importanţa acestui paragraf, la momentul adoptării sale, se datora

faptului că până în acel moment unele dintre statele participante, inclusiv

Uniunea Sovietică, nu recunoscuseră niciodată în mod formal obligaţia

de a se conforma Declaraţiei Universale a drepturilor omului. (Uniunea

Sovietică s-a abţinut la adoptarea Declaraţiei Universale de către

Adunarea Generală a O.N.U. Principiul VII fiind prima recunoaştere

neechivocă al caracterului "normativ" al acestui instrument.)

Principiul VIII dedică patru paragrafe subiectului "drepturi egale

şi autodeterminarea popoarelor." După asumarea angajamentului de a

recunoa te drepș turi egale pentru popoare şi dreptul acestora la

autodeterminare4, statele participante recunosc "că popoarele au

întotdeauna dreptul de a hotărî în deplină libertate, statutul lor politic

intern şi extern, când şi cum doresc, fără amestec din afară...".

A durat destul de mult până când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi au

recunoscut pe deplin că aceste două principii directoare au înscris

problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest în

curs de desfăşurare. Treptat, aceste încercări s-au redus şi spre

sfârşitul aniilor '80, abordarea unor încălcări specifice ale drepturilor

omului a devenit o chestiune obişnuită în cadrul reuniunilor C.S.C.E..

Impactul important pe care l-a avut C.S.C.E. în sfera drepturilor omului poate fi în parte

atribuit procesului de continuare a demersurilor iniţiate de C.S.C.E.

4 Steinhardt R. , International Law and Self-Determination (The Atlantic Council, 1994).

prevăzut în Coşul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul

O.S.C.E.

Existența acestui proces de negociere a permis completarea,

reinterpretarea şi revizuirea extensivă a Actului Final de la Helsinki, cu

ocazia conferinţelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de

asemenea un prilej pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra unor

state care nu erau la înălţimea angajamentelor asumate privind

drepturile omului5. Această acţiune normativă este finalizată prin

încheierea unui "document final adoptat prin consens la aceste conferinţe6.

Astfel, punctul VII din „decalogul” de la Helsinki consacră ca un

principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de

convingere. Printre alte obligaţii înscrise în sarcina statelor participante

sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova şi încuraja

respectarea efectivă a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale, la egalitate în faţa legii şi de a se

bucura efectiv de toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului. Se precizează că în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, statele participante vor acţiona în conformitate cu

scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului, cu tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate

în acest domeniu. Trebuie subliniat şi faptul că principiul respectării

drepturilor omului este consacrat de „Declaraţia privind principiile care

guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante” împreună cu

alte principii de o importanţă majoră ale relaţiilor dintre state, precum

egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii,

nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea

frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea paşnică a

diferendelor, neamestecul în treburile interne ş.a. Urmează, aşadar, a

5 Rosas A. & Helgesen J. (eds.), ”Human Rights in a Changing East/West Perspective” (1987), pag. 221.6 Schlager, „The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to the Paris Charter, 1972-1990," 12 Hum. Rts. L.J. 221 (1991).

se înţelege că principiul respectării drepturilor omului reprezintă - în

concepţia statelor participante - o importantă normă de comportament

internaţional ce trebuie interpretată şi aplicată într-un deplin consens

cu toate celelalte principii fundamentale. Prin urmare, principiile

suveranităţii, neamestecului etc. nu pot fi invocate ca un temei pentru

nerespectarea drepturilor omului, tot aşa după cum nerespectarea

drepturilor omului nu poate să ducă în final la contestarea suveranităţii

statelor şi a celorlalte principii fundamentale. În legătură cu caracterul

„Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” şi anume că Actul

Final nu a fost înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor

Unite, s-a emis părerea că el ar reprezenta numai un document cu

valoare politică morală, specifică comunicatelor şi altor documente

comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale. Un

asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin

semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante, „Actul Final”

are valoarea unui angajament în termenii categorici, a cărui forţă nu

poate fi contestată. De altfel, în însuşi textul „Actului Final”, şefii

statelor participante declară că au adoptat documentul „în mod

solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului

Final”. Reafirmarea ulterioară a Actului Final prin numeroase

documente subsecvente, ca şi valoarea universală a principiilor

proclamate în 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise în acest

document, concordanţa lor deplină cu marile principii ale dreptului

internaţional contemporan.

