216118631 botnari-elena-teza-de-doctor-principiile-dreptului

Universitatea de Stat din Moldova

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 12.00.01

Botnari Elena

Principiile dreptului:

aspecte teoretico - practice

Specialitatea: 12.00.01- Teoria statului şi dreptului, Istoria statului şi dreptului, Istoria doctrinelor

politice şi de drept

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: Dr. Negru Boris

_________________

Autor: Botnari Elena

_______________

Chişinău 2004

2

CUPRINS

Introducere ................................................................................................................................... 4

Capitolul I. CONCEPTUL, ORIGINEA ŞI ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI................... 10

1.1. Accepţiunile noţiunii de principiu ....................................................................................... 10

1.2. Noţiunea de „principiile dreptului”...................................................................................... 11

1.3. Semnele definitorii ale “principiilor dreptului” ................................................................... 13

1.4. Originea şi fundamentul principiilor dreptului .................................................................... 15

1.5. Esenţa principiilor dreptului ................................................................................................ 21

1.5.1. Ideea (principiul) libertăţii......................................................................................... 22

1.5.2. Ideea (principiul) justiţiei........................................................................................... 25

1.5.3. Ideea (principiul) egalităţii ........................................................................................ 29

1.5.4. Ideea (principiul) responsabilităţii ............................................................................ 31

Capitolul II. IERARHIA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR DREPTULUI....................................... 35

2.1. Diviziune sau clasificare a principiilor dreptului? ............................................................... 35

2.2. Noţiunea de principii generale ale dreptului........................................................................ 38

2.3. Clasificarea principiilor generale ale dreptului.................................................................... 44

2.4. Principiile ramurale ale dreptului......................................................................................... 47

2.5. Principiile interramurale ale dreptului ................................................................................. 51

2.6. Principiile instituţiilor juridice............................................................................................. 53

Capitolul III. PRINCIPIILE DREPTULUI ÎN RAPORT CU ORDINEA JURIDICĂ POZITIVĂ57

3.1. “Dat” şi “construit” în drept................................................................................................. 57

3.2. Conceptele juridice, categoriile juridice şi principiile dreptului.......................................... 60

3.3. Construcţiile juridice şi principiile dreptului ....................................................................... 61

3.4. Normele juridice, ficţiunile juridice şi principiile dreptului ................................................ 63

3.5. Aforismele, maximele, axiomele juridice şi principiile dreptului ....................................... 66

3.6. Legităţile juridice şi principiile dreptului ............................................................................ 68

3.7. Sursele dreptului pozitiv şi principiile dreptului.................................................................. 70

Capitolul IV. FUNCŢIA ŞI VALOAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI..................................... 74

4.1. Locul şi rolul principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului ................................... 74

4.1.1. Principiile de determinare a politicii legislative........................................................ 74

4.1.2. Principiile legiferării.................................................................................................. 78

4.2. Locul şi rolul principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului........................................ 81

4.2.1. Formele şi principiile realizării dreptului ................................................................. 81

3

4.2.2. Principiile interpretării juridice................................................................................. 89

4.2.3. Principiile răspunderii juridice.................................................................................. 91

4.3. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv .............................................. 96

4.3.1. Lacunele dreptului pozitiv.......................................................................................... 96

4.3.2. Soluţia lacunelor ........................................................................................................ 97

4.3.3. Principiile dreptului aplicate în cadrul analogia iuris ............................................ 100

Încheiere................................................................................................................................... 106

Anexe ........................................................................................................................................ 113

Bibliografie............................................................................................................................... 119

Adnotare ................................................................................................................................... 131

Cuvintele-cheie ale tezei........................................................................................................... 135

Lista abrevierilor utilizate........................................................................................................ 136

4

Introducere

Argumente privind actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia.

Principiile dreptului reprezintă un domeniu de interes interdisciplinar. Valenţele axio-teleo-

praxiologice ale principiilor dreptului implică abordări din perspectiva filosofiei şi filosofiei

dreptului, în special. Cercetarea esenţei şi fundamentului dreptului, însă, implică abordarea ideilor

de maximă generalitate a dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului. Principiile generale

ale dreptului in funcţie de invariabile ale dreptului se dimensionează în principii ramurale ale

dreptului, abordate din perspectiva ştiinţelor juridice ramurale.

Principiile dreptului sînt permanenţe ale dreptului, de aceea, reprezintă o preocupare

constantă a doctrinarilor, axul în jurul căruia gravitează legiuitorul şi obiectivul major al

aplicantului dreptului.

În condiţiile globalizării dreptului pozitiv, odată cu multiplicarea impunătoare a

componentelor sistemice: norme, instituţii, ramuri, destinatarul dreptului riscă să-şi piardă

orientarea în spaţiul normativ-juridic. De aceea, calea destinatarului dreptului, indiferent de poziţia

acestuia, legiuitor, aplicant, fie destinatar ordinar al dreptului pozitiv, este luminată de principiile

dreptului. Principiile dreptului dotează cu imuabilitate dreptul, indiferent de aici şi acum, în afara

tendinţelor expansioniste ale dreptului pozitiv.

Principiile dreptului sunt idealul dreptului urmărit de legiuitor în activitatea de procreare a

dreptului. Principiile dreptului exprimă cele mai înalte aspiraţii ale omului: libertatea, egalitatea,

dreptatea, unitatea.

Principiile dreptului determină existenţa realităţii juridice materiale în calitatea lor de

premize ale ordinii juridice pozitive. Principiile dreptului îşi afirmă cu pregnanţă prezenţa în cadrul

acţional-juridic: în procesele elaborării şi realizării dreptului. Principiile dreptului îşi aduc

contribuţia la completarea dreptului pozitiv lacunar în postura procedeului analogia iuris.

Alături de ordinea juridică internă, ordinea juridică internaţională este condiţionată şi

substanţializată de principiile generale de drept recunoscut de membrele societăţii internaţionale.

Sistemul dreptului internaţional contemporan sensibilizează opinia naţiunilor civilizate asupra

valorilor universale neperene: egalitatea statelor, libertatea popoarelor, unitatea şi responsabilitatea

statelor pentru viitorul omenirii, dreptatea (justiţia) între popoare etc.

Conştiinţa juridică internaţională este profund marcată de principiile generale ale dreptului,

preexistente principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public. În jurul preceptelor

călăuzitoare ale dreptului se dezvoltă viaţa juridică internă şi internaţională.

5

Principiile dreptului reprezintă un subiect de maximă rezonanţă în gîndirea juridică, dar şi de

rezistenţă maximală în faţa contingenţelor relative şi pozitivismului juridic. Renaşterea dreptului

natural este în acelaşi timp o renaştere a principiilor dreptului găzduite de natura (conştiinţa) umană.

Conştiinţa individuală, în special cea juridică, este “depozitarul” şi “scutul” principiilor inerente

fiinţei umane, principiilor care trebuie să-şi afirme prezenţa în orice drept pozitiv: libertatea,

responsabilitatea, egalitatea, justiţia, unitatea etc.

Precum nu există idei de azi şi de ieri, datorită veşniciei ideilor, la fel nu există principii de

drept valabile pentru hic et nunc; doar acele principii care depăşesc pozitivitatea dreptului sunt

veritabile principii ale dreptului. Iată de ce unele pretinse “principii de drept” sunt realmente reguli

juridice pozitive. Reieşind din considerentele expuse, domeniul principiilor dreptului se pretează

prin problematică, conceptualizare şi oportunitatea delimitărilor.

Scopul şi obiectivele tezei. Domeniu constant al preocupărilor ştiinţifice, principiile

dreptului implică totuşi viziuni originale, descoperiri ce rezultă din obiective limpede trasate.

Argumentele invocate în favoarea importanţei şi actualităţii obiectului cercetărilor ne

angajează a formula finalităţile studiului întreprins.

Scopul major al cercetărilor efectuate este de a ordona şi de a cizela, din dubla perspectivă

teoretico-practică, domeniul incert şi controversat al principiilor dreptului. Scopul trasat se

dimensionează într-un şir de obiective de realizare consecventă şi consecutivă:

- definirea noţiunii de principii ale dreptului şi stabilirea semnelor definitorii ale “principiilor

dreptului”;

- cercetarea originii principiilor dreptului şi stabilirea fundamentului principiilor;

- determinarea esenţei principiilor dreptului prin abstractizare de la familiile juridice;

- numirea, interpretarea şi enunţarea, în ultima instanţă, a ideilor (principiilor) libertăţii, justiţiei,

egalităţii, responsabilităţii şi altor posibile principii generale ale dreptului;

- definirea şi “construirea” sistemului principiilor dreptului;

- ierarhizarea principiilor dreptului în cadrul sistemului;

- formularea criteriilor de clasificare a principiilor dreptului;

- sistematizarea principiilor dreptului prin diviziune;

- definirea şi clasificarea principiilor generale ale dreptului;

- definirea şi clasificarea principiilor ramurale ale dreptului;

- analiza legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova privind principiile generale ale dreptului;

- definirea şi elucidarea principiilor interramurale ale dreptului;

- explicitarea principiilor instituţiilor juridice şi definirea principiului instituţiei juridice;

6

- raportarea principiilor dreptului la conceptualismul juridic (concepte, categorii şi construcţii

juridice, ficţiuni juridice);

- stabilirea conexiunilor între principiile dreptului şi normele juridice;

- corelarea principiilor dreptului cu aforismele, maximele, axiomele juridice latine;

- examinarea principiilor dreptului în raport cu legităţile juridice;

- cercetarea surselor dreptului pozitiv, în special legii, în raport cu principiile dreptului;

- stabilirea locului principiilor dreptului în cadrul realităţii (existenţei) juridice şi în raport cu

ordinea juridică pozitivă;

- determinarea locului şi evaluarea rolului principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului;

- corelarea principiilor generale ale dreptului cu principiile legiferării;

- evidenţierea locului şi aprecierea rolului principiilor dreptului în procesul realizării dreptului

(respectării, executării şi aplicării);

- delimitarea principiilor interpretării juridice şi principiilor răspunderii juridice de principiile

generale ale dreptului;

- identificarea rolului principiilor dreptului în completarea dreptului lacunar;

- elucidarea principiilor dreptului aplicate în cadrul analogiei dreptului (analogia iuris), potrivit

legislaţiei şi practicii judiciare a Republicii Moldova.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiilor. În vederea cercetării cît mai

complete a obiectului investigaţiilor, urmărind cu perseverenţă atingerea graduală a obiectivelor

enunţate, am selectat metodele adecvate de cercetare ştiinţifică a principiilor dreptului. Baza

metodologică a investigaţiilor se compune din:

- metoda logică (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare, diviziune, clasificare,

definiţii etc.), utilizată constant pe toată lungimea tezei;

- metoda istorică, folosită pentru cercetarea originii principilor dreptului, corelarea principiilor

dreptului cu maximele şi aforismele juridice latine etc.;

- metoda sistematică, indispensabilă pentru cercetarea sistemului principiilor dreptului, actelor

normative care exprimă principiile dreptului, etc.;

- metoda comparativă, folosită cu incidenţă maximală în vederea stabilirii conexiunilor

principiilor dreptului cu conceptualismul juridic şi ordinea juridică pozitivă, etc.;

- metoda observaţiei, pertinentă pentru evidenţierea valorii şi evaluarea funcţiei principiilor

dreptului.

Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare din

ţară şi de peste hotare. În mod special, evidenţiem doctrina juridică din România, Franţa, Federaţia

Rusă, Republica Moldova privind materia principiilor dreptului.

7

Cu o deosebită consideraţie pentru Mircea Djuvara, Alexandru Văllimărescu, Gheorghe

Mihai, Radu Motica, Ion Craiovan, Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu

Dănişor, Sofia Popescu, Constantin Stroe, Efim Mohorea, Boris Negru, Gheorghe Avornic,

Dumitru Baltag, G.C. Fiodorov; M. Marcenco, V. Lazarev, G. Manov, L. Iavici, M. Baitin, G.

Nazarenco, J.L. Bergel, P. Pescatore, H.L. Hart, M. Hoecke, G. Del Vecchio, ş.a., operele cărora de

teoria generală a dreptului, filosofia dreptului şi logică juridică au constituit un real şi nepreţuit

aport la elaborarea tezei. Surse nesecate de inspiraţie şi lumină privind esenţa principiilor dreptului,

care au fost citate în lucrare, sunt operele marilor gînditori Platon, Aristotel, Kant, Hegel, ş.a.

În vederea elucidării aspectelor particulare ale principiilor dreptului, au fost examinate un şir

de articole de specialitate publicate, în special, în revistele «Государство и право», “Dreptul”,

“Revista naţională de drept” ş.a.

Reieşind din necesitatea determinării locului şi rolului organelor jurisdicţionale în aplicarea

şi dezvoltarea principiilor dreptului, am recurs la cercetarea sintezelor jurisprudenţiale ale Curţii

Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, a hotărîrilor Curţii Constituţionale a Republicii

Moldova.

Noutatea ştiinţifică a lucrării. Elementele de noutate ştiinţifică ale tezei le rezumăm astfel:

1. Abordarea interdisciplinară a principiilor dreptului: la graniţa teoriei şi filosofiei dreptului;

teoriei generale a dreptului şi logicii juridice; teoriei generale a dreptului şi ştiinţelor juridice

particulare (ramurale).

2. Definirea principiilor dreptului; principiilor generale ale dreptului; principiilor ramurale ale

dreptului; principiilor interramurale ale dreptului şi principiilor instituţiilor juridice.

3. Enunţarea principiilor generale ale dreptului care determină esenţa dreptului: libertate, egalitate,

justiţie, responsabilitate, unitate şi ierarhie.

4. Abordarea sistemică a principiilor dreptului şi stabilirea ierarhiei principiilor dreptului.

5. Examinarea principiilor dreptului prin prisma conceptualismului juridic.

6. Corelarea principiilor dreptului cu ordinea juridică pozitivă şi realitatea juridică a societăţii.

7. Determinarea locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul elaborării dreptului, precum şi

departajarea principiilor dreptului de principiile procesului de elaborare a dreptului.

8. Stabilirea locului şi funcţiei principiilor dreptului în procesul realizării dreptului, precum şi

delimitarea principiilor dreptului de principiile interpretării juridice şi principiile răspunderii

juridice.

8

9. Identificarea principiilor dreptului ce se aplică în cadrul analogiei dreptului (analogia iuris) şi

formularea propunerilor de lege ferenda în vederea amendării legislaţiei Republicii Moldova

vizînd analogia dreptului, în special, şi principiile dreptului, în general.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Relevăm semnificaţia

tridimensională a tezei.

Semnificaţia epistemologică a lucrării rezidă în abordarea şi cercetarea ştiinţifică a

domeniului principiilor dreptului. Semnificaţia metodologică a lucrării rezultă din departajarea

principiilor întemeietoare ale dreptului de alte posibile principii de elaborare, realizare, interpretare

a dreptului. Semnificaţia praxiologică a tezei rezultă din abordarea aspectelor practice ale

principiilor dreptului şi reliefarea implicaţiilor principiilor dreptului în procesele legiferării şi

aplicării dreptului de către organele competente. Concluziile şi propunerile de lege ferenda pot fi de

un real folos în procesul elaborării actelor normative, modificării şi amendării legislaţiei în vigoare

a Republicii Moldova.

Studiul efectuat privind principiile dreptului nu este consumat, de aceea consideraţiile

concluzive pot fi dezvoltate cu succes de doctrina juridică.

Teza este o contribuţie modestă la teoria generală a dreptului şi, sperăm, la teoriile

particulare (ramurale) ale dreptului.

