PRINCIPIILE INTERVENŢIEI LOGOPEDICE

De câte ori nu am auzit părinţii sau bunicii amuzându-se de cuvintele stâlcite ale copilaşului sau nepoţelului ? Limbajul domnului Goe la copiii mici, de aproximativ 3-4 ani a devenit ceva atât de des întâlnit ! Până şi televiziunile au adoptat acest „sport” şi anume acela de a prezenta copii cu defecte severe de pronunţie, de parcă aceasta ar fi evoluţia firească a limbajului unui copil. Ceea ce trebuie să ştie toţi factorii implicaţi în formarea copilului – părinţi, bunici, cadre didactice – este că bazele unei personalităţi bine clădite sunt puse la începutul evoluţiei copilului, iar un segment foarte important care va da tonalitatea acesteia este limbajul – cheia de legătură între un Eu bine conturat şi societate. Un copil care porneşte cu un limbaj erodat de deficienţe de articulare va fi nesigur pe el, inhibat, cu o stimă de sine redusă, sau va dezvolta comportamente „bufonice”, încercând astfel să-şi ascundă deficienţa de limbaj. Unul dintre principiile intervenţiei logopedice ar fi principiul intervenţiei timpurii, între 3 – 5 ani, când încă nu s-au format automatismele psiholingvistice. Copilul, la aceste vârste, nu este prea conştient de modul cum articulează. El devine conştient de defectul său de pronunţie atunci când i se atrage prea des atenţia de către părinţi, bunici şi educatoare, când este pus să repete la nesfârşit cuvântul unde întâmpină dificultăţi de pronunţie şi atunci, ca un mijloc de apărare, copilul poate dezvolta fie un mutism electiv, refuzând să mai vorbească persoanelor străine sau poate să apară bâlbâiala datorită conflictului emoţional, al gândului permanent, obsesiv „oare am spus bine ?”. Defectele de pronunţie eliminate la aceste vârste sunt total eradicate şi nu apar recidive. Acest principiu are şi nişte limite :

- nu toţi copiii cu deficienţe de pronunţie frecventează grădiniţa

- părinţii şi bunicii ( şi multe dintre educatoare) nu prea cunosc metodele de intervenţie logopedică

1

- numărul redus al specialiştilor din acest domeniu ( datorită acestui fapt prea puţini dintre copiii cu defecte în articularea sunetelor pot fi cuprinşi în terapia corectivă)Un alt principiu pe care l-aş aminti este acela al intervenţiei indirecte. O terapie logopedică benefică pentru copil trebuie realizată în mediul lui natural ( familie, grădiniţă). Copilul aflat la aceste vârste, când încă nu-şi conştientizează imperfecţiunile vorbirii, poate fi învăţat prin joc cum să respire, cum să pronunţe. Copilul introdus în grădiniţă se află într-un mediu viu al comunicării : comunică cu congenerii, dar şi cu adulţii. Jocuri precum „deschide-ţi urechea bine” sau telefonul fără fir îl fac pe copil să-şi dezvolte autocontrolul auditiv. Din păcate, în prea puţine grădiniţe există un logoped, iar acesta ia în terapie cazurile cele mai grave. Principiul intervenţiei în echipă implică oferirea de către toţi factorii implicaţi în recuperarea sau reconstruirea limbajelor deformate a unor modele vii de limbaj corect. Ceea ce începe logopedul trebuie continuat în familie şi la grădiniţă. Când o deprindere de articulare corectă nu este automatizată, copilul poate reveni după o pauză la formulele defectuoase de rostire. Traseul în articularea corectă a sunetelor trebuie să treacă de la emisie la fixare, şi de la fixare la automatizare. Există mulţi părinţi care inventează scuze pentru a nu continua terapia logopedică începută : fie ei vin prea târziu de la servici, fie copilul este mai tot timpul bolnav. Părintele trebuie să ştie că el este responsabil de modul cum va reuşi copilul să comunice şi să se integreze în colectiv. Copilul care intră în şcoală cu defecte de articulare netratate, are toate şansele să aibă probleme de scris-citit (disgrafie- dislexie). Un principiu important al intervenţiei logopedice este cel al respectării particularităţilor de vârstă şi individuale. În terapia logopedică, specialistul este în genere fie psiholog, fie psihopedagog. Deci el are cunoştinţe temeinice din domeniul psihologiei copilului , dar şi din alte domenii implicate în recuperarea

2

tulburărilor de limbaj ( anatomie şi fiziologie, psiholingvistică, metodica predării în grădiniţe şi şcoli). Logopedul este cel ce trebuie să pună un diagnostic precis în aria limbajului, evitând astfel confuziile care pot apare între tulburările pasagere de articulare datorate imaturităţii organelor fonatorii şi cele care intră în sfera patologicului. Programele terapeutice sunt individualizate. Fiecare copil are un alt spectru al tulburărilor de pronunţie şi un alt mod de a fi. Copilul care vine la logopedie trebuie introdus prin anticamera jocului către lungul drum spre cuvinte, propoziţii, fraze. Logopedul trebuie să fie pentru copil un fel de partener de joc, dar un joc serios, educativ, constructiv. Logopedul este un fel de antrenor care pregăteşte echipa de elită a limbajului, cu calm şi spontaneitate, cu rigoare şi candoare, având ca secunzi în munca de recuperare părinţii, bunicii şi cadrele didactice. Nu există medicamente miraculoase care pot reda acurateţea şi fluenţa limbajului, ci doar parteneriate pentru viitor, pentru o comunicare inteligibilă cu restul comunităţii.

Logoped-psiholog,Cioacă Beti-Ana

3