1.2.2. Documentul final al Reuniunii de la Viena a

reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru

securitate şi cooperare în Europa

Acest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15

ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferinţe a statelor

participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfăşurat – conform

prevederilor Actului Final de la Helsinki – în perioada 4 noiembrie 1986 -

19 ianuarie 1989.

A marcat un moment important, de cotitură, în domeniul

protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă asupra asigurării

unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate

drepturi şi libertăţi fundamentale; drepturilor persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale; dreptul fiecărei persoane de a-şi părăsi ţara etc.

Cea mai notabilă realizare a acestei Reuniuni constă în crearea

unui „mecanism al dimensiunii umane având ca finalitate intensificarea

dialogului statelor participante asupra modului în care aplică

angajamente asumate prin semnarea documentelor referitoare la varii

aspecte ale drepturilor omului”.

Prin documentul Reuniunii de la Viena a fost, de asemenea,

convocată „Conferinţa asupra dimensiunii umane a O.S.C.E., cu cele trei

reuniuni succesive: Paris (30 mai-23 iunie 1989), Copenhaga (5-29 iunie 1990), Moscova

(10 septembrie-4 octombrie 1991).

Reafirmând ataşamentul făță de principiile înscrise în Actul Final,

documentul introduce o serie de idei noi, ca de pildă, colaborarea statelor în

lupta împotriva terorismului, stabilind totodată măsuri concrete de

natură a garanta libertatea religioasă, dreptul indivizilor de a acţiona

pentru traducerea în viaţă a liberţăţilor fundamentale.

O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu prevederile

înscrise la pct. 13/5 din Capitolul „Principii", prin care statele se

angajează să respecte „dreptul cetăţenilor lor de a contribui activ,

individual, sau în asociere cu alţii, la promovarea şi protejarea

drepturilor omului şi a libertăţiilor fundamentale", text ce a constituit

baza juridică a recunoaşterii drepturilor dizidenţilor şi asociaţiilor

pentru respectarea drepturilor omului în ţările Europei de răsărit. O

prevedere relevantă este şi cea înscrisă la pct. 21, care reconfirmă

ideea că eventualele „restricţii" de la garantarea drepturilor civile şi

politice au „un caracter de excepţie", statele participante angajându-se

„să nu abuzeze de aceste restricţii şi ca ele să nu se aplice arbitrar, ci

de o manieră care să menţină exercitarea efectivă a acestor drepturi".

Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de

creşterea încrederii, securităţii şi dezarmării pe continent, cooperarea

în domeniul ştiinţei, culturii, economiei, transporturilor, turismului,

tehnologiei şi mediului înconjurător, în domeniul umanitar, inclusiv

problemele emigraţiei şi reunificării familiilor ş.a.

La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a

făcut cunoscut faptul că ţara noastră şi-a retras „rezervele şi

declaraţiile interpretative" ce fuseseră formulate din ordinul vechiului

regim la 15 ianuarie 1989, în legătură cu prevederile Documentului Final

de la Viena, confirmînd acceptarea acestui document internaţional în

totalitatea sa şi exprimând voinţa României de a acţiona pentru

traducerea lui în viaţă integral şi cu deplină bună credinţă.

1.2.3. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei

pentru dimensiunea umană a O.S.C.E

A fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul

problemelor drepturilor omului.

Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, sunt

cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept;

recunoaşterea pluralismului politic, organizarea de alegeri libere.

Statele participante recunosc exercitarea deplină şi efectivă a

drepturilor şi libertăţilor de către „persoanele aparţinând minorităţilor

naţionale".

