UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS”, GALATI

Facultatea de Stiinte juridice, sociale si politice

ROLUL ADMINISTRATIEI LOCALE IN APLICAREA POLITICII EUROPENE DE MEDIU PRINCIPIILE POLITICII DE MEDIU IN UNIUNEA EUROPEANA

Masterand: Prof. univ. dr. Raducan Oprea

PRINCIPIILE POLITICII DE MEDIU IN UNIUNEA EUROPEANA

Politica de mediu a Uniunii Europene s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Aparitia principiilor in politica ambientala a Comunitatii s-a produs in cadrul procesului de elaborare a PAM I, la initiative delegatiei germane, care a propus un set de 10 astfel de principii.

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esentiale, de maxima aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept. (Marinescu, 2003. Pg. 46)

Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii care actioneaza pe plan intern:

Protectia mediului trebuie sa constituie un element central al politicii economice si sociale a statului.

• Principiul „Poluatorul plăteşte”

Acest principiu are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice - altfel spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea.

Acest principiu a fost formulat pentru prima oară de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în 1972, având ca semnificaţie „cerinţa imputării poluatorului a costurilor de mediu, considerate ca externalităţi“. Aceste „costuri externe“ de obicei nu sunt suportate de cel ce poluează, ci de întreaga societate. Pentru a se corecta această inechitate, costurile legate de poluare se „internalizează“ la producător, pe calea recunoaşterii juridice a principiului „poluatorul plăteşte“. În acest fel, poluatorul plăteşte măsurile luate pentru satisfacerea cerinţelor standardelor de mediu in vigoare.

Principiul 21 din Declaraţia de la Stockholm (1972) stipulează că “statele au datoria de a face, în aşa fel încât, activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor să nu cauzeze nici o pagubă mediului altor state”.

Acest text stabileşte responsabilitatea statelor în materie de protecţie a mediului pe plan internaţional şi poate fi considerată ca fundamentul principiului poluator – plătitor internaţional. Putem să ne gândim că este perfect legitim ca ţările poluatoare să fie acelea care plătesc, adică să preia asupra lor costurile luptei împotriva poluării transfrontiere la originea căreia se află.

Dar, pe cât de facilă este pe plan naţional aplicarea principiului poluator – plătitor pentru agenţi economici supuşi aceleiaşi jurisdicţii, pe acelaşi teritoriu şi cărora li se pot aplica sancţiunile prevăzute de lege, pe atât de problematică este aplicarea acestui principiu pe plan internaţional.

De fapt, în cazul poluării transfrontaliere nu există nici mecanisme, nici motivaţii care să determine statele să aplice principiul poluator – plătitor.

2

Tendinţa ar fi mai curând inversă: în cazul externalităţii unidimensionale nimic nu determină ţara poluatoare să plătească, cu exceptia eventualelor sancţiuni, în virtutea dreptului internaţional. În cazul externalităţii reciproce vor fi numeroşi acei “pasageri clandestini” căci nimeni nu este înclinat să plătească pentru binele public, decât dacă toţi sunt convinşi că beneficiul net al unei cooperări globale va fi superior celul al unei politici “fiecare pentru sine”. Ne putem imagina două dimensiuni pentru a ieşi din acest impas: motivaţiile “externe” şi elaborarea altor principii economice care să introducă un soi de motivaţii interne, într-un fel endogen.

Motivaţiile pe care le numim “externe” provin în mod esenţial din aceea că mediul poate constitui un element, printre altele, în cadrul unor negocieri internaţionale mai curând globale, în care se amestecă mize industriale, comerciale, diplomatice, legate de securitate şi altele.

Astfel, o ţară poluatoare poate fi determinată să facă concesii, acceptând măsuri de luptă împotriva poluării pe care nimic n-ar fi determinat-o să le ia din pură logică economică. Şi asta, deoarece mediul devine, din ce în ce mai mult, un element în cadrul strategiilor şi negocierilor internaţionale. Exemplele sunt numeroase: controversa europeană asupra ploilor acide a avut în fundal intense conflicte industriale, mai ales în cazul industriei de automobile, Protocolul de la Montreal relativ la substanţele care afectează pătura de ozon etc.