Rostul lucrării, în primul rînd, este de a clarifica un domeniu cu suficiente incertitudini şi

stereotipuri afirmate. În al doilea rînd, de a aprofunda procesul cognitiv al dreptului la general şi în

particular. Teza dată pretinde a completa cursul de Teoria generală a dreptului la capitolele:

principiile dreptului, elaborarea dreptului, realizarea dreptului, interpretarea dreptului şi răspunderea

juridică. Din aceste considerente, lucrarea îşi găseşte potenţialul cititor în rîndurile teoreticienilor,

studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, dar şi practicienilor. Or, conştiinţa juridică a tuturor

destinatarilor dreptului trebuie sensibilizată în vederea multiplelor valenţe ale principiilor dreptului.

Aprobarea rezultatelor obţinute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Teoria şi Istoria

Dreptului a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, unde a fost discutată şi

recomandată spre susţinere.

Materialele cercetărilor efectuate, unele concluzii şi recomandări ale investigaţiilor şi-au

găsit reflectare în publicaţiile autorului. Rezultatele investigaţiilor ştiinţifice au fost expuse şi

aprobate în cadrul şedinţelor catedrei Teoria şi Istoria Dreptului a Facultăţii de Drept a Universităţii

de Stat din Moldova şi seminarului ştiinţific de profil, şedinţelor Catedrei Drept a Facultăţii de

Drept a Universităţii de Stat “Alecu Russo” din Bălţi, la care este angajată autoarea tezei şi Catedrei

Drept a Facultăţii Ştiinţe Economice şi Juridice a Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi, la care

autoarea a efectuat un stagiu de cercetare.

9

Materialele cercetărilor întreprinse sînt utilizate de autor în procesul de predare a Teoriei

generale a dreptului la Facultatea Drept a Universităţii de Stat “Alecu Russo” din Bălţi.

Structura tezei. Teza este structurată în patru capitole succedate logic şi organic;

introducere ca iniţiere în studiu; încheiere ce inserează concluzii şi recomandări; anexe în funcţie de

suport explicativ-ilustrativ al prevederilor principale ale tezei; bibliografie în funcţie de suport

documentar şi doctrinar al lucrării; adnotare; cuvintele-cheie ale lucrării şi lista abrevierilor

utilizate.

10

Motto: „Întreg dreptul se năruie

şi nu mai are înţeles fără imperativele raţiunii,

aşa cum se oglindesc la un moment dat

în mentalitatea unui popor”

(Mircea Djuvară)

CAPITOLUL I

CONCEPTUL, ORIGINEA ŞI ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI

1.1. ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE PRINCIPIU

Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desemnează acţiunea de a

conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de

căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche

verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei [III, 53, p.119]. Din latină

principium îşi păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe),

italiană (principio), engleză (principle), rusă (принцип) etc.

Potrivit DEX-ului [V, 1, p.850], principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază

pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; la

plural - totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei ştiinţe.

Noţiunea de principiu este prezentă în toate ştiinţele şi cunoaşte mai multe accepţiuni:

ontologică, metodologică, etică, logică, juridică etc.

Din punct de vedere filosofic, conform DEX-ului, principiul este elementul (izvorul)

primordial, cauza primară sau punctul de plecare a ceva, baza, temeiul. După Platon, principiu:

prima cauză a ceea ce există [III, 66, p.324]. În acelaşi context, principiul este teza fundamentală,

legea [V, 3, p.858]. În filosofie principiul sau temeiul în care sunt şi devin entităţile, este ceea ce le

rostuieşte, fiindu-le de rînduială, de aşezare într-un acelaşi fundament [III, 53, p.119].

Epistemologic, “un principiu reprezintă un enunţ adevărat care, deşi nu e dovedit inductiv, din

experienţă, nu e contrazis de aceasta, dar e dovedit nu direct, ci prin oricare din consecinţele lui”

[III, 51, p.209]. “Orice principiu, ontologic vorbind, întemeiază, avînd anterioritate logică faţă de

întemeiat, orice principiu metodologic vorbind, orientează, călăuzeşte orice construcţie a

subiectului” [III, 51, p.210].

Din punct de vedere etic, principiul este convingerea intimă, punctul de vedere propriu. De

exemplu : om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme [V, 1, p.850].

11

Din punct de vedere logic, principiul este propoziţia folosită ca punct de plecare în

demonstrarea unei anumite clase de propoziţii şi care nu este deductibilă din acestea [V, 3, p.858].

De exemplu, principiul identităţii, principiul raţiunii suficiente etc. Profesorul Mohorea E. defineşte

principiul ca o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei,

legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii [III, 56, p.33-34]. Principiile logice, legile logicii

formale (identitatea, noncontradicţia, terţiul exclus, raţiunea suficientă) sunt în corelaţie cu

principiile de drept şi cu intenţiile de îndreptăţire din norme [III, 50, p.100-101].

Orice ştiinţă contemporană conţine anumite principii (legi, idei) care reflectă raporturi

necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază. Cu referinţă

la ştiinţa dreptului, principiile reflectă raporturile necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile în

cadrul realităţii juridice a societăţii sau dintre fenomenul juridic şi alte fenomene sociale.

1.2. NOŢIUNEA DE „PRINCIPIILE DREPTULUI”

Doctrina juridică înregistrează o definiţie-tip a noţiunii „principiile dreptului”, dată şi

acceptată în mare măsură de teoreticienii din ţară si de peste hotare, cu unele accente, nuanţări

juridice făcute de diferiţi autori. Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Viorel

Daghie, Florin Coman-Kund, Dumitru Baltag ş.a., principiile dreptului sînt acele idei generale,

postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o

ţară, orientînd reglementările juridice şi aplicarea dreptului [III, 16, p.30-32; 24, p.24-25; 4, p.91].

Gheorghe Avornic şi Gheorghe Lupu completează definiţia principiilor dreptului,

accentuînd că principiile dreptului sînt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor

promovate şi apărate de drept şi că sînt idei ale conţinutului tuturor normelor juridice. Gh. Avornic

şi Gh. Lupu astfel nu înrămează principiile dreptului într-un cadru naţional [III, 45, p.99-101].

Dumitru Mazilu şi Victor Dan Zlătescu completează fondul definiţiei principiilor dreptului cu

caracterul fundamental al acestora, considerînd că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii în

procesul creării dreptului şi realizării dreptului, sînt produsul observaţiei nevoilor societăţii [III, 49,

p.117; 81, p.109 ].

Gheorghe Boboş şi Boris Negru înţeleg principiile dreptului atît în funcţie de fundament al

sistemului de drept, cît şi în funcţie de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul

sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare [III, 11, p.186; 60, p.126-127].

După Nicolae Popa, principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor

normelor juridice [III, 67, p.112]. Indiferent de spaţiul-timp al lor de existenţă, – precizare adusă de

autorii Gheorghe Mihai şi Radu Motica, – ceea ce ne permite să decidem că un sistem de drept este

mai aproape sau mai departe de ele, aceste principii. Aceiaşi doctrinari susţin că principiile

12

dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se

regăsesc în acestea. În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare şi

consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept validitate şi stabilitate [III, 53, p.123].

Jery Wroblewski defineşte principiile dreptului ca norme sau construcţii care servesc drept

bază dreptului, ca surse de creare şi de aplicare a dreptului [III, 70, p.163]. Definiţie, care după

părerea noastră, trebuie anticipată de interpretarea construcţiei juridice şi delimitarea graniţelor între

norma juridică şi principiul dreptului, precum şi de stabilirea locului şi rolului principiilor dreptului

în cadrul surselor creatoare ale dreptului.

G.C. Fiodorov afirmă că principiile dreptului într-o formă concentrată caracterizează esenţa

şi conţinutul dreptului, oglindesc principalele legităţi şi fundamente ale formaţiunii social-

economice respective şi tipului de drept corelativ. Savantul statuează asupra caracterelor universal,

imperativ, de supremaţie şi de pondere generală a principiilor dreptului [III,124, p.219].

Doctrinarii ruşi de formaţiune socialistă L.S. Iavici, V.M. Curiţîn, Z.D. Ivanova, E.A.

Lucaşeva ş.a. consideră că principiile dreptului sînt începuturi călăuzitoare ale constituirii, evoluţiei

şi funcţionării dreptului. Principiile dreptului sînt începuturi care inspiră un anumit tip istoric de

drept, deoarece reflectă esenţa clasială a acestuia, legile obiective ale dezvoltării societăţii,

determină ceea ce este decisiv în conţinutul dreptului. Principiile dreptului socialist reprezintă

cerinţele clasei muncitoare faţă de procesul de reglementare juridică [III, 130, p.150-151; 117,

p.186; IV, 29, p.21-22].

M.N. Marcenco susţine că principiile dreptului nu întotdeauna sunt la suprafaţă, adică

evidente şi explicite, însă prezente în orice sistem de drept [III, 120, p.295].

G.N. Manov face distincţie între principiile de drept pozitiv si principiile de drept

suprapozitiv (natural). Nuanţare actuală şi necesară, însă inacceptabilă în dreptul socialist care

reducea principiile dreptului la legislaţie şi care puteau fi deduse doar din ea, însă nu din idei

abstracte [III, 121, p.172].

M.I. Baitin defineşte principiile dreptului în funcţie de idei de bază, reglementări şi

determinări care constituie fundamentul moral şi organizaţional al apariţiei, dezvoltării şi

funcţionării dreptului. Principiile dreptului sînt suportul constituirii, dinamicii şi acţiunii dreptului.

Principiile determină orientarea (natura) democratică sau totalitară a dreptului. Ele exprimă ceea ce

este principal, fundamental în drept, ceea ce este orientat asupra evoluţiei dreptului. Principiile

dreptului reflectă, pe de o parte, legităţile obiective ale dezvoltării societăţii date, iar, pe de altă

parte, exprimă năzuinţele subiective sau conştiinţa juridică a membrilor societăţii [III, 90, p.151-

152].

13

G.V. Nazarenco accentuează caracterul de injoncţiune a principiilor dreptului, de aceea, le

defineşte şi ca exigenţe ce exprimă esenţa dreptului [III, 104, p.99].

1.3. SEMNELE DEFINITORII ALE “PRINCIPIILOR DREPTULUI”

În urma celor relatate conchidem că definiţia este de importanţă fundamentală în teoria

dreptului. Definiţia este una dintre operaţiile logice care exprimă într-o formă concisă principalele

rezultate ale unei etape în cunoaşterea definitului (obiectului definiţiei). O condiţie necesară pentru

a putea defini un anumit obiect este aceea de a şti realmente, ce este acel obiect [III, 56, p.89].

Pentru a şti ce sunt principiile dreptului este oportun să scoatem în evidenţă caracteristicile

principiilor dreptului. Deoarece cunoaşterea în general şi cunoaşterea dreptului în particular are un

caracter continuu, rezultă că nici o definiţie a principiilor dreptului nu este absolută, formulată

pentru totdeauna. Reieşind din relativitatea definiţiilor date principiilor dreptului intenţionăm să

redăm caracterele (semnele) principiilor dreptului.

1. Caracterul sistematic (structural). Dreptul este un sistem, structura şi dezvoltarea căruia este

subordonată principiilor dreptului. Sistemul dreptului este edificat şi consolidat în temeiul

principiilor generale ale dreptului. Ele au rolul de a asigura unitatea sistemică a dreptului pozitiv;

ele tind să asigure completitudinea sistemului şi supleţea lui în faza aplicării dreptului [III, 29,

p.149-150].

2. Caracterul global (general, universal). Principiile dreptului se extind asupra tuturor

componentelor sistemului dreptului. Subsistemele dreptului: normele, instituţiile, ramurile sînt

elaborate, acţionează şi reglementează în baza principiilor generale ale dreptului.

3. Caracterul esenţial (fundamental). Principiile dreptului exprimă substanţa, esenţa dreptului. Ele

întemeiază conţinutul fundamental al tuturor normelor juridice. Fundamentele dreptului se regăsesc

în cadrul principiilor dreptului. Dat fiind faptul că în teoria şi filosofia dreptului problema esenţei

dreptului, substanţei lui este cea mai complicată, [III, 103, p.24-33] vom reduce esenţa dreptului la

voinţa comună a subiectelor de drept, a principalilor actori ai fenomenului juridic.

4. Caracterul stabil (static). Principiile dreptului exprimă construcţia internă a dreptului. Sînt acele

idei imutabile ale sistemului juridic, statornicite indiferent de timp, loc şi cadrul social determinat.

“Principiile generale ale dreptului fac să prevaleze spiritul dreptului asupra literei lui, sensul comun

asupra tehnicii, justiţia asupra simplei legalităţi, prin faptul că ele permit penetrarea dincolo de

dreptul pozitiv, pînă la inspiraţiile profunde ale ordinii sociale” [III, 29, p.150].

5. Caracterul mobil (dinamic). Principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului

pozitiv. Ele variază, se schimbă conform configuraţiei dreptului după cadrul politic, economic,

cultural, naţional, internaţional, etc. Principiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului

14

juridic, de aceea, principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sunt reguli ale progresului

sistemului şi surse reale ale acestuia. Principiile sunt vectorii dezvoltării sistemului juridic, în sensul

că ele progresînd impulsionează progresul sistemului juridic [III, 29, p.150]. Mircea Djuvara a

remarcat că principiile juridice trebuie controlate, adaptate nevoilor noi cărora trebuie să se aplice,

trebuie prin efectul elaborării ştiinţifice armonizate laolaltă într-un tot conştient şi sistematic. Chiar

dacă “se obişnuieşte a atribui principiilor de drept … o putere oarecum sacrosanctă ca şi cum ar

cuprinde adevăruri imuabile, pe care chiar nici legislatorul de oriunde şi încă mai puţin

interpretatorul ar fi în drept să le pună în orice fel la îndoială” [III, 27, p.58].

În fine, pentru a înţelege caracterele dinamic şi static ale principiilor dreptului care rezidă în

dinamica şi statica sistemului dreptului, se impune acceptarea şi penetrarea ideii unităţii invariantei

(constantului, staticii) şi variantei (instabilului, dinamicii) fenomenului juridic în ansamblu [III, 56,

p.23-24; 33, p.184].

6. Caracterul valoric (axiologic). Principiile dreptului sînt expresia valorilor promovate şi apărate de

drept. Cele mai generale şi fundamentale principii coincid cu valorile sociale promovate de drept

[III, 16, p.30]. I. Ceterchi precizează că valorile care ghidează dreptul nu sunt de natură strict şi

exclusiv juridică, dimpotrivă ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială,

filosofică în general. Aceste valori trebuie înţelese în dinamica lor istorico-socială. Deşi unele din

ele pot fi regăsite în toate sistemele de drept ca de pildă, justiţia, totuşi specificul şi particularităţile

istorice îşi pun amprenta asupra lor. Autorul menţionat, alături de justiţie enumără valori-principii

ale dreptului contemporan, cum sunt democraţia, securitatea (siguranţa) juridică, pluralismul

formelor proprietăţii, suveranitatea naţională etc. [III, 19, p.86-87].

7. Caracterul formal (normativ). De regulă, principiile dreptului sînt formulate în textele actelor

normative, avînd forţa şi semnificaţia unor norme superioare; ele sunt norme juridice de o mare

generalitate de care trebuie să se ţină seama atît în elaborarea dreptului cît şi în aplicarea sa [III, 16,

p.80].

Principiile dreptului sînt normative în raport cu sistemul juridic pozitiv însuşi, iar principiile

generale ale dreptului se impun ca obligatorii chiar normelor însele. Principiilor generale le revine

rolul de a suplini neclaritatea sau inexistenţa legii, cît şi de a limita legea, fundamentînd-o. Ele

normează normele; sunt un fel de supra-legalitate. De aceea, controlul legiferării nu se face doar în

raport cu o constituţie scrisă, ci şi cu principiile generale ale dreptului [III, 29, p.149].

