FACULTATEA DE DREPT

Catedra: DREPT PENAL

Principiile dreptului procesual penal

TEZĂ DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:

Lector univ. dr.

Absolvent:

2009

CUPRINS

INTRODUCERE….........................................................................................................................3

CAPITOLUL I NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PROCESULUI PENAL ŞI ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL.............................................................................................6

§1.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal................................................6I. Noţiunea de drept procesual penal....................................................................................6II. Obiectul dreptului procesual penal..................................................................................6III. Sarcinile dreptului procesual penal................................................................................7

§1.2. Faptele şi raporturile juridice procesual penale...............................................................7I. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale..............................................7II. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale......................9

§1.3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp.........................................................11I. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu......................................................................12II. Aplicarea legii procesual penale în timp.......................................................................14

CAPITOLUL II NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL........................................................................................................19

§2.1. Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal................................................19

§2.2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal..............................................20

CAPITOLUL III CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL................24

§3.1. Legalitatea procesului penal..........................................................................................24

§3.2. Prezumţia de nevinovăţie..............................................................................................26

§3.3. Principiul aflării adevărului...........................................................................................28

§3.4. Principiul oficialităţii.....................................................................................................29

§3.5. Rolul activ al organelor judiciare penale.......................................................................31

§3.6. Garantarea libertăţii persoanei.......................................................................................32

§3.7. Respectarea demnităţii umane.......................................................................................34

§3.8. Garantarea dreptului de apărare....................................................................................36

§3.9. Egalitatea persoanelor în procesul penal.......................................................................41

§3.10. Operativitatea în procesul penal..................................................................................43

§3.11. Limba în care se desfăşoară procesul penal................................................................44

§3.12. Dreptul la un proces echitabil......................................................................................46

§3.13. Interdependenţa principiilor fundamentale ale procesului penal................................47

CONCLUZII…………..................................................................................................................49

BIBLIOGRAFIE……...................................................................................................................51

Abrevieri utilizate

C. pen. = Codul penal

C.p.p. = Codul de procedură penală

Convenţia = Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

dec. = decizia

Ed. = editura

Î.C.C.J. = Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

J.N. = Justiţia Nouă

jud. = judeţul/judeţului

nr. = numărul

pag. = pagina/paginile

pen. = penală

R.R.D. = Revista Română de Drept

s. = secţia

s.u. = Secţiile Unite

T. = Tribunalul

T.S. = Tribunalul Suprem

INTRODUCERE

Actualitatea temei

În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care

constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care se pot aplica celor care le săvârşesc. Aplicarea

pedepselor şi a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina autorităţilor pe care

societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la

răspundere penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat, în conformitate cu anumite

reguli, care să satisfacă cerinţele a două interese majore: pe de o parte, interesul societăţii, care

impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a infracţiunilor şi identificarea imediată a

infractorilor, dovedirea completă şi obiectivă a vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor

sancţiuni penale corespunzătoare, care să constituie mijloace eficiente de combatere şi prevenire a

fenomenului infracţional; pe de altă parte, interesul individual, care impune ca această activitate să

fie strict reglementată de lege şi să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise

abuzurile şi nedreptăţile, ceea ce implică acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor pentru

a se apăra împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum şi instituirea

de puternice garanţii pentru deplina realizare a dreptului la apărare. Activitatea prin care se asigură

aplicarea legii penale celor care au săvârşit infracţiuni poartă denumirea de proces penal, fiind

obiectul de reglementare a unui ansamblu de norme juridice denumit Drept procesual penal

Pentru realizarea justiţiei nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor

competente; în aceste acţiuni sunt atraşi sau participă persoane cu drepturi şi obligaţii procesuale ce

decurg din faptul săvârşirii infracţiunii, precum şi alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să

contribuie la rezolvarea cauzei penale. Prin urmare, justiţia penală constituie o parte componentă a

unei activităţi mai vaste şi complexe care este procesul penal.

În desfăşurarea procesului penal există principii procesuale, care sunt norme de drept

procesual penal şi se adresează celor ce participă la procesul penal, orientând comportarea acestora.

Fiecare regulă de bază a procesului penal prevede explicit un principiu fundamental, adică o

anumită orientare precisă, impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv

pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale.

Potrivit Codului de procedură penală al României, scopul procesului penal este „constatarea

la timp şi in mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a

3

săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovatei sale şi nici o persoana nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în

spiritul respectării legilor”. O formulare asemănătoare o regăsim în Codul de procedură penală al

Republicii Moldova, şi anume: „Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi

statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale

persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse

sau săvârşite, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit

vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului sînt obligate să

activeze în aşa mod încât nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată

şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de

constrângere.”

Codul de procedură penală cuprinde regulile de bază ale procesului penal, reguli în care sunt

înscrise principiile fundamentale (acestea au o sferă de cuprindere mai mare, având în vedere faptul

că din ele rezultă alte principii cum ar fi cele derivate, generale, comune).

Datorită evoluţiei societăţii, sistemul principiilor fundamentale cunoaşte o permanentă

schimbare şi înnoire.

Scopul şi obiectivele tezei

Având în vedere rolul de bază al principiilor fundamentale, acestea formează un sistem în

cadrul căruia interacţiunea şi convergenţa lor sunt date de obiectul comun - procesul penal, cât şi de

scopul acestuia. Chiar dacă aceste principii au un caracter absolut, care nu îngăduie vreo excepţie

sau încălcare, totuşi, în anumite situaţii, codul de procedură penală prevede anumite reglementări

care determină o anumită relativitate (exemplu: apariţia unui act care înlătură incidenţa regulilor de

bază: amnistia, prescripţia, împăcarea părţilor etc.). Teza îşi propune o analiză succintă a dreptului

procesual penal şi a procesului penal, precum şi analiza separată a fiecărui principiu, arătând atât

elementele componente ale acestora, cât şi conexiunile care există între principii.

4

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific

În abordarea temei propuse am ţinut cont de faptul că în elaborarea sistemului principiilor

fundamentale s-a ţinut seama, în primul rând, de acele principii care au o arie de cuprindere mai

mare în raport cu cele cu o arie de întindere mai restrânsă, cât şi de faptul că între principiile

fundamentale conexiunile sunt atât de strânse, încât de cele mai multe ori acestea îşi determină

reciproc conţinutul şi întinderea.

Pentru realizarea lucrării am consultat atât lucrări din literatura de specialitate română cât şi

din Republica Moldova şi din alte state europene, precum şi repertorii şi culegeri de practică

judiciară.

Structura tezei

Lucrarea este structurată în 3 capitole, astfel:

Primul capitol cuprinde o analiză generală privind noţiunea şi sistemul procesului penal şi

ale dreptului procesual penal: procesul penal ca mijloc de realizare a justiţiei penale; noţiunea,

obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal; faptele şi raporturile juridice procesual penale; ştiinţa

dreptului procesual penal; izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român; interpretarea

normelor juridice procesual penale; aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp.

Capitolul al doilea tratează noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului

penal.

Capitolul al treilea face o analiză a conţinutului principiilor fundamentale ale procesului

penal precum şi a conexiunilor existente între diferitele principii.

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor şi a bibliografiei studiate în vederea

realizării tezei.

5

Capitolul I

NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PROCESULUI PENAL ŞI ALE DREPTULUI

PROCESUAL PENAL

§1.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal.

I. Noţiunea de drept procesual penal

Ca orice ramură de drept, şi dreptul procesual penal este constituit dintr-un ansamblu de

norme juridice. Cum însă fiecare ramură a dreptului vizează un anumit domeniu al relaţiilor sociale,

şi dreptul procesual penal, prin normele sale, se ocupă de reglementarea anumitor relaţii sociale

dintr-un anumit domeniu de activitate, şi anume, acela al restabilirii ordinii de drept prin aplicarea

sancţiunilor penale acelora care au săvârşit infracţiuni. Faţă de cele arătate mai sus, dreptul

procesual penal poate fi definit ca ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea

procesului penal.

Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor

dreptului penal substanţial. Sub acest aspect, normele dreptului penal apar ca reguli de conduită

generală, iar cele ale dreptului procesual penal ca reguli de conduită particulară, deoarece se

adresează numai acelora care participă într-o anumită calitate la desfăşurarea procesului penal1.

Normele dreptului procesual penal sunt înscrise în Codul de procedură penală, precum şi în

legile de organizare judiciară, ele fiind de organizare, de competenţă şi norme de procedură propriu-

zisă, în care se arată în ce mod trebuie îndeplinite actele procesuale şi procedurale.

II. Obiectul dreptului procesual penal

Fiecărei ramuri de drept îi revin anumite relaţii sociale pe care le reglementează, acestea

alcătuind obiectul ramurii de drept respective.

Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de

activitatea organizată în stat, pentru tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit

infracţiuni. Cum această activitate este însuşi procesul penal, rezultă că obiectul dreptului procesual

penal îl constituie procesul penal. Dreptul procesual penal nu poate fi confundat, aşadar, cu procesul

penal. în timp ce procesul penal este o activitate concretă, un fenomen de viaţă juridică, dreptul

procesual penal constituie îndrumătorul legal şi obligatoriu al acestei activităţi2.

1 Dongoroz, V. - Curs de drept penal şi procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1947, p.82 Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.16

6

Normele juridice procesual penale prescriu ce organe sunt chemate să îndeplinească

activităţile necesare realizării procesului penal şi ce atribuţiuni are fiecare organ, prin ce acte sau

operaţiuni se îndeplinesc activităţile procesuale de către organele şi persoanele chemate în proces,

ce drepturi şi îndatoriri au acestea1.

III. Sarcinile dreptului procesual penal

Dată fiind complexitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează, şi sarcinile acestei

ramuri de drept sunt multiple. O primă sarcină a dreptului procesual penal este aceea de a stabili

care sunt organele competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care este sfera

atribuţiilor acestor organe. O altă sarcină a acestei ramuri de drept este de a stabili care sunt

persoanele care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile

acestora. În al treilea rând, prin normele juridice procesual penale trebuie să se arate garanţiile

procesual penale ca mijloace legale de realizare a drepturilor subiecţilor participanţi în procesul

penal.

Dreptul procesual penal trebuie să conţină norme privind modul de efectuare a probaţiunii în

procesul penal. Normele juridice procesuale trebuie să conţină reglementări precise privind luarea

măsurilor procesuale sau efectuarea oricăror acte procedurale prin care se aduce atingere drepturilor

persoanelor.

Acestei ramuri de drept îi revine sarcina de a reglementa în cele mai mici amănunte modul

în care se derulează filmul întregii activităţi procesual penale. în acest sens, normele dreptului

procesual penal trebuie să conţină reguli exacte de desfăşurare a urmăririi penale, a judecării

cauzelor penale şi a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale.

Prin totalitatea normelor sale, dreptul procesual penal trebuie să se înfăţişeze ca un

instrument în măsură să asigure un echilibru între imperativele asigurării şi protecţiei ordinii

sociale, pe de o parte, şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, pe de

altă parte1.

§1.2. Faptele şi raporturile juridice procesual penale

I. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale

Înfăptuirea justiţiei penale presupune existenţa a numeroase raporturi sociale care se nasc

între subiecţii ce participă la realizarea procesului penal. Raporturile sociale devin raporturi juridice

numai în măsura în care sunt reglementate de normele juridice. Incidenţa normelor juridice asupra

raporturilor sociale nu are loc însă decât în anumite condiţii, şi anume în situaţiile în care se ivesc

împrejurări care, potrivit legii, capătă semnificaţia unor fapte juridice. În domeniul de care ne

ocupăm, putem spune că normele juridice procesual penale intră în acţiune numai în măsura în care

1 Pop, T. - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1946, p.3

7

pe planul realităţii faptice apar anumiţi factori care sunt de natură să provoace intervenţia normei

juridice. Datorită specificului lor, anumite împrejurări de fapt care apar pot, în conformitate cu

legea, să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturile juridice procesual penale. Uneori,

anumite împrejurări pot împiedica naşterea raporturilor juridice, ele fiind considerate fapte juridice

impeditive1.

Având în vedere cele arătate mai sus, putem defini faptele juridice procesual penale ca

împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau naştere, modifică, sting raportul juridic procesual penal

sau împiedică naşterea lui.

Faptele juridice, prin raportare la voinţa oamenilor, pot fi clasificate în acţiuni sau

evenimente. Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor, iar evenimentele sunt

fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor2.

Marea majoritate a faptelor juridice procesual penale sunt acţiuni, licite sau ilicite, spre

exemplu, săvârşirea unei infracţiuni, constituirea de parte civilă etc.

Este posibil ca şi anumite evenimente să aibă valenţa unor fapte juridice procesual penale,

bunăoară decesul făptuitorului, boala gravă a învinuitului sau a inculpatului etc.

Având în vedere efectele pe care le pot produce, faptele juridice procesual penale pot fi:

constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.

Pot fi considerate fapte juridice procesual penale constitutive săvârşirea unei infracţiuni3,

adresarea unei plângeri prealabile organelor competente, intervenţia părţii responsabile civilmente

în procesul penal, constituirea ca parte civilă în procesul penal etc. Aceste împrejurări dau naştere

unor raporturi juridice procesual penale care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice

activităţii de înfăptuire a justiţiei penale.

Ca fapte juridice procesual penale modificatoare pot fi date ca exemple: punerea în mişcare

a acţiunii penale, care, dând celui ce este chemat să răspundă penal calitatea de inculpat, modifică

drepturile şi obligaţiile acestuia în cadrul procesului penal. Astfel, poate reprezenta un fapt juridic

modificator împlinirea vârstei de 16 ani de învinuitul sau inculpatul minor, în sensul că, la orice

ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează

Serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul. într-

o altă ipoteză, împlinirea de către inculpat a vârstei de 18 ani nu are efecte modificatoare. Astfel, în

cazul în care inculpatul minor la momentul săvârşirii faptei a devenit major, indiferent de momentul

intervenirii majoratului, judecata va avea loc în şedinţă nepublică4.

1 Vezi: Biro, L.; Basarab, M. - Curs de drept penal al R.P.R. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.412 Vezi: Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.253 Oancea, Ion - Drept penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.614 Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 31/2008, publicată în M. Of., Partea I nr. 204 din 31/03/2009

8

Dintre faptele juridice procesual penale extinctive amintim: împăcarea părţilor, decesul

făptuitorului, retragerea plângerii prealabile etc.; intervenţia unor asemenea împrejurări conduce la

stingerea raporturilor juridice procesual penale1.

Faptele juridice procesual penale impeditive sunt, între altele, amnistia intervenită înainte

de declanşarea procesului penal, decesul făptuitorului intervenit înainte de declanşarea procesului

penal, lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Apariţia uneia dintre aceste împrejurări împiedică naşterea raportului juridic procesual

penal. Se cuvine să menţionăm că unele dintre împrejurările ce pot fi considerate fapte juridice

impeditive, în anumite condiţii, au valoarea unor fapte juridice extinctive. Ceea ce determină

reţinerea aceleiaşi împrejurări ca fapt juridic extinctiv sau impeditiv este momentul în care se

produce acel fapt. Spre exemplu, dacă decesul făptuitorului intervine înainte de pornire procesului

penal, acesta are semnificaţia unui fapt juridic impeditiv, deoarece o asemenea împrejurare

împiedică naşterea raportului juridic în care are loc tragerea la răspunderea penală. Dacă decesul

făptuitorului are loc după pornirea procesului penal, acesta este considerat ca fapt juridic extinctiv,

deoarece procesul penal încetează. în acelaşi mod operează şi amnistia sau prescripţia răspunderii

penale.

II. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal substanţial, denumit şi

raport substanţial de conflict2. Aducerea raportului substanţial de conflict în faţa organelor de

justiţie conduce la apariţia unor raporturi juridice procesual penale. Definim raporturile juridice

procesual penale ca fiind acele raporturi juridice care apar în cursul desfăşurării procesului

penal.