Faptul că principiul poluator – plătitor se sprijină pe o logică economică sănătoasă, nu exclude anumite ambiguităţi şi dificultăţi în interpretare, lucru confirmat de problemele internaţionale. Aceste dificultăţi impun o mai riguroasă definire a principiului poluator – plătitor şi a câmpului său de aplicare.

În primul rând, s-ar cuveni să fie clarificate relaţiile între principiul poluator – plătitor, principiul economic şi responsabilitate, principiu juridic. După definiţiile date de OCDE şi de UE, principiul poluator – plătitor nu prevede deloc responsabilitatea juridică pentru că poluatorul nu este definit. După cum am văzut, este vorba de a interveni cât mai eficace cu putinţă, oricare ar fi responsabilităţile. Trebuie remarcat faptul că principiul poluator – plătitor nu vizează desemnarea unui responsabil, ci verigile din lanţul poluant asupra cărora este cel mai eficace să se acţioneze, atât pe plan economic, cât şi pe plan administrativ. Se poate observa totuşi o apropiere între această filosofie şi principiul responsabilităţii obiective, conform căruia eşti obiectiv responsabil de un prejudiciu, chiar în absenţa unui viciu. Există astfel, o tendinţă de a dori ca principiul poluator – plătitor să fie raliat la responsabilitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât câmpul de aplicare al principiului poluator – plătitor este pe cale să se extindă până la măsuri de suportare a daunelor. OCDE a adoptat o nouă recomandare, specificând că în caz de poluare accidentală, poluatorul ar trebui să ia asupra sa “costurile măsurilor de prevenire şi de luptă împotriva poluării accidentale” definite prin:

- măsurile de prevenire a accidentelor, cum ar fi mărirea securităţii instalaţiilor periculoase şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă;

- dispozitive preventive de urgenţă destinate limitării consecinţelor accidentelor odată survenite şi opririi imediate a extinderii daunelor, de exemplu, punerea de baraje plutitoare în caz de maree neagră, măsuri pentru a înceta deversările;

- operaţiuni de curăţare şi de decontaminare. In cazul acestor tipuri de măsuri, deseori foarte costisitoare, fiind în general iniţiate de organismele publice, poluatorul ar trebui să efectueze rambursarea.

3

În cadrul pieţei unice europene, UE pare, pe de altă parte, că vrea să specifice foarte precis ansamblul elementelor pe care ar trebui să le plătească poluatorul, de exemplu, pagubele, costurile de repunere în funcţiune, costurile administrative etc.

Din principiu economic, principiul poluator – plătitor a devenit un principiu juridic care serveşte ca fundament sau ca punct de referinţă într-un număr mare de texte de lege naţionale şi internaţionale. În particular, principiul poluator – plătitor este considerat ca fiind “un principiu general al dreptului internaţional al mediului” şi este parte integrantă a Actului Unic European.

OCDE nu precizează cum trebuie sa plateasca poluatorul, de fapt, toate mijloacele sunt bunuri, reglementări, taxe şi redevenţe etc. Mai trebuie remarcat aici faptul că principiul poluator – plătitor nu este în exclusivitate un principiu de taxare al poluatorilor, pentru că este asimilat frecvent unei metode de control a poluării prin intermediul taxelor şi redevenţelor pentru poluare. De fapt, principiul poluator – plătitor poate fi pus în practică cu ajutorul unei varietăţi de instrumente şi nu prevede nici o metodă particulară.

Chiar dacă devine un principiu fundamental, principiul poluator – plătitor nu trebuie să rămână neschimbat, ci trebuie să evolueze, să se desăvârşească, chiar să se reformeze pentru rezolvarea problemelor specifice, cum ar fi poluarea globală pe planetă. Fundamentele economice ale principiului poluator – plătitor sunt solide şi contribuie direct la căutarea unui proces de dezvoltare durabilă care implică, între altele, punerea în aplicare a dispozitivelor de evaluare a resurselor naturale pentru a asigura o mai bună gestionare şi transmitere a lor generaţiilor viitoare.