Progresul în cunoaştere completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le înlocuieşte

cu altele ce ar corespunde noii etape a cunoaşterii. Definiţiile juridice trebuie să fie corecte atît din

punctul de vedere a formei, structurii logice, cît şi din punctul de vedere al conţinutului lor juridic

15

concret [III, 56, p.92]. Avînd în vedere conţinutul complex al noţiunii “principiile dreptului”,

precum şi aproximitatea, incompletitudinea şi relativitatea oricărei definiţii, propunem următoarea

definiţie a “principiilor dreptului”:

Principiile dreptului sunt idei de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului

juridic care întemeiază dreptul pozitiv sau orientează elaborarea şi realizarea dreptului

pozitiv.

Apropo, definiţiile doctrinare au avantajul de a nu fi obligatorii, de a avea suficientă supleţe

pentru a se reconfigura în funcţie de necesităţile vieţii sociale şi ale aplicării dreptului.

1.4. ORIGINEA ŞI FUNDAMENTUL PRINCIPIILOR DREPTULUI

Problema originii şi fundamentului principiilor dreptului a fost şi este pe ordinea de zi a

diverselor şcoli şi curente în gîndirea juridică. De aceea, este o preocupare a filosofiei dreptului mai

mult decît a teoriei generale a dreptului. De fapt, problema dată este absorbită de o altă problemă

fundamentală a filosofiei şi teoriei dreptului, cea a originii şi naturii dreptului. Or, fără interpretarea

fundamentului dreptului este cu neputinţă de a continua demersul ştiinţific în vederea stabilirii

originilor principiilor dreptului, a fundamentului acestora.

Determinarea fundamentului dreptului, adică criteriul justiţiei, a preocupat întotdeauna

filosofia dreptului. În acest sens sau conturat teoriile teologismului, scepticismului, realismului

empiric, istoricismului, utilitarismului ş.a.

Teoria teologismului face tentativa de a soluţiona problema fundamentului intrinsec al

dreptului recurcînd la ideea divinităţii. Divinitatea (Raţiunea Supremă, Absolutul) ar fi fixat

principiile binelui şi ale justului, care ar trebui acceptate prin revelaţie, ca şi ideea divinităţii de

altfel. Conform acestei concepţii, fundamentul dreptului este voinţa divină, deci putem conchide că

ideile (principiile) dreptului au origine sacră (divină) şi autoritatea supremă voinţei omului. G.del

Vecchio remarca că încercarea de a întemeia dreptul pe divinitate s-a făcut în două moduri şi două

forme distincte [III, 33, p.326-327]. Prima formă (teologismul simplu) explică fundamentul

dreptului numai ca comandament presupus al unei fiinţe supreme (voinţă divină). Această formă

primitivă a teologismului găseşte răspuns la întrebarea “Ce este justiţia?” în voinţa zeilor, în

comandamentul ce emană de la o putere transcendentală, invizibilă. Însă “… simplul apel la voinţa

unei divinităţi, nu ne lămureşte cu nimic asupra valorii, asupra fundamentului intrinsec al dreptului”

[III, 33, p.326].

Cea dea doua formă a teologismului este teologismul semi-raţional, conform căruia “… ceea

ce este sfînt este comandat de Dumnezeu sau de Zei, fiindcă e sfînt; cu alte cuvinte, sfinţenia este

anterioară comandamentului”. Această concepţie este considerată mai progresată, mai rafinată,

16

deoarece dreptul nu este considerat ca efect pur şi simplu al voinţei divine, ci ca o proprietate eternă

a înţelepciunii divine, pe care urmează şi căreia i se conformează în mod necesar însăşi voinţa

divinităţii. Iar justiţia, idee directoare a dreptului, nu este ceea ce comandă divinitatea după voie, ci

ceea ce ea trebuie să comande prin conţinutul său de adevăr, aşa încît voinţa divină nu i s-ar putea

sustrage. Or, afirmaţia lui H. Grotius privind existenţa dreptului natural “chiar dacă Dumnezeu n-ar

exista” (“De jure belli ac pacis”, (1625)) este o explicaţie supraraţională a dreptului, care-şi are

sediul în antecedentul voinţei divine. Astfel, conform teologismului semi-raţional principiile

dreptului, prin analogie, sînt eterne şi nici divinitatea chiar n-ar putea deroga de la ele. Implicit

această teorie naşte întrebarea: “Care este antecedentul voinţei divine?”

Este dificil de a stabili acel criteriu al adevărului, superior Divinităţii însăşi, care de fapt

contrazice în esenţă conceptul de Divinitate (Absolut). De aceea, G. Del Vecchio numeşte această

formă a teologismului “semi-raţional”, pentru a nu aduce critică teologismului şi a se numi

raţionalism [III, 33, p.327].

O altă teorie este cea a scepticismului juridic, care afirmă că dreptul nu are un fundament

intrinsec, ci este expresia autorităţii şi a forţei. Reprezentanţii acestui curent neagă orice temei ideal

al dreptului şi orice criteriu absolut al justiţiei, superior faptului dreptului pozitiv. Adepţi ai acestor

idei au fost în antichitate Archelaus, Trasimac, Carneade din Cyrene; ş.a., în perioada modernă:

Montaigne, Pascal, ş.a.

De doctrina scepticismului juridic sînt apropiate şi altele, bunăoară realismul juridic şi

realismul empiric. Conform realismului juridic, numai statul poate determina justul şi injustul;

dreptul începe odată cu statul şi nu poate preexista într-o stare naturală. Prin aceasta dreptul este o

expresie a autorităţii, iar în realitate îi lipseşte un fundament natural. Realismul empiric, însă pune

fundamentul dreptului în sentimentul de respect, în teama plină de reverenţă faţă de autoritatea

constituită. Idealul de justiţie se consideră inexistent, iar individul are sentimentul de supunere faţă

de puterea existentă, adaptîndu-se psihologic la această putere [III, 33, p.321-322].

Argumentul principal al teoriei scepticismului, care neagă un fundament absolut al

dreptului, este varietatea drepturilor pozitive. Din divergenţele diferitor drepturi pozitive, scepticii

deduc că nu poate exista un drept unic cu o valoare absolută, şi respectiv principii universale, unice

ale dreptului. Ei identifică justiţia cu legalitatea, echivalează justiţia cu comandamentul. Totuşi,

realismul empiric sub forma sa pozitivă de recunoaştere a sentimentului sau aprecierii juridice este

mai progresat, decît scepticismul juridic sub forma sa negativă a criteriului justiţiei [III, 33, p.321-

322].

17

Conform altei teorii, a istoricismului, dreptul nu are alt fundament decît legătura faptelor

care î-l determină. Adică, fundamentul dreptului ar consta numai în relativitatea sa, în

corespondenţa necesară între drept şi factorii săi. Istoricismul consideră dreptul ca un fapt sau un

proces colectiv, ca un produs al vieţii sociale. Din această teorie se inspiră istoricismul filosofic,

politic şi juridic, sau şcoala istorică de drept. Istoricismul juridic (reprezentanţi: F. Savigny, F.

Puchta, G. Hugo) sub înrîurirea filosofiei kantiene prezintă dreptul şi principiile dreptului ca

produse ale conştiinţei colective ale spiritului popular. Conştiinţa juridică populară este considerată

generatoarea dreptului, care se cristalizează ulterior în legi. Dreptul însă nu este considerat creaţia

legislatorului, ci o productivitate instinctivă şi aproape inconştientă, care se dezvoltă spontan ca şi

limbajul unui popor. Legile nu fac decît să fixeze şi să quasi-mobilizeze principiile dreptului

elaborate de conştiinţa juridică populară. Numai aceasta este izvorul autentic şi natural al dreptului.

Această şcoală, după G. Del Vecchio, a avut o influenţă benefică asupra studiului faptului istoric al

dreptului şi a dus la luarea în considerare a originii dreptului, în raport cu condiţiile particulare ale

fiecărui popor [III, 33, p.127-130]. Pe lîngă această latură pozitivă a şcolii istorice, del Vecchio

constată deficienţa acesteia de a exclude orice speculaţie ideală asupra justiţiei. Adică, necesitatea

păstrării unei atitudini pasive faţă de orice produs istoric, fără a-l plasa pe cîntarul conştiinţei

noastre şi al spiritului critic. Însă simplul fapt nu ne poate da explicaţia dreptului şi principiilor sale.

Obiecţiunea fundamentală ridicată împotriva istoricismului, de altfel adusă şi contra scepticismului

de către del Vecchio, este că spiritul uman nu se poate mulţumi, şi niciodată nu s-a mulţumit cu

recunoaşterea faptului simplu. “Peste lumea faptelor există aceea a valorilor, şi acesteia îi aparţine

în mod esenţial dreptul. … Pentru adunarea faptelor sau fenomenelor juridice trebuie, înainte de

toate să avem criteriile distinctive ale juridicului de nejuridic” [III, 33, p.324, p.129].

Şcoala utilitarismului juridic (reprezentanţi: Epicur, J. Bentham, J.S. Mill, C. Darwin, H,

Spenser, ş.a.) exclude fundamentul raţional sau absolut propriu al dreptului, deoarece consideră

justul ca identic cu utilul. Justiţia, preceptul conducător al dreptului, este redusă la utilitate.

Utilitatea tratată frecvent în sens material şi concret este ceea ce serveşte la satisfacerea instinctelor

individuale, aceea ce produce plăcere individului. Utilitariştii, de regulă, nu acceptă sensul formal şi

abstract al utilului, adică tot ce foloseşte la atingerea unui scop. În acest sens, despre nimic nu se

poate spune cu siguranţă, că este util, atîta timp cît nu este indicat scopul. Conştiinţa morală şi cea

juridică sînt mijloace de probaţiune ale utilului (avantajul material) şi ale justului (imperativul

datoriei). Astfel, avem sentimentul datoriei, chiar cu preţul unor sacrificii să facem binele şi să

respectăm dreptul altuia. “Dreptul altuia e respectat şi socotit sacru, nu pentru că acesta ne pare util,

ci pentru că recunoaştem în drept o valoare independentă de utilitate” [III, 33, p.328]. Conştiinţa

18

datoriei, după Kant, este întotdeauna clară deoarece există întotdeauna în noi o voce care ne spune

dacă acţiunile noastre sînt bune sau rele. Conştiinţa noastră etică refuză să se identifice cu calculul

plăcerilor. Iar utilitariştii nu explică cum şi pentru ce utilul unuia trebuie să cedeze în faţa altuia,

care este criteriul utilităţii colective, solidare. În acest sens, nici morala şi nici dreptul nu pot căpăta

un fundament adevărat.

Chiar dacă fiecare din teoriile prezentate sumar mai sus face tentativa de a fundamenta

dreptul şi principiile sale, insistînd asupra soluţiei proprii a problemei, acestea nicidecum nu

consumă subiectul abordat.

Astfel, del Vecchio iniţiază cercetarea fundamentului dreptului din perspectiva naturii

umane, adică îl caută în conştiinţa fiinţei noastre, dat fiind faptul că avem o facultate originară ce nu

poate fi dedusă din experienţă de a deosebi justiţia de injustiţie, numită sentiment juridic. Acest

sentiment, după del Vecchio, nu derivă din fapte exterioare ci din conştiinţa noastră. Iar instituţiile

juridice pozitive la rîndul lor emană din acest sentiment juridic. Dreptul pozitiv este tocmai

produsul inteligenţei şi al voinţei oamenilor asociaţi [III, 33, p.319].

Sentimentul juridic, inerent fiinţei umane, se caracterizează prin autonomie faţă de

reglementările pozitive, în sens că poate să se abstractizeze de la ele sau chiar să li se opună,

apreciind justul şi injustul. Nici un comandament exterior, nici un imperativ al statului nu poate

extermina această facultate naturală a omului de a urma justiţia, de a distinge justul de injust.

De regulă, dreptul pozitiv e conform conştiinţei noastre, dar această corespondenţă poate

lipsi şi atunci se încearcă, faţă de dreptul în vigoare, caracterul inepuizabil al conştiinţei juridice

subiective.” Lipsa corespondenţei perfecte între aspiraţiile, tendinţele juridice ale conştiinţei şi

dreptul pozitiv asigură indirect progresul dreptului. “De aceea, trebuie să admitem că sentimentul

juridic, înnăscut în natura noastră este forţa vie, originară şi autonomă, izvorul primar al dezvoltării

dreptului…” [III, 33, p.320].

Din moment ce admitem că natura umană este sediu (fundament) al dreptului se impune

elucidarea naturii umane în raport cu dreptul şi principiile sale. Chiar dacă unii doctrinari, spre

exemplu Gh. Mihai, R. Motica, ş.a., nu demonstrează deschidere faţă de această concepţie [III, 53,

125], vom fi consecvenţi în demersul întreprins.

Din punct de vedre al principiului cauzalităţii, universal valabil pentru natură, ştiinţă şi om,

există o determinare cauzală (cauză-efect) şi indisolubilă între toate fenomenele. Acest principiu

dirijează atît în exterior (extrinsec) factorul uman, cît şi unitatea interioară (intrinsec) a sistemului

uman. Nu numai acţiunile subiectului gînditor (manifestările exterioare), dar şi gîndurile,

sentimentele, dorinţele (mişcările interioare) apar în funcţie de cauză sau efect. Astfel gîndul, în

19

funcţie de promotor al ideii, mişcat de un sentiment (dorinţă) este cauza efectului exteriorizat numit

faptă (acţiune, inacţiune). La rîndul său fapta va genera noi gînduri sub impulsul sentimentelor

(dorinţelor). Deci, va apărea în postura de o nouă cauză faţă de un potenţial efect. Factorul raţional

este transmiţătorul şi transmutatorul ideilor în lumea exterioară, îndeplinind astfel funcţia principală

a intelectului uman. Or, esenţa fiinţei umane este de a raţiona, progresînd în această destinaţie

evolutivă.

Ideea de dreptate (justiţie), coborîtă din lumea eidos-urilor în conştiinţa umană, va porni

moralul individului şi va configura sentimentul juridic al acestuia marcînd conduita umană. Altfel

zis, legea morală a fiecăruia este determinanta legilor juridice drepte (juste) sau nedrepte (injuste)

după care se construieşte conduita în exterior. Legile moralităţii şi legile dreptului acţionează în

două dimensiuni ce se întrepătrund (subiectivul şi obiectivul) în baza aceleiaşi idei şi ideal de

justiţie. Subiectul gînditor găseşte în sine însuşi începutul justului, dincolo de ascensiunea

metafizică. Obligaţia morală a individului este să descopere şi să valorifice principiul legislaţiei

universale care, după Kant, este înnăscut în conştiinţa noastră.

După del Vecchio, această îndatorire poate fi examinată şi ca principiu al dreptului, o

prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei, echilibrate prin obligaţiunea corelativă a fiecăruia de

a reflecta această limită, dincolo de care opoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. Prin

urmare, dreptul are principiul său în natura sau esenţa omului, deosebindu-se de morală prin

obiectivitatea raportului. Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite conform

acestui principiu sau idee-limită a unui drept în mod universal propriu persoanei, înnăscute în ea.

Această exigenţă deontologică rămîne intangibilă, păstrîndu-şi valoarea şi înţelesul neatins, pentru

că e de ordine metafizică, chiar dacă, realitatea empirică nu se conformează întotdeauna cu

principiile dreptului natural [III, 33, p.341-343].