1.2.4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă

Originalul Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, redactat în

germană, engleză, spaniolă, franceză, italiană şi rusă a fost remis

Guvernului Republicii Franceze, care îl va păstra în arhivele sale.

Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii

Franceze o copie ca formă a Cartei de la Paris. Textul Cartei de la Paris a fost

publicat de fiecare stat participant, care l-a difuzat şi l-a făcut cunoscut. Guvernul

Republican Francez transmite Secretarului general al Națiunilor Unite textul Cartei

de la Paris pentru o nouă Europă, care nu este supus înregistrării în

temeiul articolului 102 din Carta Naţiunilor Unite, pentru difuzarea sa

către toţi membrii Organizaţiei ca document oficial al O.N.U. Guvernul

Republicii Franceze transmite textul Cartei de la Paris celorlalte

organizaţii internaţionale menţionate în text.

Document de o considerabilă importanţă politică şi juridică, Carta de

la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene

în contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii sistemelor

totalitare în Europa de răsărit şi trecerii la economia de piaţă. El

efectuează, totodată, o substanţială analiză a problemelor Europei,

indicând căi şi direcţii în care trebuie acţionat pentru a face posibil

triumful marilor valori europene şi în primul rând al principiului respectării

drepturilor omului.

Este demn de semnalat faptul că acest document enunţă de la

bun început cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale ale

raporturilor dintre statele europene. În această ordine de idei este

semnificativă constatarea că „era de confruntare şi divizare a Europei

a luat sfârşit. Noi declarăm că relaţiile noastre se vor întemeia de acum

înainte pe respect şi cooperare”.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă ierarhizează în mod nou

problemele colaborării europene. Astfel, deşi se reafirmă valoarea

tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica

drepturilor omului — în trecut „coşul trei" — trece acum pe primul

plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt:

drepturile omului, democraţia şi statul de drept, libertatea economică

şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie între statele participante,

securitatea europeană, unitatea, legătura dintre procesul european şi

procesele mondiale. În cadrul direcţiilor şi reorientărilor de viitor, pe

primul plan apare dimensiunea umană a relaţiilor dintre state, urmând apoi

securitatea, cooperarea economică, problemele mediului înconjurător,

cultura, problemele muncitorilor imigranţi, organizaţiile

neguvernamentale etc.

Modul în care sunt redefinite problemele permite identificarea unor

nuanţe noi, semnificative pentru cunoaşterea orientării actuale a

procesului european. Aşadar, de pildă, problemele drepturilor omului

apar, de această dată, strâns corelate de ideea democraţiei pluraliste

şi de statul de drept. Se afirmă că libertatea şi pluralismul politic sunt

elemente necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a

economiilor de piaţă pentru o creștere economică susţinută,

prosperitate şi justiţie socială.

In Carta de la Paris apar preocupări noi pentru minorităţile naţionale.

Se afirmă că „identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a

minorităților naţionale va fi protejată, iar persoanele aparţinând

acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber, prezerva şi dezvolta această

identitate, fără nici o discriminare şi în condiţiile unei depline egalităţi

în faţa legii".

În capitolul privind orientările viitoare ale procesului C.S.C.E. este

înscrisă şi formularea că „problemele referitoare la minorităţile

naţionale pot fi soluţionate în mod satisfăcător numai într-un cadru

politic democratic". După părerea noastră, toate aceste precizări noi

trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care

reafirmă ideea că „toate principiile (procesului C.S.C.E.) se aplică în mod

egal şi fără rezervă, fiecare dintre ele fiind interpretate ţinând seama

de celelalte". Este clar, prin urmare, că noile formulări cu privire la

drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate în nici un caz ca o

diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului internaţional,

inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrităţii teritoriale,

iar respectul identităţii minorităţilor va trebui realizat tocmai ţinând

seama de aceste principii nu nesocotindu-le.

