PROCESUL FORMĂRII OPINIEI PUBLICE

Opinia publică permite exprimarea atitudinii majorităţii faţă de un subiect. Etimologia cuvântului ,,opinie” derivă din latinescul opinari care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere şi este expresia unei convingeri subiective într-o anmită problemă, faţă de o anumită situaţie. În literatura de specialitate opinia publică a primit varii definiţii. A fost definită drept ,,un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de personae cu privire la o problemă de importanţă genererală” sau ca ,,process psihologic interactiv de agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de personae dintr-o comunitate care se exprimă verbal deschis.

1. Tipurile opiniei publice

Pentru ca să putem vorbi cu adevărat de o opinie publică trebuie ca forţa acestui “for interior al unei naţiuni” să întâmpine o rezistenţă reală sau, cel puţin, posibilă. Această opoziţie poate fi manifestată faţă de guvern, parlament sau autoritate. O primă clasificare a opiniei publice este: a) opinia clar exprimată, ce beneficiază de o largă publicitate; b) opinia orală şoptită- zvonurile; c) opinia rezultată în urma referendumului sau sondajului de opinie, cu participare neobligatorie; d) opinia exprimată prin referendum sau sondaj de opinie, cu participare obligatorie. În accepţiunea cea mai frecventă, opinia publică corespunde primelor două forme de opinie. După modul de manifestare opinia publică se poate clasifica: opinie publică statică ( tradiţii, cutume, obiceiuri ) şi opinie publică dinamică, având un caracter raţional. Corelaţia dintre cele două forme ale opiniei publice este comparată de Stoetzel cu cea dintre legea cutumiară şi legislaţia parlamentară. De-a lungul timpului clasificările opiniei publice au variat în funcţie de curentele filozofice apărute. Chiar dacă unii autori au în vedere şi o opinie publică latentă sau internă, modul de exprimare a opiniei publice constituie o caracteristică definitorie a ei. Există şi opinii conform cărora conceptul de “opinie publică latentă” exprimă o contradicţie în termeni, dacă se acceptă faptul că ea apare în cadrul disputelor publice şi constituie o exprimare verbală a atitudinilor sociale. Cea mai recentă clasificare împarte opinia publică în opinie durabilă, opinie virtuală şi respectiv opinie tacită. Această clasificare prezintă însă un character limitativ, termenii fiind cu circulaţie restrânsă. Opinia durabilă presupune înmagazinarea şi recuperarea informaţiei din memorie prin proceduri dogmatice. Opiniile virtuale sunt acele structuri informaţionale înmagazinate, care fiind activate sunt întotdeauna crezute precum sunt înmagazinate. Acest gen de opinie este virtual pentru că este neactivat şi, prin urmare, nefuncţional. Opiniile tacite se deosebesc de opiniile virtuale prin modul de recuperare a informaţiei stocate. În timp ce opinia virtuală ca 2+2=4 a fost înmagazinată ca atare într-un dosar dogmatic, opinia tacită ca 465 este mai mare decât 2 este recuperată prin mijloace dogmatice, în mod deductiv. Putem spune că nu există două opinii identice care să se formeze într-o singură minte în momente diferite sau în minţi diferite. În urma unor studii amănunţite mai putem distinge trei tipuri de opinie publică ce fac referire doar la ultimele două nivele ale opiniei publice, la nivelul encounter participând practic fiecare dintre membrii unei comunităţi respectiv societăţi: opinia publică latentă, opinia publică pasivă şi opinia publică activă. Prin opinie publică latentă