Intenţiile noastre de a stabili fundamentul dreptului şi al principiilor dreptului în raţiunea

umană s-au apropiat de problema metafizică a dreptului. Implicit apare întrebarea: “De unde

descinde ideea (ideile) dreptului în raţiunea umană?”, din moment ce am afirmat că subiectul

gînditor este mediatorul (transmiţătorul) acestor idei. Metafizica, servindu-se de raţiune, pentru

cunoaşterea absolutului, caută şi fundamentul dreptului, ideea care se află la baza sa. Oricît au

încercat adversarii metafizicii în drept de a-l baza numai pe fapte, pe constatarea fenomenelor,

întotdeauna au depăşit faptele, postulînd în mod conştient sau nu o idee absolută. După elocventa

remarcă a lui Alexandru Văllimărescu, “cei mai înverşunaţi pozitivişti care au jurat moartea

metafizicii, sfîrşesc prin a căuta un principiu absolut la baza dreptului” [III, 80, p.289]. Explicaţia

este şi de ordin psihologic, şi de ordin practic. Din punct de vedere psihologic, orice negaţie duce la

negarea negaţiei în mod conştient sau inconştient. Or, neacceptarea unei opinii, implicit va atrage

20

contrariul, adică acceptarea acestuia mai devreme sau mai tîrziu. Din punct de vedere practic,

“oamenii nu sînt niciodată mulţumiţi cu dreptul în vigoare, întotdeauna au crezut că există un drept

superior, care să asigure fericirea tuturora şi la care dreptul pozitiv trebuie să tindă” [III, 80, p.289].

Acest drept, spre a se putea impune chiar legiuitorului şi a evita arbitrarul lui, trebuie, în primul

rînd, admis ca existent a priori. Apoi, trebuie acceptat caracterul universal neschimbător şi

transcendent superior voinţei omului. Acest drept a priori, indiferent de pluralitatea numelor

(morală, drept natural, drept raţional sau obiectiv, “dat”, regulă de drept, drept suprapozitiv etc.)

postulează existenţa unui principiu absolut, care să nu depindă nici de contingenţa faptelor, nici de

arbitrul oamenilor. Sarcina, obiectivul moral al omului este să descopere principiile dreptului

absolut (Legislaţiei Universale) prin intermediul raţiunii sale ca parte a Raţiunii Superioare.

Problema elaborării metafizice a dreptului a chinuit pe toţi marii gînditori ai omenirii. Nu au

ignorat-o în opera sa filosofică Platon, Aristotel, Seneca, St. Thomas de Acquino, Leibnitz, Spinoza,

Kant ş.a. Iată de exemplu, cum pune aceasta problemă una din somităţile gîndirii juridice româneşti

Alexandru Văllimărescu în opera sa Teoria dreptului natural: “…sau dreptul este pur şi simplu un

produs al fenomenelor sociale, variabil ca şi acesta în timp şi spaţiu, sau este condus de un

mănunchi de principii absolute, universale şi neschimbătoare pe care le descoperă raţiunea

omenească, mănunchi de principii care a fost numit de aproape toată lumea drept natural” [III, 80,

p.288].

După căutări de secole ale soluţiei problemei în Voinţa Divină, Raţiunea Supremă (teoria

teologismului), în dat-ul supradivin (teoria teologismului semi-raţional), în natura raţională a

omului (teoria dreptului natural) nu s-a definitivat soluţia unică, incontestabilă a problemei. Dacă

am apela la Sofocle, am răspunde ca şi Antigona că nu există legi de azi sau de ieri, că ele sunt

eterne (veşnice), şi că nimeni nu ştie de unde au luat naştere. Este vorba de legi nepieritoare,

nescrise, emanate de la zei (Raţiunea Supremă).

Doctrina juridică contemporană reactualizează jusnaturalismul, înscris pe lozincile

Revoluţiei Franceze şi ulterior aflat în decadenţă. În insuficienţa dreptului pozitiv se fac tentative de

a găsi dincolo de normele pozitive, principii obiective transcedentale care îşi au sediul în raţiune,

sentimente şi care ar constitui pivotul, axul director al sistemului dreptului.

Nu vom fi categorici, dar deschişi în faţa unei realităţi de ordin metafizic pentru a explica

fundamentul dreptului. Ideea absolută de drept şi justiţie a fost întotdeauna o permanenţă a spiritului

omenesc. Din cele mai vechi timpuri omenirea a postulat această idee, considerînd-o exigenţa

majoră, un “dat” universal. Chiar şi cele mai aprige argumente ale ignoranţei nu vor putea răsturna

Legile Universale, Principiile Neschimbătoare ale Dreptului; nu vor perturba mecanismul acţiunii

21

acestora. Doar în faţa Absolutului, Raţiunii Supreme, cu maximă deschidere, recunoscînd

relativismul raţiunii umane, putem cuprinde şi transmuta în substanţa noastră raţională principiile

universale de drept [III, 80, p.286-291; 97, p.44-72; 99, p.78-91].

1.5. ESENŢA PRINCIPIILOR DREPTULUI

Problema esenţei principiilor dreptului este abordată diferit în familiile juridice.

În sistemele tradiţionale de drept, în special în cea musulmană, conceptul principiilor

dreptului nu s-a conturat, chiar dacă există un complex de idei de bază ce pot fi numite principii de

drept. Astfel, în dreptul islamic sunt recunoscute eternitatea, universalitatea, imutabilitatea normelor

dumnezeieşti ale şariatului. În unele ţări-musulmane (Egipt, Pakistan) principiile şariatului sînt

declarate izvor al legislaţiei. Prin aceasta se înţelege primatul şariatului şi încadrarea principiilor în

legislaţie. Totuşi, şariatul este considerat un izvor material (istoric) al dreptului islamic.

În sistemul romano-german de drept, în special în Franţa, principiile generale ale dreptului s-

au constituit în funcţie de izvor al dreptului administrativ. Această ramură de drept a rămas în afara

codificării şi nu este lipsită de lacune. În absenţa consacrării legale a principiilor dreptului

administrativ, acestea au fost consacrate de jurisprudenţă. Judecătoriile administrative (instanţele de

contencios administrativ) au creat un şir de precedente administrative. Consiliul de Stat a definit

noţiunea “principii generale de drept”. În procesul aplicării principiilor generale ale dreptului,

Consiliul de Stat sublinia că izvorul soluţiei cauzelor este echitatea. De altfel, R. David a observat

că principiile generale ale dreptului reflectă subordonarea dreptului faţă de exigenţele echităţii, pe

care le înaintează la un moment determinat şi într-o epocă determinată [III, 96, p.145, p. 29].

Principiile dreptului obţin cu trecerea timpului o importanţă universală, în special în

domeniul drepturilor omului, fiind considerate “drept suprem”. Aceasta a afirmat renaşterea

jusnaturalismului şi reformarea şi completarea sistemului juridic în baza “dreptului suprem”.

În Germania postbelică s-a înregistrat o situaţie asemănătoare cu cea din Franţa, privind

anihilarea legislaţiei fasciste. Judecătoriile au elaborat principiile protecţiei secretului şi cel al

proporţionalităţii. Deciziile Judecătoriei Supreme federale specificau că dreptul este mai vast decît

legislaţia. Dreptatea (echitatea) este folosită pentru acoperirea lacunelor legislaţiei.

În statele africane, ex-colonii franceze, rolul principiilor dreptului se reduce la stabilirea ordinii de

aplicare a normelor juridice. Aceasta se explică prin influenţa sporită a dreptului francez, iar

normele formulate de Consiliul de Stat al Franţei sunt preluate de către judecătorii din statele ex-

colonii fără modificări.

În familia anglo–saxonă de drept, conceptul de principii generale al dreptului, nu s-a afirmat.

În situaţia lacunelor în drept, cauzele se soluţionau în baza raţiunii aplicantului. Ulterior,

22

judecătoriile engleze soluţionau cauzele în baza echităţii naturale (principles of natural justice), ca

soluţie a lacunelor. Echitatea în alt sens, servea drept mijloc de corectare a hotărîrilor judecătoreşti,

emise de instanţele de drept comun, de către judecătoriile cancelarului în ordine de apel. Sensul

dublu al echităţii în dreptul englez a servit în calitate de criteriu de aplicare a dreptului în coloniile

britanice.

Principiile generale ale dreptului francez, spre deosebire de principiile dreptului englez,

includ pe lîngă garanţiile procesuale ale dreptului omului, şi norme de drept material elaborate de

practica judecătorească administrativă şi constituţională. În Franţa aceste norme-principii constituie

o parte impunătoare a practicii judiciare, chemată să apere drepturile cetăţenilor de la abuzul

autorităţilor publice. Principiile generale ale dreptului (francez) şi principiile echităţii naturale nu au

un fundament juridic şi nici o încadrare constituţională clară, de aceea, nu pot fi numite exhaustiv. i.

În baza analizei practicii judiciare, T. Koopmans, citat de G.V. Manov, conchide că principiile

generale ale dreptului includ valorile juridice tradiţionale, constituite de veacuri (egalitatea în

drepturi, statul social în Germania, etc.)

Începînd cu anii’50, principiile dreptului în Europa Occidentală se dezvoltă sub influenţa

proceselor integraţioniste. Curtea Europeană de Justiţie a formulat conceptul de principii generale

de drept ale statelor membre ale Comunităţilor europene. Aceste principii se consideră parte

integrantă a dreptului comunitar; încălcarea lor conduce la nulitatea actelor comunitare. Integrarea

europeană a condiţionat problema integrării principiilor generale de drept ale statelor-membre,

proces dificil în mare măsură pentru Marea Britanie, care nu cunoaşte conceptul de principii

generale ale dreptului. Procesul de integrare a principiilor generale ale dreptului contribuie la

unificarea şi îmbogăţirea reciprocă a sistemelor juridice ale statelor membre ale Comunităţii

Europene.

După G.N. Manov, chiar dacă principiile dreptului nu sunt suficient explicite, iar conţinutul

lor nu este stabil, totuşi ele ar putea contribui la corectarea dreptului, subordonînd dreptul justiţiei

(echităţii) [III, 121, p.177].

Care sunt ideile ce dau viaţă, valoare, autoritate dreptului pozitiv, indiferent de loc şi timp?

Ideile penetrante care perpetuează esenţa dreptului sînt libertatea, justiţia, egalitatea,

responsabilitatea. Vom pune în evidenţă substanţa acestora.

1.5.1. Ideea (principiul) libertăţii

În sensul său metafizic, libertatea este esenţa spiritului. Libertatea este conştiinţa de sine a

spiritului, este raportarea simplă la sine însuşi [III, 29, p.70]. După Hegel, libertatea este ceea ce nu

se raportează la altceva, ceea ce nu atîrnă de aceasta [III, 29, p.70]. Omul liber este omul care în

23

conştiinţa sa are sentimentul că a atins plenitudinea conştiinţei de sine [III, 29, p.71]. În accepţiunea

sa filosofică, de fapt libertatea este un ideal care aşteaptă să fie realizat. De aceea, libertatea nu este

doar o posibilitate, însă o muncă spirituală consecventă, o luptă de perfecţionare continuă a fiinţei

umane, indiferent de cadrul social înconjurător. În raport de gradul de desăvîrşire interioară

(spirituală), omul este capabil să depăşească dependenţele din exterior. Or, prin integritatea sa

spirituală omul devine cu adevărat independent faţă de imperfecţiunile extrinseci.

Desăvîrşirea interioară se datorează în mare măsură educaţiei, care mijloceşte procesul

anevoios de redescoperire a libertăţii inerente fiinţei umane. Obţinerea libertăţii prin educaţie a fost

concepută încă de Platon. După Platon, educaţia este puterea de a cultiva sufletul; iar libertatea:

putinţa de a-ţi conduce singur felul de viaţă; dreptul de a dispune de tine în orice privinţă; liber este

cel ce îşi comandă singur [III, 66, p.316, p.324, p.321]. Conform concepţiei platoniciene, prin

educaţie omul se eliberează de ceea ce este doar aparent şi îşi creează drum spre ceea ce este

adevărat; iar adevărul este realul [III, 29, p.70]. Deci, libertatea este fundamentul adevărului;

“…esenţa ultimă a adevărului şi nu are ea însăşi o esenţă” [III, 29, p.71]. Acelaşi lucru cu alte

cuvinte în preceptul biblic: “Veţi cunoaşte adevărul şi acesta vă va face liberi” (Ioan, 8-32).

Eliberarea de iluzoriu prin educaţie, ca act interiorizat, apropie individul de real. Libertatea este

trecerea de la ignoranţă la cunoaştere veritabilă, este rezultatul cunoaşterii de sine. Libertatea nu

este o dimensiune constantă a spiritului; independenţa este în creştere în raport cu gradul cunoaşterii

de sine. Deoarece cunoaşterea este un proces incomensurabil, deci şi limita libertăţii este fluctuantă.

Descoperirea libertăţii, în funcţie de proces cauzal, generează apropierea de adevăr în funcţie de

efect, dar şi de o nouă cauză pentru atingerea înţelepciunii, un alt efect al înlănţuirii cauzale.

După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee. “Dreptul este ceva în genere sfînt,

numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine” [III, 38,

p.51]. “Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în

fapt a libertăţii într-una din determinaţiile proprii. …Moralitatea, eticul, interesul statului constituie

fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste forme este o determinare şi o existenţă în fapt a

libertăţii. În conflict ele nu pot intra decît în măsura în care stau pe aceiaşi linie, aceea de a fi

drepturi, dacă punctul de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din

formele sale, ea nu ar putea să intre în nici un fel în conflict cu dreptul personalităţii sau cu un altul;

fiindcă dreptul cuprinde în sine conceptul libertăţii, cea mai înaltă determinaţie a spiritului, faţă de

care orice altceva este lipsit de substanţă” [III, 38, p.51].

În această ordine de examinare a ideii de libertate, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor

constată contradicţia de netrecut între caracterul etern al libertăţii fiinţei umane şi regulile de

24

circumstanţă ale dreptului pozitiv. “Rolul principiului libertăţii în dreptul pozitiv este de natură pur

ideală, el acţionînd ca un canon situat deasupra relaţiilor în care este încadrat omul ca fiinţă socială.

El rămîne un ideal, după care totuşi se orientează toate preceptele dreptului pozitiv” [III, 29, p.74].

Libertatea constituie substanţa şi determinarea dreptului, iar sistemului dreptului este domeniul

libertăţii înfăptuite, după N. Popa [III, 67, p.121]. Limitele dreptului pozitiv sînt dictate de însuşi

principiul libertăţii în sensul său absolut. Definiţia kantiană a dreptului este elocventă în acest sens,

cu adevărat, voinţa fiecăruia poate coexista cu voinţa altora doar în raport cu o lege universală de

libertate.

Este important de delimitat libertatea în sens obiectiv de libertatea în sens subiectiv.

Distincţia este dictată de dublul aspect relaţional drept-libertate. În sens obiectiv (absolut), libertatea

este ideea călăuzitoare a dreptului, dar care transcende dreptul pozitiv; aceasta este semnificaţia de

principiu. În sens subiectiv (relativ), libertatea este facultatea persoanei umane, dreptul natural

conceput ca drept subiectiv; aceasta este semnificaţia individualizată a libertăţii. Libertatea

individuală, ca expresie a voinţei libere, este axată pe libertate-principiu. În societate libertatea unui

individ încetează acolo unde începe libertatea altui individ. Iar dreptul pozitiv nu face altceva decît

să asigure existenţa libertăţilor individuale într-o societate dată. Dependenţa libertăţii la nivel micro

(subiectiv) de libertatea la nivel macro (obiectiv) este tratată de I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh.

Dănişor astfel: “Libertatea este ca un for călăuzitor: încercînd să o atingem, înfăptuim grade diferite

de libertate-relaţie în manifestarea sa concret istorică. Cu cît treapta pe care ne înălţăm în drumul

nostru vertical spre libertate este mai înaltă, cu atît relaţiile dintre indivizi devin mai juste, iar

idealul de justiţie se poate înfăptui. Idealul de justiţie trebuie fundamentat pe principiul libertăţii

individuale, singurul care poate duce la relaţii sociale cît mai departe” [III, 29, p.75].