Carta de la Paris stabileşte o serie de mecanisme noi de natură a

asigura instituţionalitatea şi continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se

stabilesc următoarele noi organisme:

a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin o

dată pe an şi care va reprezenta forumul central al consultărilor

politice în cadrul C.S.C.E.;

b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile

consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente şi

va putea lua decizii corespunzătoare;

c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu

scopul de a facilita consultările între statele ce iau parte la procesul

C.S.C.E.;

d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani,

pentru a permite statelor să evalueze situaţia şi să adopte măsuri

pentru continuarea procesului C.S.C.E.;

e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având

sarcina să ajute statele să prevină riscurile de conflict;

f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având misiunea

de a facilita contactele şi schimbul de informaţii asupra alegerilor în

statele participante;

g) Adunarea parlamentară C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor

din toate ţările participante.

Document de incontestabilă importanţă pentru redefinirea

sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris tratează

totuşi în mod inegal anumite probleme. Aşadar, de exemplu, deşi se

reafirmă că „succesul tranziţiei la economia de piaţă de către ţările

care fac eforturi în această direcţie este important şi în interesul

tuturor", nu se întâlnesc precizări în legătură cu modul în care fostele

state „socialiste” vor putea fi ajutate ca să-şi refacă economia. De

altfel, întregul capitol al relaţiilor economice este redactat într-o formă

generală. Documentul vorbeşte despre „continuarea sprijinului,

acordat ţărilor democratice în tranziţia spre economia de piaţă", însă

prevederile concrete sunt foarte puţine. Problema muncitorilor

imigranţi este numai enunţată, fără a se preconiza nici un fel de măsuri

practice pentru rezolvarea ei.

Problemei minorităţilor naţionale i se acordă o importanţă

considerabilă, prevăzânduse, în detaliu, obiectivele reuniunii de experţi

pe această temă ce a avut loc între 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne

întrebăm dacă această problemă avea într-adevăr o prioritate atât de

mare faţă de convulsiile sociale din ţările Europei de răsărit şi faţă de

cerinţele de a se găsi rezolvări problemei remedierii economiei acestor

state, ţinerii „în frâu” a şomajului şi soluţionării unor probleme sociale

grave, ce ar putea duce la urmări incontrolabile.

1.2.5. Documentele de la Helsinki din 1992

În cadrul Conferinţei la nivel înalt pentru Securitate şi Cooperare

în Europa, care a avut loc la Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost

adoptate 2 documente: „Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki" şi

„Deciziile Helsinki".

Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de

menţionat preocuparea pentru întărirea instituţiilor şi structurilor

O.S.C.E. şi prevenirea conflictelor militare. Statele participante au

hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al O.S.C.E. pentru

minorităţile naţionale".

Instrumentele de prevenire a conflictelor şi de supraveghere a

crizelor implică crearea unor misiuni de anchetă şi desemnarea unor

raportori, efectuarea unor operaţiuni O.S.C.E. de menţinere a păcii,

constituirea unor grupuri ad-hoc.7

1.2.6. Documentul Reuniunii de la Budapesta

La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost

adoptat un document intitulat „Către un parteneriat autentic, într-o nouă

eră" , în care se prevede că „drepturile omului şi libertăţile

fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile democratice stau la

baza păcii şi securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea

conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o componentă de

bază, esenţială, a societăţii democratice civile".

Mecanismul privind dimensiunea umană rezidă într-un proces de

negociere, mediere şi investigaţie, care se desfăşoară în mai multe

etape şi care presupune negocieri multilaterale, misiuni O.S.C.E. de

experţi şi raportori cu sprijinul Biroului O.S.C.E. pentru Instituţii

democratice şi Drepturile omului (ODIHR). Un astfel de proces este, de

obicei, declanşat de o plângere a unuia sau a mai multor state prin

care unui alt stat i se impută că nu este la înălţimea angajamentelor

sale din O.S.C.E., referitoare la dimensiunea umană. Urmează

schimburi diplomatice între statele interesate, pentru care sunt

stabilite termene limită. Dacă problema nu se soluţionează în acest fel

între ele, statele pot supune atenţiei tuturor statelor membre ale

O.S.C.E. diferendul respectiv, pe care îl pot de asemenea include pe

agenda conferinţelor O.S.C.E. Dacă acest procedeu nu dă rezultate,

există posibilitatea constituirii unor misiuni de experţi ai O.S.C.E. sau

de raportori, care să investigheze acuzaţiile, aceştia îndeplinind rolul

de mediatori şi investigatori terţi.