Prin urmare, principiul poluator – plătitor trebuie să rămână o referinţă, un punct de reper, fiind numeroase situaţiile în care acesta se va utiliza în cazul poluării transfrontaliere. Un întreg ansamblu de motivaţii economice şi neeconomice ar putea să ducă la alte modalităţi de partajare a costurilor (“principiul victimă – plătitor” şi “principiul compensaţiilor reciproce”).

Principiul “poluatorul plateste” se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiunii preventive, al reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, deoarece aplicat singur, duce la consecinţe inadmisibile: plătesc deci pot să poluez. Acest principiu ridică probleme economice şi juridice complicate prin care se consacră nu simpla obligaţie a poluatorului mediului de a recupera prejudicial cauza ci să i se impute acestuia costul social al poluării pe care el o generează, adică toate efectele unei poluări nu numai asupra bunurilor persoanelor ci şi asupra naturii înseşi şi toate acestea independent de culpă. Acest principiu exprimă deci răspunderea în sens larg cuprinzând orice obligaţie de a face, de la respectarea prevederilor legi până la suportarea sancţiunilor contravenţionale penale sau civile. Acest caracter complex al principiului examinat exprimă cerinţa de a valida o sferă cât mai largă a necesităţilor şi posibilităţilor privind protecţia mediului, deoarece o singură faptă poate afecta în acest domeniu numeroase interese majore care includ şi cerinţa ca agentul poluant să plătească fără întârziere exprimă ideea că agentul poluant - „poluatorul" - adică persoana care cauzează mediului un prejudiciu va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.

OUG nr. 195/2005 vizează principiul „poluatorul plăteşte“ atunci când stabileşte ca modalitate de implementare a principiilor generale „introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive“. În acest sens, legea prevede scutirea de impozit şi compensarea deţinătorilor de terenuri supuse unui regim de protecţie (prin declararea de „arii protejate“)

4

sau acordarea de reduceri sau scutiri de impozite şi taxe titularilor de activităţi ce înlocuiesc substanţele periculoase în procesele tehnologice sau care investesc în „tehnologii curate“ (ce afectează mediul mai puţin).

Pentru a se internaliza costurile externe (externalităţi) legate de protecţia mediului, adică suportarea de către cel ce poluează a costurilor de mediu, autorităţile competente apelează la: taxe de poluare, mecanisme de compensare economică sau crearea „fondului de mediu“. Acesta este un instrument economico-financiar, destinat finanţării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului. Fondul de mediu este extrabugetar, având ca surse de constituire:

a) sumele încasate cu titlul de taxe, de către autorităţile de mediu pentru emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;

b) taxele percepute pentru exploatarea unor resurse naturale (nisip, balast, argilă etc.); c) taxa de poluare a atmosferei, a apelor, a solului etc., precum:

taxa pentru utilizarea în instalaţii de ardere a combustibililor cu un conţinut bogat de sulf;

taxa pentru comercializarea pe piaţa internă a produselor cu potenţial toxic (pesticide etc.);

taxa pentru nerecuperarea ambalajelor; taxa pentru nerecuperarea bateriilor de acumulatoare uzate; taxa pentru nerecuperarea anvelopelor uzate; taxa pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate; taxa pentru ocuparea terenurilor cu deşeuri; taxa pentru poluarea sonoră etc.

d) donaţii şi sponsorizări pentru ocrotirea mediului.

Din păcate, acest principiu fundamental este un instrument juridic ce determină finanţarea politicilor de mediu la nivel naţional şi mai puţin obligarea celor responsabili să-şi asume consecinţele acţiunii lor în defavoarea mediului.

Principiul compensarii prejudiciului

Potrivit Declaratiei de laStockholm, Principiul 21 “Statele au responsabilitatea de a asigura ca activitatile desfasurate in jurisdictia sau sub controlul lor nu provoaca pagube mediului din alte state sau unor zone aflate in afara limitelor jurisdictiilor nationale”. Nu exista inca un consens la nivel international asupra detaliilor privind momentul si modalitatea de plata a compensarii, ci doar prevederi cu caracter general. In acest sens, Declaratia de la Rio, Principiul 13, considera necesar ca statele sa-si elaboreze legi nationale privind raspunderea si compensarea victimelor poluarii si a altor pagube aduse mediului. De asemenea, statele trebuie sa coopereze cu o mai mare promptitudine si determinare pentru a elabora legi internationale suplimentare referitoare la raspunderea si compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii aduse mediului, ca rezultat al activitatilor desfasurate in cadrul propriei jurisdictii sau sub propriul control, dar in zone aflate in afara jurisdictiei nationale.