În loc de sinteză a libertăţii, ne vom inspira din demersul kantian privind relaţia libertate-

drept [III, 19, p.101]:

- Ideea de libertate sau de voinţă liberă este de esenţa fiinţei noastre, ca unic absolut pe care

mintea noastră poate să-l cunoască.

- Libertatea este o noţiune absolută şi o cerinţă indiscutabilă. Ea este o realitate care nu cere nici

măcar să fie justificată, ci se impune prin sine.

- Numai pe baza acestei libertăţi, viaţa socială nu s-ar putea realiza. Libertatea absolută ar duce la

anarhie.

- Nu numai libertatea individuală trebuie să se afirme, ci şi libertatea colectivă a grupului social.

Pentru ca aceste două feluri de libertate să poată exista, se impune să se limiteze una pe alta.

Fiecare face o concesie în favoarea celeilalte.

25

- Prin libertatea limitată a individului se întemeiază şi se consolidează libertatea tuturora. Cert

lucru, limitarea libertăţii individuale, pentru crearea libertăţii tuturora e condiţionată de anumite

norme. Ea nu se poate decreta oricum, la întîmplare. Aceste norme sunt norme de drept.

1.5.2. Ideea (principiul) justiţiei

Potrivit DEX-ului justiţia este interpretată ca dreptate, echitate.

Termenul de justiţie este folosit în mai multe accepţiuni:

a) justiţia principială – dreptatea, care întemeiază orice sistem de drept;

b) justiţia comutativă – ideal al fiecărui drept pozitiv, cum îl conturează fiecare legiuitor;

c) justiţia distributivă – funcţiune justiţiară a justiţiei instituţionale;

d) justiţia subiectuală – sentiment individual de dreptate;

e) justiţia tehnică – prerogativa unui organ abilitat de a pronunţa dreptul în vigoare într-o cauză

oarecare;

f) justiţia activă – ansamblu de instituţii prin care se exercită funcţia judiciară.

Conform opiniei lui Gh. Mihai şi R. Motica, “…arheologia cuvîntului Justiţie ne duce la

sanscritul ja, greu de tradus prin dreptate, care ni s-ar părea că mai degrabă provine din drept.

Sanscritul înţelege prin ja ceea ce este bun, sfînt, pur dimpreună… Această trinitate semnificativă a

lui ja bun-curat-sacru se vedea în normele de atunci, bune-curate-sacre, etico-juridico-religioase,

adică sincretice. …Ele reglementau conduitele umane pe făgaşul a ceea ce e bun-curat-sacru,

încălcarea lor fiind nu numai faptă ilicită, ci şi ruşinoasă şi păcat” [III, 53, p.17, p.30]. Din

perspectiva etimologiei, justiţia este idealul etic şi religios incorporat în drept.

Justiţia în sens absolut, în funcţie de principiu transcedental care echivalează cu însuşi

Absolutul, a fost lovită de interpretări înguste, relative, care privează Justiţia de caracterul său

imuabil. Or, incapacitatea raţiunii umane de a cuprinde infinitul nu afectează de altfel înaltele

aspiraţii ale omenirii spre o Justiţie ideală (absolută). Drept confirmare a idealului de Justiţie E.

Speranţia sublinia: “Justiţia vine din afară, de sus; e de aceeaşi natură şi provenienţă ca şi verbul

care a creat Lumea. Iubirea este forţa elementară de justiţie. De aceea, în locul balanţei de prăvălie,

emblema cea mai vorbitoare a Justiţiei, ar fi o inimă înaripată, în zbor pe cerul înstelat” [III, 29,

p.120].

Ideea de justiţie a variat în spaţiu şi timp, fiind ajustată la necesităţile timpurilor şi

popoarelor. Ceea ce se părea just într-o epocă, va fi injustul epocii ulterioare [III, 80, p.70]. Despre

fluctuaţiile ideii de justiţie ne conving variatele interpretări ale acestui concept.

Majoritatea filosofilor antici totuşi vedeau în justiţie o noţiune absolută. Astfel, Platon vedea

în justiţie armonia între virtuţi, care sînt: înţelepciunea, curajul, temperanţa. “Dreptatea:

26

concordanţa sufletului cu sine însuşi, şi armonia dintre părţile sufletului între ele, unele faţă de

celelalte; starea aceluia care ştie să dea fiecăruia ce i se cuvine; starea aceluia care e înclinat să

aleagă ceea ce i se pare a fi drept; stare care te împinge să te supui în viaţă legii, egalitate socială;

stare care te face să slujeşti legilor” [III, 66, p.314-315]. Iar orice legiuitor mai destoinic îşi va

propune legilor sale un scop unic – virtutea supremă, adică dreptatea perfectă [III, 65, p.47]. Deci,

după Platon, justiţia este de ordin intern (armonia virtuţilor) şi de ordin extern (armonia, acordul

între indivizi).

Aristotel vedea în justiţie o virtute care constă în a respecta bunul altuia. Conceptul

aristotelic al justiţiei are două faţete: justiţia comutativă şi justiţia distributivă. Cea dintîi constă în

egalitatea în schimb, a da fiecăruia o valoare echivalentă valorii pe care a prestat-o. Cea dea doua

constă în a da fiecăruia după meritele sale bunuri, onoruri; este o egalitate proporţională.

“…Judecătorul trebuie să fie dreptatea personificată. În persoana judecătorului se caută un

intermediar, în ideea că ajungînd la intermediar, ajungi la dreptatea însăşi” [III, 1, p.113].

După Ulpian, justiţia este voinţa statornică de a da fiecăruia cea ce este al său. Suum cuique

tribuere este elementul distributiv al justiţiei. Romanii, deci concepeau justiţia în accepţiunea

aristotelică a justiţiei proporţionale distributive [III, 80, p.72-73].

În perioada medievală se afirmă justiţia creştină egalitară: egalitatea deplină a oamenilor în

faţa lui Dumnezeu; chiar dacă Biserica catolică de facto a afirmat principiul neegalităţii

(discriminării) altor confesiuni.

Datorită lui H. Grotius în conceptul de justiţie este adusă ideea de libertate; justiţia fiind

definită ca respectul demnităţii şi libertăţii omeneşti în “De jure belli ac pacis” [III, 80, p.74]. Ideea

libertăţii a fost preluată de Locke, Montesquieu, Russo, Kant ş.a. în interpretarea conceptului de

justiţie.

Doctrinele contemporane conţin o pluralitate de interpretări ale justiţiei. Astfel, F. Geny

defineşte justiţia ca ordine, echilibru stabilit în baza unei idei de armonie, morală în substanţa sa,

externă în manifestările sale. J. Dabin vede materia justiţiei în “suum cuique tribuere” şi consideră

ca intrînd în noţiunea de justiţie respectul facultăţilor fizice şi morale ale omului şi al bunurilor

dobîndite graţie acestei facultăţi. Le Fur vede şi el în justiţie tot respectul personalităţii omeneşti, la

care adaugă acela al grupurilor sociale [III, 80, p.75]. L.A. Hart constată că dreptatea este în mod

tradiţional percepută ca o menţinere sau o refacere a unui echilibru sau a unei proporţii [III, 37,

p.159]. Ch. Perelman defineşte conceptul de justiţie prin intermediul egalităţii, ca un principiu de

acţiune după care membrii aceleiaşi categorii esenţiale trebuie să fie trataţi în mod egal.

27

După G. Del Vecchio, ideea de justiţie are un dublu aspect: ea constituie o schemă logică a

juridicităţii şi prezintă totodată o exigenţă practică de evaluare a acţiunilor umane. Nu există justiţie

şi nu putem afirma că ceva este sau nu este just fără a întrebuinţa această schemă, prin care însăşi

ideea de justiţie prinde sensul său propriu. Orice criteriu de delimitare corelativă între acţiunile mai

multor subiecte în sensul că unul este obligat faţă de altul, are forma juridicităţii (a justiţiei în sens

larg). Această exigenţă se întemeiază însă pe o depăşire a individualităţii fiecăruia din noi, printr-o

atitudine de “obiectivitate transsubiectivă”. Justiţia urmăreşte ca în tratamentul real reciproc între

oameni să se excludă orice disparitate care nu ar fi fondată pe considerarea dreptului fiecăruia. În

acest fel, ideea formulată a justiţiei este în acelaşi timp o exigenţă logică şi o natură a ei.

Prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiţiei. Justiţia se reflectă în mod variabil în

toate legile, dar ea nu se confundă cu nici una, fiind superioară lor. Ca principiu de drept,

raţionalitatea ideii de justiţie ajunge să domine astfel prescripţiile pozitive. Lex injusta non est lex,

spuneau romanii. În existenţa legilor injuste (nedrepte) se impune schimbarea lor sau/şi schimbarea

ordinii existente, cînd aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiţiei. Nimic, însă nu se

poate pretinde în numele justiţiei fără o supunere la poruncile ei, - arăta Del Vecchio [III, 67, p.128-

129].

În aceeaşi ordine de idei, M. Djuvara afirmă că “… dreptul pozitiv are neapărat nevoie să se

întemeieze pe ideea de justiţie: fără realizarea acestei idei nici o societate nu poate să subziste.

…Justiţia consideră şi apreciază acţiunile umane întrucît sunt exteriorizate prin acte sociale…

Justiţia nu poate fi considerată ca un produs arbitrar al unor voinţe oarecare şi nici nu se poate

reduce la o simplă constatare a unor realităţi de fapt. …Graţie justiţiei, care există mai presus de

orice, aspiraţiile cele mai înalte ale sufletului nostru sunt justificate, iar viaţa cu toate luptele şi

suferinţele ei, merită să fie trăită, găseşte un temei şi o supremă verificare” [III, 27, p.70].

Din extrasele cosmopolite, dar indiscutabil semnificative, la care am apelat pentru

înţelegerea conceptului de justiţie conchidem următoarele:

- Justiţia, alături de libertate, este un principiu a priori, care transcede dreptul pozitiv, numită

Justiţie ideală (absolută).

- Justiţia faţă de dreptul pozitiv se manifestă ca principiu întemeietor, dar şi ca principiu director

al sistemului juridic al societăţii.

- Justiţia ideală este eclipsată de conştiinţa juridică socială, de dinamica raportului: guvernanţi şi

guvernaţi.

- Justul şi juridicul nu se află întotdeauna în raport de identitate: nu tot ce este juridic este şi just:

lex injusta non est lex.

- Justul este echivalent cu virtutea, deci cu moralul.

28

- Justiţia implică echitatea care nu poate fi concepută în afara moralului.

- Justiţia ideală (absolută) se raportează la dreptul natural; justiţia relativă (“pămîntească”) se află

în raport cu dreptul pozitiv, de aceea, poartă denumirea de pozitivă sau legală.

În fine, împărtăşim opinia sintetică a lui Gh. Mihai şi R. Motica, conform căreia principiul

Justiţiei fundamentează justificativ justiţia concretă şi îi poate da interpretarea proprie “…vom

spune că principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea

dezvoltării normative particulare a societăţii este principiul Justiţiei” [III, 53, p.127].

Dat fiind faptul stabilit că justiţia implică echitatea, să urmărim conexiunile acestora.

Conform DEX-ului, echitatea nu este interpretată ca justiţie, ci ca dreptate, nepărtinire,

cinste, omenie. Însă, justiţia este dreptate, echitate.

Cuvîntul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamnă: potrivire, dreptate,

cumpătare. După Platon, echitatea este starea celui care este gata să cedeze din drepturile şi

foloasele sale: moderaţia în relaţiile de afaceri; dreapta atitudine a sufletului raţional faţă de ceea ce

e frumos sau urît (bine sau rău) [III, 66, p.315]. La romani aequitas capătă sens apropiat dreptului.

După Cicero, aequitas se confundă cu jus civile. După Celsus, dreptul este arta binelui şi echităţii

(jus est ars boni et aequi). În general, la jurisconsulţii romani aequitas apare ca scop şi ideal al

dreptului.

H. Hart consideră relevante referinţele la echitate în două situaţii ale vieţii sociale. Prima

situaţie este distribuirea poverilor sau beneficiilor între clase de indivizi, ceea ce duce la înţelegerea

echitabilului ca o cotă. “Situaţia a doua are loc atunci, cînd s-a produs un prejudiciu şi se reclamă

compensaţii sau despăgubiri” [III, 37, p.158].

N. Popa, de exemplu, înfăţişează echitatea în unison cu justiţia, ca un tot întreg director [III,

67, p.125-127]. Gh. Mihai şi R. Motica susţin că principiul justiţiei se dimensionează în legalitate,

egalitate, echitate şi bună credinţă [III, 53, p.131] a priori insă au calificat Justiţia “inconfundabilă

cu buna-credinţa şi echitatea” [III, 53, p.13]. Pentru a evita suspiciunile vizînd afirmaţiile autorilor

Gh. Mihai şi R. Motica, găsim explicaţiile de rigoare în aceeaşi sursă. Echitatea se dovedeşte a fi

doar una din cele trei componente ale justiţiei, în sens de principiu care întemeiază orice sistem de

drept. Celelalte două elemente complementare echităţii sînt îndatorirea şi direcţionarea [III, 53,

p.17].

“Principiul echităţii nu este alt principiu decît Justiţia, ci Justiţia însăşi în consensualitate cu

Binele moralei. El mlădiază egalitatea juridică formală, o umanizează introducînd în sistemele de

drept în vigoare categoriile moralei naturale, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi o facere

întru bine şi întru libertate” [III, 53, p.133].

29

M. Djuvara arată că elementele logice ale ideii de justiţie sunt: bilateralitatea, paritatea

(egalitatea iniţială), reciprocitatea (echivalenţa iniţială), schimbul şi remuneraţia [III, 28, p.401].

Deci, justiţia ar implica două elemente: primul de ordin ideal, celălalt de ordin practic.

Criteriul ideal este binele. “Binele, ca ordine universală şi spirituală, este cea mai mare virtute” [III,

29, p.77]. Ordinea universală se transformă la nivelul conştiinţei umane sub forma unui principiu de

moralitate care dirijează totul. Omul virtuos este cel care concepe binele şi implicit justul, de aceea,

se va conforma ordinii universale, se va încadra în armonia universală. Criteriul de ordin practic al

justiţiei este însăşi echitatea care promovează ideile de echilibru, proporţie, siguranţă şi ordine în

ultima instanţă. Or, ceea ce M. Djuvara a numit elemente logice ale justiţiei. Aplicarea dreptului

este centrată pe principiul echităţii, urmărind diminuarea decalajului dintre “ceea ce este” şi “ceea

ce trebuie să fie”, or “împingerea realului spre ideal.” Echitatea ar fi mijlocul de aur ce împacă

exigenţele Justiţiei absolute cu imperfecţiunile justiţiei pozitive. Cert este că acolo unde se face

justiţie se impune echitatea. Reglementările pozitive chiar dacă după aria de cuprindere, relevare şi

fixare nu fac faţă Justiţiei ideale, perfecte, totuşi echitatea nu este ignorată în dreptul pozitiv.

“Trebuie aşadar ca justiţia, fără a părăsi idealul, să caute în fapt, faţă de împrejurările date

istorice, mijloacele cele mai potrivite spre a perfecţiona societatea. Cum societatea însă este departe

de perfecţiune, această realizare întotdeauna reprezintă un compromis, în care principiul ideal apare

diminuat” [III, 27, p.397].

1.5.3. Ideea (principiul) egalităţii

Prin egalitate, conform DEX-ului, înţelegem faptul de a fi egal, starea a doua sau mai multe

lucruri egale între ele. Egal înseamnă a fi la fel cu altul într-o anumită privinţă; de a avea aceleaşi

drepturi şi aceleaşi îndatoriri.