1

se înţelege totalitatea persoanelor care din diferite motive nu participă la dezbaterea publică. Opinia publică pasivă se constituie din publicul şi alegătorii ce participă sporadic la adunări şi care pot fi membrii unor organizaţii non-guvernamentale sau a unor partide, dar care nu participă activ la activităţile organizaţiei sau ale partidului. Opinia publică activă este formată din persoanele care iau parte într-un mod activ la procesul de comunicare politică, iau decizii politice, ţin discursuri în public şi aşa mai departe. Opinia publică activă constituie până la zece procente din numărul alegătorilor1. Opinia publică propriu-zisă nu poate apărea decât în grupurile secundare, în societăţile globale, unde indivizii nu se cunosc direct şi neavând o experienţă comună privitoare la problemele asupra cărora trebuie să se pronunţe, iar relaţiile dintre ei nefiind nemijlocite, ci globale. Raportul dintre opinia primară şi cea secundară este unul de factură conflictuală, deoarece cele două tipuri de opinie se bazează pe interese distincte, uneori conflictuale. Pentru a fi o soluţie viabilă trebuie ca opinia secundară să ia forma opiniei publice ceea ce presupune unificarea conştiinţelor individuale pe poziţii comune fiind vorba de însuşi fundamentul opiniei publice. Unificarea conştiinţelor individuale presu-pune două condiţii şi anume existenţa unei intense activităţi de informare şi dezvoltarea unei activităţi specializate de mânuire a simbolurilor. Astăzi se vorbeşte despre “opinia publică mondială,” nu numai de o “opinie naţională” sau de “opinia publică” din interiorul naţiunii. Opinia publică mondială se formează în jurul problemelor naţionale comune unui mare număr de ţări ( subdezvoltarea, foametea şi malnutriţia, inegalităţile sociale, criza energetică, problemele tineretului ), fie a problemelor de importanţă internaţională ( cooperare pentru dezvoltare, dezarmarea generală, instaurarea unei noi ordini economice, decolonizarea etc ). În jurul unor probleme precum terorismul, sărăcia, foametea se formează opinia publică mondială în scopul eliminării factorilor ce degradează viaţa socială şi lezează demnitatea umană. 2. Mecanismele şi elementele formării opiniei publice

Opinia publică se află în raport direct cu democraţia, apărând ca formă de exprimare şi manifestare a acesteia, ca element derivat din însuşi sensul ascendent al procesului de dezvoltare socială în planul conştiinţei. În cadrul acestui ultim proces, opinia publică reuşeşte să se individualizeze ca formă de exprimare şi manifestare a acesteia şi să dobândească un caracter relativ autonom, ca element activ, ca factor de schimbare, ca forţă a maselor. Dar acest proces se cere examinat în complexitatea şi nuanţele sale, pornind de la realitatea social-istorică. Procesul de formare a opiniei publice nu exclude confruntarea de păreri individuale, de atitudini în diferite probleme. Până la formarea unui punct de vedere relativ comun, pot avea loc serioase discuţii, lupte între opinii individuale sau între curente de opinii care cuprind unele colectivităţi mai mari sau mai mici, dar ele încă nu constituie opinia publică, deoarece acestea exprimă tocmai punctul de vedere comun la care se ajunge. Formarea opiniei publice nu se realizează instantaneu, ci parcurge mai multe stadii sau etape. Procesul de formare a opiniei publice gravitează în jurul a patru factori şi anume: interesul personal, informaţiile politice, liderii de opinie şi diagrama opiniilor.2

Principiul interesului personal evidenţiază faptul că beneficiile personale sunt primordiale în alegerile făcute de cetăţeni. Este un principiu determinant în procesul formării opiniei publice atunci când are legătură cu politicile economice. Principiul este întâlnit şi în cazul celorlaltor tipuri de politici publice având însă mai puţină claritate. În

1 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 422 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 60

2

cazul în care anumite politici publice sunt orientate spre probleme de ordin moral principiul interesului personal nu are nici o reprezentativitate, fiecare cetăţean având opinia bazată pe propriile valori. S-a demonstrat că în cazul în care politica publică nu aduce în discuţie principiul interesului personal opinia cetăţeanului fie lipseşte fie are pronunţat caracter schimbător. “Informarea politică este un fenomen aproape generalizat ca, în pofida unei ignoranţe politice vizibile, cetăţenii să-şi exprime opiniile.”3 Atunci când opiniile se formează pe baza unui grad redus de informare are loc rapida lor schimbare pe măsură ce apar noi informaţii pentru public din partea politicului.Cercetătorii numesc profunzimea cunoştinţelor din domeniul afacerilor publice ale unui cetăţean sofisticare politică. Conform lui R. Neuman publicul în funcţie de sofisticarea politică poate fi împărţit astfel:1. cei mai puţini sofisticaţi, ce acordă atenţie scăzută afacerilor publice şi foarte rar se implică în politică ( 20% );2. moderat sofisticaţi, cei care urmăresc parţial ştirile politice, acţionând însă, în cea mai mare parte, precum piloţii automaţi ( 75% );3. sofisticaţi politic, cei care sunt foarte bine informaţi, ca de exemplu politi-cieni, analişti politici ( 5%)4