5

Principiul actiunii preventive

Principiul acţiunii preventive se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât să combaţi”. Activitatea de prevenire trebuie să aibă în vedere evitarea poluării şi degradării mediului, deoarece este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice, daune care de multe ori au caracter ireversibil. El mai este formulat direct sau indirect în toate actele normative (naţionale şi internaţionale) referitoare la protecţia mediului. Prevenirea riscurilor constituie scopul principal, esenţa protecţiei mediului, dând raţiune acestei activităţi. Prevenirea poate fi privită sub două aspecte:

- prevenirea producerii consecinţelor dăunătoare ale poluării; - limitarea sau eliminarea efectelor dăunătoare care s-ar putea produce după ce

poluarea a avut loc.

Principiul examinat exprimă în esenţă protecţia profilactică a mediului şi operează practic în două trepte. Într-o primă treaptă, el priveşte întreaga activitate de legiferare în acest domeniu, raţiunea normelor dreptului mediului constând tocmai în activitatea preventivă. În cea de-a doua treaptă când se traduce în practică acest principiu, un accent deosebit se pune pe rolul autorităţilor pentru protecţia mediului privind emiterea acordurilor şi/sau autorizaţiilor de mediu.

Practica în domeniul ecologic a demonstrat că cea mai bună strategie de mediu constă în a preveni producerea daunelor ecologice, mai degrabă decât de a se proceda la repararea lor, după ce s-au produs. Sub forma măsurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este prezent în dreptul internaţional, fiind evocat şi în jurisprudenţa Curţii internaţionale de justiţie, care a statuat că „In domeniul protecţiei mediului, prevenţia şi vigilenţa se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului şi a limitelor inerente ale acţiunilor de reparare a acestora”.

Legislaţia românească consacră principiul acţiunii preventive ca principiu fundamental al dreptului mediului în art. 3 lit. c, ca „principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor“.

Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului. În acest scop se folosesc proceduri administrative, precum: studiul de impact sau autorizaţia de mediu, menite să prevină şi să împiedice desfăşurarea unor activităţi antropice, ce pot afecta calitatea mediului sau instituirea unui regim special pentru activităţi periculoase (deşeuri toxice, substanţe radioactive etc.).

• Principiul precauţiei

Acest principiu prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific.

6

Principiul precauţiei a fost introdus în Germania în anii 1970, când planificarea era în mare vogă. Aplicarea lui implică statul să realizeze o planificare prudentă în încercarea de a evita pagubele aduse mediului. În Germania, acest principiu s-a justificat în anii 1980 în lupta contra ploilor acide, a încălzirii atmosferei şi a poluării Mării Nordului. Barierele puse de aplicarea principiului pot duce chiar la interzicerea unor activităţi. După includerea lui în Tratatul Uniunii Europene, a fost adoptat în diferite acorduri internaţionale, în particular, în Declaraţia de la Bergen a Comisiei Economice a Naţiunilor Unite pentru Europa şi la Conferinţa de la Rio. Pornind de la o definiţie radicală, principiul cuprinde anumite noţiuni şi anume :

• acţiune preventivă: existenţa unei strategii minimax care constă în minimizarea efectelor nefaste, iar în condiţii de incertitudine se recomandă acţiuni preventive, deoarece sunt mai puţin costisitoare şi pot duce la micşorarea pagubelor;

• proporţionalitatea răspândirii pagubelor: fiecare acţiune trebuie analizată din dublă perspectivă, atât a costului cât şi a eficacităţii;

• plata datoriilor ecologice: se bazează pe extinderea noţiunii de responsabilitate a generaţiei actuale ce produce pagube asupra celei viitoare.

