D. Mîrzac 

Principiile dreptului muncii  

"Legea şi viaţa", 2008, nr.12, pag.45 

* * *RESUME

La regle "a travail egal salaire egal" est d'application general en droit du travail: concretement elle implique que deux salaries occupant le meme poste doivent avoir la meme remuneration et Ies memes perspectives de promotion, sauf si I'employeur peut justifier cette difference par des elements objectifs, stranger a toute discrimination (sexe, race, appartenance syndicale...)

Les dispositions constitutionnelles relatives aux droits et libertes des citoyens seront interpretees et appliquees conformement a la Declaration Universelle des Droits de I'Homme.

  Dreptul muncii este o ramură a dreptului privat, inseparabil legată de muncă. Dreptul

muncii poate fi definit ca fiind ramura dreptului românesc prin care sînt reglementate acele relaţii care se stabilesc în procesul încheierii, executării, modificării şi încetării raporturilor juridice de muncă întemeiate pe contractul individual de muncă.

Dreptul muncii spuneau Jean Pelissier, Alain Supiot este un drept născut din inegalitatea dintre părţi pe care o presupun relaţiile de muncă. Ca şi în alte ramuri ale dreptului şi în dreptul muncii întîlnim idei călăuzitoare, reguli fundamentale pe baza cărora se întemeiază întreaga ramură de drept, care reflectă ceea ce este esenţial şi hotărîtor în dreptul muncii.

Principiile dreptului muncii fac parte integrantă din sistemul normelor juridice, fiind rezultatul unui proces de abstractizare şi cristalizînd, în enunţuri de o cît mai mare concizie şi de o cît mai largă aplicare, esenţa reglementărilor în ansamblul lor şi, respectiv a normelor specifice acestei ramuri de drept. Îndeplinind rolul unor linii directoare ele asigură concordanţa diferitelor norme juridice, coeziunea şi armonia acestora, pătrunderea sensului lor exact şi a finalităţii lor, perfecţionarea lor continuă, în conformitate cu scopul politicii sociale a statului românesc.

România, ca stat de drept democratic şi social, pune între valorile supreme demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, precum şi libera dezvoltare a personalităţii acestora. Viaţa omului este de neconceput fără muncă. Omul, prin muncă, se reintegrează în societate, se afirmă printre semeni, se realizează din punct de vedere material şi spiritual, creează premisele generaţiilor viitoare [1, p.3]. Munca fiind o activitate prezentă în orice societate şi care influenţează într-o anumită măsură relaţiile în cadrul acestei societăţi, este necesar ca această activitate să fie guvernată de anumite reguli acceptate unanim la nivelul societăţii [2, p.13].

Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul dreptului la muncă, condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia muncii, jurisdicţia muncii etc. Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi deci marcate de caracteristicile acestuia - norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte încetarea lui - între timp ele au evoluat spre o socializare a lor, o apropiere de domeniul dreptului public, fără a se înlătura necesitatea consimţămîntului ambelor părţi la încheierea contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare de a-l desface unilateral.

Normele de dreptul muncii sînt în mare măsură imperative, neputîndu-se stabili prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, în ce-i priveşte pe salariaţi.

Un alt principiu specific relaţiilor de muncă este principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

Principiul egalităţii între cetăţeni promovat de legea fundamentală este dat de existenţa unor drepturi ce constituie conţinutul acestui principiu, cum ar fi: dreptul la muncă, ce trebuie să fie liber şi necondiţionat de apartenenţa la rasă, religie, sex, apartenenţă politică; dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate; dreptul la formare profesională şi la continuarea educaţiei; dreptul de a accede neîngrădit la serviciile destinate folosinţei publice. Principiul egalităţii şi nediscriminării este obligatoriu să fie respectat de orice persoană fizică sau juridică.

Principiile fundamentale specifice dreptului muncii constau în faptul că libertatea muncii este garantată prin Constituţie, iar dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze. Nici o persoană nu poate fi obligată să muncească sau nu. Nu doar în Constituţie îşi găseşte reglementarea acest principiu al dreptului muncii, ci şi în pactele şi declaraţiile internaţionale. Amintim art.6 punctul 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale care garantează drepturile oricăror persoane de a-şi cîştiga experienţa printr-o muncă liber aleasă.