Liderii de opinie au rolul de a crea de cele mai multe ori opinii publice, din această categorie făcând parte politicieni, analişti politici şi jurnalişti. Prin persuasiune ei reuşesc fie să lanseze noi curente de opinie, fie să influenţeze opinia publică. Pentru a reuşi se folosesc de orice canal mediatic dar şi de relaţii publice. Având cunoştinţe temeinice în domeniul politic ei aduc în discuţie noi subiecte încercând prin relevarea conceptelor valorice să formeze la nivelul publicului noi opinii. “Diagrama opiniei publice reprezintă o reţea a cunoştinţelor organizate şi credinţelor care ghidează procesarea informaţiilor referitoare la un anume subiect.”5 Diagrama opiniei publice se formează prin structurarea atitudinilor cetăţenilor asupra unei probleme specifice. Principala calitate a diagramei este că aceasta impulsionează crearea de imagini şi valori la nivelul mental al cetăţenilor. Cercetătorii au constatat existenţa a cinci etape în formarea opiniei publice. În prima etapă ( etapa problemei ) se semnalează că o anumită situaţie a devenit problemă socială. O personalitate politică, un grup din societatea civilă, un jurnalist anunţă că societatea sau o parte semnificativă a ei se confruntă cu un eveniment disfuncţional. În această etapă nici problema şi nici publicul nu se conturează cu precizie: „publicul şi problema emerg împreună în cursul interacţiunii.”. Spre sfârşitul etapei, cristalizându-se proble-ma, se conturează şi publicul. În etapa a doua ( etapa propunerii ) se identifică răspunsurile la problema semnalată. Unele propuneri de acţiune cad, altele sunt reţinute în urma dezbaterii publice. Circulă zvonuri contradictorii şi emoţiona-litatea creşte. Apar comportamente colective ( demonstraţii de stradă, mitinguri, marşuri ) pentru susţinerea uneia sau alteia din căile de rezolvare a problemei. Etapa a treia ( etapa tactică ) constă în analiza variantelor de acţiune având loc dezbateri. Cei mai activi încearcă să obţină un consens în favoarea soluţiei propuse de ei. Se fac sondaje de opinie iar în mass-media editorialiştii se pronunţă în favoarea sau împotriva propunerilor avansate. În final se ajunge la o decizie. Astfel începe cea de-a patra etapă ( etapa programului ). Linia de acţiune acceptată se converteşte în acţiune propriu-zisă. În ultima etapă ( etapa evaluării

3 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 614 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 62

5 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 64

3

) se face o judecată de valoare asupra acţiunii în legătură cu eficienţa şi urmările acţiunii întreprinse. Grupurile minoritare, care nu au putut fi convinse şi nu au aderat la programul de acţiune îşi fac publică opinia. Majoritatea satisfăcută de succesul acţiunii se bucură şi în scurt timp identifică o nouă problemă fiind reluat întregul proces de soluţionare a ei. În concluzie cea mai importantă parte a rezolvării unei probleme este cercetarea ei detaliată şi dezbaterea rezolvării acesteia.