Acest principiu prevede luarea unor măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană. Nu este necesar ca relaţia cauză-efect să fie pe deplin dovedită ştiinţific, însă dacă există incertitudine ştiinţifică, trebuie implementate proceduri de evaluare pentru realizarea acţiunilor de prevenire pentru a evita efectele negative pentru sănătatea umană sau pentru mediu. Aplicarea acestui principiu se justifică în situaţia în care datele ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele unei activităţi, dacă acestea sunt sau nu periculoase pentru mediu, ca urmare a aplicării precauţiei în luarea deciziei ar trebui să fie în sensul neînceperii activităţii respective.

Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe cunoaştere. Numai că nu întotdeauna consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute, total sau parţial, dinainte, iar absenţa certitudinii ştiinţifice nu poate constitui un pretext pentru a nu lua măsuri adecvate pentru prevenirea atingerilor grave şi inevitabile aduse mediului. În faţa acestei realităţi, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauţie, prudenţă, o diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine pe cât posibil orice risc de degradare a mediului. Având în vedere faptul că dezvoltarea economică durabilă care implică decizii tehnologice are la bază studii de evaluare a impactului activităţilor umane asupra mediului intern şi internaţional, precum şi proceduri specifice de autorizare conduse de autorităţile naţionale pentru protecţia mediului, acest principiu capătă o importanţă excepţională. Acest principiu s-a născut din necesitatea de a preveni poluarea mediului determinată de diferite activităţi umane şi s-a desprins din principiul prevenirii, dar în prezent are caracter de sine stătător.

Consacrat prin art. 3b din OUG nr.195/2005, principiul precauţiei în luarea deciziei a fost enunţat pentru prima dată cu prilejul Celei de-a II-a Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului, Londra, 1987. Ulterior, la nivel comunitar Tratatul de la Maastricht (1993) consacră principiul precauţiei în art. 130 R, ce permite statelor europene să acţioneze în justiţie fără a aştepta ca toate probele ce privesc existenţa pericolului pentru mediu să fie dovedite ştiinţific. Precauţia reclamă deci ca măsurile de ocrotire a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează în viitorul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia revine celui ce susţine că activitatea pe care o va desfăşura nu va avea nici un impact

7

semnificativ asupra mediului. În acest sens, principiul precauţiei a apărut ca o recunoaştere a incertitudinii ce afectează studiile de impact asupra mediului.

La noi în ţară acest principiu este în fază incipientă de recunoaştere, fiind completat cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi producerii daunelor, prevenirea implicând precauţia, dar nereducându-se la aceasta.

În esenţă, acest principiu specific legislaţiei comunitare de mediu înseamnă că „absenţa de certitudine nu trebuie să întârzie adoptarea de măsuri ce au ca scop prevenirea producerii de pagube ecologice grave şi ireversibile“.

• Principiul protecţiei ridicate a mediului

Acest principiu prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie.

Dacă în trecut reziduurile nu se produceau în cantităţi mari, ele putând fi deversate ca atare în apă, pe sol şi în aer, fiind neutralizate datorită marilor posibilităţi de integrare în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu şi ca urmare nepericuloase pentru om, marele avânt al civilizaţiei din ultimele secole, creşterea explozivă a populaţiei, dezvoltarea agriculturii, industriei şi transporturilor au dus la schimbarea fundamentală a naturii şi cantităţii de reziduuri. Invadând şi alterând starea naturală, au loc dezechilibre naturale, dispar specii de animale şi plante, întreaga existenţă a lumii vii este supusă unor riscuri de distrugere. Sănătatea şi viaţa omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boală şi decese constituie consecinţele negative ale poluării în zonele foarte dezvoltate ale societăţii umane. Din aceste considerente reţinerea poluanţilor la sursă, trebuie să constituie nu numai un principiu moral ci şi juridic. De la sursă trebuie să înceapă evitarea poluării prin acţiunea directă în procesul de apariţie al reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricaţie care să nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minim. Instalaţiile trebuie concepute încât să corespundă mai întâi acestui scop.

Un rol important în evitarea poluării revine sistemelor de supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu. În acest scop, a fost organizat în ţara noastră, în anul 1991, sistemul Naţional de Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru supravegherea calităţii aerului, reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate precum şi informaţii periodice privind calitatea solurilor a vegetaţiei a faunei, a sănătăţii umane. Reţinerea poluanţilor la sursă; se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional în aşa fel încât fiecare membru al societăţii să devină conştient de locul său în natură şi în colectivitatea din care face parte.