Născut ca urmare a incidenţei normei juridice asupra unui raport social, şi raportul juridic

procesual penal are structura specifică oricărui raport juridic. Elementele raportului juridic

procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi obiectul3.

a) subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului

penal. Subiectul prezent în toate raporturile juridice procesual penale este statul, reprezentat prin

organele competente să rezolve cauzele penale. în orice raport juridic procesual penal este prezent şi

infractorul care urmează să fie tras la răspundere penală pentru fapta săvârşită. Alături de stat şi

infractor, care pot fi consideraţi subiecţi principali ai raporturilor juridice procesuale, în cadrul

procesului penal pot apărea şi alţi subiecţi, care au drepturi şi obligaţii specifice. Menţionăm, între

aceştia, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente etc.;

1 Daneş, Şt. - Consideraţii asupra raporturilor juridice în caz de înlocuire a răspunderii penale pentru unele fapte ce prezintă pericol social redus, în R.R.D. nr. 4/1968, p.852 Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.753 Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.17

9

b) conţinutul raportului juridic procesual penal este alcătuit din drepturile, facilităţile,

prerogativele sau dorinţele pe care le au, în baza legii, subiecţii care participă la desfăşurarea

procesului penal1.

În desfăşurarea procesului penal, în funcţie de aspectele fiecărei cauze penale, se nasc şi se

dezvoltă numeroase drepturi şi obligaţii procesuale între subiecţii raporturilor juridice procesuale .

Aceste drepturi şi obligaţii dau o nuanţă particulară conţinutului fiecărui raport juridic procesual;

c) obiectul raportului juridic procesual penal constă în „stabilirea existenţei (sau

inexistenţei) raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic2”. Revine o

asemenea sarcină acestui element al raportului juridic procesual penal deoarece, în momentul de

început al procesului penal, raportul de drept penal material apare în contururi încă neclare (uneori

nefiind cunoscut autorul infracţiunii şi nici detalii legate de împrejurările în care s-a comis

infracţiunea etc.).

Pe măsură însă ce procesul penal se desfăşoară, fiind administrate probele necesare lămuririi

cauzei penale, raportul de drept penal material devine din ce în ce mai clar, mai precis şi mai

concret.

La terminarea procesului penal, raportul de drept penal material se definitivează, iar soluţia

pronunţată în acest proces (condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal) oglindeşte

existenţa sau inexistenţa raportului de drept penal material.

Dată fiind natura raporturilor sociale din care se nasc raporturile juridice procesual penale,

acestea din urmă apar ca raporturi ce prezintă trăsături cu totul specifice3. Particularităţile

raporturilor juridice procesual penale sunt reflectate deplin în structura lor, subiecţii, conţinutul şi

obiectul acestora reprezentând aspecte cu totul deosebite faţă de elementele altor categorii de

raporturi juridice.

Dintre trăsăturile specifice raporturilor juridice procesual penale menţionăm:

a) Sunt raporturi juridice de putere. Ele iau naştere în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor

ce izvorăsc din raportul juridic de drept penal material. în cadrul acestor raporturi juridice se

realizează tragerea la răspundere penală a acelora care au săvârşit infracţiuni. Caracterul de putere

al raporturilor juridice procesual penale se reflectă în relaţiile ce se stabilesc între subiecţii acestor

raporturi, în drepturile şi obligaţiile pe care le au subiecţii în raporturile procesuale concrete4;

b) Iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor5.

1 Pavel, D. - Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974, p.292 idem, p.343 Manzini, V. - Trattato di diritto procesuale penale italiano, vol. II, Torino, Unione tipografico-editrice Torinese, 1931, p.69-704 Feller, S. - Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual penal, precum şi al garanţiilor procesuale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.475 idem, p.49

10

Dată fiind oficialitatea procesului penal, raporturile sociale asupra cărora intervine norma

juridică procesuală se transformă în raporturi juridice la iniţiativa organelor competente să realizeze

procesul penal. Sunt, totuşi, anumite situaţii în care aceste raporturi juridice iau naştere cu acordul

de voinţă al subiecţilor; exemple elocvente, în acest sens, sunt: constituirea ca parte civilă în

procesul penal, adresarea plângerii prealabile de către persoana vătămată organelor competente,

intervenţia părţii responsabile civilmente în procesul penal etc.

c) În marea majoritate a raporturilor juridice procesual penale, unul dintre subiecţi este organ al

statului. Nu împărtăşim opinia potrivit căreia toate raporturile juridice pe care le analizăm au ca

subiect dominant un organ judiciar1. Există raporturi juridice procesuale în care nu găsim ca subiecţi

organe ale statului. Spre exemplu, raportul dintre inculpat şi apărătorul său. Drepturile subiective

ale organelor judiciare au valoare de obligaţii pentru aceste organe2.

Acest caracter al drepturilor pe care le au organele judiciare este explicabil prin natura

obiectivelor procesului penal.

În lumina acestor trăsături, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a

pune în mişcare acţiunea penală, de a lua anumite măsuri de prevenţie apar ca obligaţii ale acestor

organe.

§1.3. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp

Prin aplicarea legii procesual penale sau a oricărei alte legi trebuie să înţelegem îndeplinirea

prevederilor legii, executarea sau exerciţiul dispoziţiilor legii3. Legea procesual penală are eficienţă

juridică, obligativitate pe toată durata ei. Aplicarea legii procesual penale este raportată la două

elemente principale, şi anume, spaţiul şi timpul. Unii autori consideră că aplicarea legilor penale

substanţiale, precum şi a celor procesual penale se face în raport cu patru elemente: timpul,

teritoriul, persoanele şi actele4.

Elementele principale la care trebuie raportată aplicarea legii în general sunt spaţiul şi

timpul5. Aplicarea legii cu privire la persoane şi acte trebuie discutată, credem, în perimetrul

problemelor privind aplicarea legii în spaţiu şi timp.

I. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu

În vederea atingerii scopului legii procesual penale, aceasta trebuie să se aplice tuturor

cauzelor penale aflate spre rezolvare în faţa organelor judiciare române.

1 Basarab, M. - Drept procesual penal, vol. I, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1973, p.82 Feller, S., op. cit, p.49-513 Pop, T. - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1946, p.1984 Dongoroz, V. - Curs de drept penal şi procedură penală, ed. a II-a, Bucureşti, 1947, p.265 Barbu, C. - Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.5

11

Această manieră de aplicare a legii procesual penale în spaţiu dă conţinut principiului

suveranităţii statului nostru, principiu înscris în art. 1 şi art. 2 din Constituţia României.

O asemenea modalitate de aplicare a legii de procedură penală în spaţiu relevă întinderea

autorităţii normelor legii procesual penale între aceleaşi coordonate între care se întinde şi

suveranitatea statului.

În acelaşi timp, legea procesual penală română este singura în măsură să organizeze

desfăşurarea activităţii judiciare penale în conformitate cu politica statului nostru, suveran şi

independent.

Principiul teritorialităţii legii procesual penale

Domeniul aplicării legii procesual penale în spaţiu este guvernat de principiul teritorialităţii,

prin aceasta înţelegând că toate activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal, activităţi

realizate pe teritoriul statului român, cad sub incidenţa legii procesual penale române.

Potrivit principiului teritorialităţii legii procesual penale, actele procedurale au, în principiu,

eficienţă juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul

efectuării lor, acest fapt exprimându-se, în mod obişnuit, prin adagiul „locus regit actum”1.

Politica de colaborare în diverse domenii de activitate, precum şi necesitatea cooperării între

state în vederea desfăşurării unei lupte eficiente împotriva infracţionalităţii pe plan mondial au

determinat crearea unor derogări de la principiul teritorialităţii legii procesual penale. Pe această

linie, statul nostru acordă o atenţie deosebită lărgirii relaţiilor de colaborare cu alte state, participând

efectiv la crearea unui cadru legislativ corespunzător2. Aşadar, în vederea realizării anumitor

deziderate de ordin politic, precum şi în scopul reprimării criminalităţii pe plan internaţional, de la

principiul teritorialităţii legii procesual penale au fost instituite anumite excepţii. Fundamentarea

juridică a acestor excepţii o găsim în convenţiile internaţionale privind imunitatea de jurisdicţie a

reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine sau a altor persoane, precum şi în dispoziţiile legii

penale (dispoziţii introduse în Codul penal tocmai pentru a da satisfacţie unor convenţii încheiate pe

plan internaţional) şi procesual penale referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie

penală.

Prin Convenţia de la Viena, cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată în 1961 şi ratificată

de România în 1968, este consacrată inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic, stabilindu-se,

în art. 31, că acesta se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditor. Din categoria

„altor persoane” care beneficiază de jurisdicţia penală a statului român fac parte: membrii

echipajelor navelor şi ai aeronavelor militare străine, militarii unor ţări aflaţi în trecere pe teritoriul

ţării noastre, precum şi membrii consulatelor străine. De asemenea, intră în categoria „altor

1 V. Rămureanu, Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu, în R.R.D. nr. 1/1975, p.822 R. Stănoiu, op. cit, p.11-18

12

persoane” şi reprezentanţii unor organisme cu caracter internaţional aflaţi pe teritoriul român cu

diverse prilejuri.

În domeniul aplicării în spaţiu a legii penale alături de principiul teritorialităţii funcţionează

şi principiile personalităţii, realităţii şi universalităţii

Excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale

Aşa cum rezultă din cele arătate mai sus, uneori, din interese de ordin politico-juridic, pot

apărea situaţii care se înfăţişează ca excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale1.

a) în anumite cazuri, unele acte procedurale penale sunt efectuate într-o ţară străină cu

respectarea legislaţiei acelei ţări şi ele produc efecte juridice într-un proces penal care se

desfăşoară în ţara noastră. O astfel de excepţie întâlnim în cazul comisiei rogatorii internaţionale

active, când, actul procedural îndeplinit în ţara străină, potrivit legii acelei ţări, este valabil în faţa

organelor judiciare române. Spre exemplu, dacă într-un proces penal care se desfăşoară în România

este necesară declaraţia unui martor, cetăţean străin aflat în străinătate, acesta poate fi ascultat în

ţara sa de către organele competente şi declaraţia luată va fi trimisă organelor judiciare române şi

folosită ca mijloc de probă în procesul penal.

b) Sunt situaţii în care, la cererea organului solicitant (în cazul nostru organ judiciar

român), organul solicitat aplică normele procesual penale române cu ocazia efectuării unui act

procedural în străinătate. Aceasta constituie, desigur, un caz de extrateritorialitate a legii procesual

penale române. Reluând exemplul de mai sus, excepţia de la principiul teritorialităţii s-ar realiza

dacă martorul căruia i se ia declaraţia în străinătate va fi ascultat după normele procesual penale

române.

c) O altă excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual penale române o întâlnim în

cazul Comisiei rogatorii internaţionale pasive.

În acest caz, statul român va asigura îndeplinirea, în conformitate cu dispoziţiile legii

române, a comisiilor rogatorii referitoare la o cauză penală, care îi vor fi adresate de către

autorităţile judiciare ale statului solicitant. Astfel, actele procedurale se îndeplinesc, potrivit

dreptului procesual intern român şi îşi produc efectele pe teritoriul statului străin solicitant.

d) în cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, când

aceste hotărâri ori acte produc efecte pe teritoriul statului nostru, ne aflăm, de asemenea, în faţa

unei excepţii de la principiul teritorialităţi?.

Conform Legii nr. 302/2004, prin hotărâre penală străină se înţelege hotărârea pronunţată de

instanţa competentă a unui alt stat, iar prin act judiciar străin se înţelege un act judiciar care emană

de la o autoritate judiciară străină competentă (art. 115 alin. 1 şi 2 C.p.p.).

1 Rămureanu, V. - Aplicarea normelor de competenţă penală în spaţiu, în R.R.D. nr. 5/1975, p.24-28

13

Ne găsim în prezenţa acestei excepţii şi în cazul art. 38 din Legea nr. 302/2004, în

conformitate cu care la cererea de extrădare adresată statului român trebuie anexate copii sau

originale ale unor acte efectuate în statul care solicită extrădarea. Aceste acte produc efecte pe

teritoriul român, deoarece ele vor fi luate în considerare cu ocazia adoptării hotărârii de extrădare.

e) în cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în

străinătate ne aflăm, de asemenea, în faţa unui caz de extrateritorialitate a legii procesual penale

române (Titlul V, Capitolul 2 din Legea nr. 302/2004).

f) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea procesual penală

română nu se aplică persoanelor care săvârşesc vreo infracţiune în statul de reşedinţă. Şi în

această situaţie ne găsim în prezenţa unei excepţii de la principiul teritorialităţii, fiindcă legea

procesual penală română nu se va aplica reprezentanţilor diplomatici dacă aceştia comit infracţiuni

pe teritoriul statului nostru.

II. Aplicarea legii procesual penale în timp

Acţiunea legii procesual penale în timp, ca, de altfel, acţiunea oricărei legi, este cuprinsă

între două momente: intrarea în vigoare a legii şi ieşirea acesteia din vigoare.

De regulă, în sistemul constituţional din ţara noastră, legea intră în vigoare la 3 zile de la

data publicării în Monitorul Oficial al României; în art. 78 din Constituţie se arată expres că:

„Legea se publică în M. Of. şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară

prevăzută în textul ei”.

Uneori, datorită întinderii şi importanţei legii, intrarea în vigoare are loc într-un moment

ulterior adoptării, la data prevăzută în textul ei, pentru a se lăsa o perioadă de timp necesară

cunoaşterii legii şi pregătirilor de ordin organizatoric în vederea aplicării ei1.

Un astfel de procedeu a fost folosit şi în cazul actualului Cod de procedură penală, care a

fost adoptat în ziua de 12 noiembrie 1968 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Data intrării în

vigoare a actualului Cod de procedură penală a fost prevăzut în art. 524, ultimul articol din acest

cod. Ieşirea din vigoare a legii procesual penale este disciplinată de tehnica juridică general

aplicabilă actelor normative.

Sub acest aspect, se disting două situaţii: când durata în timp este limitată (cazul legilor

temporare) legea îşi încetează acţiune prin ajungerea la termen; când durata în timp nu a fost

limitată, ca în cazul actualului Cod de procedură penală, încetarea acţiunii are loc prin una din

formele abrogării sau prin căderea legii în desuetudine2.

Principiul activităţii legii procesual penale

Pornind de la premisa că nevoile unei apărări sociale împotriva celor ce săvârşesc infracţiuni 1 Ceterchi, I.; Luburici, M. - Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1983, p.3522 Vezi: Ceterchi, I.; Luburici, M. – op. cit., p.353-354; Popa, N. Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p.174-176

14

sunt exprimate cel mai bine în legea procesual penală în vigoare, în domeniul aplicării acesteia a

fost consacrat principiul activităţii.

În literatura de specialitate s-a arătat1 că, având în vedere că acest principiu vizează şi

cauzele în curs de urmărire sau judecată, ar fi mai potrivit să fie denumit „regula imediatei aplicări a

noului Cod de procedură penală”

Potrivit acestui principiu, legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activităţile

procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului

(tempus regit actum).

Prin activitatea legii procesual penale se înţelege aplicarea ei între momentul intrării în

vigoare şi momentul ieşirii din vigoare. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă

aplicare, el implicând, pe de o parte, atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu

legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în

vigoare a legii. În acest sens, în practica judiciară2 s-a arătat că e considerată legală sesizarea

instanţei făcută prin plângere prealabilă pentru infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen., dacă

sesizarea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1973, deşi în lumina acestei legi,

pentru infracţiunea menţionată mai sus, sesizarea instanţei se face numai prin rechizitoriu.