Platon arată în “Legile” că egalitatea şi proporţia nu sunt bazate nici pe percepţia simţurilor,

nici pe plăcerea ce se poate găsi între ele, ci în primul rînd pe adevăr, şi aproape pe nimic altceva

[III, 65, p.85]. Se pune în evidenţă astfel fundamentul egalităţii: spiritul uman-neperen prin care

suntem egali în faţa Absolutului (Raţiunii Supreme). Marele elin recunoaşte faptul că “… egalitatea

adevărată şi perfectă nu-i este oricui uşor s-o cunoască: numai Zeus şi foarte puţini oameni au

noţiunea aceasta” [III, 65, p.170].

Egalitatea, asemeni libertăţii şi justiţiei, poate fi examinată din dublă perspectivă. Egalitatea

perfectă (ideală) care este cea adevărată şi egalitatea imperfectă (“pămîntească”) care în fapt nu

există, însă aspiră spre ideal. De fapt, omenirea există datorită marilor idei de libertate, egalitate şi

fraternitate, afirma E. Roerich. Dacă aceste idei vor fi considerate utopice şi pe acest motiv

omenirea se va distanţa de la ele, atunci aceasta ar echivala cu trecerea în nefiinţă a omenirii. Fără

30

asimilarea acestor idei majore în inimi, omenirea va fi invadată de crime nemaivăzute şi desfrîu,

consecinţa cărora va fi descompunerea şi pierirea umanităţii [III, 95, p.413].

Principiile egalităţii, justiţiei şi libertăţii constituie trinitatea ideatică a dreptului. Principiul

justiţiei după aria de cuprindere înglobează principiile libertăţii şi egalităţii. Egalitatea este doar o

formă a justiţiei, prima fiind subordonată celei din urmă [III, 29, p.80]. Platon spunea că justiţia nu

este decît egalitatea stabilită între lucruri neegale, conform naturii lor, şi că nu există egalitate între

lucruri neegale, decît în măsura în care este păstrată proporţia [III, 65, p.170]. Continuitatea în

gîndire privind raportul egalitate-libertate este susţinută peste secole de N. Popa, spre exemplu.

Doctrinarul are convingerea că, “nu poate exista egalitatea decît între oamenii liberi şi nici libertatea

decît între oameni ai căror egalitate este consfinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar

libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti” [III, 67, p.121].

Unitatea principială a egalităţii şi libertăţii este materializată juridiceşte în Declaraţia

Universală a drepturilor omului. Aceste idei capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrate ca

drepturi şi libertăţi fundamentale. Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; egalitatea de tratament

juridic; egalitatea şanselor; nediscriminarea; “salariu egal pentru o muncă egală” şi alte realizări ale

progresului gîndirii umane care şi-au găsit oglindire în reglementările naţionale şi internaţionale.

Meritul deosebit în acest sens le revine revoluţionarilor francezi, care au afirmat principiile

libertăţii, egalităţii şi justiţiei în calitate de fundamente ale statalităţii.

Egalitatea nu trebuie concepută în funcţie de capacităţi şi aptitudini egale. Este o înţelegere

greşită, similară cu conceperea libertăţii în funcţie de samovolnicie. Fiecare cetăţean este egal în

faţa legilor statului şi doar capacităţile lui vor determina locul pe care îl va ocupa în ierarhia socială.

Egalitatea în sens absolut este irealizabilă, dat fiind faptul construcţiei ierarhice a macro şi

microcosmosului. Societatea în mod implicit este subordonată principiului (legii) universal al

Ierarhiei. Ierarhia este o Lege Cosmică (Universală), care afirmă doar egalitatea incipientă a

monadelor pînă la configurarea individualităţilor. Legile statului pentru a fi viabile trebuie să

oglindească Legile (Principiile) Universale. De aceea, orice cetăţean al unui stat prin naştere este

egal în drepturi cu alţi cetăţeni şi această stare de jure trebuie garantată. Legea Ierarhiei statuează în

acelaşi timp asupra oportunităţii şi justiţiei inegalităţii, adică a diferenţierii universale, conform

căreia se instituie relaţii de supraordonare şi subordonare în cadrul sistemelor. Oportunitatea

inegalităţii oamenilor după capacităţi şi aptitudini este justă, deoarece acestea sunt rezultatul

evoluţiei şi eforturilor individuale milenare. Inegalitatea în acest sens nu poate fi considerată ca

atare şi este subordonată principiului Ierarhiei. Problema inegalităţii oamenilor ar fi soluţionată,

31

dacă Principiul (Legea) Ciclicităţii (Reîncarnării) ar fi accesibil şi acceptat de conştiinţa umană [III,

95, p.414].

În ordine sintetică stabilim că:

- Egalitatea este principiul ce se degajă iniţial din Principiul (Legea) Universal al Ierarhiei.

- Egalitatea, în funcţie de principiu al dreptului pozitiv, este în concordanţă cu Egalitatea în sens

absolut (ideea incipientă a egalităţii).

- Principiul egalităţii este intercalat cu principiile libertăţii şi justiţiei.

- Egalitatea se manifestă în dreptul pozitiv în dublă postură: 1) idee generală a tuturor normelor

juridice; 2) exigenţă a titularului dreptului subiectiv faţă de aplicanţii dreptului obiectiv.

- Egalitatea este mijlocul de realizare a echităţii sociale; unul din “elementele logice ale justiţiei”,

după M. Djuvara.

1.5.4. Ideea (principiul) responsabilităţii

Principiul (ideea) responsabilităţii este într-o legătură implicită cu principiul (ideea)

libertăţii. Responsabilitatea însoţeşte libertatea [III, 67, p.123]. Voinţa liberă a omului este

generatoarea responsabilităţii. Omul, liber creator al cauzelor prin puterea voinţei sale, poate şi

trebuie să fie responsabil de efectele implicit produse. A fi responsabil înseamnă a accepta şi a

suporta consecinţele celor produse (gînduri, dorinţe, fapte).

A contrario, a fi iresponsabil este echivalent cu a fi involuntar şi, respectiv, a fi neliber.

Altfel zis, responsabilitatea este antrenată atunci, cînd voinţa omului nu este constrînsă de factori

interni sau externi şi, deci este liberă. După Kant, acesta este principiul autonomiei voinţei care

trebuie să administreze activitatea raţională a omului. Voinţa absolut bună ar fi singura lege

universală pe care şi-ar impune orice fiinţă raţională. Acest ideal kantian ar duce la instaurarea

responsabilităţii universale. Voinţa bună poate fi cultivată ca făgaş al eliberării de acţiunea

factorilor interni (gînduri, dorinţe) şi externi străini dezideratului propus. O persoană este autonomă

în măsura în care reuşeşte să-şi frîneze pornirile dictate de simţuri, adică are un comportament

raţional, în afara oricărui mod constrîngător. Numai în această situaţie ea devine responsabilă

juridic şi moral [III, 29, p.83].

Responsabilitatea poate fi examinată din perspectiva moralei şi din cea a dreptului. Morala,

care administrează universul gîndurilor, dorinţelor, sentimentelor umane, este domeniul

responsabilităţii pentru emanaţiile lumii interioare (psihice) a subiectului. Dreptul pozitiv, care prin

reglementările sale direcţionează conduita umană sau faptele în acţiune sau inacţiune, este domeniul

responsabilităţii exterioare, a răspunderii juridice.

32

T. Mînzală arată, că “atunci cînd un individ nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales

juridice, considerîndu-le exterioare şi străine, aceste norme i se impun totuşi, iar el este obligat să le

respecte, adică îi impun o răspundere. Într-o astfel de situaţie individul este răspunzător, nu şi

responsabil în raport cu normele pe care le dezaprobă, dar le respectă din obligaţie” [III, 54, p.35].

Dacă responsabilitatea morală se înfăptuieşte, ca regulă în raport cu sine însuşi implicînd sancţiunile

moralei, atunci răspunderea juridică este un raport juridic de constrîngere a făptuitorului de către

organul competent de a aplica sancţiunile juridice.

“…În timp ce răspunderea se întemeiază pe norme şi derivă din acestea, responsabilitatea se

întemeiază pe valorile acceptate de individ, fiind o dimensiune ce derivă din propria opţiune şi

individuala voinţă” [III, 54, p.35].

Împărtăşim întru totul constatarea făcută de N. Popa privind responsabilitatea ca fenomen

social ce exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale. Iar nivelul şi măsura

responsabilităţii sînt apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă

în practică a prevederilor normelor sociale [III, 67, p.124].

În viziunea lui T. Mînzală, “responsabilitatea reprezintă asumarea conştientă şi deliberată –

în faţa colectivităţii şi a propriei conştiinţe – a unei atitudini active şi militante faţă de societate, a

grijii pentru succesul şi eficienţa, pentru consecinţele activităţii pe care un individ o desfăşoară sau

o conduce în beneficiul comunităţii din care face parte” [III, 54, p.34].

Dimensiunea socială a responsabilităţii este abordată de asemenea de P.A. Varul şi I.N.

Greazin. Astfel, “responsabilitatea este un mijloc de reglementare a conduitei umane prin

intermediul căruia activitatea subiectului (individului, colectivităţii de oameni) este supusă

autoevaluării morale şi evaluării sociale a rezultatelor acţiunii sub forma sancţiunilor morale,

juridice ş.a. (atît negative, cît şi pozitive), realizată în cadrul unui sistem de relaţii sociale şi cu

participarea instituţiilor sociale corespunzătoare” [III, 122, p.91]. Definiţia respectivă pune în

evidenţă locul şi rolul responsabilităţii în funcţie de instrumentar al sistemului relaţional social, care

asigură dinamica raporturilor sociale. În acest context, M. Djuvara spunea că, "îndată ce două

persoane se ating, nasc drepturi şi obligaţii, căci îndată ce există posibilitatea de acţiune de la o

persoană la alta, începe responsabilitatea unei persoane faţă de cealaltă” [III, 28, p.412].

Dimensiunea juridică a responsabilităţii presupune asumarea, de regulă, prin constrîngere

publică a consecinţelor negative ale faptelor ilicite săvîrşite de o anumită persoană. Răspunderea

juridică poate fi caracterizată în funcţie de reacţie negativă, de condamnare a statului faţă de

conduita ilicită a unui subiect. Răspunderea juridică este o formă de reacţie faţă de încălcările

normelor juridice, acţionînd indirect la asigurarea executării cerinţelor legale [III, 122, p.94].

33

Răspunderea juridică nu trebuie redusă doar la constrîngere publică, pentru că astfel dreptul

riscă să devină sancţionatoriu negativ. Or, asumarea benevolă a obligaţiilor juridice şi executarea

benevolă a acestora implică răspunderea juridică pozitivă, cu aplicarea sancţiunilor juridice pozitive

stimulative şi de încurajare. Deci, principiul responsabilităţii va guverna întreg procesul de realizare

a dreptului, implicînd “promovarea valorilor sociale şi umane prin normele juridice şi o acţiune

conştientă de apărare a acestor valori” [III, 49, p.135].

Eliberarea comportamentului de orice constrîngere este premisa oricărui comportament etic

sau juridic. În această premisă I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor văd justificarea

responsabilităţii [III, 29, p.84]. Omul este liber şi responsabil, dacă răspunde numai de faptele sale

săvîrşite în afara oricărei presiuni exterioare de natură să-i altereze voinţa. Omul nu trebuie să fie

responsabil de frica pedepsei, ci responsabilitatea sa trebuie să rezulte din convingerea că el

acţionează ca fiinţă liberă, pentru ca actele sale sunt în concordanţă cu interesul social. Un om este

responsabil atunci, cînd consideră că ordinea socială este în concordanţă cu propriile sale aspiraţii.

O cultură a libertăţii poate genera fără oprelişti o cultură a responsabilităţilor. Numai într-o astfel de

societate responsabilitatea poate fi concepută ca aderare necondiţionată la valorile umane [III, 29,

p.84].

Cultura libertăţii şi implicit cultura responsabilităţii sunt dependente de procesul dificil de

cultivare a voinţei omului. Pentru a evita comandamentele exterioare şi a fi independent de ele în

plan acţional, omul trebuie să fie dependent faţă de propria voinţă bună pe care o va cimenta

consecvent sau conformist faţă de raţiunea sa supremă. De aceea, omul este, în primă instanţă,

responsabil pentru consolidarea voinţei sale în albia binelui comun, iar, în ultima instanţă,

răspunzător pentru manifestările şi exteriorizările sale volitive faţă de subiecte şi mediul ambiant.

În plan sintetic am stabilit:

1. Legătura responsabilităţii cu libertatea: cea din urmă este premisa celei dintîi.

2. Responsabilitatea este ataşată acţiunii interne a subiectului şi inerentă acţiunii sociale a

persoanelor.

3. Responsabilitatea este un act de angajare (morală, juridică, politică etc.).

4. Responsabilitatea este morală, juridică etc., deci are mai multe forme.

5. Ipostazele responsabilităţii juridice: a) principiu general de drept; b) raport juridic de

constrîngere.

6. Idealul responsabilităţii este libertatea deplină.

7. Responsabilitatea trebuie să însoţească orice act volitiv; voliţia (voinţa) mediază relaţia

libertate-responsabilitate.

34

8. Principiul responsabilităţii se extinde asupra realizării dreptului în ansamblu.

9. Cultul responsabilităţii implica cultura libertăţii şi cultivarea voinţei individuale.

35

CAPITOLUL II

IERARHIA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR DREPTULUI

2.1. DIVIZIUNE SAU CLASIFICARE A PRINCIPIILOR DREPTULUI?

Diviziunea şi clasificarea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării noţiunilor

juridice, fenomenului juridic în ansamblu. Prin diviziune înţelegem “operaţia raţională prin care o

noţiune supraordonată în baza unui fundament este descompusă exhaustiv, în noţiuni subordonate;

contrare sau contradictorii” [III, 56, p.94].

Deseori numită şi “clasificare analitică”, diviziunea este operaţia logică prin care, pornind de

la o noţiune generală, dezvăluim mai întîi speciile acesteia apoi subspeciile ei şi putem continua

astfel din treaptă în treaptă, pînă ce punem în evidenţă obiectele individuale care aparţin clasei

reprezentată de noţiunea iniţială [III, 56, p.94].

Elementele structurale ale diviziunii sunt: 1) obiectul diviziunii (ca o noţiune generală, spre

exemplu: principiile dreptului); 2) fundamentul diviziunii (nota în bază căreia noţiunea

supraordonată se descompune în noţiuni subordonate, spre exemplu: principiile dreptului după

gradul de generalitate se descompun în principii generale şi principii non-generale); 3) membrii

(elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate, spre exemplu,

noţiunile subordonate noţiunii supraordonate “principiile dreptului” sunt “principii ramurale”,

“principii non-ramurale” etc.).

În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică

(trihotomică, tetratomică etc.) [III, 56, p.98].

Clasificarea, însă se desfăşoară în ordinea inversă (opusă) diviziunii. În cazul clasificării

gîndirea se îndreaptă de la noţiuni mai puţin generale spre noţiuni mai generale. Clasificarea este

operaţia logică prin care alcătuim genul din speciile sale” [III, 56, p.93-94].

În literatura de specialitate principiile dreptului, de regulă, sînt sistematizate prin diviziune şi

clasificare. Un şir de doctrinari supun analizei, fără a recurge la specii (clase) principiile generale

ale dreptului [III, 29, p.148-151; 77, p.126-135; 67, p.120-130; 69, p.107; 17, p.316-320; 45, p.99-

107; 120, p.295-300; 117, p.186-189]. Adepţii sistematizării principiilor dreptului pot fi grupaţi în

“clasificatori”[III, 69, p.164-168; 124, p.219-220; 130, p.152-153] şi “divizionişti” [III, 61, p.127;

16, p.30-32; 49, p.117-118, p.136-141; 24, p.25; 90, p.152-153; 104, p.99-100].