De regulă, aceste misiuni sunt stabilite cu asentimentul statelor

7 Victor Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.79

interesate, deşi în situaţii grave acest acord nu este necesar.

Se poate afirma deci, că documentele O.S.C.E. au creat, treptat,

ceea ce putem numi Standardele europene post-comuniste în

domeniul drepturilor omului, care merg mai departe decât standardele

mondiale.

2. Protecţia minorităţilor în cadrul C.S.C.E. / O.S.C.E.

Problema minorităţilor etnice ocupă un loc important în peisajul

lumii contemporane. Ca urmare a unei îndelungate evoluţii, pe

teritoriul unor state cu o populaţie majoritară compactă se statornicesc

grupuri etnice, diferite din punct de vedere al originii, obiceiurilor, limbii,

tradiţiilor.8 Se poate spune că astăzi în lume nu există practic nici un

stat care să nu aibă pe teritoriul său şi populaţii aparţinând unor altor

grupuri etnice decât populaţia majoritară. A nega aceasta înseamnă a nega

însuşi modul istoric în care s-au constituit statele suverane, ca o

consecinţă a numeroaselor războaie, modificări teritoriale şi migraţii de

populaţii, până când a fost realizată, în final, formula înfăptuirii unor

state naţionale cu caracter unitar.

Problematica minorităţilor naţionale a constituit obiectivul

C.S.C.E./O.S.C.E. încă de la începutul activităţii sale.9 Actul Final de la

Helsinki (august 1975) stipulează în mod expres, în cap. VII, obligaţia

statelor de a recunoaşte şi a respecta „dreptul minorităţilor naţionale

în faţa legii şi posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de

drepturile omului şi libertăţile fundamentale" [91, p. 249].

Totodată, la capitolul „Cooperarea şi schimbarea în domeniul

culturii” se menţionează că „statele participante, recunoscând contribuţia

pe care minorităţile naţionale sau culturile regionale pot s-o aducă la

cooperarea dintre state în diferite domenii ale culturii, îşi propun, atunci

când pe teritoriul lor există astfel de minorităţi sau culturi, ţinând

8 Bîrgău Mihail, ”Societatea şi minorităţile naţionale. Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002”, pag. 268.9 Costachi Gheorghe, ”Statul de drept şi problema minorităţilor naţionale. Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002”, pag. 268.

seama de interesele legitime ale minorităţilor lor, să faciliteze această

contribuţie”. Este de menţionat că în limbajul politic şi juridic

internaţional noţiunile de „minoritate naţională” şi „cultură naţională”

au căpătat un nou impuls. Mai puţin descifrabil însă ne apare termenul

de "interese legitime". Se contura astfel în mod clar dorinţa de a

proteja minorităţile în aceeaşi măsură ca şi majoritatea, aceasta

însemnând aplicarea, în ambele cazuri, a principiilor de egalitate şi

nediscriminare.10

Obligaţiile asumate la Helsinki aveau să fie reconfirmate opt ani

mai tîrziu în Documentul Final de la Madrid (1983), în care se accentua

„importanţa unui progres constant în asigurarea drepturilor

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi protecţia

drepturilor lor legitime aşa cum se prevede în Actul Final”. Documentul

Final de la Viena (15 ianuarie 1989) conţine angajamentul părţilor de a

lua măsuri adecvate care să protejeze persoanele aparţinând

minorităţilor naţionale de orice discriminare (pct. 18) şi de a crea

condiţii optime promovării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi

religioase ale acestora (pct. 19)11. Părţile au afirmat hotărârea lor de a

respecta egalitatea tuturor în faţa legii, indiferent de originea etnică.