În acelaşi timp, potrivit acestui principiu, o lege procesual penală ieşită din vigoare nu

produce efecte după momentul abrogării ei, chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei. În

practica judiciară3 s-a arătat în mod corect că în cazul în care modificarea legii privind compunerea

completului de judecată a intervenit între închiderea dezbaterilor şi pronunţarea hotărârii, instanţa

nu mai poate soluţiona cauza în compunerea prevăzută de legea care a ieşit din vigoare, fiind

necesară reluarea dezbaterilor în faţa completului alcătuit potrivit noilor dispoziţii legale.

Regula „tempus regit aduni”, având o generală aplicare, cuprinde sub incidenţa ei toate

actele şi lucrările ce se efectuează în cauza penală indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub

imperiul legii anterioare sau sub imperiul legii noi4.

Principiul imediatei aplicări a legii procesual penale funcţionează şi în cazul în care, pe

durata desfăşurării unui proces penal, intervin mai multe legi succesive, într-o asemenea situaţie

ultima lege urmând să valideze toate actele şi lucrările îndeplinite sub egida legilor anterioare.

Situaţiile tranzitorii şi dispoziţiile tranzitorii

În toate cazurile în care unele legi procesual penale sunt înlocuite cu altele, pe agendele

organelor judiciare penale se găsesc în curs de rezolvare numeroase dosare penale.

1 Theodoru, Gr. - Drept procesual penal român. Partea generală. vol. I, Universitatea „Al I. Cuza” Iaşi, Facultatea de drept, Iaşi, 1971, p.642 T.S., s. pen., dec. nr. 2828/1973, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.4983 T. jud. Gorj, dec. pen. nr. 962/1971; T. jud. Bihor, dec. pen. nr. 793 din 1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p.1464 Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.30

15

Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea

altei legi noi1. Sub aspect practic prezintă o deosebită importanţă regimul procesual sub care va

continua desfăşurarea procesului penal declanşat sub imperiul legii vechi.

Normele legale prin care este reglementată trecerea de la o lege veche la o lege nouă sunt

denumite dispoziţii tranzitorii. Dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse în conţinutul legii noi. Spre

exemplu, Decretul nr. 83/1973 conţine dispoziţii tranzitorii în art. III („Recursurile extraordinare

declarate de ministrul justiţiei până la data intrării în vigoare a prezentului decret vor continua a fi

judecate”), în acelaşi sens pot fi date ca exemple art. III din Legea nr. 45/1993 în cuprinsul căreia

reglementările din cadrul punctelor 1-11 sunt dispoziţii tranzitorii, art. IX şi X din Legea nr.

281/2003, art. III din Legea nr. 356/2006. Astfel, spre exemplu, conform art. III pct. 2 din Legea nr.

356/2006, cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la parchetele ori instanţele

militare la data intrării în vigoare a legii, date în competenţa parchetelor sau instanţelor civile, vor

continua să fie urmărite ori judecate de parchetele sau instanţele militare. De asemenea, conform

art. III, pct. 1, Legea nr. 356/2006 va intra în vigoare diferenţiat, după cum urmează: la 30 de zile de

la publicarea în M. Of. (7 august 2006), respectiv, la 90 de zile de la publicarea în M. Of. a Legii nr.

278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal (12 iulie 2006), în cazul prevederilor

privitoare la persoanele juridice.

Uneori, datorită întinderii şi importanţei legii noi, dispoziţiile tranzitorii sunt cuprinse într-o

lege aparte; într-un asemenea mod s-a procedat şi în cazul punerii în aplicare a actualului Cod de

procedură penală, adoptându-se, în acest sens, Legea nr. 31/1968. Existenţa a numeroase dispoziţii

tranzitorii în materie procesual penală se explică, pe de o parte, prin absenţa din Codul de procedură

penală a unor dispoziţii privind aplicarea legii procesual penale în timp2, iar pe de altă parte, prin

caracterul lor particular, adecvat fiecărei succesiuni de legi.

Sub acest din urmă aspect, nu împărtăşim opinia3 potrivit căreia dispoziţiile tranzitorii din

Legea nr. 31/1968, referitoare la regulile de competenţă, au caracterul unor dispoziţii cu

aplicabilitate generală în domeniul succesiunii normelor de competenţă penală. În sprijinul

punctului nostru de vedere arătăm că, în mod corect, s-a arătat în literatura de specialitate4 că

dispoziţiile din Legea nr. 31/1968 nu pot îmbrăca haina unor norme de aplicaţiune generală care ar

fi incidente în cazul oricărei succesiuni de legi penale procesuale, aceste „dispoziţii tranzitorii”

1 Kahane, S. - Situaţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, în R.R.D. nr. 6/1967, p.48-582 Spre deosebire de Codul de procedură penală, în Codul penal, partea generală, sunt înscrise norme cu caracter general (art. 10-16) incidente ori de câte ori intervin succesiuni de legi penale substanţiale.3 Vezi: Rămureanu, V. - Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1980, p.18; Kahane, S. - Situaţiile şi dispoziţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală, în R.R.D. nr. 6/19674 Pavel, D. - Norme tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, în R.R.D. nr. 1/1969, p.23-24

16

fiind destinate să precizeze modul de aplicare a unei anumite legi, în acest caz, a Codului de

procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.

Un alt argument în sprijinul opiniei noastre ar fi acela că, prin dispoziţiile tranzitorii

prevăzute în cazul trecerii de la o anumită lege la alta, legiuitorul nu face o reglementare anticipată

succesiunii legilor procesual penale, lăsând viitorului legiuitor posibilitatea să rezolve asemenea

probleme în conformitate cu necesităţile pe care le exprimă o anumită succesiune a unor asemenea

legi la un moment dat1.

De asemenea, în sprijinul opiniei noastre pot fi invocate şi reglementări speciale care au

caracter particular în materia succesiunii legilor procesual penale. Astfel, în Decretul nr. 83 din

1973, precum şi în Decretul nr. 203 din 1974, găsim dispoziţii tranzitorii care vizează chiar

aplicarea normelor de competenţă substanţiale despre care se spune că au, prin dispoziţiile

tranzitorii pe care le comentăm, un caracter general. în continuare, ne întrebăm care ar fi raţiunea

dispoziţiilor tranzitorii din actele normative pe care le-am menţionat, dacă reglementările în această

materie conţinute de Legea nr. 31/1968 au aplicabilitate generală?

În concluzie, cu privire la caracterul normelor tranzitorii subliniem caracterul lor particular,

acestea limitându-se la cazul de tranziţie expres prevăzut de lege2. Prin reglementările pe care le

conţin, dispoziţiile tranzitorii au un conţinut sui generis în raport cu celelalte acte normative care

sunt adoptate, în mod obişnuit, în materie procesual penală.

Sub acest aspect, se cuvine a fi relevat faptul că, prin dispoziţiile tranzitorii, se realizează o

conciliere între principiile activităţii legii şi operativităţii procesului penal, pe de o parte, şi ocrotirea

drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, pe de altă parte.

Pentru sublinierea principiului activităţii legii procesual penale, în art. 2 alin. 1 din Legea de

punere în aplicare a Codului de procedură penală se arată că nici o dispoziţie din Codul de

procedură penală abrogat nu se va mai aplica după intrarea în vigoare a noului Cod, chiar în cauzele

aflate în curs de rezolvare şi în care procesul penal a fost declanşat sub egida reglementărilor din

Codul anterior, în acelaşi timp, în dispoziţiile tranzitorii se arată că actele şi lucrările efectuate

potrivit reglementărilor anteriore noului Cod rămân valabile.

În vederea menţinerii operativităţii în cauzele penale aflate în curs de soluţionare la data

apariţiei actualului Cod de procedură penală, în dispoziţiile tranzitorii s-a permis ca, în mod

excepţional, legea nouă să retroactiveze. Astfel, potrivit art. 2 alin. 2 din Legea pentru punerea în

aplicare a Codului de procedură penală, nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate sub

legea anterioară poate fi invocată numai în condiţiile noului Cod de procedură penală. Printr-o

asemenea reglementare, legea nouă, aplicându-se unui act deja efectuat, este retroactivă 3. În

1 Neagu, I. - Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.652 Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.440-4413 Pavel, D. - op. cit, p.24

17

literatura de specialitate, raportând aplicarea legii procesuale la momentul săvârşirii infracţiunii,

unii autori au arătat că legea retroactivează ori de câte ori se aplică unor fapte săvârşite anterior

intrării în vigoare a legii1.

O asemenea opinie nu este fundamentată atât timp cât, de obicei, prin noua lege sunt

validate, în scopul operativităţii procesului penal, toate actele procesuale şi procedurale efectuate

până la intrarea în vigoare a noii legi. în aceeaşi ordine de idei, acceptând că legea de procedură

penală retroactivează, în ipoteza arătată mai sus, în mod practic ar fi desfiinţată regula Tempus regit

actum, recunoscută ca având o generală aplicare în această materie.

În conţinutul dispoziţiilor tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului de procedură

penală sunt inserate, de asemenea, prevederi potrivit cărora legea de procedură penală

ultraactivează2. Astfel, în art. 4 din această lege se arată: „Hotărârile sunt supuse căilor de atac

prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor”. în art. 5 din aceeaşi lege se arată: „Termenele

sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când au început să curgă”.

Deşi aspectele menţionate mai sus nu epuizează întreaga problematică pe care o pot ridica

dispoziţiile tranzitorii în materie procesual penală, cele relevate însă sunt de natură, credem, să pună

în lumină conţinutul complex şi specific, în acelaşi timp, al acestor reglementări.

1 Manzini, V. – op. cit., p.1652 Theodoru, Gr. - Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.57-58

18

Capitolul II

NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE

PROCESULUI PENAL

§2.1. Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal

Reprezentând o categorie juridică teoretică cu largi implicaţii practice, noţiunea de principiu

fundamental al procesului penal s-a conturat mai mult în gândirea juridică şi în ştiinţa dreptului

procesual penal, ajungând să constituie, în ultima vreme, o noţiune folosită şi reglementată, ca atare,

şi pe plan legislativ. în acest sens, pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură

caracteristică faptul că, în frontispiciul normelor juridice de mare amplitudine, printre care se

numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care reflectă

concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii tehnice de legiferare, şi

Codul de procedură penală al României, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, debutează prin

înscrierea în primul său capitol, intitulat Scopul şi regulile de bază ale procesului penal, a

principalelor sale dispoziţii introductive, cuprinzând normele în care se materializează principiile

fundamentale ale procesului penal român.

Prin principiile de bază ale procesului penal sunt avute în vedere regulile cu caracter general

în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal1. În mod asemănător,

putem spune că, în vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii

fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacţia

societăţii faţă de cei care încalcă legea penală2.

Astfel definite, principiile procesului penal constituie idei diriguitoare şi fundamentale

potrivit cărora este organizat sistemul procesual şi se desfăşoară întreaga activitate procesual

penală3, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga construcţie a

procesului penal4. Principiile fundamentale ale procesului penal oglindesc trăsăturile esenţiale ale

acestuia5.

Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal s-a conturat cu acelaşi conţinut şi în

literatura juridică de specialitate din alte ţări. În acest sens, unii autori arată că principiile procesului

1 Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - op. cit., p.332 Neagu, I. - Drept procesual penal român, vol. I, Partea generală, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1979, p.413 Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.444 Kahane, Siegfried – Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.375 Mayo, M. - Regulile de bază ale procesului penal în noul Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 29-38

19

penal sunt acele teze fundamentale care determină ordinea procesuală, întreg sistemul procesului,

conţinutul şi formele tuturor fazelor şi instituţiilor acestuia1.

În aceeaşi doctrină, principiile procesului penal sunt definite ca reguli de bază pe care este

construit procesul penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui

sistem procesual şi caracteristicile lui cele mai importante2.

Noţiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reţinută numai în sensul de

regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale, de aceea nu pot fi considerate ca principii

fundamentale acele reguli care privesc numai una dintre fazele procesului penal.

În acest sens, arătăm că publicitatea şedinţei de judecată sau caracterul scris al urmăririi

penale nu pot fi considerate principii fundamentale ale procesului penal, deoarece ele sunt

caracteristice numai unor faze ale procesului penal.

Indiferent de formularea teoretică a noţiunii de principiu fundamental al procesului penal,

instituţia în sine prezintă o importanţă deosebită pentru orientarea practică cu privire la care nu

există norme juridice cu nuanţare la amănuntele supuse soluţionării3, principiile fundamentale

conducând, în asemenea situaţii, la aplicarea corectă a normelor juridice procesual penale în cauzele

concrete supuse urmăririi penale şi judecăţii4.

§2.2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal

În abordarea noţiunii de sistem al principiilor fundamentale ale procesului penal trebuie

avute în vedere două aspecte: pe de o parte, cunoaşterea elementelor componente ale acestuia şi, pe

de altă parte, interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.

Tocmai finalitatea pe care o au regulile de bază ale procesului penal face ca ele să poată fi

reunite într-un sistem care conturează cadrul politico-juridic, în care organele judiciare înfăptuiesc

politica penală a statului nostru.

În ultima perioadă, în ţara noastră s-a manifestat o tendinţă de perfecţionare a cadrului

acestui sistem, mai ales după decembrie 1989. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului

penal, înţeles ca totalitatea de reguli ce se intercondiţionează în mod dialectic, va trebui să capete o

structură corespunzătoare noilor realităţi sociale; în acest sens, trebuie arătat că, în desfăşurarea

procesului penal, vor fi călăuzitoare principii fundamentale noi, îmbogăţindu-se, în acelaşi timp, în

conţinut şi esenţă actualele reguli de bază ale acestei activităţi sociale.

Împlinirea acestui deziderat a debutat prin modificările aduse în această materie prin Legea

nr. 32/1990, continuându-se prin adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991. În acest sens,

1 Celţov, M.A. - Procesul penal sovietic, Ed. de Stat pentru Literatură Economică şi Juridică, Bucureşti, 1950, p.832 Strogovici, M.S. - Procesul penal sovietic, Ed. de Stat pentru Literatură Economică şi Juridică, Bucureşti, 19503 Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.544 Theodoru, Gr.; Plăeşu, T. - Drept procesual penal. Partea generală, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1986, p. 38

20

menţionăm faptul că prin Legea nr. 32/1990 a fost introdus în Codul de procedură penală (art. 5) un

principiu nou, şi anume, „Respectarea demnităţii umane”, principiu consacrat ulterior în art. 22

pct. 2 din Constituţie (consacrând dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică a persoanei, în

art. 22 pct. 2 se arată că: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de

tratament inuman ori degradant”)

De asemenea, au fost îmbogăţite în conţinut şi esenţă, prin noua Constituţie, cât şi prin o

serie de legi (Legea nr. 32/1990, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006), principiile garantării

libertăţii persoanei şi garantării dreptului de apărare. Totodată, în Constituţie sunt prevăzute

principii fundamentale noi care vor sta la baza activităţii judiciare penale. Menţionăm, în acest sens,

prezumţia de nevinovăţie (în art. 23, în suita aspectelor care protejează libertatea individuală, la

pct.11 se arată: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este

considerată nevinovată”) egalitatea în procesul penal (în art. 16 pct. 1 se arată: „Cetăţenii sunt

egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”), accesul liber la

justiţie (în art. 21 se menţionează: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea

drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime; (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea

acestui drept”) ori dreptul la un proces echitabil (în art. 21 pct. 3 se menţionează: „Părţile au

dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”)

În concordanţă cu dezideratele Comunităţii Europene, prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr.

356/2006 s-au finalizat modificările aduse în această materie prin Legea nr. 32/1990 şi Constituţia

din 1991. Astfel a fost perfecţionat conţinutul principiilor fundamentale al garantării libertăţii

persoanei, garantării dreptului de apărare şi al limbii în care se desfăşoară procesul penal.

De asemenea, prin Legea nr. 281/2003, principiul prezumţiei de nevinovăţie primeşte o

consacrare expresă în Codul de procedură penală, realizându-se astfel în plan legislativ o

transpunere a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 23 pct. 11.