Printre clasificatori este şi Costică Voicu, care invocă următoarele criterii de clasificare a

principiilor dreptului: a) importanţa şi sfera de acţiune a principiilor dreptului; b) conţinutul

principiilor dreptului. După importanţa şi sfera de acţiune, autorul distinge principii fundamentale

36

(generale) ale dreptului şi principii de ramură. După conţinut: principii de inspiraţie filosofică,

politică sau socială şi principii exclusiv juridice [III, 81, p.112].

L. S. Iavici clasifică principiile dreptului după tip, nivel şi caracter. În funcţie de tipul

relaţiilor sociale, autorul distinge: principiile dreptului sclavagist, principiile dreptului feudal,

principiile dreptului burghez, principiile dreptului socialist. După caracter, principiile dreptului sînt:

social-economice, politice, ideologice, etice, religioase, special-juridice. După nivel, principiile

dreptului pot fi: a) generale; b) interramurale; c) ramurale.

Prezintă interes categoria principiilor special-juridice, care după Iavici, oferă răspuns la mai

multe întrebări: – Cum se reflectă în drept fundamentul lui social? Răspunsul este formulat imediat

de autor. În sens strict, principiile special-juridice sînt aceleaşi principii sociale traduse în limbaj

juridic, în construcţii şi mijloace juridice care le asigură. Altă întrebări: – În ce mod voinţa claselor

dominante se ridică la rang de lege şi devine general obligatorie? – Care este structura dreptului? –

Care este caracterul reglementării juridice a relaţiilor-sociale?” [III, 130, p.112].

La categoria principiilor special-juridice autorul atribuie: 1) obligativitatea normelor juridice

pentru toată populaţia ţării şi prioritatea acestora faţă de alte norme sociale în caz de colizii; 2)

compatibilitatea (non-contradicţia) normelor juridice în vigoare, care constituie sistemul dreptului;

prioritatea legii faţă de alte acte normativ-juridice; 3) diviziunea sistemului de drept al statului în

public şi privat, în ramuri relativ independente şi instituţii juridice; 4) corespunderea între dreptul

obiectiv şi dreptul subiectiv; între normele juridice şi relaţiile juridice; între drept şi realizarea lui;

5) libertatea socială, exprimată în sistemul drepturilor subiective ale participanţilor la relaţiile

sociale; egalitatea în faţa legii şi justiţiei; egalitatea în drepturi; 6) legalitatea şi garantarea

drepturilor şi libertăţilor persoanei, fixate în lege; subordonarea persoanelor oficiale şi organelor

statutului faţă de normele legislaţiei; 7) dreptatea, exprimată într-o măsură egală comportamentală

din punct de vedere juridic; corespunderea între răspunderea juridică şi fapta ilicită săvîrşită; 8)

răspunderea juridică pentru fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie şi prezumţia nevinovăţiei; 9)

neretroactivitatea legii care înăspreşte răspunderea juridică; umanismul pedepsei care contribuie la

corectarea condamnatului [III, 130, p.112].

Printre principiile special-juridice, după Iavici, recunoaştem principiile generale ale

dreptului: libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea.

M.I. Baitin, Gh.V. Nazarenco, G.C. Fiodorov ş.a. acceptă diviziunea principiilor dreptului,

afirmată în literatura de specialitate, în funcţie de: a) principii generale; b) principii interramurale;

c) principii ramurale [III, 90, p.152; 104, p.100; 124, p.222-223]. Principiile generale, după sfera de

acţiune, se extind asupra sistemului dreptului în ansamblu. Principiile interramurale acţionează în

37

funcţie de idei conducătoare pentru cîteva ramuri înrudite ale dreptului. Principiile ramurale ale

dreptului se localizează în cadrul unei anumite ramuri a dreptului, fiind numite principii speciale.

Gh.V. Nazarenco susţine că unii autori, propun de a revizui clasificarea tradiţională a

principiilor (generale, interramurale, ramurale). Deoarece principiile generale ale dreptului

acţionează prin intermediul celor ramurale, iar acestea din urmă le concretizează pe cele dintîi.

După opinia lui Nazarenco, lipsa diferenţierii principiilor dreptului va conduce la dispariţia

concepţiei de interacţiune a principiilor [III, 104, p.100]. Împărtăşim opinia autorului, dat fiind

faptul că activitatea raţională şi activitatea juridică nu se realizează în afara operaţiilor logice

deosebit de importante cum sunt generalizarea şi specificarea, clasificarea şi diviziunea. Nu putem

opera doar cu noţiuni cu grad înalt de generalitate: “principiu”, “principiu de drept” etc. Avem

nevoie de specificări, clasificări, diviziuni, pentru a pătrunde în esenţa noţiunii “principii ale

dreptului”.

Gh.V. Nazarenco divizează principiile dreptului în: a) scrise şi b) nescrise. Ele formează

respectiv două grupe mari: a) principii ale dreptului în vigoare; b) principii-axiome juridice.

Principiile dreptului în vigoare sînt fixate direct în norme juridice, sau în mod logic rezultă din

ansamblul normelor (fixare indirectă). Principiile scrise, prin intermediul normelor juridice,

consacră exigenţele juridice fundamentale şi în esenţă sunt mijloace-stimulente juridice. Principiile

nescrise (axiomele juridice) sunt elemente ale conştiinţei juridice, care exprimă idei incipiente de

bază şi influenţează caracterul, gradul de realizare a mijloacelor juridice [III, 104, p.100].

După părerea noastră, principiile dreptului pot fi clasificate în funcţie de următoarele criterii:

a) gradul de generalitate; b) sfera de aplicare; c) diviziunea dreptului şi d) formă.

După gradul de generalitate, deosebim: a) principii generale ale dreptului b) principii

interramurale ale dreptului şi c) principii ramurale ale dreptului.

După sfera de aplicare deosebim: a) principii de drept naţional (intern) ce se aplică în cadrul

unui stat, cu referire la o ordine juridică determinată; b) principii de drept comunitar (supranaţional)

ce se aplică în cadrul Comunităţii Europene, cu referinţă la statele membre ale Uniunii Europene

(ordinea juridică comunitară); c) principii de drept internaţional ce se aplică în cadrul societăţii

internaţionale, cu referire la statele lumii (ordinea juridică internaţională).

După diviziunea dreptului, deosebim: a) principii de drept public; b) principii de drept

privat.

După formă, distingem: a) principii scrise de drept (inserate sau deduse din norme juridice);

b) principii nescrise de drept (infiltrate în conştiinţa juridică în baza unei practici sociale şi juridice

impunătoare).

38

Diviziunea principiilor dreptului, în viziunea noastră, este dihotomică: principii generale şi

principii non-generale. Principiile non-generale de drept se împart dihotomic în: a) principii

ramurale; b) principii non-ramurale. Principiile ramurale se împart, la rîndul lor, dihotomic în: a)

principii ramurale de drept public; b) principii ramurale de drept non-public. Principiile non-

ramurale se divid dihotomic în: a) principii de drept internaţional şi b) principii de drept non-

internaţional, etc. A se vedea ANEXA I, Diviziunea principiilor dreptului.

2.2. NOŢIUNEA DE PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI

Majoritatea autorilor operează cu noţiunea “principii generale ale dreptului”.

După J.L. Bergel, “principiile generale sunt reguli de drept obiectiv, exprimate deseori prin

texte scrise şi întotdeauna prin jurisprudenţă, dotate cu un caracter de generalitate” [III, 7, p.56].

Pornind de la această definiţie L. Barac extrage trăsăturile definitorii ale principiilor generale ale

dreptului [III, 7, p.56]: nu sînt exterioare ordinii juridice pozitive; (“… nu depăşesc sfera ordinii de

drept [III, 70, p.164] ”), deci sînt parte componentă a ordinii pozitive; – consacrarea principiilor

generale este relativ recentă şi ţine de formarea naţiunilor (“C’est à une époque relativement tardive

que les auteurs ont le plus souvent appelé l’attention sur l’existence de principes généraux du

droit”) [III, 77, p.278]; – generalitatea, criteriu de distincţie a principiilor generale de celelalte

reguli de drept (“normele juridice au fost considerate fie aplicaţii, fie excepţii ale principiilor

generale ale dreptului” [III, 70, p.164]).

După H. Buche, “principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propoziţiilor

directoare cărora le sunt subordonate atît structura, cît şi dezvoltarea sistemului [III, 67, p.112]” –

definiţie aplicabilă şi sistemului dreptului pozitiv.

După N. Popa, “un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale şi o

reflectare a unor cerinţe obiective ale evoluţiei societăţii, ale convieţuirii sociale, ale asigurării

acelui echilibru necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora [III, 67, p.114]. Principiile

generale ale dreptului îmbrăţişează un mare număr de cazuri concrete, … rezumă fie aprecierile

individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele lor de fapt şi … iau forma unor definiţii ştiinţifice”

– arată M. Djuvara în “Enciclopedia juridică” [III, 27, p.276].

Prin “principii generale ale dreptului” S. Popescu înţelege “un ansamblu de idei directoare

care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea

dreptului pozitiv”. De exemplu: ideile privind libertatea umană se concretizează în principiul

autonomiei de voinţă [III, 70, p.163].

G. Fiodorov arată că principiile generale ale dreptului sînt începuturi de bază care determină

cele mai esenţiale trăsături ale dreptului în ansamblu, conţinutul lui, şi particularităţile de regulator

39

al relaţiilor sociale în ansamblu. Aceste principii se extind asupra tuturor normelor juridice şi

acţionează în toate ramurile dreptului indiferent de caracterul şi specificul relaţiilor reglementate

[III, 124, p.219].

T. Mînzală vede într-un principiu general de drept “un început în ordinul idealului care se

prezintă sub forma unei axiome sau deducţii, deoarece s-a născut printr-o generalizare de fapte

experimentale” [III, 54, p.14].

A. Popescu situează principiile generale de drept dincolo de ordinea pozitivă, pe planul

dreptului natural. Stabilind din analiza socio-juridică a diferitor perioade anterioare că sunt “…

principii generale de drept natural care nu aparţin nici unei epoci, sunt universal valabile, indiferent

de timp şi spaţiu” [III, 69, p.107].

V.D. Zlătescu pune în evidenţă generalitatea principiilor dreptului, definindu-le ca factori

comuni, idei constante ce se desprind din întreaga legislaţie [III, 83, p.108].

Gh.N. Manov consideră că principiile generale ale dreptului sînt abordate diferit în familiile

juridice. În sistemul de drept romano-german, spre exemplu, principiile generale ale dreptului

reflectă subordonarea dreptului faţă de comandamentele justiţiei, în acel mod în care justiţia este

conştientizată la o anumită etapă [III, 121, p.172].

Recurcînd la specificare şi respectînd regulile definiţiei, propunem următoarea definiţie a

noţiunii “principii generale ale dreptului”. “Principiile generale ale dreptului sînt acele principii

ale dreptului care întemeiază conţinutul tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică

pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială şi procesuală.” Or, principiile generale ale dreptului

sînt ideile de maximă generalitate, esenţă şi valoare ale conţinutului tuturor normelor juridice

dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură integritatea materială şi procesuală.

Unii doctrinari confundă noţiunile “principii generale ale dreptului” cu “principii

fundamentale ale dreptului”. Prin identificarea acestor noţiuni se creează confuzie în înţelegerea

conceptului de principii ale dreptului. Spre exemplu, D. Mazilu defineşte principiile generale ale

dreptului astfel: “… putem defini principiile fundamentale ale dreptului ca fiind acele idei

călăuzitoare ale conţinutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii

în procesul creării dreptului şi realizării normelor juridice” [III, 49, p.117]. În acest caz definitorul

nu corespunde întregului definit, altfel zis, este încălcată regula adecvării (regulă a definiţiei).

Definiţii neadecvate, deci logic incorecte, am depistat la autorii ruşi E.A. Lucaşeva, (“…

principii de bază (fundamentale) – începuturi determinate obiectiv conform cărora este construit

sistemul dreptului şi reglementarea juridică în societatea socialistă”) [IV, 29, p.186], V.N. Curiţîn,

Z.D. Ivanova (“principii de bază (fundamentale) – teze conducătoare care determină orientarea

40

generală a reglementării juridice socialiste şi începuturile tuturor normelor dreptului socialist”) [III,

117, p.186]. În calitate de justificare logică V.N. Curiţîn şi Z.D. Ivanova precizează că principiile de

bază sunt fixate, ca regulă, în constituţie [III, 117, p.186].

În ordinea corectitudinii logice, prin principii fundamentale ale dreptului înţelegem acele

idei de bază ale normelor de drept constituţional, care întemeiază instaurarea, organizarea şi

exercitarea puterii publice, drepturile şi îndatoririle cetăţeanului, consacrate, de regulă, sau degajate

din Constituţia statului. Altfel zis, principiile fundamentale ale dreptului sînt principii generale,

exprimate, ca regulă, în legea fundamentală a statului, care reglementează principalele relaţii

sociale.

I. Dogaru, spre exemplu, defineşte principiile fundamentale ale dreptului român ca idei

diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în

principal din Constituţia României şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul nostru

sistem în curs de formare [III, 29, p.114].

B. Negru scoate în evidenţă trăsăturile principale ale principiilor fundamentale ale dreptului:

reflectarea lor, de regulă în Constituţie; precum şi reflectarea lor în întreaga legislaţie în funcţie de

idei diriguitoare de bază [III, 61, p.127].

L. Barac spune că principiile fundamentale sunt acele principii generale care au valoare

constituţională şi se impun chiar legislatorului [III, 7, p.58].

Din cele relevate, conchidem că principiile generale nu se identifică cu principiile

fundamentale ale dreptului. “… Dacă orice principiu fundamental este un principiu general, nu

orice principiu general este şi fundamental” [III, 7, p.58]. Ceea ce înseamnă că sfera principiilor

generale ale dreptului depăşeşte sfera principiilor fundamentale, iar sub aspectul conţinutului cele

din urmă le cuprind pe cele dintîi. Deci, principiile fundamentale se subordonează principiilor

generale, constituind raportul specie-gen.

Dacă la principiile generale ale dreptului se atribuie fără dubii principiile libertăţii, egalităţii,

justiţiei, echităţii, responsabilităţii, atunci principiile fundamentale (constituţionale) variază de la un

sistem naţional de drept la altul în dependenţă de tipul relaţiilor sociale şi intenţiile legiuitorului.

Spre exemplu, Constituţia U.R.S.S. din 1977 a consfinţit principiile centralismului democratic,

legalităţii socialiste, internaţionalismului, unităţii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi îndatoririlor

etc.

Principii fundamentale ale dreptului socialist, după V.N. Curiţîn, sunt:

- apărarea şi consolidarea proprietăţii socialiste; - repartiţia după muncă în corespundere cu

cantitatea şi calitatea ei; - egalitatea în drepturi ale raselor şi naţionalităţilor; - egalitatea în drepturi

41

ale cetăţenilor indiferent de sex; - garanţii reale şi depline a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;

consolidarea puterii poporului în frunte cu clasa muncitoare; - dreptatea; - unitatea indestructibilă a

drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor [III, 117, p.186].

Constituţia R. Moldova din 1994 a consacrat principiile fundamentale ale suveranităţii şi

independenţei, pluralismului politic, separării şi colaborării puterilor, umanismului, unităţii

drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ş.a.

Prezintă interes afirmaţia lui Gh. Mihai şi R. Motica, insuflată de Fr. Terre: “în afara

principiilor fundamentale sunt expuse principiile generale: al eficacităţii, al egalităţii cetăţenilor în

faţa legii, al contradictorialităţii, al legalităţii pedepsei, al separaţiei puterilor în stat, al

nediscriminării” [III, 53, p.126]. De fapt, ceea ce atribuie unii autori la principiile generale ale

dreptului sînt principii fundamentale sau chiar ramurale şi invers, ceea ce se regăseşte adeseori la

capitolul “principii fundamentale” sunt principii generale. Spre exemplu, D. Mazilu printre

principiile generale ale dreptului situează pluralismul politic şi separaţia puterilor în stat, principiul

îndeplinirii angajamentelor asumate pacta sunt servanda [III, 49, p.121-122, p.134-135].