Pentru prima dată apare formula de „identitate culturală” a

minorităţilor naţionale. Se menţionează avantajul reciproc ce rezultă

din colaborarea transfrontalieră şi legitimitatea legăturilor minorităţilor

cu conaţionalii din alte state, ultima constituind un element deosebit

de important, deoarece, tradiţional, se consideră că drepturile

minorităţilor naţionale se limitează la teritoriul statului respectiv. Tot

atunci s-a hotărât organizarea Conferinţei asupra dimensiunii umane,

printre obiectivele căreia se numără asigurarea respectării drepturilor

10 Duculescu Victor, ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Bucureşti: Editura Lumina Lex,1998, pag. 392.11 ”Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa”, Editura Bălcescu, 1990, pag. 249.

omului, în special, în sfera culturii şi a comunicării12. Urmarea directă a

acestei Conferinţe, ca de altfel şi a celorlalte, a fost angajarea tot mai

evidentă pe linia unor acţiuni concertate în favoarea protecţiei

minorităţilor.

Reflectând principiile şi normele de drept internaţional,

documentele C.S.C.E./O.S.C.E. sunt de natură exclusiv politică, violarea

lor, ipotetic, neavând efecte legale. Dar înţelegerea statelor de a le

respecta întocmai le transformă tot mai mult într-o cutumă. Atât

dezbaterile din cadrul O.S.C.E., cât şi practica statelor vin să confirme o

astfel de abordare.

O serie de tratate bilaterale, semnate în ultimii ani între ţările ex-

socialiste, conţin clauze „minoritare”, uneori literalmente preluate din

documentele O.S.C.E. Însă saltul cel mai important, substanţial şi de o

calitate mult superioară în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor

naţionale se consideră, pe bună dreptate, Conferinţa C.S.C.E. de la

Copenhaga (5-29 iunie 1990), unde, pentru prima dată, un capitol

întreg (IV) este consacrat acestui subiect. Statele participante au

recunoscut că „problemele referitoare la minorităţile naţionale nu pot fi

rezolvate în mod satisfăcător decât într-un cadru politic democratic bazat pe statul

de drept, cu un sistem judiciar independent eficace”.13

La Copenhaga s-au reconfirmat trei principii fundamentale care

vizează minorităţile: respectul pentru drepturile persoanelor

aparţinând minorităţilor naţionale, ca parte componentă a drepturilor

omului general-recunoscute, reprezintă un factor esenţial pentru pace,

justiţie, stabilitate şi democraţie; egalitatea tuturor în faţa legii,

indiferent de originea etnică; interzicerea oricărei forme de

discriminare, precum şi a încercărilor de asimilare forţată; opţiunea

personală privind apartenenţa la minoritate, din care nu poate reieşi

12 Diaconu Ion. ”Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan”, Bucureşti: Editura„Lumina lex”, 2001, pag. 462 .13 ”Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE”, Drepturile Omului, vol.I, nr.2, 1996, pag. 231 .

nici un dezavantaj.

Prevederile conţinute în Documentul Final pot fi clasificate în trei

categorii:14

Prima conţine dispoziţii privind drepturile persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale, realizabile „individual sau în comun cu alţi

membri ai grupului”, şi anume: libera utilizare a limbii materne atât în cadrul

privat, cât şi în cel public ; crearea şi menţinerea propriilor instituţii,

organizaţii sau asociaţii educative, culturale şi religioase, care pot

solicita contribuţii financiare benevole şi alte contribuţii, inclusiv un

ajutor public, conform legislaţiei naţionale; profesarea şi practicarea

propriei religii, inclusiv de a-şi procura, poseda obiecte de cult, precum

şi de a practica un învăţămînt religios în limba maternă; stabilirea şi

menţinerea unor contacte neîngrădite cu cetăţenii altor state care au

în comun o origine etnică sau naţională, un patrimoniu cultural sau

credinţe religioase; difuzarea şi schimbul de informaţii în limba

maternă, precum şi accesul la aceste informaţii; crearea şi menţinerea

propriilor organizaţii şi asociaţii în ţările lor şi participarea la activităţile