De asemenea, apreciem că se poate vorbi şi de principiul garantării dreptului la un proces

echitabil, principiu consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), ratificată de România prin Legea nr. 30/19941. Acesta

prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege

care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”

Precizăm că atât Convenţia cât şi protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 9 şi 10 au intrat în

vigoare în raporturile interstatale prin depunerea instrumentului de ratificare la Secretariatul

1 Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994, a fost modificată prin Legea nr. 345 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea retragerii rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, publicată în M. Of. nr. 668 din 26 iulie 2004

21

General al Consiliului Europei la data de 20 iunie 1994. Astfel, în temeiul art. 11 alin. 1 şi art. 20

pct. 2 din Constituţia României, Convenţia, a devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar.

România a ratificat, de asemenea, dispoziţiile facultative ale art. 25 (dreptul la protecţie individuală)

şi art. 46 (judecata obligatorie a Curţii), fapt ce determină corelarea principiilor fundamentale ale

procesului penal cu dispoziţiile Convenţiei.

În acest sens, trebuie menţionat Avizul nr. 176/1993 al Adunării Consiliului Europei în care,

în art. 12, se arată că: „Adunarea consideră că România are capacitatea şi voinţa: a) să aibă în

vedere dispoziţiile art. 3 din Statut, potrivit cărora: orice membru al Consiliului Europei recunoaşte

principiul primordial în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţie va trebui să se bucure de

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.

Aceste dispoziţii au fost preluate şi incluse, în urma revizuirii Constituţiei prin Legea nr.

429/2003, în art. 21 pct. 3 din legea fundamentală, unde se arată că părţile au dreptul la un proces

echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Cu privire la aceste modificări, vom reveni cu detalii în secţiunea rezervată analizei

principiilor fundamentale ale procesului penal.

Alături de înscrierea în lege a unor principii noi, se impune şi adoptarea unor dispoziţii noi,

de oarecare amplitudine sau chiar de amănunt, în legătură cu diversele instituţii procesuale pe care

Codul de procedură penală le cuprinde, atât în partea generală, cât şi în partea specială. Astfel, este

evident că, chiar fără a se adăuga nimic suplimentar la textele care consacră în prezent principii cum

ar fi legalitatea, aflarea adevărului sau rolul activ, există un teren extrem de întins ca, în aceste

domenii, instituţiile specifice să fie mult îmbunătăţite. Este domeniul, desigur, cel mai vast, unde

acţiunea de perfecţionare se poate manifesta, dar şi cel mai complex, motiv pentru care el nu poate

fi abordat global în acest cadru. Analiza implicaţiilor numeroase care se ridică în acest sens urmează

să fie avute în vedere în raport de fiecare principiu în parte, constituind obiect de cercetare cu acea

ocazie.

Au existat opinii potrivit cărora reglementările din Capitolul I al Codului de procedură

penală ar trebui să fie înlăturate într-o viitoare legislaţie procesual penală pentru a se lăsa în sarcina

doctrinei multitudinea de probleme privind clarificarea teoretică, cercetarea, compararea,

aprofundarea şi argumentarea ştiinţifică precum şi elaborarea, sistematizarea conceptelor în această

materie, prin asimilarea şi a unor principii şi concepţii înaintate la nivelul standardelor ştiinţei

juridice contemporane1. Nu putem achiesa la acest punct de vedere, deoarece lipsa unei

reglementări exprese a regulilor fundamentale ale procesului penal poate determina prezenţa

arbitrariului în activitatea judiciară. în sprijinul punctului nostru de vedere, amintim situaţia

1 Stroe, Gh. - Regulile de bază ale procesului penal român în lumina exigenţelor europene, în R.D.P. nr. 1/2000, p.104-106

22

existentă în activitatea judiciară din cadrul procesului penal înainte de reglementarea expresă - în

Codul de procedură penală - a principiului garantării dreptului de apărare.

În conformitate cu toate consideraţiile avute în vedere anterior, se poate trage concluzia că

procesul penal român actual cunoaşte următoarele principii fundamentale: principiul legalităţii

procesuale, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, rolul

activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei în procesul penal, respectarea

demnităţii umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în procesul penal,

operativitatea procesului penal, limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii

oficiale prin traducător, garantarea dreptului la un proces echitabil.

Aceste principii constituie şi principalele diviziuni ale analizei detaliate, care se va face în

continuare pentru fiecare regulă de bază a procesului penal.

23

Capitolul III

CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE

PROCESULUI PENAL

§3.1. Legalitatea procesului penal

Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanţial în acţiune, în mod

firesc, principiile din dreptul penal îşi au rezonanţe specifice în procedura penală. Astfel,

principiilor „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege”, care semnifică legalitatea

incriminărilor şi legalitatea pedepselor în dreptul penal, le corespunde în procedura penală

principiul „nulla justiţia sine lege", adică nu există justiţie în afara legii.

În actualele condiţii ale societăţii noastre, promovarea riguroasă a legalităţii în toate

sectoarele vieţii nu este un fenomen întâmplător ci constituie un proces necesar, obiectiv, de

dezvoltare a acesteia.

Principiul legalităţii procesului penal este o transpunere pe plan particular a principiului

general al legalităţii consacrat în art. 1 pct. 5 din Constituţie, unde se arată: „în România,

respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de

bază a procesului penal, în art. 2 alin. 1 se arată că procesul penal se desfăşoară atât în cursul

urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

De asemenea, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară1 cuprinde o serie de

dispoziţii care impun necesitatea respectării legii în activitatea de înfăptuire a justiţiei. Astfel, în art.

2 alin. 1 se arată că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru

toţi"; în art. 3 se menţionează legalitatea competenţei organelor judiciare şi a procedurii judiciare; în

art. 10 se precizează că instanţele de judecată sunt constituite potrivit legii; de asemenea, conform

art. 16, „hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii”.

În literatura de specialitate2 anterioară Legii nr. 304/2004, s-au formulat observaţii

pertinente despre cerinţe ale principiului legalităţii constând în desfăşurarea activităţii judiciare de

către organele judiciare, respectiv, respectarea întocmai de către autorităţile judiciare a normelor de

competenţă şi a exerciţiului drepturilor procesuale ale părţilor, în vederea soluţionării corecte a

cauzelor penale.

1 Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 20042 Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - op. cit., p.35

24

Principiul legalităţii procesului penal este dublat de numeroase garanţii; astfel, ori de câte ori

legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui

act procedural, există posibilitatea anulării lui (art. 197 alin. 1 C.p.p.), iar când vătămarea

procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut (art. 197 alin. 2 C.p.p.).

Alături de sancţiunile procedurale penale aplicabile actelor procesuale şi procedurale care au

luat fiinţă prin încălcarea legii, există şi o suită de sancţiuni aplicabile persoanelor care au încălcat

legea cu ocazia desfăşurării activităţilor procesual penale. Aceste sancţiuni pot fi administrative,

civile sau penale. Astfel, în cazul săvârşirii unor abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă

judiciară1. De asemenea, Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi

procurorilor2 instituie în Titlul IV, „Răspunderea judecătorilor şi procurorilor”, Capitolul 2,

„Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor” dispoziţii legale care consacră acesta

formă de răspundere juridică, fiind enumerate şi abaterile disciplinare care pot determina angajarea

acestei răspunderi. De ex., conform art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere

disciplinară exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau

gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune.

În anumite condiţii, subiecţii oficiali care au încălcat legea în cursul desfăşurării procesului

penal pot fi traşi la răspundere civilă. În acest sens, Constituţia, în art. 52 pct. 3, prevede

răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar în art. 507,

Codul de procedură penală arată că acţiunea în regres a Statului împotriva aceluia care, cu rea-

credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie, în

ipoteza în care repararea a fost acordată pentru ipotezele descrise în art. 506 ori pentru ipoteza în

care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională. În acelaşi sens, conform art.

96 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, răspunderea

Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu înlătură răspunderea judecătorilor şi

procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave, intervine tragerea la

răspundere penală a acelora care se fac vinovaţi. în acest sens, notăm faptul că în Codul penal,

Partea Specială, în Titlul VI, Capitolul II, sunt prevăzute infracţiunile care împiedică înfăptuirea

justiţiei, iar unele dintre acestea pot fi săvârşite numai cu ocazia desfăşurării procesului penal.

Infracţiuni tipice în acest sens sunt: arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C. pen.),

supunerea la rele tratamente (art. 267 C. pen.), tortura (art. 2671 C. pen.), represiunea nedreaptă (art.

268 C. pen.)

1 Potrivit art. 198 C.p.p., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, amenda judiciară se aplică diferenţiat, în funcţie de abaterile săvârşite, şi are drept limite minime şi maxime suma de 100 lei, respectiv suma de 5.000 lei2 Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004

25

§3.2. Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie şi-a câştigat autonomia, ca regulă de drept, abia în secolul al

XVIII-lea, pentru prima oară ea fiind proclamată în legislaţia Statelor Unite ale Americii şi apoi în

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 17891. Mai târziu, simţindu-se nevoia consacrării

acestei prezumţii prin documente cu caracter internaţional, aceasta a fost înscrisă în art. 11 din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, făcându-se, în acelaşi timp, recomandarea ca legislaţiile

naţionale ale statelor să insereze în dispoziţiile lor norme privind prezumţia de nevinovăţie.

Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi a statelor lumii constituie o

victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi, care au o predispoziţie

patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi pentru care nu ar putea opera prezumţia de nevinovăţie2.

Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă ca principiu fundamental în legislaţiile unor state, iar

în legislaţia noastră era înscrisă până în anul 2003 în cadrul Titlului III din Codul de procedură

penală (Probele şi mijloace de probă), în art. 66. Potrivit acestui articol, învinuitul sau inculpatul nu

este obligat să probeze nevinovăţia sa.

Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi prin semnificaţia ei, prezumţia de nevinovăţie

iradia în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei depăşind domeniul probelor, se

impunea reevaluarea şi consacrarea ei ca regulă de bază în întregul proces penal.

Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 281/2003, care, prin introducerea articolului 5 2 în

Codul de procedură penală, a consacrat expres faptul că, orice persoana este considerată nevinovată

până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. Astfel, se consacră în plan

procedural dispoziţiile constituţionale reţinute în art. 23 pct. 8: „până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”

Apreciind că prezumţia de nevinovăţie este un principiu fundamental al procesului penal, nu

socotim inspirată situarea sa în categoria „altor principii ale procesului penal” cum au făcut unii

autori3. Nu sunt lipsite însă de interes consideraţiunile făcute de autorul arătat cât priveşte

funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie, aceasta fiind „mult mai largă decât aspectele faptice

legate de probaţiune”. Autorul arată direcţiile principale, desigur nu şi singurele, în care principiul

prezumţiei de nevinovăţie se manifestă. Astfel:

a) prezumţia de nevinovăţie „garantează protecţia persoanelor în procesul penal împotriva

arbitrariului în stabilirea şi tragerea la răspundere penală”. Fructificând rezultatele literaturii juridice

1 Vezi: Theodoru, Gr. - Drept procesual penal român. Partea specială. vol. II, Universitatea „Al I. Cuza” Iaşi, Facultatea de drept, Iaşi, 1974, p.85; Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.165-1662 C. Lombroso (1835-1909) a fost întemeietorul şcolii antropologice sau de biologie criminală, concepţiile sale fiind preluate, în cadrul şcolii pozitiviste, de E. Feri (1856-1929) şi Garofalo (1852-1934)3 Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea specială. vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.119-122

26

de specialitate, precum şi ale jurisprudenţei, îndeobşte din ţările Uniunii Europene, autorul

menţionat arată, pe bună dreptate, că acest principiu „nu trebuie considerat ca o atestare a poziţiei

morale a unei persoane, întrucât ar fi lipsit de temei şi opus uneori chiar realităţii ca o normă

juridică să confere onestitate ireproşabilă cuiva. Ceea ce dreptul poate acorda este garanţia prin care

asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar, iar atunci când este

învinuit de săvârşirea unei infracţiuni se va urma o procedură prin care să se stabilească vinovăţia

lui”;

b) prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia

persoanei în procesul penal (cu atât mai mult, opinăm noi, locul prezumţiei de nevinovăţie nu

trebuie să fie în categoria „altor principii ale procesului penal”). Legat de acest aspect, s-a arătat că:

„în raporturile juridice procesual penale trebuie să se acorde protecţia juridică învinuitului sau

inculpatului, în aşa fel încât acesta să nu fie pus în inferioritate nici faţă de organele judiciare şi nici

faţă de părţi”. Este cazul să arătăm că poate unul dintre cele mai importante principii ale dreptului

procesual penal, acela al „egalităţii armelor”, nu este formulat expresis verbis în nici un act

normativ, intern sau internaţional, deşi, bunăoară, ideea unei şanse egale, dată învinuitului sau

inculpatului, de a-şi prezenta cauza izvorăşte direct din principiul egalităţii în faţa legii.;

c) prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de aflarea adevărului şi dovedirea corectă a

împrejurărilor de fapt ale cauzei1.

Se observă o aparentă neconcordantă între dispoziţiunile constituţionale, pe de-o parte, şi

cele ale art. 5 şi ale art. 6 par. 2 din Convenţie („Orice persoană acuzată de o infracţiune este

prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”), pe de altă parte, în sensul că

prezumţia de nevinovăţie pare a subzista până la două momente diferite: rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti de condamnare, respectiv stabilirea în mod legal a vinovăţiei (în formularea

întâlnită în textul art. 52 şi textul Convenţiei). Apreciem că este doar o formulare în termeni diferiţi

a aceluiaşi moment, stabilirea legală a vinovăţiei vizând stabilirea acesteia printr-o hotărâre

judecătorească de condamnare rămasă definitivă.

În noua sa „postură”, prezumţia de nevinovăţie se înfăţişează ca o garanţie juridico-socială

acordată celui învinuit de săvârşirea unei infracţiuni2. În virtutea acestei prezumţii, acela împotriva

căruia a fost declanşat un proces penal este prezumat nevinovat până la dovedirea vinovăţiei într-

un proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare3.

În dreptul nostru, învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia,

organelor judiciare revenindu-le obligaţia administrării probelor în procesul penal (ejus incubit

probatio qui dicit, non qui negat).

1 Volonciu, N. ibidem, p.1222 Pavel, D. - Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, în R.R.D. nr. 10/1978, p.103 Theodoru, Gr.; Moldovan, L. - op. cit., p.122

27

Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea

vinovăţiei în cursul activităţii de probaţiune; în lumina art. 66 alin. 2 C.p.p., când există probe de

vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Răsturnarea

prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie. Când, ca urmare a

administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei şi

această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia de nevinovăţie nu

este răsturnată, orice îndoială fiind în favoarea învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo). În

mod logic, înscrierea prezumţiei de nevinovăţie ca regulă de bază a procesului penal implică

perfecţionarea tuturor instituţiilor procesuale în care este evocată necesitatea existenţei probelor de

vinovăţie şi, dacă va fi nevoie, vor fi introduse noi instituţii care să contribuie la amplificarea

rezonanţelor acestui principiu fundamental în desfăşurarea procesului penal.

Prin prisma practicii judiciare în materie, devine evidentă importanţa prezumţiei de

nevinovăţie în întreaga economie a procesului penal şi necesitatea perfecţionării instituţiilor

procesuale în care este evocată existenţa probelor de vinovăţie, astfel încât reglementarea să se

subscrie acestui principiu fundamental.

§3.3. Principiul aflării adevărului

Privite în toată complexitatea lor, activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal trebuie,

potrivit art. 3 C.p.p., să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei,

precum şi cu privire la persoana făptuitorului. Numai ca urmare a aflării adevărului, scopul

procesului penal poate fi atins şi, în acest fel, soluţiile dispuse de organele judiciare vor da

satisfacţie celor care urmăresc înfăptuirea justiţiei penale1.