3. Legile şi tehnicile de investigare ale opiniei publice

Pentru a ajunge la o opinie publică trebuie să aibă loc mai întâi o comunicare în masă. Comunicarea în masă reprezintă ansamblu de modalităţi ( reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome ) care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje, indiferent de formă sau scop. Sociologii americani preferă acestei expresii termenul “mass-media.” Comunicarea socială îmbracă diferite forme. Prima, spontană şi neaxio-matizată, pare să nu se supună nici unei alte reguli, cu excepţia deprinderii sociale; ea se înscrie în cadrul relaţiilor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi prescriptivă. La cealaltă extremă, relaţiile inter- şi intraorganizaţionale sunt conduse de instituţii: între naţiuni, între oraşe, între guvernanţi, în interiorul fiecărei organizaţii sociale şi în afara lor. Comunicarea în masă trebuie situată între aceste două forme de comunicare socială. Unicitatea sa ţine de recurgerea la utilizarea tehnicilor cu un grad diferit de sofisticare, accesibile pentru stabilirea şi ampli-ficarea dialogului dintre indivizii sau grupele care o alcătuiesc. Cu siguranţă, comunicarea în masă ţine şi de natura unei anumite culturi. Însă ea nu are nici autonomie, nici echivalentul unui principiu constituent; ocupând numai spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală şi de comunicarea instituţionalizată, admiţând în schimb posibilitatea de a le influenţa pe fiecare, ea devine ceea ce şi una şi cealaltă, împreună, permit şi doresc să fie. Atenţia sociologilor s-a concentrat, de la apariţia marilor cotidiene, la începutul secolului al XX-lea, asupra studiului influenţei mijloacelor de comunicare în masă: influenţa presei, a radioului şi a televiziunii asupra comportamentelor sau a atitudinilor tuturor şi a fiecăruia în parte. Înainte de 1920, ei considerau fiecare din efectele favorabile ale extinderii în număr cât mai mare a acestui privilegiu capabile să “comunice” cu toţi, datorită multiplicării cărţilor şi a ziarelor. Perioada interbelică indică degradarea crescândă a culturii şi a societăţii, supuse amândouă influenţei noilor mijloace de comunicare în masă, în special a cinematografului şi radioului. Din 1960 se multiplică avertizările împotriva pretenţiei cercetătorilor de a rezolva problema influenţei mass-media, prin anchete sau observaţii limitate. O dată cu apariţia noilor mijloace de comunicare interactive, sociologia se străduie astăzi să analizeze, simultan, subiectele comunicării, emiţătorii şi receptorii, precum şi scopul său, de fiecare dată altul. Prin intermediul unei abordări interacţioniste, ea redescoperă că este important şi ceea ce oamenii aşteaptă de la comunicarea în masă, ceea ce înţeleg şi ceea ce gândesc. Modul în care este măsurată cel mai adesea opinia publică ( prin agregarea opiniilor individuale ) induce imaginea unor actori sociali indepen-denţi, ce obţin informaţii, cântăresc opţiuni şi fac judecăţi evaluative asupra evenimentelor, valorilor, fenomenelor sociale. În realitate, oamenii interacţio-nează între ei, îşi împărtăşesc informaţii, se influenţează reciproc; ei sunt socializaţi să gândească într-un anume fel despre problemele sociale şi se simt adesea constrânşi de norme ale comportamentului “corect” în societate. Deşi aceste aspecte sunt mult mai greu măsurabile, cercetătorii şi-au îndreptat atenţia asupra factorilor sociali şi de grup care influenţează formarea şi