organizaţiilor neguvernamentale internaţionale .15

A doua categorie se referă la obligaţiile statelor de a proteja

identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor

naţionale pe teritoriul lor" şi de a crea condiţii propice pentru

promovarea acestei identităţi. În particular se prevede: asigurarea

posibilităţii de a învăţa în limba maternă sau de a studia ca atare;

participarea efectivă la treburile publice, îndeosebi la activităţile

privind protecţia şi promovarea identităţii unor astfel de minorităţi;

recunoaşterea importanţei colaborării bi/multinaţionale în ce priveşte

domeniul vizat; favorizarea instaurării unui climat favorabil înţelegerii

şi respectului reciproc între toţi cetăţenii ţării, indiferent de originea

14 ”Documente de drept internaţional public”, Culegere de texte, vol.I, Coordonatori Moca Gheorghe şi Drăghici Mariana, Bucureşti, 1972, pag. 249 .15 Năstase A., ”Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale”, vol. 1-4, Bucureşti, 1998.

etnică.

A treia categorie conturează limitele politice şi de drept internaţional

în exercitarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale. Concomitent cu menţiunea că „o asemenea cooperare are

drept scop încurajarea unei înţelegeri şi încrederi mutuale, relaţiilor

prieteneşti şi de bună vecinătate, pacea, securitatea şi justiţia

internaţională”, paragraful 37 precizează că "nici unul dintre

angajamentele prezente nu poate fi interpretat ca antrenând un drept oarecare de a

întreprinde orice activitate sau de a îndeplini orice acţiune care contravine

scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a altor obligaţii

decurgând din dreptul internaţional sau din dispoziţiile Actului Final,

inclusiv principiul integrităţii teritoriale a statelor". Datorită normelor

sale detailate, dar şi calitative, Documentul de la Copenhaga mai este

uneori definit şi ca o "Cartă Europeană a Minorităţilor". Carta de la

Paris pentru o nouă Europă, din 21 noiembrie 1990, constată că a luat

sfârşit epoca confruntării şi divizării Europei şi începe o nouă eră a

democratizării, păcii şi unităţii, în care „identitatea etnică, culturală,

lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale va fi protejată, iar

persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber,

a prezerva şi dezvolta această identitate, fără nici o discriminare şi în

condiţiile unei depline egalităţi în faţa legii". S-a menţionat şi

consimţământul statelor de a veghea la respectarea acestor drepturi atât în plan

naţional, cât şi internaţional, recunoscându-se ca axiomatică condiţia

unui cadru politic democratic pentru o soluţionare justă a problemelor

ce ţin de minorităţi. Subiectul în cauză este înţeles şi de această dată

la imperativ pentru "pacea, dreptatea, stabilitatea şi democraţia" din

spaţiul european.

Reuniunea de la Geneva în problemele minorităţilor naţionale (1-

19 iulie 1991) a fost rezultatul direct al prevederilor Cartei de la Paris.

Reflectând asupra schimbărilor calitative produse pe continent,

statele participante „au luat notă” de rezultatele pozitive obţinute într-

o serie de ţări, sublinând totodată că „pot exista abordări

corespunzătoare diferite pentru aplicarea angajamentelor C.S.C.E.

privind minorităţile naţionale". S-a reiterat importanţa participării

active a minorităţilor la viaţa publică a ţărilor ca element constitutiv al

democraţiei. Egalitatea deplină în drepturi reclamă o preocupare

deosebită şi luarea de "măsuri speciale". Recunoscând importanţa

preocupărilor internaţionale faţă de problematica minorităţilor

naţionale, statele au devenit conştiente că aceste preocupări nu se

substituie eforturilor ce trebuie depuse la scară naţională.16 Din

Raportul Reuniunii reiese clar diversitatea situaţiilor politice şi

naţionale în diferite state, dar şi nevoia unor eforturi concertate pentru

rezolvarea tuturor problemelor în cadrul instituţiilor democratice.