„Aflarea adevărului în procesul penal presupune existenţa unei concordanţe între

concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei”2.

Aflarea adevărului în procesul penal presupune o activitate de cercetare a unor fapte şi împrejurări

concrete care au caracter obiectiv. Caracterul obiectiv al realităţii privind o anumită faptă conduce

la existenţa unui adevăr obiectiv caracterizat ca fiind reflectarea justă, verificată prin practică, a

obiectelor şi fenomenelor din natură şi societate, existente în afara conştiinţei şi independent de ea.

Aflarea adevărului în procesul penal este, desigur, limitată la faptele şi împrejurările care fac

obiectul probaţiunii. Privit între aceste coordonate, între care este investigată realitatea, care nu se

ridică la nivelul general al cunoaşterii ştiinţifice despre natură şi societate, adevărul stabilit într-o

procedură judiciară nu trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ3. În

consecinţă, în procedura judiciară de aflare a adevărului, dialectica adevărului absolut sau

1 Vezi: Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.442 Basarab, M. - op. cit., p.733 Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.65

28

adevărului relativ trebuie înlocuită cu dialectica adevărului şi a erorii care poate funcţiona într-un

domeniu limitat cum este cel configurat de obiectul probaţiunii într-o cauză penală.

În raport cu cele arătate mai sus, organele judiciare au obligaţia să soluţioneze cauzele

penale şi să pronunţe soluţii care să reflecte adevărul. Acest deziderat poate fi atins în măsura în

care în rezolvarea cauzelor penale nu s-au strecurat erori judiciare. În practica judiciară1 s-a apreciat

că procedeul instanţei de judecată de a soluţiona cauza limitându-se la a-i întreba pe martori dacă îşi

menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale este nelegal, prin aceea că s-au încălcat

dispoziţiile art. 3 referitoare la aflarea adevărului.

Verigile procesuale prin care sunt supuse controlului soluţiile pronunţate în cauzele penale

se constituie în garanţii ale respectării principiului fundamental al aflării adevărului. Astfel,

împotriva actelor procurorului ori împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de

netrimitere în judecată se poate face plângere potrivit art. 278, respectiv, art. 2781 C.p.p.. De

asemenea, soluţiile procurorului sunt controlate în activitatea primei instanţe de judecată care poate

restitui dosarul în vederea refacerii urmăririi penale (art. 332 C.p.p.). În cazul în care în cursul

judecării cauzei apar elemente noi, necunoscute procurorului în faza de urmărire penală, instanţa

poate extinde acţiunea penală (art. 335 C.p.p.) sau procesul penal (art. 336 şi art. 337 C.p.p.).

Soluţiile pronunţate în prima instanţă pot fi controlate de către instanţa de apel care, potrivit art. 378

C.p.p., verifică hotărârea atacată. În sfârşit, hotărârile penale rămase definitive, după judecarea

cauzei în prima instanţă sau în apel, pot fi supuse controlului în căile extraordinare de atac şi dacă

se constată că sunt netemeinice, vor fi desfiinţate.

§3.4. Principiul oficialităţii

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic de drept substanţial care, în

conţinutul său, cuprinde, între altele, dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală

pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta sancţiunea penală.

În vederea soluţionării conflictului de drept născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii,

organele judiciare competente trebuie să aibă iniţiativă în declanşarea procesului penal, pornind din

oficiu mecanismul procesual. Cu alte cuvinte, în vederea începerii urmăririi penale sau a

desfăşurării judecăţii nu este nevoie de solicitarea sau stăruinţa unor persoane fizice sau juridice,

deoarece infracţiunile săvârşite prezintă pericol pentru întreaga societate şi aceasta, prin mijloacele

sale specifice, trebuie să reacţioneze2.

1 T. S., s. pen., dec. nr. 665/1975, în Neagu, I.; Paraschiv, C.S.; Damaschin, M. – Drept procesual penal. Practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.203; în acelaşi sens, T. J. Suceava, dec. pen. nr. 511/1969, în Antoniu, G. şi colectiv – Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.232 Basarab, M. - op. cit., p.60

29

Principiul oficialităţii este consacrat expres în art. 2 C.p.p., unde se arată că „actele necesare

desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune

altfel”.

Principiul oficialităţii sau obligativităţii procesului penal îşi găseşte reglementarea în toate

legislaţiile moderne, de unde se poate trage concluzia că toate statele şi-au organizat un sistem prin

care să răspundă acelora care săvârşesc infracţiuni. Sub formulări diferite, principiul oficialităţii este

înscris în toate codurile de procedură penală ale statelor din Europa de est. 1

În Codul de procedură penală român, înscrierea oficialităţii ca regulă de bază a procesului

penal a determinat fixarea obligaţiilor pe care le au organele judiciare penale în legătură cu

declanşarea şi desfăşurarea fiecărei faze a procesului penal:

Oficialitatea urmăririi penale este subliniată prin dispoziţiile: art. 228, în care se prevede

obligaţia organelor competente de a începe urmărirea penală; art. 232, în care este prevăzută

obligaţia efectuării actelor de cercetare penală; art. 262, în care este înscrisă obligaţia procurorului

de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Oficialitatea fazei de judecată este subliniată prin dispoziţiile art. 313, în care se arată ce

obligaţii revin instanţei în cadrul măsurilor pregătitoare şedinţei de judecată; art. 321, 322, 323 şi

324 privind lămuririle, cererile şi excepţiile pe care le solicită din oficiu preşedintele instanţei,

ordinea cercetării judecătoreşti, ascultarea inculpatului şi coinculpaţilor; art. 345 şi 346 privind

obligaţia rezolvării acţiunii civile etc.

Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale este marcată

prin dispoziţiile art. 418, care prevăd obligaţia primei instanţe de judecată de a pune în executare

hotărârea instanţei penale rămasă definitivă.

Dispoziţiile legale menţionate mai sus nu epuizează suita reglementărilor prin care

principiul oficialităţii este marcat pe întreg parcursul procesului penal, asemenea dispoziţii fiind

prevăzute în Codul de procedură penală şi pentru luarea măsurilor procesuale (art. 162, 163, 236),

precum şi pentru îndeplinirea oricărui act procedural necesar rezolvării cauzei (art. 101, 102, 129

etc.).

Sub aspectul excepţiilor de la principiul oficialităţii, distingem situaţii când oficialitatea este

înlăturată, atât în ceea ce priveşte declanşarea procesului penal, cât şi în ceea ce priveşte

desfăşurarea ulterioară a acestuia. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, oficialitatea este înlăturată în privinţa începerii urmăririi penale, cât

şi în privinţa desfăşurării ulterioare a urmăririi penale sau judecăţii, deoarece persoana vătămată

poate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul.

1 În literatura de specialitate se apreciază că obligativitatea este principiul fundamental în virtutea căruia statul are dreptul şi datoria să realizeze pretenţia punitivă; din principiul obligativităţii derivă principiile: indisponibilităţii, oficialităţii şi legalităţii. Vezi: Pop, T. - op. cit., p.299-300)

30

§3.5. Rolul activ al organelor judiciare penale

Fiind considerat ca unul dintre principiile care are un aport fundamental la aflarea

adevărului în procesul penal, legiuitorul a consacrat expres rolul activ ca regulă de bază după care

trebuie să se conducă organele judiciare penale în vederea aflării adevărului. S-ar putea spune că

acest principiu este o consecinţă a principiului oficialităţii în procesul penal; în orice caz, între cele

două principii se poate vorbi de o strânsă legătură1.

În legislaţia procesuală română, acest principiu a fost introdus, pentru instanţele

judecătoreşti, în anul 1948, prin art. 298 alin. 3, şi extins cu privire la organele de urmărire penală în

anul 1956, prin art. 179, consacrat apoi ca regulă de bază a procesului penal în art. 4 din actualul

Cod de procedură penală. În conformitate cu acest principiu, organele care participă la desfăşurarea

procesului penal trebuie să manifeste un rol activ atât în iniţierea procesului penal (realizând, în

acest fel, şi cerinţele oficialităţii în procesul penal), cât şi în realizarea activităţilor cerute de

urmărirea penală, de judecată şi de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale. În

practica judiciară2 s-a statuat, în mod corect, că noţiunea de „renunţare la judecată” este specifică

dreptului procesual civil, şi nu poate fi extinsă, prin analogie, la dreptul procesual penal. în aceste

condiţii, s-a apreciat că instanţa a încălcat principiul rolului activ luând act de declaraţia

condamnatului în sensul că renunţă la judecarea cererii de reabilitare, neexistând în legislaţia

procesual penală instituţia renunţării la judecarea cauzei.

Deşi rolul activ al organelor penale apare ca un principiu absolut, totuşi, legislativ şi practic,

el capătă un oarecare coeficient de relativitate. Semnificative, în acest sens, sunt actele procesuale

care au caracter strict personal şi a căror realizare, deşi necesară procesului penal, depinde de voinţa

subiecţilor procesuali interesaţi să efectueze acele acte (ca exemple, pot fi date actele procesuale

prin care partea vătămată se poate constitui ca parte civilă, renunţarea la apel ori recurs, retragerea

apelului ori a recursului etc.)3. Acest inconvenient este înlăturat prin obligaţia pe care o au organele

judiciare de a informa subiecţii neoficiali în privinţa drepturilor pe care le pot exercita în cadrul

procesului penal şi asupra termenelor în care pot fi exercitate aceste drepturi.

Complexitatea problemelor pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale direcţionează

activitatea organelor judiciare pe categorii de probleme. În mod practic, rolul activ al organelor

penale trebuie să se manifeste în toate aspectele pe care le implică desfăşurarea procesului penal.

1 Dongoroz, V. şi colectiv – op. cit., p.462 C. A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 9/2003, în: Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară penală. 2003-2004, Ed. Brilliance, Piatra Neamţ, 2006, p.96-973 Dongoroz, V. şi colectiv, op. cit, p.46-47

31

§3.6. Garantarea libertăţii persoanei

Consacrată ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om

de a fi şi a se putea comporta liber, atingerea acestor atribute putând fi făcută numai în cazurile şi în

condiţiile prevăzute de lege1.

Actuala Constituţie a României, revizuită în octombrie 2003, a consacrat, în art. 23,

libertatea individuală, arătând: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu

procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune

de judecător şi numai în cursul procesului penal.

În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi

se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen

rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii

să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să

dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea

preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea

privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de

atac prevăzute de lege.

Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,

motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la

cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri

au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Persoana arestată preventiv are dreptul să

ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”.

În literatura juridică de specialitate s-a făcut, pe bună dreptate, precizarea că textul

constituţional vizează două noţiuni distincte, libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Prof. Ion

Muraru opinează că „Exprimarea constituţională este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând

persoanei trebuie reglementate nu numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru individ şi

indivizibile, ci şi fiecare în parte”2. Acelaşi autor arată că: „Libertatea individuală, în contextul art.

23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi

mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau

deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi”3, pe când

siguranţa persoanei „exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care

1 Vezi: Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1990, p.251; Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p.722 Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ProArcadia, Bucureşti, 1993, p.2483 idem

32

autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea

individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii, de

regulă, permite realizarea represiunii faptelor antisociale (ilegalităţilor, infracţiunilor), dar în

acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară”1.

Desigur că actuala redactare constituţională a prevederilor care garantează libertatea

individuală în România vădeşte preocuparea pentru protecţia deosebită a persoanei şi, în acelaşi

timp, aliniază normele juridice în această materie la cele de acelaşi profil din legislaţiile statelor

democratice. Cu toate acestea, după părerea noastră, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 23

sunt, în parte, prea mult detaliate şi se substituie practic prevederilor care, în această materie,

trebuie să-şi găsească locul în Codul de procedură penală.

Garantarea libertăţii persoanei, ca principiu fundamental, a căpătat o nouă reglementare şi în

Codul de procedură penală în vigoare în anul 1990, reglementare care a anticipat dispoziţia

constituţională. În noua sa redactare, dată de modificările aduse prin Legea nr. 281/2003, art. 5 din

Codul de procedură penală are următorul conţinut: „în tot cursul procesului penal este garantată

libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută sau arestată sau privată de libertate în alt

mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus

internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are

dreptul, în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.

Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a

restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile

prevăzute de lege.

În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea

în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune”.

Observând regulile cu rang de principii cuprinse în Constituţie şi în Codul de procedură

penală, rezultă că, potrivit reglementărilor din ţara noastră, privarea de libertate sau restrângerea

libertăţii persoanei în orice altă formă este posibilă, în practica aplicării dreptului, numai ca urmare

a unei activităţi judiciare de natură penală. În conformitate cu reglementările evidenţiate mai sus, în

ordinea de drept din ţara noastră, restrângerea libertăţii persoanei poate interveni fie ca o măsură de

prevenţie luată în cursul procesului penal, fie sub forma unei pedepse privative de libertate dispuse

la sfârşitul soluţionării cauzei penale prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată.

În procesul penal român există un cadru legislativ adecvat ocrotirii libertăţii persoanei, cadru

în care numărul şi diversitatea garanţiilor care asigură acest drept fundamental al persoanei

1 idem, p.249; în acelaşi sens, vezi: Constantinescu, M. şi colectiv - Constituţia României - comentată şi adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.55-60

33

constituie premise reale ale realizării neabătute a legalităţii în domeniul măsurilor de prevenţie.

Garanţiile privind libertatea persoanei în procesul penal se regăsesc în reglementările privind

cazurile în care pot fi dispuse măsurile de prevenţie, organele competente să dispună luarea

măsurilor de prevenţie, durata măsurilor de prevenţie, verificarea legalităţii măsurilor de prevenţie.

§3.7. Respectarea demnităţii umane

Noile condiţii social-politice create în România după decembrie 1989 au permis alinierea

legislaţiei noastre penale şi procesual penale la marea majoritate a legislaţiilor lumii, care se

conformează principiilor proclamate în Carta Naţiunilor Unite, prin care sunt recunoscute drepturile

egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane, ceea ce constituie fundamentul libertăţii,

al justiţiei şi păcii în lume. În acest sens, România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi altor

pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante1.

Aderarea României la Convenţia mai sus menţionată a avut rezonanţe pe planul legislaţiei

penale şi a celei procesual penale. În consecinţă, prin Legea nr. 20/19902, a fost introdusă în Codul

penal (art. 267 ) infracţiunea de tortură ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei, iar prin Legea

nr. 32/19903 a fost introdus în Codul de procedură penală, în art. 51, principiul respectării demnităţii

umane, cu următorul cuprins:

„Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu

respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane

sau degradare este pedepsită prin lege”.

Actuala Constituţie a consacrat în cadrul „Drepturilor şi libertăţilor fundamentale” acest

principiu, precizând, în art. 22 pct. 2: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă

sau de tratament inuman ori degradant”. Acest principiu fundamental fixează cadrul legal privind

tratamentul care trebuie aplicat persoanei învinuitului sau inculpatului pe tot parcursul procesului

penal.

În mod firesc, în economia reglementării procesual penale trebuie să se regăsească norme

care transpun în procedura penală regula de bază pe care o analizăm. Din acest punct de vedere,

constatăm că unele dispoziţii, dintre cele care disciplinează desfăşurarea procesului penal, vin direct

în sprijinul principiului pe care-l analizăm, iar altele, în mod indirect, conduc şi ele la aplicarea

aceluiaşi principiu.