Obiectiv fundamental al protecţiei mediului, conservarea urmăreşte gestiunea durabilă a patrimoniului natural, care să-i asigure perenitatea.

Conform Strategiei mondiale de conservare a naturii, elaborată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) în 1980, conservarea presupune:

menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor ce reprezintă suportul vieţii;

prezervarea diversităţii genetice, specifice unui anumit areal;

8

utilizarea durabilă a speciilor, cu o atenţie specială acordată speciilor pe cale de dispariţie sau ameninţate cu dispariţia.

Consiliul Europei a publicat în 1990 Strategia europeană de conservare, ce are în vedere promovarea păstrării integrităţii structurale şi funcţionale a „capitalului natural“, împreună cu întregul ansamblu de factori ce îi asigură şi condiţionează perenitatea. În cadrul politicilor de mediu trebuie să se acorde întâietate strategiilor preventive, în defavoarea celor corective.

Consacrat prin art. 3f din OUG nr.195/2005, acest principiu este formulat ca „principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural“. Potrivit art. 134(2) lit. e din Constituţie, statul trebuie să asigure, printre altele, „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic“. În viziunea legiuitorului, conservarea semnifică protecţia ecosistemelor naturale, prezervarea biodiversităţii (diversităţii genetice) şi gospodărirea durabilă a patrimoniului natural. Ea implică, printre altele, instituirea de arii protejate şi declararea de monumente ale naturii, în scopul conservării biodiversităţii specifice ţării noastre.

• Principiul integrării

Acest principiu prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare.

Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale devine operant prin faptul că politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale. Astfel la nivelul întregii economii, diferitele politici de sector trebuie să aibă în vedere impactul pe care respectivele activităţi îl pot avea asupra mediului.

• Principiul proximităţii

Acest principiu are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

Principiul este dedus de unii autori francezi din reglementarile cuprinse in legea franceza din 2 februarie 1995 (privind mediul inconjurator), principiu ce vizeaza tratarea deseurilor cat mai aproape de locul producerii lor. Exprimand o regula cu caracter tehnic si economic menita sa asigure un circuit cat mai restrans deseurilor de toate categoriile, inclusiv al celor periculoase, acest principiu corespunde atat exigentelor ocrotirii mediului (prin scurtarea circuitului deseurilor in timp si in spatiu se micsoreaza implicit posibilitatile de poluare) cat si cerintelor de economie si eficienta. Este indiscutabil ca aceasta regula trebuie avuta in vedere in cadrul oricarei reglementari legislative privind problema deseurilor, dar pare greu de sustinut ca principiul proximitatii apartine dreptului mediului, si aceasta cu atat mai mult cu cat, referindu-se numai la o categorie de factori virtuali poluanti – deseurile – principiul in chestiune nu are, desigur, caracterul de universalitate pe care il presupune un pricipiu al unei ramuri de drept sau discipline juridice.

9

Principiul subsidiaritatii

Acest principiu specifica ca masurile de protectie a mediului trebuie luate la “nivel adecvat”, tinand seama de nivelul de poluare, actiunile necesare si zona geografica ce trebuie protejata. Astfel, potrivit art. 5, al. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeana “In temeiul principiului subsidiaritatii, in domeniile care nu sunt de competenta sa exclusiva, Uniunea intervine numai daca si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in mod satisfacator de statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional si local, dar datorita dimensiunilor si efectelor actiunii preconizate pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii Europene”.

Principiul exercitarii de catre stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale

Acest principiu va avea loc atat timp cat nu va aduce prejudicii altor state. El se desprinde din Declaratia de la Stockholm din 1972. Exploatarea resurselor naturale in concordanta cu interesul national reprezinta si o obligatie a statului roman, ea fiind stipulata in art. 134, lit. d din Constitutie.