Tot în acest sens putem aminti şi art.23 punctul 1 din Declaraţia universală a drepturilor omului [3, art.23], ce consacră libera alegere a profesiei şi a muncii a oricărei persoane şi dreptul acesteia de a se bucura de condiţii echitabile şi satisfăcătoare pe timpul desfăşurării ori prestării muncii. Munca este necesară pentru a asigura necesităţile oricărei persoane, deci orice limitare cu încălcarea normelor legale a dreptului de a munci reprezintă o atingere adusă dreptului la viaţă.

Libertatea profesională şi dreptul la muncă sînt consacrate şi în Constituţia europeană, potrivit căreia:

- orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o profesie aleasă sau acceptata în mod liber;

- fiecare cetăţean al Uniunii Europene are libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a-şi oferi serviciile în orice stat membru;

- cetăţenii ţărilor terţe care sînt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de lucru echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.

Din punct de vedere juridic, libertatea muncii reprezintă posibilitatea persoanei de a-şi alege profesia, ţelul şi locul muncii, materializată în acordul de voinţă dat cu ocazia realizării raportului juridic de muncă sub forma unui contract individual de muncă. Libertatea muncii reiese şi din modul în care contractul individual de muncă încetează din iniţiativa salariatului, singura obligaţie ce îi revine acestuia fiind înaintarea preavizului.

Un alt principiu deosebit de important şi în strînsă legătură cu principiul neîngrădirii dreptului la muncă şi libertatea muncii este cel al nediscriminării în executarea contractului individual de muncă. Legiuitorul precizează în Codul muncii - legea nr.53/2003 modificată, criteriile de discriminare, noţiunea de discriminare directă şi noţiunea de discriminare indirectă, după cum urmează:

- "....criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vîrstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate sindicală."

- "constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă întemeiate pe unul sau mai multe criterii prevăzute mai sus, care au ca scop sau ca

efect neacordarea, restrîngerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii".

- "constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decît cele prevăzute la punctul 1, dar care produc efectele unei discriminări."

Cît priveşte Constituţia europeană cu privire la principiul nediscriminării, aceasta prevede următoarele:

- se interzice orice discriminare bazată pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, limbă, religie, avere, apartenenţă la o minoritate naţională, vîrstă sau orientare sexuală, etc.;

- se interzice orice discriminare pe motive de naţionalitate. Egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte angajarea, lucrul şi remunerarea;

De asemenea, Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională, precum şi participarea la viaţa comunităţii.

Tot ca un principiu ce guvernează dreptul muncii putem aminti principiul negocierii condiţiilor de muncă. Negocierea dintre angajaţi şi angajatori este singura modalitate prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile raportului juridic de muncă.

După cum se precizează şi în art.8 alin.1 din Codul muncii "relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi bunei credinţe", iar la alin.2 al aceluiaş articol se menţionează faptul că "pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc".

Informarea şi consultarea reciprocă dintre cei doi parteneri sociali ori dialogul dintre aceştia în scopul asigurării unui climat social necesar muncii şi păcii sociale cu privire la raporturile juridice de muncă nu reprezintă decît negocierea drepturilor şi obligaţiilor celor doi pe timpul existenţei raporturilor juridice de muncă.

În opinia altor autori mai sînt considerate principii ale dreptului muncii disciplina muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale, dreptul la odihnă, dreptul la protecţia muncii, dreptul la asociere în sindicate, dreptul la grevă [4, p.233].