Promovând ideile documentului de la Copenhaga, Reuniunea a dezvoltat, la

rândul ei, noi abordări: statele participante afirmă că minorităţile

naţionale se vor bucura de aceleaşi drepturi şi vor avea aceleaşi datorii

cetăţeneşti ca şi restul populaţiei; este tratată problema relaţiei dintre

drepturile minorităţilor naţionale şi autorităţile statului. Problema

minorităţilor este recunoscută a fi o „chestiune internaţională”; sunt

protejate în egală măsură şi persoanele aparţinând majorităţii în statul

respectiv, dar care în anumite zone sunt în minoritate; este garantată

libertatea de a întreţine legături cu cetăţenii altor state de aceeaşi

etnie, cultură sau credinţă.17 În acest scop este încurajată cooperarea

transfrontalieră la toate nivelurile.

Concluzie

Cunoaşterea şi însuşirea temeinică a drepturilor omului este o

obligaţie juridică, dată fiind importanţa protecţiei persoanei umane şi a

bunurilor acestuia, precum şi în apărarea instituţiilor statale, atât în

condiţii normale cât şi în condi ii de conflicte sociale. ț Ori, într-un stat de

16 Niciu Marţian, ”Dreptul internaţional public”, vol. I. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1995, pag. 207 .17 Lerner Nathan, ”The Evolution of minority Rights in International Law”, Revista „Peoples and Minorities in International Law”, Paris, 1993, pag. 167.

drept numai prin cunoaşterea aprofundată a reglementărilor în

domeniu se poate realiza o aplicare corectă şi eficientă a acestora.

Educarea şi informarea intră în competenţa puterilor publice, a

instituţiilor statale, organizaţiilor neguvernamentale, mass – mediei,

dar depinde în mare măsură de marele public, care trebuie să

înţeleagă şi să accepte conceptul de “drepturi ale omului” şi să i se

conformeze. Educarea în scopul cunoaşterii şi respectării drepturilor

omului joacă un rol foarte important în instituirea unui mediu propice

desfăşurării acţiunilor statului în acest domeniu, fiecare om trebuind să

dobândească cunoştinţele necesare înţelegerii acestei probleme în

contextul naţional şi internaţional, să aibă conştiinţa propriilor sale

drepturi şi să înveţe să respecte drepturile celorlalţi.

Bibliografie

1. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, Drept institu ional europeanț ,

Editura Olimp, Bucure ti, 1999;ș

2. Bianca Selejan Gu an, ț Protecția Europeană a drepturilor omului, Edi ia a-II-ț

a, Editura C.H. Beck, Bucure ti, 2005;ș

3. Barac L., Europa i Drepturile Omului. România i Drepturile Omuluiș ș , Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

4. Bîrgău M., Societatea şi minorităţile naţionale. Materiale ale

conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12 ianuarie 2002;

5. Costachi Gh., Statul de drept şi problema minorităţilor naţionale.

Materiale ale conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale din 11-12

ianuarie 2002;

6. Diaconu Ion, Drepturile omului în dreptul internaţional

contemporan, Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 2001;

7. Documente de drept internaţional public, Culegere de texte, vol. I,

Coordonatori: Moca Gheorghe şi Drăghici Mariana, Bucureşti, 1972;

8. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

9. Lerner Nathan, The Evolution of minority Rights in International Law, Revista

„Peoples and Minorities in International Law”, Paris, 1993;

10. Năstase A., Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. 1-4,

Bucureşti, 1998;

11. Niciu Marţian, Dreptul internaţional public, vol. I, Editura

Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995;

12. Rosas A. & Helgesen J., Human Rights in a Changing East/West Perspective, 1987;

13. Schlager, The Procedural Framework of the CSCE: From Helsinki Consultation to

the Paris Charter, 1972-1990, 1991;

14. Steinhardt R., International Law and Self-Determination, The Atlantic Council,

1994.