4

exprimarea opiniei publice. Problemele minore sau cele individuale nu dau naştere curentelor de opinie publică. Forţa opiniei publice nu decurge atât din numărul mare de persoane, cât mai ales din intensitatea şi structura opiniilor. Cercetările psihosociologice asupra opiniei publice s-au centrat pe efortul de înţelegere a structurii, a elementelor şi a relaţiilor dintre elementele componente ale opiniei publice. În mod firesc, s-a încercat şi descifrarea mecanismelor psihosocio-logice de formare a opiniei publice şi de schimbare a opiniilor în strânsă legătură cu schimbarea atitudinilor. De-a lungul timpului au fost formulate mai multe teorii legate de opinia publică precum: teoria atribuirii, modelul pâlniei cauzalităţii şi modelul Foote-Hart. Teoria atribuirii subliniază că oamenii fac deducţii în legătură cu motivele care stau în spatele comportamentelor şi atitudinilor altora şi în funcţie de aceste evaluări, sunt sau nu de acord cu aceste comportamente sau atitudini. Indivizii observă comportamentul verbal şi nonverbal al celorlalţi şi atribuie motivaţiile şi intenţiile acestora, elementelor evidente de compor-tament. Atitudinile în raport cu o anume problemă se pot schimba în măsura în care mesajul care promovează schimbarea este evaluat ca fiind în acord cu valoarea de adevăr. Această evaluare ia în consideraţie motivele care par să stea în spatele mesajului, dar şi cele pentru care receptorul a fost ales drept ţintă a mesajului. De pildă, este mai mare probabilitatea ca o informaţie să fie crezută dacă este transmisă la ştiri, decât dacă este difuzată într-o reclamă. Mai multe cercetări au evidenţiat distorsiuni importante în modul în care oamenii explică propriul comportament şi comportamentul celorlalţi: există tendinţa de a atribui propriul comportament negativ, unor aspecte contextuale, iar comportamentul negativ al altora unor elemente de personalitate. Aceste distorsiuni adesea sunt extinse şi la nivelul grupurilor de apartenenţă şi au un impact semnificativ asupra opiniei publice. Opiniile sunt generate de interpretarea diferită de către oameni a realităţii obiective existente. Modelul pâlniei cauzalităţii a fost propus de Angus Campbell, Philip E Converse, Warren E Miller şi Donald E Stokes6. El sugerează că pentru a ajunge la o opinie în legătură cu o problemă strict determinată se parcurg mai multe etape. În fiecare etapă factorii care contribuie la formarea ( însuşirea, holging ) opiniei acţionează independent sau în conjuncţie. Conform modelului propus de Angus Campbell şi alţii axul conului pâlniei este timpul în scurgerea sa. Factorii interacţionează sau îşi pierd influenţa pe măsura trecerii timpului. Cu cât axa de formare a opiniei este mai lungă, cu atât procesul de formare este mai întârziat. Când o opinie se formează rapid modelul apare cu un ax scurt. Există şi situaţii când procesul de formare a opiniilor se opreşte înaintea cristalizării unei opinii strict delimitate. Deşi nu a fost scutit de critici modelul pâlniei cauzalităţii, elaborat pentru a explica comportamentul de vot, are aplicabilitate în întregul câmp al opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor. El sugerează că, de la o viziune largă asupra lucrurilor, se ajunge în timp la decizii punctuale ce vor fi înregistrate în sondajele de opinie publică. Formarea opiniei publice nu se realizează instantaneu, ci parcurge mai multe stadii sau etape. Cei mai mulţi specialişti precum Dawison, Foote, Hart, VanLeuven sau Slater sunt de acord cu teza stadialităţii formării opiniei publice, chiar dacă identifică mai multe sau mai puţine etape şi, fireşte, le denumesc diferit. Dat fiind că opiniile sunt un indicator al atitudinilor, dar şi al comportamentului potenţial al oamenilor, ele au constituit obiect de cercetare încă de când abordarea empirică a socialului şi-a construit primele metode de studiu. Cele mai frecvent utilizate metode pentru descrierea şi măsurarea opiniei publice sunt sondajul de opinie ( metodă derivată din ancheta sociologică ), focus grupul şi analiza de conţinut.