Disciplina muncii este un principiu fundamental al dreptului muncii pentru că nici un proces de muncă nu este posibil fără respectarea anumitor reguli. Nerespectarea disciplinei muncii, încălcarea regulilor stabilite de angajator prin regulamentul intern, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici atrag răspunderea celor vinovaţi. În acest sens, Codul muncii în vigoare, în art.263 - 268 reglementează răspunderea disciplinară în cadrul relaţiilor de muncă. Reglementarea răspunderii disciplinare se înscrie printre multiplele garanţii juridice ale drepturilor salariaţilor. Legea prevede limitativ sancţiunile disciplinare, procedura de individualizare şi de aplicare a lor în funcţie de gravitatea abaterii şi de comportarea anterioară a celui vinovat, precum şi procedura care să asigure eficienţa sancţiunii şi evitarea oricăror greşeli în constatarea faptelor. La art.267 alin.1 din Legea 53/2003 modificată (Codul muncii) se prevede că: "sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia avertismentului scris, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile". În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul avînd dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa.

Perfecţionarea pregătirii profesionale - în actualul Cod al muncii formarea profesională presupune ca la încadrarea în muncă, în vederea exercitării unei profesii sau meserii, persoana respectivă trebuie să aibă o anumită pregătire profesională, un anumit nivel de cunoştinţe în specialitatea respectivă. Însă această pregătire şi cunoştinţe trebuie actualizate prin dobîndirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee moderne, necesare pentru realizarea activităţilor profesionale. Actuala legislaţie în domeniul relaţiilor

de muncă art.190 din Legea nr.53/2003 modificată prevede că angajatorul are obligaţia de a asigura salariaţilor acces periodic la formarea profesională, acesta trebuind să elaboreze anual planuri de formare profesională, cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor.

Dreptul la odihnă - prevăzut ca un principiu general al relaţiilor de muncă, în art.139 din Codul muncii se prevede că dreptul la concediul de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor şi că acest drept nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţări sau limitări.

În ansamblul său, reglementarea dreptului de odihnă este construită pe ideea fundamentală că acest drept nu răspunde numai unui interes personal, ci face parte integrantă din măsurile de ocrotire şi de garantare a dreptului la muncă [5, p.26]. Actuala legislaţie în domeniu obligă angajatorul să acorde concediu de odihnă, nepermiţînd compensarea în bani a acestuia, cu excepţia cazului încetării contractului individual de muncă.

Dreptul la protecţia muncii este în strînsă legătură cu dreptul la muncă, în legislaţia actuală angajatorul are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor, să asigure securitatea şi sănătatea acestora în toate aspectele legate de muncă.

Dreptul la asociere în sindicate - atît Constituţia, cît şi legea nr.54/2003 (legea sindicatelor) dă dreptul persoanelor încadrate în muncă să constituie organizaţii sindicale şi să adere la acestea. De acelaşi drept beneficiază şi persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultori, etc. fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă.

Dreptul de asociere în sindicate se impune ca un principiu al relaţiilor de muncă pe considerentul că organizaţiile sindicale, constituind cadrul organizatoric prin care se asigură unitatea de acţiune a salariaţilor, reprezintă unul din cei doi parteneri sociali în procesul muncii. Scopul organizaţiilor sindicale este acela de a apăra drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor de judecată, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi atestatului [6, art.28].

Potrivit legii, sindicatele, ca organizaţii constituite în scopul apărării şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale, etc. ale membrilor săi, au dreptul, în vederea realizării acestui scop, de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege cum sînt negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, protestul, mitingul, demonstraţia, greva, etc.

Dreptul la grevă este garantat de Constituţia României. Acest drept este considerat şi un principiu general de drept [7, p.102]. Aşa cum prevede Legea 54/2003 (Legea sindicatelor) salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, participarea acestora la grevă fiind liberă, nici un salariat neputînd fi constrîns să participe sau nu la aceasta.

 ___________________Referinţe bibliografice 1. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea. Dreptul Muncii. Bucureşti: AII Beck, 2000. 2. Ion Traian Ştefănescu. Tratat Elementar de Drept al Muncii. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1999. 3. Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948. 4. Claude Albert Calliard. Liberies publiques. Paris: Dalloz, 1983. 5. Al.Ţiclea, Sanda Ghimpu. Dreptul Muncii. Bucureşti: Şansa, 1997. 6. Legea nr.54/2003 modificată. 7. H.Sinay. La greve. Paris: Dalloz 1966.