1 Adoptată la New York, la 10 decembrie 1980. România a aderat la convenţie prin Legea nr. 19 din 10 octombrie 1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 19902 Legea nr. 20 din 9 octombrie 1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală a fost publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 19903 Legea nr. 32 din 16 noiembrie 1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală a fost publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990

34

În prima categorie de dispoziţii ale Codului de procedură penală se înscrie art. 68 alin. 1, în

care se arată că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere

precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe, iar în cea de a doua categorie

de norme se înscriu: art. 711 (întreruperea ascultării învinuitului sau inculpatului); art. 73 alin. 1

(consemnarea în declaraţia luată învinuitului sau inculpatului a orei începerii şi a orei încheierii

ascultării); art. 239-242 (suspendarea urmăririi penale); art. 275 alin. 1 (dreptul de a face plângere

împotriva actelor de urmărire penală); art. 303 (suspendarea judecăţii); art. 453 lit. a) (amânarea

executării pedepsei închisorii); art. 455 (întreruperea executării pedepsei închisorii).

Dispoziţii asemănătoare găsim şi în legislaţiile altor state; astfel, în art. 191 al Codului de

procedură penală italian se arată că probele dobândite prin încălcarea condiţiilor stabilite de lege nu

pot fi folosite1.

Alături de dispoziţiile procesual penale prin care se realizează transpunerea pe plan

legislativ a principiului respectării demnităţii umane, în Codul penal sunt prevăzute infracţiuni

împotriva înfăptuirii justiţiei, urmărindu-se astfel ca subiecţii oficiali chemaţi să desfăşoare procesul

penal să fie traşi la răspundere penală în cazul în care încalcă principiul pe care-l analizăm.

Edificatoare în acest sens sunt prevederile art. 266 alin. 2 şi 3 şi ale art. 2671 C. pen.

Apreciem că de lege ferenda vor trebui îmbunătăţite reglementările din dreptul penal

substanţial, precum şi din dreptul procesual penal, prin care respectarea demnităţii persoanei să

devină un principiu fundamental al justiţiei penale în România, însoţit de un evantai larg de garanţii

prin care să sporească eficacitatea luptei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu

cruzime, inumane sau degradante.

În sprijinul afirmaţiilor noastre vine şi jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor

Omului, prin care România a fost condamnată pentru acte de violenţă exercitate asupra unei

persoane de către lucrători ai poliţiei. În acest sens, prin hotărârea Lambor c. România, pronunţată

la data de 24 iunie 2008, Curtea a constatat că autorităţile judiciare ale statului român au

muşamalizat agresiuni asupra persoanelor aflate în stare de detenţie. Astfel, reclamantul a susţinut

că a fost supus unor acte de violenţă din partea organelor de poliţie, susţineri care au fost infirmate

de autorităţile române, în baza argumentului că leziunile invocate erau anterioare reţinerii de către

lucrătorii de poliţie. Cu toate acestea, Curtea a constatat diferenţe între actul medical întocmit la

momentul reţinerii şi actul medical întocmit ulterior, diferenţe din care rezulta că persoana reţinută

avea mai multe leziuni ulterior privării de libertate. În aceste condiţii, Curtea a constatat că

reclamantul a fost victima unei violări a art. 3 din Convenţie.2

1 Pajordi, P. - Codice Penale e di Procedura penale, Editore Pirola, Milano, 1991, p.7452 Vezi: http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?sessionld=11803469&skin=hudoc-fr&action=request de asemenea, în legătură cu aceeaşi cauză, vezi: http://www.raduchirita.ro/noutati/cedo/o-noua-condamnare-la-cedo-pentru-acte-de agresiune-ale-politiei.html

35

§3.8. Garantarea dreptului de apărare

Consacrat încă în dreptul roman, în care era înscrisă regula că nimeni nu putea fi judecat,

nici măcar sclavul, fără a fi apărat, dreptul de apărare este considerat ca o cerinţă şi garanţie,

necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii1.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului,

şi dreptul de apărare.

Art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice2 se referă

la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător.

Art. 6 al Convenţiei, garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă,

precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună

de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării

noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre

drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului

penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare. În

acest sens, în art. 6, modificat prin Legea nr. 281/2003, se arată: „(1) Dreptul de apărare este

garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. (2) În cursul

procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţile de deplina exercitare a

drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

(3) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe

învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i

asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. (4) Orice parte are dreptul să fie asistată de

apărător în tot cursul procesului penal. (5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe

învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un

apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile

prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice

a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales”.

1 Vezi: Franchimont, M. Jacobs, A. Masset, A. - Manuel de procedure penale, Ed. Collection Scientifique de la Faculte de droit, Liege, 1989, p.803; Pop, T. - op. cit., p.3452 Adoptat la data de 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 2200 A (XXI), Pactul a intrat în vigoare la 23 martie1976. A fost ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în B. Of. nr. 146 din 2 noiembrie 1974

36

Noua reglementare a acestui principiu fundamental se deosebeşte de cea existentă atât până

la adoptarea Legii nr. 32/1990 cât şi până la adoptarea Legii nr. 281/2003, în sensul că au sporit

substanţial garanţiile acestui drept fundamental al persoanei.

Aspectele noi ale dreptului de apărare ca principiu fundamental sunt următoarele:

- obligaţia organelor judiciare de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima

declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal

de ascultare;

- ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor judiciare de a lua măsuri

pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, când acesta nu are apărător ales

(această obligaţie era înscrisă în Codul de procedură penală, în redactarea sa iniţială, în art. 171 alin.

5 în cadrul reglementării asistenţei juridice şi reprezentării în procesul penal);

- ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor judiciare de a încunoştinţa, de

îndată şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat şi

încadrarea juridică a acesteia (această obligaţie este prevăzută în art. 70 alin. 2, precum şi în art. 250

alin. 1 lit. a). Remarcăm faptul că, în redactarea anterioară Legii nr. 356/2006, învinuitului sau

inculpatului i se aducea la cunoştinţă doar fapta care formează obiectul cauzei, neexistând menţiuni

despre încunoştinţarea acestuia cu privire la încadrarea juridică a respectivei fapte);

- ridicarea la rangul de principiu fundamental a obligaţiei organelor judiciare de a administra

probele necesare în apărare (această obligaţie este prevăzută expres în dispoziţiile art. 202 alin. 1).

În opinia noastră, unele dispoziţii cuprinse în art. 6 C.p.p. nu îşi justifică prezenţa din punct

de vedere al rigorii ştiinţifice, atât timp cât ele se regăsesc în textele de lege pe care le-am indicat,

acest mod de reglementare constituind, în fond, o repetare a unor norme deja existente în Codul de

procedură penală.

Legiferând o asemenea reglementare, statul nostru acordă ocrotire nu numai intereselor

individuale ale cetăţenilor, ci şi, în acelaşi timp, interesului general al societăţii de a stabili adevărul

în cauzele penale aflate spre soluţionare pe agenda organelor judiciare şi de a se evita erorile,

conducând către o justiţie cât mai eficace. Fiind unul din drepturile cetăţeneşti cu cele mai largi

implicaţii în activitatea judiciară, dreptul de apărare se impune a fi în continuare perfecţionat, în

scopul asigurării valenţelor sale în tot cursul procesului penal. 1

Considerăm că este cazul să amintim şi punctul de vedere al Curţii Europene a Drepturilor

Omului, hotărârea2 din data de 21 aprilie 1998, dosar nr. 11/1997/975/1997, care a statuat că „(...)

instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în

ceea ce priveşte respectarea dreptului de apărare. Acest drept, prin importanţa pe care o reprezintă,

1 Rămureanu, V. - Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale, în R.R.D. nr. 7/1972, p.232 Hotărâre publicată în R.D.P. nr. 3/1999, p.151-152

37

excede chiar sferei intereselor învinuitului şi inculpatului, pentru că acest drept interesează întreg

procesul penal şi activitatea judiciară în general”. Această hotărâre conturează extrem de elocvent

dimensiunile reale ale dreptului de apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei

efective realizări a acestui drept.

Privit prin prisma instrumentelor procesuale, în consonanţă cu cele mai evoluate

reglementări în materie, atât pe plan european cât şi la nivel global, prin care este exercitat, dreptul

de apărare are un conţinut complex.

Posibilitatea părţilor de a se apăra singure este marcată prin prezenţa unor largi drepturi

procesuale acordate acestora şi în special învinuitului sau inculpatului. Astfel, potrivit dispoziţiilor

legale (art. 70 C.p.p.), învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce, de

a o combate prin probe (art. 66 C.p.p.).

De asemenea, în lege se prevede posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să participe în mod

direct la efectuarea unor acte de urmărire penală (art. 129, 130 C.p.p.) şi la toate actele de judecată

(art. 291 C.p.p.).

Exercitarea în bune condiţii a apărării presupune cunoaşterea de către toate părţile a probelor

care le prejudiciază interesele; în ceea ce priveşte învinuitul sau inculpatul, acesta trebuie să

cunoască probele ce îl învinuiesc; o asemenea posibilitate şi obligaţie pentru organele judiciare a

fost instituită prin art. 250 şi 294 C.p.p. Astfel, în art. 250, reglementându-se prezentarea

materialului de urmărire penală, se arată că în cauzele penale cu inculpaţi organul de cercetare

penală îl cheamă pe inculpat şi îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de

urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite. Organul de cercetare penală

asigură inculpatului posibilitatea de a lua cunoştinţă de material. După prezentarea materialului de

urmărire penală inculpatul poate formula cereri noi sau poate face declaraţii suplimentare. De

asemenea, art. 294 conţine reglementări menite să asigure apărarea, între acestea înscriindu-se şi

prevederea ca inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.

În faza de judecată, toate părţile pot să-şi exercite dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor

(art. 340 C.p.p.). În acest moment procesual, inculpatul are ultimul cuvânt tocmai în vederea

exercitării unei bune apărări. Având ultimul cuvânt, inculpatul poate să-şi facă apărarea, atât pe

latura penală, combătând învinuirea susţinută de procuror şi de partea vătămată, cât şi pe latura

civilă, încercând să dovedească netemeinicia pretenţiilor formulate de partea civilă.

Părţile, în procesul penal, îşi exercită dreptul de apărare şi prin folosirea căilor de atac. În

acest sens, în art. 362 C.p.p. se arată că în anumite limite fiecare parte din proces poate ataca cu apel

sentinţele penale iar art. 3852 C.p.p. dispune că pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se

aplică în mod corespunzător. De asemenea, în anumite condiţii, pot fi exercitate şi căile

extraordinare de atac.

38

O componentă a dreptului de apărare o constituie şi obligaţia organelor judiciare de a avea

în vedere, din oficiu, aspectele favorabile părţilor. Această obligaţie este, de fapt, o latură a

manifestării rolului activ al organelor judiciare în procesul penal. în cazurile în care părţile nu

acţionează în direcţia valorificării unor probe care susţin interesele lor, organele judiciare

administrează, din oficiu, acele probe. Bunăoară, într-o speţă1, prima instanţă şi-a întemeiat

hotărârea de condamnare - pronunţată la primul termen de judecată - în mod exclusiv pe actele şi

lucrările efectuate de organele de urmărire penală, fără să verifice în mod nemijlocit probele strânse

în dovedirea vinovăţiei inculpatului, inclusiv prin audierea martorilor care au dat declaraţii în cursul

cercetărilor. În acest fel s-au încălcat dispoziţiile art. 3, 4, 6 şi 289 C.p.p., deoarece instanţa de fond

nu şi-a exercitat atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a încălcat regula nemijlocirii,

în baza căreia era obligată să verifice nemijlocit probele produse în dovedirea vinovăţiei

inculpatului. împrejurarea că în faţa organelor de urmărire penală inculpatul şi-a recunoscut

vinovăţia nu îndreptăţea instanţa să renunţe la audierea tuturor martorilor audiaţi în faza urmăririi

penale, chiar dacă reprezentantul Parchetului a declarat că nu are cereri de formulat.

În conţinutul dreptului de apărare este cuprinsă şi asistenţa juridică a părţilor de către un

apărător, persoană cu pregătire juridică şi care are prin lege posibilitatea să apere drepturile şi

interesele legitime ale părţilor. Prin natura sa, asistenţa juridică se înfăţişează ca o garanţie a

dreptului de apărare. Aspectele componente ale dreptului de apărare pot fi întâlnite în mod

cumulativ pe parcursul rezolvării cauzelor penale, uneori însă fiind posibil ca o anumită

componentă a dreptului de apărare să fie absentă, astfel asistenţa juridică este, în principiu,

facultativă şi, numai în cazurile în care legea prevede expres, apărătorul este prezent în mod

obligatoriu în cauzele penale alături de învinuit sau inculpat. Ca regulă de bază a procesului penal,

dreptul de apărare este însoţit de numeroase garanţii prevăzute în întreaga economie a dispoziţiilor

legii.

Ca o primă categorie de garanţii, în opinia noastră, se înfăţişează unele instituţii care, prin

funcţionalitatea lor, dau un conţinut real dreptului de apărare. Ca atare, socotim că o garanţie

fundamentală a dreptului de apărare o constituie asistenţa juridică. În lumina reglementărilor în

vigoare, asistenţa juridică este acordată de o persoană cu calificare juridică. În acest sens, Legea

pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nr. 51/19952 cât şi statutul profesiei de avocat3

reglementează condiţiile de exerciţiu ale aceste profesii, astfel: „Activitatea avocatului se realizează

1 T.M. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1003/1992, în: Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p.256-2672 Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 20013 Profesia de avocat este organizată în baza Statutului din 25 septembrie 2004, publicat în M. Of. nr. 45 din 13 ianuarie 2005

39

(între altele, n.n.) prin: consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în

faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală (...); orice alte mijloace şi căi proprii

exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii” (art. 3 din Legea nr. 51/1995). Aceasta întrucât

avocatul, prin modul şi condiţiile de recrutare, are o bună pregătire juridică ce îi permite să presteze

o asistenţă de calitate.

O importantă (apreciem noi) garanţie a dreptului la apărare, o instituie art. 6 par. 3 lit. a) din

Convenţie, text potrivit căruia: „Orice acuzat are dreptul în special: a) să fie informat, în termenul

cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei

aduse împotriva sa”.

O instituţie care se înscrie ca garanţie fundamentală a dreptului de apărare este prezentarea

materialului de urmărire penală. Prin intermediul acestei reglementări, învinuitul sau inculpatul are

dreptul să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală, putându-şi organiza apărarea în perfectă

cunoştinţă de cauză. O altă asemenea instituţie o reprezintă ascultarea învinuitului sau inculpatului

în diferite etape ale desfăşurării procesului penal. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului, precum

şi ale celorlalte părţi, pot fi privite nu numai ca mijloace de probă în procesul penal, dar şi ca

garanţii ale exercitării apărării. Astfel, în afara declaraţiilor pe care învinuitul sau inculpatul le face

pe parcursul urmăririi penale sau judecării cauzei, întâlnim anumite momente procesuale în care

acesta trebuie obligatoriu ascultat, aceasta constituind o importantă garanţie a dreptului de apărare.

O altă garanţie a dreptului de apărare este constituită din condiţiile cerute de lege pentru

valabilitatea unor acte procesuale. Sub acest aspect, evidenţiem dispoziţiile legale potrivit cărora,

în faza de judecată, inculpatul arestat trebuie adus în mod obligatoriu la judecată, asistenţa juridică

fiind, de asemenea, obligatorie.

În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului de apărare, inculpatului aflat în stare de

detenţie trebuie să i se comunice şi copia actului de sesizare a instanţei. Aducerea la îndeplinire a

acestei prevederi a legii este verificată la termenul de judecată, când preşedintele completului se

încredinţează că inculpatul arestat a primit copia actului de sesizare a instanţei în termenul prevăzut

de lege (este vorba despre un termen maxim de 48 de ore stabilit între momentul primirii dosarului

la instanţă şi momentul primului termen de judecată). în vederea asigurării unei eficiente apărări,

legea (art. 318 C.p.p.) dispune că, în cazul în care actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere,

judecata se amână, iar preşedintele îi înmânează copia de pe actul de sesizare a instanţei, făcându-se

menţiune despre aceasta în încheierea de şedinţă.