6 Campbell, Angus, 1970 în Howlett Michael şi Ramesh M., Studiul politicilor publice, Editura Epigraf, Chişinău, 2004,

p. 127-1285

Sondajul de opinie presupune aplicarea unor tehnici de investigare pe un eşantion reprezentativ pentru o populaţie, cu scopul culegerii de date privind opiniile acesteia pe o anumită temă. Opinia publică, sub aspect sociologic, impune nu numai studierea ei în spiritul deontologiei sociologice, dar şi cu metodele şi tehnicile sociologice, între care sondajul de opinie reprezintă modalitatea cea mai des utilizată şi cea mai cunoscută. Acest tip de cercetare sociologică se fondează pe tehnicile interogative de culegere a informaţiilor ( chestionar, interviu ) şi pe teoria eşantionării. Sondajul de opinie porneşte de la o condiţie de bază pe care trebuie să o îndeplinească şi anume aceea că “nu se poate organiza un sondaj de opinie publică decât dacă o asemenea opinie publică există. Procesul serios de monitorizare sistematică a atitudinii publice începe din secolul XX. Dar, ocazional, sondaje de opinie s-au făcut şi înainte de anii 1930. Însă acestea nu au fost, în general, realizate sistematic sau ştiinţific. Au fost realizate pe eşantioane nereprezentative sau cu metode care nu includeau subiecţii cu exactitate într-o anumită categorie. Au existat şi sondaje “volun-tare” la care nu au participat decât persoanele care se ofereau pentru asta, fără să corespundă unui anumit eşantion. După anii 1930 sondajele de opinie au cunoscut o dezvoltare remarcabilă datorită organizaţiilor educaţionale sau politice ce începuseră să dezvolte metode care să permită o selecţie riguroasă a subiecţilor şi o sistematizare eficientă a datelor acumulate dintr-o mare arie a subiecţilor. După standardele actuale, acele sondaje erau primitive dar erau oarecum folositoare. Sondajele de opinie sunt acceptate ca instrumente utile pentru afaceri, organizaţii politice, mass-media şi guvern, de asemenea şi pentru cercetările academice. În afaceri sondajele sunt folosite pentru a testa preferinţele consumatorilor şi pentru a descoperi părerea acestora despre anumite produse. Rezultatele sondajelor comerciale ajută în stabilirea planului de marketing, la stabilirea strategiei publicitare şi la realizarea anumitor schimbări asupra unui produs pentru a creşte vânzările. În politică, sondajele sunt folosite cel mai des pentru a obţine informaţii despre atitudinea votanţilor referitoare la anumite idei sau la candidaţii propuşi. De asemenea sunt folosite pentru a determina candidaţii cu şanse de câştig şi pentru a planifica anumite campanii. Academic, sondajele sunt folosite preponderant în ştiinţele sociale pentru a afla anumite date despre delicvenţă, şcolarizare, progrese economice, atitudini politice. Încă de la început au existat controverse asupra sondajelor de opinie. Dacă acestea nu sunt realizate cu profesionalism există posibilitatea ca informaţiile oferite de acestea să nu fie reale. Sondajele de opinie trebuie realizate pe eşantioane relevante, eşantioane care trebuie delimitate clar astfel încât fiecare dintre subiecţi să aparţină numai unui eşantion. În dezbaterile organizate de revista Sociologie românească7 s-a atras atenţia asupra pericolului utilizării sondajelor de opinie în scopul manipulării comportamentale a cetăţenilor, în special în legătură cu comportamentul de vot. 4. Factori de influenţă asupra opiniei publice

Este o axiomă faptul că oamenii care ştiu puţine nu acceptă un punct de vedere contrar. Intoleranţa este însoţită aproape invariabil de o adevărată imposibilitate de a înţelege sau de a permite puncte de vedere opuse. Opinia publică poate fi atât generatorul propagandei perfide, cât şi rezultatul acesteia. Este destul de firesc faptul că acolo unde sunt implicate ideile generale critica stării de spirit a publicului şi a originii acesteia vine cel mai adesea din partea grupurilor care nu agreează punctul de vedere acceptat. Acestea consideră că publicul este nereceptiv faţă de punctul lor de vedere şi, pe drept sau pe nedrept, atribuie acest lucru influenţei intereselor contrare asupra spiritului public. Aceste grupuri constată că presa,