Pe plan extern actioneaza urmatoarele principii:

Principiul sic esere tuo

Acest principiu se traduce prin obligatia statelor de a asigura ca activitatile desfasurate in limitele jurisdictiilor lor nationale nu cauzeaza daune mediului altor state (initial, principiul a fost aplicat in dreptul fiscal). Art. 3 din Actul final de la Helsinki din 1975 stabileste ca fiecare dintre statele semnatare, in conformitate cu principiile dreptului international, trebuie sa asigure ca activitatile desfasurate pe teritoriul lor nu cauzeaza degradarea mediului intr-un alt stat membru sau in regiuni situate dincolo de limitele jurisdictiei sale nationale.

Principiul bunei vecinatati

Constitutia Romaniei a integrat acest principiu in art. 10: “Romania intretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna vecinatate, intemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise de dreptul international.”

Principiul notificarii si consultarii

Acest principiu are inca valoare de recomandare. Statelor li se recomanda sa recurga la schimbul de informatii sau la consultari bilaterale ori de cate ori activitatile dintr-un stat ar putea avea efecte daunatoare in una sau mai multe tari (Planul de Actiune al Conferintei de la Stockholm din 1972). In cadrul acestui principiu sunt incluse o serie de alte obligatii cu caracter specific, care vizeaza: schimbul de informatii, necesitatea notificarii si consultarii cu statele potential afectate, cerinta coordonarii la nivel international a activitatilor de cercetare. Principiul 19 din Declaratia de la Rio, stabileste: “statele trebuie sa furnizeze din timp statelor potential afectate, notificari preliminare si relevante, privind activitatile care pot avea un impact transfrontalier nefavorabil asupra mediului…”.

10

Principiul informarii si cooperarii internationale

Acest principiu a fost conturat la Stockholm in 1972, unde in art. 24 se prevedea: “Chestiunile internationale cu privire la protectia si ameliorarea mediului ar trebui sa fie elaborate intr-un spirit de cooperare de catre toate tarile mari sau mici pe picior de egalitate…”. Statele au de asemenea obligatia de a se informa in situatii critice.

Principiul accesului egal la procedurile administrative si judiciare

Conform principiului accesului egal, persoanele fizice sau/si juridice afectate dintr-un stat, trebuie sa li se confere acces la remediere si reparare, care este furnizat partilor afectate din statele in care sunt localizate activitatile poluatoare.

Principiul se extinde si asupra problemelor de raspundere juridica si compensare. Un exemplu in acest sens il constituie Conventia de la Helsinki prinvind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, art. 9: “statele parti… trebuie sa garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate in mod nefavorabil de efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul unuia dintre Statele parti, accesul la procedurile administrative si judiciare, inclusiv a posibilitatilor de a initia o actiune legala (un proces) si de a face recurs impotriva unei decizii care le afecteaza drepturile, similare cu cele disponibile persoanelor fizice sau juridice aflate in propria jurisdictie.

CONCLUZII

In final putem mentiona ca evolutia principiilor aplicabile politicii de mediu la nivelul UE a fost determinata de:

- Trecerea de la o abordare ex-post la o abordare ex-ante;- Orientarea catre acordarea de prioritate principiilor de preventie si precautie,

principiului “Poluatorul plateste” (la moda in primii ani de aplicare a politicii europene de mediu) revenindu-i mai ales rolul de responsabilizare decat cel de asigurare a protectiei mediului;

- Trecerea de la o abordare sectoriala la o abordare orizontala (subordonarea elaborarii tuturor politicilor europene considerentelor de mediu);

- Includerea protectiei mediului in categoria obiectivelor strategice;- Cresterea rolului indivizilor, atat in calitate de producatori, cat si in calitate de

consumatori, prin implicarea in actele decizionale, orientarea catre modificarea atitudinilor, educatie, responsabilizare sociala;

- Cresterea dimensiunii externe, ca urmare a constientizarii necesitatii actiunii la nivel global in rezolvarea problemelor de mediu.

11

BIBLIOGRAFIE:

OUG privind protecţia mediului nr 195/2005; Legea nr 137/1996 privind protecţia mediului; Tratatele comunitatii europene;

Protecţia mediului in contextul dezvoltării durabile. Legislaţie si Instituţii, Ed.

Bioflux, Cluj-Napoca, 2011 – Ruxanda-Mădalina Petrescu-Mag;

www.europa.eu

www.europarl.europa.eu

www.consilium.europa.eu

12