De asemenea, judecata se amână la cererea inculpatului trimis în judecată în stare de

libertate când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată.

Ca o garanţie a dreptului de apărare, legea condiţionează desfăşurarea judecăţii, cu

respectarea întocmai a acestui drept. În cazul în care prevederile legale au fost încălcate, activitatea

40

procesuală este invalidată. În acest sens, edificatoare este soluţia admiterii apelului când, potrivit

art. 379 pct. 2 lit. b C.p.p., instanţa de apel dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei

hotărâre a fost desfiinţată, între altele, pentru motivul că judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei

părţi nelegal citate.

Ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie şi sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută de

art. 197 alin. 2 C.p.p., în cazul în care urmărirea penală ori judecata se desfăşoară fără asistenţa

juridică a învinuitului sau inculpatului, când este obligatorie, potrivit legii.

Posibilitatea părţilor de a folosi căile de atac ordinare ori extraordinare se înscrie între

garanţiile dreptului de apărare, deoarece, în aceste căi de atac părţilor le sunt puse la dispoziţie

mijloace eficiente de exercitare a apărării.

§3.9. Egalitatea persoanelor în procesul penal

În înţeles larg, egalitatea în drepturi a cetăţenilor cuprinde, în conţinutul său, dreptul pe care

îl au cetăţenii români, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita, în condiţii

de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, de a participa în egală măsură

la viaţa politică, economică, juridică, socială şi culturală1.

În noua Constituţie a României este înscris, în mod expres, principiul egalităţii în drepturi în

art. 16 pct. 1 şi 2 şi, în mod implicit, în art. 21. Astfel, în art. 16 pct. 1 se arată că: „Cetăţenii sunt

egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, iar în art. 16 pct. 2 se

arată că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

În art. 21 din Constituţie este menţionat ca drept fundamental al persoanei accesul liber la

justiţie, precizându-se că: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a

libertăţilor şi a intereselor sale legitime”; în aceeaşi dispoziţie constituţională se arată, în continuare,

că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

În opinia prof. Ion Deleanu2, textul reprezintă o aplicare specifică a principiului enunţat de

art. 4 al Constituţiei, şi anume, egalitatea între cetăţeni şi dă, concomitent, expresie în mod

particular enunţului solemn din art. 1 al Declaraţiei Universale: „Toate fiinţele umane se nasc libere

şi egale în demnitate şi drepturi”. Acelaşi autor arată în continuare că: „Egalitatea este o valoare

fundamentală în familia umană...” şi că: „Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se

aplice un tratament juridic egal”. Nuanţând, Curtea Constituţională3 a statuat că: „(...) egalitatea în

drepturi nu înseamnă o măsură egală pentru situaţii diferite”. „Altfel spus, situaţiilor egale trebuie să

le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât

1 Vezi: Muraru, I. - Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ProArcadia, Bucureşti, 1993, p.2292 Vezi: Deleanu, I. - op. cit, vol. II, p.1173 Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri - 1994, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p.72

41

diferit. Aceasta, dacă: există o motivare obiectivă şi rezonabilă; nu se ajunge astfel la o disproporţie

între scopul urmărit prin tratament juridic inegal şi mijloacele folosite. De altfel, însăşi Constituţia

admite discriminarea pozitivă. Bunăoară, art. 38 alin. 2 impune şi unele măsuri speciale de protecţie

socială a muncii; art. 45 alin. 1 spune expres că se bucură de un regim special de protecţie copiii şi

tinerii; art. 46 instituie de asemenea o protecţie specială pentru persoanele handicapate”1.

De asemenea, în art. 6 din Legea nr. 304/2004, se menţionează următoarele: „(1) Toate

persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Justiţia se realizează în

mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,

orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte

criterii discriminatorii”.

Acest principiu fundamental este evidenţiat, în primul rând, prin faptul că tuturor

persoanelor le sunt aplicabile aceleaşi reguli procesuale, concluzie care se desprinde cu uşurinţă

din art. 16 pct. 1 din Constituţie, în care se arată că cetăţenii sunt egali în faţa legii (deci şi a legii

procesual penale).

O altă componentă a egalităţii persoanelor în procesul penal o constituie faptul că aceleaşi

organe desfăşoară procesul penal, fără ca anumite persoane să fie privilegiate şi fără să se facă

vreo discriminare. Acest aspect rezultă din aceeaşi dispoziţie constituţională (art. 16 pct. 1), în care

se precizează că cetăţenii sunt egali în faţa autorităţilor publice şi în consecinţă şi în faţa organelor

judiciare penale.

Unele norme derogatorii de la procedura de drept comun nu infirmă existenţa acestui

principiu, deoarece atragerea unei anumite competenţe în funcţie de calitatea sau starea persoanei

făptuitorului nu se face în mod discriminatoriu.

Sub acest aspect, evidenţiem, spre exemplu, faptul că atrage o competenţă personală

calitatea de judecător sau militar, indiferent de naţionalitatea sau rasa celui care a intrat în conflict

cu legea penală. În reglementarea procesual penală română, calitatea de militar sau lucrător în

aparatul judiciar, în anumite condiţii, atrage competenţa personală a anumitor organe judiciare

penale. Din acest punct de vedere, un statut special au şi parlamentarii, în sensul că reţinerea,

arestarea sau trimiterea acestora în judecată nu se poate face fără încuviinţarea Camerei din care fac

parte, iar competenţa de judecată aparţine Î.C.C.J. De asemenea, potrivit art. 109 pct. 2 din

Constituţie, urmărirea penală şi judecata membrilor guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul

funcţiei lor, se face potrivit unor competenţe derogatorii de la procedura de drept comun.

Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este garantat şi prin dispoziţiile Codului

penal, în art. 247 fiind prevăzută infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, cu

următorul conţinut: „îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor

1 Deleanu, I. - op. cit, vol. II, p.117-118

42

vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate,

rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

§3.10. Operativitatea în procesul penal

Acest principiu, cunoscut şi sub denumirea de rapiditate sau celeritate, nu îşi găseşte o

reglementare expresă în actuala legislaţie, în concepţia unor autori însă, rapiditatea constituie una

dintre regulile de bază ale procesului penal1.

Operativitatea procesului penal a căpătat o consacrare expresă, la nivel constituţional, prin

revizuirea Constituţiei făcută prin Legea nr. 429/2003. Astfel, în art. 21 pct. 3, se arată, între altele,

că părţile au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. În acelaşi sens, conform art.

10 din Legea nr. 304/2004, „toate persoanele au dreptul (...) la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil (...)”.

Operativitatea procesului penal, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a

cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesual penale, când este cazul.

De asemenea, operativitatea impune desfăşurarea unor activităţi de către organul judiciar

care dispune de cele mai eficiente posibilităţi de administrare a probelor. Fără îndoială că

operativitatea procesului penal, deşi nu este consacrată expres ca principiu fundamental, se impune

ca atare, fiind prefigurată de numeroase reglementări cuprinse în economia dispoziţiilor Codului de

procedură penală. Considerăm că sunt relevante, în acest plan, atât dispoziţiile referitoare la

instituţia termenelor în procesul penal (art. 185-188), cât şi instituţiile procesuale care vădesc

preocuparea pentru simplificarea procesului penal sau pentru îndeplinirea unor activităţi în condiţii

de eficienţă maximă. Pot fi evidenţiate în acest sens reglementările cuprinse în art. 335, 336 şi 337,

care tind către o simplificare a procesului penal prin învestirea instanţei de judecată de a rezolva

aspectele privind actele materiale, faptele şi persoanele descoperite în timpul judecării cauzei.

Operativitatea procesului penal este subliniată şi prin dispoziţiile art. 347, în conformitate cu care

instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în

cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Operativitatea în procesul penal are, pe lângă consecinţele evidenţiate mai sus, efecte asupra

calităţii probelor administrate în cauzele penale (ştiut fiind că, o dată cu trecerea timpului, se şterg

urmele din amintirea oamenilor şi de pe obiecte, dispar oamenii şi obiectele2) şi, în acest fel, se

creează încă o garanţie în vederea aflării adevărului în procesul penal.

1 Vezi: Volonciu, N. - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.71-72; Basarab, M. - Drept procesual penal, vol. I, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1973, p.72-74; Kahane, Siegfried – Dreptul procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.63-642 Kahane, S. op. cit., p.63

43

Prin înscrierea operativităţii ca principiu fundamental al procesului penal, se creează şi

garanţia că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea anumitor activităţi vor fi respectate, iar

organele judiciare vor fi mobilizate ca întotdeauna să dea dovadă de maximă promptitudine în

rezolvarea cauzelor penale. Unii autori susţin că: „Operativitatea presupune cel puţin următoarele

laturi importante: promptitudinea în desfăşurarea activităţii judiciare; calitatea în efectuarea actelor

procesuale şi procedurale; simplificare în îndeplinirea formelor procesuale; eficacitate optimă în

realizarea scopului procesului penal şi a tuturor sarcinilor ce stau în faţa organului judiciar”1

§3.11. Limba în care se desfăşoară procesul penal

Cadrul politico-juridic conturat de principiile fundamentale ale procesului penal cuprinde în

perimetrul său şi regula de bază potrivit căreia în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba

română.

Acest principiu fundamental a primit o nouă configuraţie prin armonizarea dispoziţiilor

cuprinse în actuala Constituţie a României cu cele ale art. 7 şi 8, aşa cum au fost modificate prin

Legea nr. 281/2003. Astfel, potrivit art. 127: „(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba

română. Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în

faţa instanţelor de judecată. (2) Modalităţile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de

interpreţi sau traducători, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să

nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu

înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările

dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept

este asigurat în mod gratuit.”

Dispoziţii detaliate relative la limba în care se desfăşoară procesul penal au fost introduse şi

în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Astfel, în cuprinsul art. 14, se

menţionează: „(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. (2) Cetăţenii români

aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă, în faţa instanţelor de

judecată, în condiţiile prezentei legi. (3) în cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se

exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui

interpret sau traducător autorizat. (4) în situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se

exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum

şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi

publicităţii. (5) Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română. (6) Dezbaterile

purtate de părţi în limba maternă se înregistrează, consemnându-se în limba română. Obiecţiunile

formulate de cei interesaţi cu privire la traduceri şi consemnarea acestora se rezolvă de instanţa de

1 Volonciu, N. - Tratat de procedură penală. Partea specială. vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.127

44

judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de şedinţă. (7)

Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când

acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.”

În practica judiciară1 s-a statuat că nu s-au încălcat dispoziţiile legale, prin faptul că nu s-a

apelat la serviciile unui interpret, în ipoteza în care inculpatul, cetăţean străin, cunoaşte bine limba

română, fiind de acord cu consemnarea declaraţiilor sale, prin semnarea acestora împreună cu

apărătorul său.

Având în vedere conţinutul dispoziţiei constituţionale (art. 128 pct. 4) privind dreptul la un

interpret, apreciem că nu se mai justifică denumirea marginală a art. 8, „Folosirea limbii oficiale

prin traducător”, deoarece noţiunea de interpret cuprinde în sfera ei şi noţiunea de traducător.

În raport cu cele arătate mai sus, ne raliem opiniei2 potrivit căreia, de lege ferenda, se

impune reglementarea, în Codul de procedură penală, a unui singur principiu fundamental care să

cuprindă în sfera lui conţinutul articolelor 7 şi 8. Denumirea acestui principiu ar putea fi aceea a

articolului 7 şi anume „Limba în care se desfăşoară procesul penal”, în sprijinul acestei propuneri

vin şi prevederile cuprinse în art. 14 din Legea nr. 304/2004, text de lege care reprezintă sediul legal

atât pentru limba în care se desfăşoară procesul penal, cât şi pentru instituţia utilizării interpretului.

Subliniem că, în lumina dispoziţiei constituţionale (art. 128 pct. 4, ipoteza finală), dreptul de

a folosi interpret, în procesul penal, este asigurat în mod gratuit. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile

art. 6 par. 3 lit. e) din Convenţie care prevăd că: „Orice acuzat are dreptul în special (...) e) să

ceară a fi asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în

timpul şedinţei de judecată”

§3.12. Dreptul la un proces echitabil

Acest principiu îşi are consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a

dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prin intermediul art. 11 pct. 2 şi art. 20 din Constituţia României,

cât şi prin rezultanta principiilor prezentate de noi mai sus. De asemenea, ca urmare a modificării

Constituţiei prin Legea de revizuire nr. 429/2003, acest principiu a căpătat o consacrare expresă, de

ordin constituţional, în art. 21 pct. 3, referitor la accesul liber la justiţie. Astfel, se arată că părţile au

dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Nu în ultimul rând, conform art. 10 din Legea nr. 304/2004, „toate persoanele au dreptul la

un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă

imparţială şi independentă, constituită potrivit legii”.

1 C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 667/1997, în: Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, cu note de Vasile Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, p.121-123; T.S., s. pen., dec. nr. 1713/1980, în: Papadopol, V.; Dobrinoiu, V.; Apetrei, M. – Codul de procedură penală, adnotat, vol. I, Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1997, p.3892 Neagu, I. - Tratat de procedură penală. Partea generală. Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.115

45

Conform acestei reguli, orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod

public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,

instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva sa.

Dacă s-ar avea în vedere par. 1 al art. 6 din Convenţie, atunci nu s-ar putea vorbi de

principiul dreptului la un proces echitabil, textul menţionat referindu-se la „judecarea în mod

echitabil” a celui acuzat, deci s-ar avea în vedere numai faza judecăţii, iar nu şi cele vizând

urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale. Numai că paragraful 1

este urmat de cele cu nr. 2 şi 3, care enunţă, în mare, principiile ce susţin pe cel al dreptului la un

proces echitabil.

Examinând aceste două ultime paragrafe ale art. 6 din Convenţie, se observă că este avut în

vedere întregul proces penal, iar nu doar o fază a acestuia. Astfel, art. 6 par. 2 stipulează: „Orice

persoană acuzată (deci învinuită şi/sau inculpată) de o infracţiune este prezumată nevinovată până

ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”, iar par. 3 lit. a)-d) prevede că: „Orice acuzat are dreptul în

special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod

amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de

înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător

ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod

gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei impun acest lucru; d) să asculte sau să

ceară ascultarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării”. Or, acuzarea nu se

face direct în faţa instanţei de judecată decât în unele cazuri de excepţie, puţin numeroase, când

lipseşte faza urmăririi penale. Apreciem, pentru aceasta, că termenul de „acuzare” întâlnit în textul

art. 6 din Convenţie are un sens larg ce cuprinde învinuirea penală adusă unei persoane, cât şi

inculparea acesteia, care, de regulă, se fac în faza de urmărire penală.

Prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenţie are un sens larg ce

cuprinde învinuirea penală adusă unei persoane, cât şi inculparea acesteia, care, de regulă, se fac în

faza de urmărire penală; prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenţie

instituie şi obligaţia corelativă pentru organele judiciare de a asigura condiţiile unui atare proces.

În practica instanţelor din România, în primii ani după ratificarea Convenţiei Europene, art.

6 a fost invocat în soluţionarea cauzelor penale cu o frecvenţă redusă. Asistăm, în ultima perioadă,

însă, la o aplicare din ce în ce mai consistentă a reglementărilor europene relative la necesitatea

derulării echitabile a procesului penal. Prevederile art. 327 alin. 3, conform cărora, dacă ascultarea

vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în

cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei, sunt aplicabile, în lumina

dispoziţiilor art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenţie, numai în cazul în care, în ciuda eforturilor

46

rezonabile ale instanţei, martorii nu pot fi aduşi în faţa acesteia pentru a fi audiaţi1. De asemenea,

condamnarea de către instanţa de apel a inculpatului faţă de care prima instanţă a dispus încetarea

procesului penal, fără ca instanţa de apel să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit art.