7 Sociologie românească, nr 3- 4/ 1990, nr 3/ 19926

conferinţele, şcolile, reclamele, bisericile, radioul, filmul, revistele ajung zilnic la milioane de oameni şi că punctul de vedere dominant în cele mai multe dintre aceste instituţii este ajustat în funcţie de starea de spirit a publicului8. Presa este cea mai importantă dintre diferitele instituţii ce sunt considerate în mod curent ca lideri în modelarea gândirii publice. Astfel nu este surprinzător că omul care nu se înscrie în opinia publică majoritară priveşte presa zilnică ca pe o forţă coercitivă. Opinia publică este influenţată în acelaşi timp de unele condiţii permanente dar şi de unele circumstanţe temporare. Pe lângă cei mai cunoscuţi factori de influenţă se adaugă de asemenea şi ideile care caracterizează cultura populară într-o anumită regiune, la un anumit moment. Alte condiţii relativ permanente de influenţă pot fi rasa, religia, amplasarea geografică, statutul economic şi nivelul educaţional. Acestea pot influenţa opinia unui individ sau a unui anumit grup în legătură cu multe subiecte. Pe lângă acestea mai poate interveni impactul unui eveniment curent, opinia unor persoane influente sau autoritate ca şi efectul mass-mediei. Mass-media ne afectează profund pentru că ea constituie o prezenţă constantă în viaţa noastră; are o universalitate pe care nici o altă instituţie nu o are, de aceea analiza modului în care presa afectează societatea a constituit una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass-media. Efectele mass-media se pot resimţi în diferite zone ale societăţii. Din altă perspectivă, mass-media poate avea o influenţă pe termen scurt sau poate avea nevoie de un interval de timp mai amplu pentru a deveni operaţională. De asemenea efectele presei pot crea schimbări dorite sau mai puţin dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt campaniile de presă sau ale unor întâmplări aşteptate sau neaşteptate. În bibliografia de specialitate este considerat că influenţa mass-media poate conduce la realizarea acordului, identificării sau internalizării valorilor sau sensurilor transmise prin intermediul presei. Mijloacele de comunicare în masă au o uriaşă forţă de influenţare a consumatorului de informaţie, a publicului. Publicul şi presa sau, mai bine spus, publicul şi orice forţă care modifică opinia publică interacţionează. Forţele proiectate asupra publicului şi publicul în sine acţionează şi interacţionează continuu. Despre funcţiile comunicării în masă s-a scris foarte mult şi s-au făcut diferite clasificări. Comunicarea prin mass-media prezintă câteva funcţii importante ce se regăsesc în cele mai multe lucrări de specialitate. În cele mai multe lucrări de specialitate comunicarea prin mass-media prezintă câteva funcţii comune precum funcţia de informare, funcţia de interpretare, funcţia instructiv-culturizatoare, funcţia de liant şi respectiv funcţia de divertisment. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul sunt canale care prin informaţiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului modern şi anume informarea. Aceste canale de comunicare realizează mai mult decât o informare. Ele influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele şi motivaţiile oamenilor, conştiinţele chiar dincolo de propria voinţă. Mass-media poate realiza chiar distrugerea discernământului, instalarea unei apatii, poate distruge voinţa de a înţelege şi a acţiona. Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informa-ţii, cunoştinţe cultural-ştiinţifice. În cazul acestei funcţii instructiv-cultura-lizatoare se remarcă şi un efect subliminal, persuasiv׃ sunt promovate valori, modele comportamentale ce ţin de paradigma culturală a societăţii. Funcţia de liant este consecinţa celor anterioare şi se referă la faptul că poate genera un mecanism de solidaritate socială, în caz de calamităţi naturale, de exemplu. Radioul şi televiziunea realizează numeroase emisiuni de divertis-ment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, în comparaţie cu participarea la concerte şi alte spectacole. Există însă şi tendinţa de a transforma totul în spectacol, ceea ce are efect contrar funcţiei de liant, adică crearea unei detaşări de problemele grave prezentate.

8 Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 53-577

George David9 identifică următoarele căi de influenţare a opiniei publice:1. conservarea opiniei publice favorabile, specifică acelor publicuri sau categorii de public, care susţin deja organizaţia şi nu mai trebuie convinşi; pentru a le menţine opinia publică favorabilă organizaţia nu trebuie decât să le arate atenţia cuvenită;2. cristalizarea opiniei publice latente sau neformate; face departajarea între cei care lucrează în domeniul relaţiilor publice, aceştia trebuind să facă apel la toate capacităţile de care dispun pentru ca opiniile încă neformate sau latente să se transforme în opinii favorabile;3. neutralizarea opiniei publice ostile este activitatea cea mai dificilă cu care se confruntă cei ce activează în acest domeniu. De cele mai multe ori, opiniile ostile provin din credinţe şi atitudini, deci, este puţin probabil ca acestea să poată fi schimbate radical. Tocmai de aceea, cel mai bun efect ce poate fi obţinut prin activitatea de relaţii publice este neutralizarea acestor opinii nefavorabile şi, în consecinţă, atenuarea manifestărilor comportamentale ostile organizaţiei. Populaţia a fost transformată de-a lungul timpului de către mass-media într-o societate care consumă, mai degrabă decât într-un public care produce idei şi opinii.

9 David, George, 2003, în Popescu Luminiţa , Comunicare în administraţia publică, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p. 369.

8

BIBLIOGRAFIE:

1) Campbell, Angus, 1970 în Howlett Michael şi Ramesh M., Studiul politicilor publice, Editura Epigraf, Chişinău, 2004

2) David, George, 2003, în Popescu Luminiţa , Comunicare în administraţia publică, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007

3) Popescu, Luminiţa Gabriela, Politici publice, Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005

4) Sociologie românească, nr 3- 4/ 1990, nr 3/ 1992

9