378 alin. 11, atrage casarea deciziei instanţei de apel, în baza jurisprudenţei C.E.D.O. şi, în special, a

hotărârii din 25 iulie 2000 din cauza Tierce şi alţii c. San Marino. S-a mai decis că judecarea

apelului în lipsa inculpatului care a comunicat printr-o telegramă instanţei de apel imposibilitatea de

a se prezenta la termen din cauza internării în spital, chiar dacă telegrama a fost înregistrată după

dezbateri, în condiţiile în care apărătorul desemnat din oficiu nu a pus în discuţie apărările

inculpatului privind inexistenţa infracţiunii, constituie o încălcare a prevederilor art. 6, referitoare la

dreptul de apărare şi art. 6 din Convenţie, referitoare la dreptul la un proces echitabil, pe care

instanţa de apel o putea înlătura prin repunerea cauzei pe rol2.

§3.13. Interdependenţa principiilor fundamentale ale procesului penal

În cursul procesului penal, principiile fundamentale ale acestuia acţionează într-o

interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă datorită

existenţei celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unuia dintre ele nu se poate

face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.

Conexiunile existente între diferitele principii explică însăşi reţeaua de legături care se

realizează între instituţiile acestuia în diferite etape sau faze procesuale. Ne propunem, în cele ce

urmează, să evidenţiem numai câteva asemenea legături, deoarece evidenţierea tuturor conexiunilor

existente între regulile de bază ale procesului penal ar presupune analiza întregii desfăşurări a

procesului penal, atât prin descompunerea sa în activităţi, instituţii şi momente, cât şi în viziunea de

ansamblu a acestuia, ceea ce, desigur, nu ar fi posibil de realizat în acest cadru limitat.

În reţeaua conexiunilor existente între principiile procesului penal un loc deosebit ocupă

îmbinarea principiului legalităţii cu toate celelalte reguli de bază ale procesului penal. Principiul

legalităţii poate fi considerat un principiu-cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia sunt aplicate toate

celelalte principii fundamentale ale procesului penal. în acest sens, se cuvine a fi subliniat faptul că

toate principiile fundamentale sunt înscrise în lege sau rezultă din analiza atentă a economiei legii şi

nici un principiu fundamental nu se poate realiza decât în conformitate cu dispoziţiile legale.

Ilustrativă, sub acest aspect, este, între altele, legătura dintre principiul legalităţii şi principiul aflării

adevărului. Astfel, în vederea aflării adevărului pot fi folosite numai probele admise de lege;

administrarea probelor nu se poate face decât prin mijloacele prevăzute de lege şi numai în

1 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023/2007, accesibilă la http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202007/decSP5023-261007.htm2 Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6263/2006, accesibilă la http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202006/SP%20r%206263%202006.htm

47

condiţiile arătate de lege. De asemenea, adevărul poate fi relevat, în soluţiile pronunţate de organele

judiciare, numai în condiţiile prevăzute de lege.

Legalitatea procesului penal se află în legătură şi cu principiul oficialităţii şi al rolului activ

al organelor judiciare. Astfel, organul judiciar nu poate declanşa procesul penal din oficiu, decât

dacă sunt îndeplinite cerinţele legii; alteori, oficialitatea fiind înlăturată, organul judiciar trebuie să

primească sesizarea organului competent sau a persoanei vătămate, potrivit legii. Rolul activ al

organelor judiciare este prevăzut în dispoziţiile legii, atât în ce priveşte organul de urmărire penală,

cât şi în ceea ce priveşte instanţa de judecată, rolul activ devenind o obligaţie legală, al cărei

conţinut este descris în mod amănunţit în lege. Pornind de la ideea că principiile fundamentale ale

procesului penal constituie un sistem bine închegat, se poate spune că oricare principiu are

contingenţă cu celelalte principii.

Reţeaua multilaterală de legături este de natură să sublinieze atât importanţa fiecărui

principiu în parte, cât şi importanţa tuturor principiilor în ansamblu, privite ca un cadru unitar în

care se desfăşoară procesul penal în ţara noastră.

48

CONCLUZII

1) Procesul penal reprezintă o activitate specifică reglementată de lege, desfăşurată de

organele de urmărire penală, de organele procuraturii şi de instanţele judecătoreşti în domeniul

justiţiei penale cu participarea părţilor în proces şi a altor subiecţi, în scopul constatării şi

descoperirii infracţiunilor, tragerii la răspundere şi pedepsirii persoanelor vinovate de săvârşirea lor,

asigurării condiţiilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Ordinea

procesuală, limitele şi modalităţile activităţii organelor judiciare, precum şi a altor subiecţi

participanţi în proces sunt reglementate detaliat de legea procesual penală. Activitatea procesual

penală se desfăşoară pe etape ce derulează în următoarea succesiune: pornirea urmăririi penale,

desfăşurarea şi terminarea urmăririi penale, trimiterea cauzei în judecată, judecarea şi rezolvarea

cauzei penale, punerea în executare a sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti definitive.

2) Scopul procesului penal este direcţionat spre:

- apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, a societăţii şi statului împotriva

fenomenului criminalităţii;

- constatarea şi descoperirea tuturor infracţiunilor săvârşite;

- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni;

- aplicarea legii procesual penale în aşa mod ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune

să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi

condamnată decât în baza unei sentinţe a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea;

- protejarea persoanei şi a societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de

răspundere din organele de urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti în activitatea lor

legată de urmărirea penală, judecarea cauzelor penale, cercetarea infracţiunilor săvârşite sau aflate

la etapa de tentativă;

- desfăşurarea procesului penal în aşa mod încât nici o persoană fizică sau juridică să nu fie

neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, temeiul juridic constituindu-l în exclusivitate fapta

prejudiciabilă săvârşită;

- efectuarea urmării penale şi judecarea cauzelor penale astfel ca nici o persoană să nu fie

supusă nelegitim, neîntemeiat, în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de

constrângere;

- asigurarea condiţiilor pentru repararea, deplină sau parţială, a prejudiciului cauzat părţii

vătămate prin săvârşirea infracţiunii;

49

- reabilitarea-restabilirea în drepturile încălcate nelegitim a persoanei nevinovate trase la

răspundere penală, condamnate sau supuse neîntemeiat măsurilor procesuale de constrângere.

3) În cursul procesului penal, principiile fundamentale ale acestuia acţionează într-o

interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă datorită

existenţei celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unuia dintre ele nu se poate

face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din sistem.

Conexiunile existente între diferitele principii explică însăşi reţeaua de legături care se

realizează între instituţiile acestuia în diferite etape sau faze procesuale.

4) În reţeaua conexiunilor existente între principiile procesului penal un loc deosebit ocupă

îmbinarea principiului legalităţii cu toate celelalte reguli de bază ale procesului penal. Principiul

legalităţii poate fi considerat un principiu-cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia sunt aplicate toate

celelalte principii fundamentale ale procesului penal. în acest sens, se cuvine a fi subliniat faptul că

toate principiile fundamentale sunt înscrise în lege sau rezultă din analiza atentă a economiei legii şi

nici un principiu fundamental nu se poate realiza decât în conformitate cu dispoziţiile legale.

Ilustrativă, sub acest aspect, este, între altele, legătura dintre principiul legalităţii şi principiul aflării

adevărului.

5) Pornind de la ideea că principiile fundamentale ale procesului penal constituie un sistem

bine închegat, se poate spune că oricare principiu are contingenţă cu celelalte principii. Reţeaua

multilaterală de legături este de natură să sublinieze atât importanţa fiecărui principiu în parte, cât şi

importanţa tuturor principiilor în ansamblu, privite ca un cadru unitar în care se desfăşoară procesul

penal.

50

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1) Constituţia României, publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi revizuită prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003

2) Codul Penal al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 din 21 iunie 1968 , republicat în Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi republicat în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare

3) Codul de Procedură Penală al României, publicat în Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968 şi republicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973 şi în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare

4) Legea nr. 51 din 7 iunie 1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001

5) Legea nr.302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004

6) Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004

7) Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004

8) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la aceasta convenţie, ratificate prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994

9) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, ratificată prin Decretul nr. 566 din 8 iulie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 89 din 8 iulie 1968

10) Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, ratificată prin Legea nr. 19/1990, publicată în M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990

11) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în B. Of. nr. 146 din 2 noiembrie 1974

Literatură de specialitate

1) Barbăneagră, A. Cod penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2003. 835 p.

51

2) Barbăneagră, A.; Berliba, V.; Gurschi, C. Codul penal comentat şi adnotat. Chişinău: Cartier, 2005. 656 p.

3) Barbu, C. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. Bucureşti: Ştiinţifică, 1972. 304 p.

4) Basarab, M. Drept procesual penal, ed. a II-a. Cluj Napoca: Universitatea Babeş-Bolyai, 1973. 744 p.

5) Biro, L.; Basarab, M. Curs de drept penal al R.P.R. Partea generală. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1963. 352 p.

6) Brînză, S.; Ulianovschi, X.; Stati, V. Dreptul penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier, 2005. 804 p.

7) Bulai, C. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1987. 680 p.

8) Celţov, M.A. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Literatură Economică şi Juridică, 1954. 180 p.

9) Ceterchi, I.; Luburici, M. Teoria generală a statului şi dreptului. Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1983. 208 p.

10) Ciobanu, V.M. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Bucureşti: Naţional, 1996. 508 p.

11) Constantinescu, M.; Muraru, I.; Deleanu, I.; Vasilescu, F.; Iorgovan, A.; Vida, I. Constituţia României - comentată şi adnotată. Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1992. 376 p.

12) Daneş, Şt. Consideraţii asupra raporturilor juridice în caz de înlocuire a răspunderii penale pentru unele fapte ce prezintă pericol social redus. În: R.R.D., nr. 4/1968.

13) Dolea, Igor. Codul de procedură penală. Comentariu. Chişinău. Cartier juridic, 2005. 768 p.

14) Dongoroz, V. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală. Bucureşti: Academiei, 1975. 454 p.

15) Dongoroz, Vintilă. Curs de drept penal şi procedură penală. Bucureşti: Academiei, 1947. 546 p.

16) Feller, S. Contribuţii la studiul raportului juridic penal material şi procesual penal, precum şi al garanţiilor procesuale. Bucureşti: Ştiinţifică, 1960. 260 p.

17) Fletcher, George P.; Dolea, Igor; Blanaru, Dragoş. Concepte de bază ale justiţiei penale. Chişinău: Arc, 2001. 410 p.

18) Franchimont, M.; Jacobs, A.; Masset, A. Manuel de procedure penale. Liege: Collection Scientifique de la Faculte de droit, 1989. 1408 p.

19) Iliescu, N. Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală. În: S.C.J., nr. 3/1971.

52

20) Kahane, S. Situaţiile şi dispoziţiile tranzitorii în succesiunea legilor de procedură penală. În: R.R.D., nr. 6/1967.

21) Kahane, Siegfried. Dreptul procesual penal. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1963. 486 p.

22) Manzini, V. Trattato di diritto procesuale penale italiano, vol. II. Torino: Unione tipografico-editrice Torinese, 1931.

23) Mayo, M. Regulile de bază ale procesului penal în noul Cod de procedură penală. În: R.R.D., nr. 1/1969.

24) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti. Actami, 1997. 201 p.

25) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: ProArcadia, 1993. 234 p.

26) Muraru, I. Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Independentă „Titu Maiorescu”. Bucureşti: Naturismul, 1991. 280 p.

27) Neagu, I. Drept procesual penal român, vol. I, Partea generală. Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1979. 365 p.

28) Neagu, I. Tratat de procedură penală. Partea generală. Bucureşti. Universul juridic, 2008. 647 p.

29) Oancea, Ion. Drept penal. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1971. 486 p.

30) Pajordi, P. Codice Penale e di Procedura penale. Milano: Editore Pirola, 1991. 389 p.

31) Paşalega, B. Interpretarea normelor juridice. În: R.P.R.; În J.N. nr. 4/1964.

32) Pavel, D. Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie. În: R.R.D., nr. 10/1978.

33) Pavel, D. - Despre obiectul raportului de drept procesual penal. În: R.R.D., nr. 4/1974.

34) Pavel, D. - Norme tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului penal şi a Codului de procedură penală. În: R.R.D., nr. 1/1969.

35) Pop, T. Drept procesual penal, vol. I. Cluj-Napoca: Tipografia Naţională, 1946. 268 p.

36) Popa, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Actami, 1994. 324 p.

37) Popescu, S. Metoda comparativă în domeniul dreptului. În: S.C.J., nr. 4/1970.

38) Rămureanu, V. Aplicarea normelor de competenţă penală în spaţiu. În: R.R.D., nr. 5/1975.

39) Rămureanu, V. Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu. În: R.R.D., nr. 1/1975.

53

40) Rămureanu, V. Asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în faza urmăririi penale. În: R.R.D., nr. 7/1972.

41) Rămureanu, V. Competenţa penală a organelor judiciare. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 430 p.

42) Stănoiu, R. Asistenţa juridică internaţională în materie penală. Bucureşti: Academiei Române, 1975. 565 p.

43) Stefani, G.; Levasseur, G.; Bouloc, B. Procédure pénale, 21éme édition. Paris: Dalloz, 2008. 624 p.

44) Stefani, G.; Levasseur, G.; Jambu-Merlin, R. Criminologie et science penitenciaire, 12éme edition. Paris: Dalloz, 1970. 614 p.

45) Stroe, Gh. Regulile de bază ale procesului penal român în lumina exigenţelor europene. În: R.D.P., nr. 1/2000.

46) Strogovici, M.S. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Literatură Economică şi Juridică, 1950. 280 p.

47) Suciu, C. Criminalistică. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1972. 324 p.

48) Szabo, I. Interpretarea normelor juridice. Bucureşti: Ştiinţifică, 1964. 180 p.

49) Tanoviceanu, Ion. Tratat de drept şi procedură penală. Bucureşti: Curierul Judiciar, 1927. 467 p.

50) Theodoru, Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Iaşi: Facultatea de drept, 1971. 641 p.

51) Theodoru, Gr.; Moldovan, L. Drept procesual penal. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1979. 589 p.

52) Theodoru, Gr.; Plăeşu, T. Drept procesual penal. Partea generală, Iaşi: Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986. 385 p.

53) Theodoru, Grigore. Drept procesual penal român. Partea specială. Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1974. 546 p.

54) Volonciu, N. Drept procesual penal. Bucureşti: Didactică şi pedagogică, 1972. 489 p.

55) Volonciu, N. Tratat de procedură penală. Partea generală. Bucureşti: Paideia, 1999. 672 p.

56) Volonciu, N. Tratat de procedură penală. Partea specială. Bucureşti: Paideia, 1999. 576 p.

Practică judiciară

1) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, 585 p.

54

2) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, 692 p.

3) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, 676 p.

4) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1979, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, 720 p.

5) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, 814 p.

6) *** Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1983, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, 726 p.

7) *** Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri - 1994, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, 692 p.

8) *** Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, cu note de Vasile Papadopol, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998, 627 p.

9) *** Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, cu note de Vasile Papadopol, Ed. All. Beck, Bucureşti, 1999, 683 p.

10) *** Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară penală. 2003-2004, Ed. Brilliance, Piatra Neamţ, 2006, 585 p.

11) *** Curtea de Apel Suceava. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, 392 p.

12) *** Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, 385 p.

13) *** Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, 584 p.

14) *** Tribunalul Municipiului Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, 629 p.

15) Antoniu, G.; Volonciu, N.; Neagu, I.; Stoica, V.; Popescu, D.; Papadopol, V. – Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 538 p.

16) Neagu, I.; Paraschiv, C.S.; Damaschin, M. – Drept procesual penal. Practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, 557 p.

17) Papadopol, V.; Dobrinoiu, V.; Apetrei, M. – Codul de procedură penală, adnotat, vol. I, Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1997, 428 p.

18) Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, 384 p.

55