Considerăm că primele două sînt principii fundamentale (constituţionale), iar cel din urmă este

principiu de drept internaţional public (reflecţia principiului general al responsabilităţii). Un şir de

doctrinari (N. Popa, I. Ceterchi, I. Craiovan, V. Daghie, F. Coman-Kund, Gh. Lupu, Gh. Avornic,

B. Negru) atribuie la principiile generale ale dreptului asigurarea bazelor legale de funcţionare a

statului [III, 67, p.120; 16, p.32; 24, p.21; 45, p.99, 61, p.107]. Considerăm acest principiu un

fundament al vieţii publice şi-l plasăm printre principiile fundamentale ale dreptului. De asemenea,

vedem în asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului principiul legalităţii aplicat funcţiilor

statului. Astfel, rezervăm asigurării bazelor legale de funcţionare a statului locul printre principiile

fundamentale ale dreptului.

În literatura juridică nu găsim o listă-tip şi un număr determinat de principii generale ale

dreptului. Cîţi autori, atîtea păreri. Doctrinarii apar de cele mai dese ori în funcţie de creatori ai

noilor principii de drept. “Numărul principiilor diferă de la un sistem de drept la altul, ceea ce e un

semnal că nu avem de a face cu principii ale dreptului; astfel, dacă ştiinţele juridice revendică

pentru sistemul roman de drept contemporan 125 principii, … pentru sistemul argentinian de drept

138 principii, iar pentru sistemul irachian de drept 98 principii, se iveşte întrebarea ce înseamnă,

propriu vorbind principiu, şi cîte or fi oare pentru domeniul dreptului de descoperit…” – se întreabă

Gh. Mihai şi R. Motica [III, 53, p.126]. Ei sunt convinşi că mai mulţi autori, cînd descoperă noi

“principii”, de fapt se referă la principii-reguli de metodă, deduse din temeiurile sistemului

dreptului [III, 53, p.126].

42

Într-adevăr, escaladarea principiilor generale ale dreptului pune în pericol stabilitatea ordinii

juridice, însăşi existenţa acesteia, face dificil procesul de realizare a dreptului şi contribuie la

amplificarea nihilismului juridic. De aceea, în calitate de antipod, în doctrina juridică se

înregistrează tendinţe de globalizare a principiilor generale ale dreptului, în contextul dezvoltării

dreptului comparat [III, 17, p.316-320]. Chiar dacă “ideea că prin comparare se pot desprinde

principii generale ale dreptului, comune umanităţii, este destul de veche” [III, 17, p.317], totuşi

actul de comparare trebuie să înglobeze toate ordinele juridice din lume pentru a vorbi despre

principii universale de drept. Dimpotrivă, în dependenţă de acelaşi criteriu geografic, “numărul şi

importanţa principiilor generale sunt atît mai mari cu cît numărul ordinelor juridice comparate este

mai redus şi cu cît, pe de altă parte, ordinele juridice comparate sunt tipologic înrudite” [III, 17,

p.318]. J.L. Constantinesco numeşte aceste principii comune tuturor sistemelor juridice “constante

generale”, ceea ce ar însemna că ele există în măsură în care natura umană sau structurile sociale

cunosc elemente permanente. Aceste principii, însă avînd un grad înalt de abstractizare, îşi pierd

contactul cu realitatea juridică sau socială, sau economică [III, 17, p.319]. Astfel, este afectată

valoarea practică a principiilor generale. Ele pot satisface interesul teoreticienilor, în funcţie “de

idei generale”, şi mai puţin necesităţile practicii juridice, în funcţie de “adevărate principii comune”

aplicabile realităţii [III, 17, p.319].

Dificultatea sarcinii abordate de comparativişti de a stabili principii generale universale,

“dreptul comun al umanităţii civilizate”, rezidă în pluralismul şi eterogenitatea ordinelor juridice.

Evident, metoda comparativă poate desprinde mai facil principii comune mai multor ordini juridice,

dacă ele aparţin aceluiaşi sistem juridic şi alcătuiesc un fond comun. Sarcina se complică atunci

cînd se caută a desprinde un “drept comun al umanităţii civilizate”, datorită minimului de principii

foarte asemănătoare şi maximului de principii deosebite (specifice). Printre preocupaţii de

depistarea unor principii generale de drept comun se numără comparativiştii Saleilles, Lambert,

Schlesinger (în cadrul proiectului pilot al Cornell Law Scool). Profesorul Schlesinger cu echipa lui

a încercat să demonstreze existenţa unui Common Core (esenţa comună); descoperind după o

muncă de zece ani multiple afinităţi între ordinele juridice, capitaliste şi socialiste, acestea avînd

totuşi o importanţă secundară în plan aplicativ [III, 17, p. 321-324].

Pe lîngă tendinţele de globalizare a principiilor generale ale dreptului înregistrate în cadrul

comparativismului juridic, se constată şi unele interpretări reducţioniste ale principiilor generale.

Spre exemplu, Gh. Mihai şi R. Motica consideră principiul justiţiei drept “temei complex al

universului juridic”, “principiul care asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi

43

capacitatea dezvoltării normative particulare a societăţii”, şi care “se dimensionează în legalitate,

egalitate, echitate şi bună-credinţă” [III, 53, p.127-128, p.131].

A contrario, tendinţa de a extinde numeric principiile generale ale dreptului este proprie

unor doctrinari (D. Mazilu, G. Fiodorov,V.M. Curiţîn, Z.D. Ivanova, M.I. Baitin ş.a.). Spre

exemplu, M.I. Baitin numeşte următoarele principii generale ale dreptului: libertatea; egalitatea;

dreptul la viaţă; dreptul al proprietate; demnitatea; justiţia; omul - valoarea supremă; familia şi

poporul – izvorul puterii; apărarea drepturilor naturale ale omului – scop şi îndatorire a statului;

legalitatea; îmbinarea convingerii şi a constrîngerii; încurajare şi limitare în drept; federalismul [III,

90, p.153], în total 13 principii. Printre acestea depistăm şi drepturi subiective, şi funcţii ale statului,

şi metode de reglementare juridică.

G. Fiodorov propune o listă din 12 principii generale: 1) consolidarea juridică a bazelor

social-politică şi economică a statului, a relaţiilor de producţie dominante; 2) consolidarea juridică a

puterii publice, a structurii ei; repartiţia împuternicirilor între organele publice, a formelor şi

metodelor lor de funcţionare; 3) principiul libertăţii sociale; 4) principiul echităţii (dreptăţii) sociale;

5) principiul democratismului; 6) principiul umanismului; 7) principiul legalităţii; 8) principiul

egalităţii în drepturi; 9) principiul internaţionalismului; 10) principiul unităţii drepturilor şi

îndatoririlor juridice; 11) principiul justiţiei; 12) principiul răspunderii pentru vină [III, 124, p.222-

223].

După părerea noastră, fără a recurge la extinderi sau restrîngeri raţionale, în funcţie de

principii generale ale dreptului Republicii Moldova, inerente tuturor normelor, instituţiilor juridice

şi ramurilor dreptului în vigoare, sunt: 1. principiul justiţiei (descendente: echitatea sau dreptatea

socială, separarea puterilor în stat, ş.a.); 2. principiul libertăţii (descendente: buna credinţă,

pluralismu politic); 3. principiul egalităţii (descendente: legalitatea, nediscriminarea, asigurarea

bazelor legale de funcţionare ş.a.); 4. principiul responsabilităţii (descendente: pacta sunt

servanda, răspunderea pentru vină, ş.a.); 5. principiul unităţii (descendente: unitatea drepturilor şi

îndatoririlor juridice, democratismul, internaţionalismul, solidaritatea, ş.a.); 6. principiul ierarhiei

(descendente: cooperarea, supremaţia Constituţiei, întîietatea dreptului comunitar, ş.a.). A se vedea

ANEXA 2, Construcţia ierarhică a principiilor dreptului.

Aceste idei de maximă generalitate şi importanţă pot şi trebuie să fie acceptate şi urmate de

naţiunile civilizate ca principii generale de drept, pentru a ghida elaborarea normelor juridice

pozitive şi aplicarea acestora la realităţile vieţii sociale. Principiile generale ale dreptului sînt viabile

în măsura în care devin parte componentă a conştiinţei juridice a guvernanţilor şi guvernaţilor. În

44

dependenţă de realizarea acestui deziderat, principiile generale ale dreptului nu vor fi abstracţii pure

sau declaraţii rupte de realitate.

2.3. CLASIFICAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Examinarea conceptului de principii ale dreptului implică cercetarea criteriilor de clasificare

şi claselor de principii. Printre puţinii autori preocupaţi de problema clasificării principiilor generale

ale dreptului s-a afirmat autorul francez Jean Lous Bergel.

După J.L. Bergel, principiile generale ale dreptului pot fi clasificate după trei criterii: -

funcţia principiilor; - autoritatea (valoarea) principiilor; - sursa de inspiraţie a principiilor. Conform

criteriului funcţiei, J.L. Bergel distinge principii generale fundamentale şi principii generale tehnice.

Principiile generale care fundamentează orice construcţie juridică, care orientează elaborarea

normelor juridice şi evoluţia acestora sunt numite fundamentale. Principiile generale care asigură

coeziunea ordinii de drept, interpretarea şi aplicarea adecvată a dreptului sunt numite tehnice.

Acestea sunt împărţite în: a) principii directoare; b) principii corective.

Principiile directoare sunt acele principii generale tehnice de care depinde ordinea socială

(prezumţia cunoaşterii legii, principiul egalităţii în faţa legii, autoritatea de lucru judecat).

Principiile corective sînt principiile generale tehnice fără de care soluţiile legale ar putea fi nejuste

sau neadecvate (principiul bunei-credinţe, principiul că nimeni nu poate să obţină avantaje din

propria culpă). După Bergel, există principii generale tehnice de natură mixtă directoare-corective,

care se alternează în funcţie de situaţiile în care sunt invocate şi de alte principii cu care se

confruntă. Principiul potrivit căruia nu se poate deroga prin convenţii particulare de la legile de

ordine publică, spre exemplu, este director, deoarece exprimă exigenţe ale ordinii sociale,

consacrînd superioritatea acesteia faţă de voinţă şi interesele individuale. Totodată, el este un

principiu corectiv, căci prin el este atenuat principiul autonomiei de voinţă [III, 70, p.166-167].

Conform autorităţii (valorii), principiile generale ale dreptului sunt grupate de Bergel în

constituţionale şi generale propriu-zise. Cele dintîi se impun legiuitorului însuşi, cele din urmă se

impun autorităţilor competente să elaboreze acte normative subordonate legii [III, 70, p.168].

După sursa de inspiraţie, principiile generale ale dreptului au fost împărţite în: principii de

inspiraţie filosofică şi politică (principiul egalităţii în drepturi) şi principii tehnico-juridice

(principiul contradictorialităţii). Împărţirea dată este apreciată de S. Popescu “ … cam imprecisă şi

lipsită de consecinţe reale în practică” [III, 70, p.168].

După părerea noastră, cel mai convingător criteriu de clasificare, care are valoare teoretico-

aplicativă este cel funcţional. Deoarece prin funcţiile fundamentală şi tehnică, principiile generale

ale dreptului asigură echilibrul între dinamica şi statica sistemului juridic.

45

Autorul belgian Mark van Hoecke face distincţia între principiile structurale, principiile

ideologice, principiile-scop şi principiile-mijloc [III, 70, p.168].

Principiile generale structurale ale dreptului sunt deduse sau cel puţin pretind a proveni din

dreptul scris. Ele reprezintă, după M. Hoecke, axiome ascunse ale structurii logice a sistemului

dreptului, prezente implicit în cadrul sistemului. Particularitatea distinctivă a principiilor structurale

este suportul instituţional existent. Doar acceptîndu-le legiuitorul poate să le aplice prin mai multe

norme concrete. Exemplu clasic de principiu structural, adus de autor este principiul bunei credinţe

dedus din prevederile legale privind executarea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale [III, 70,

p.168].

Principiile generale ideologice nu sînt deduse din sistemul de drept şi nu au un suport

instituţional, după Hoecke. Ele sunt de natură morală, politică etc., reprezentînd aplicaţii ale unor

valori sau norme nejuridice de către instanţe. De exemplu: principiul securităţii juridice.

Aceste principii răspund cerinţei de asigurare a unui cadru etic al dreptului şi după valoarea

practică sunt principii corective. Deoarece sunt folosite pentru a restrînge aplicarea unor norme

juridice, efectele cărora le corectează şi care în anumite împrejurări, speciale sunt considerate

inechitabile, iraţionale. Principiile ideologice acţionează asupra întregului sistem de drept spre

deosebire de principiile structurale acţiunea cărora se limitează la o anumită ramură a dreptului.[III,

70, p.169]

Principiile-scop şi principiile-mijloc contribuie, după Hoecke, la ierarhizarea principiilor

generale ale dreptului şi sînt modalităţi de aplicare a unui principiu mai general. Ca exemple sînt

aduse: principiul neretroactivităţii legii - mijloc de realizare a principiului securităţii; principiul

rolului pasiv al judecătorului - mijloc de realizare a principiului neutralităţii acestuia [III, 70, p.169].

În ordinea sistematizării principiilor generale ale dreptului, propunem următoarele criterii de

clasificare pe care le considerăm justificate din punct de vedere teoretic şi practic.

După funcţia înfăptuită, deosebim: a) principii generale care asigură activitatea normativ-

juridică, în special, principiile legiferării care ghidează activitatea legiuitorului. Spre exemplu:

principiul responsabilităţii legiuitorului, principiul egalităţii tuturor în faţa legii., etc. Aceste

principii sînt reguli, metode de legiferare.; b) principii generale care asigură activitatea complexă de

realizare a normelor juridice, în special, de acoperire a lacunelor normelor de drept privat. Spre

exemplu: principiul echităţii, principiul libertăţii contractuale. Aceste principii de asemenea sunt

metodologice, vizînd aplicarea dreptului.

După forma de exprimare, deosebim: a) principii generale formulate expres în texte

normative. Actul de consfinţire a principiilor generale aparţine legiuitorului. Din punct de vedere a

46

clasificării normelor juridice, ele poartă denumirea de “norme - principii”. Spre exemplu: principiul

egalităţii, consacrat în articolul 16 al Constituţiei R. Moldova; principiul unităţii consacrat în

articolul 15 al Constituţiei R. Moldova [I, 1, p.78].; b) principii generale exprimate în formule

sintetice clasice latine, cum sunt aforismele, maximele, adagiile latine. Spre exemplu: principiul

justiţiei (IUSTITIA ESTE CONSTANT ET PERPETUA VOLUNTAS SUUM CUIQUE TRIBUERE;

IUSTITIA SUUM CUIQUE TRIBUIT); principiul egalităţii (tuturor în faţa legii);(NEMO

CENSETUR IGNORARE LEGEM); principiul ierarhiei (SALUS PATRIAE – SUPREMA LEX;

SALUS POPULI (REI PUBLICAE) SUPREMA LEX ESTO) etc.; c) principii generale, neincluse

expres în textul legii, însă deduse pe cale de interpretare şi recunoscute de jurisprudenţă. Aceasta

însă nu înseamnă că judecătorul poate crea principii generale de drept; el le descoperă în activitatea

de interpretare a normelor juridice. Spre exemplu: principiul ierarhiei (prioritatea ordinii publice

faţă de autonomia de voinţă; prioritatea legii speciale faţă de legea generală), etc.

După aria de încadrare juridică şi spaţiul de aplicare, deosebim: a) principii generale

încadrate şi aplicate într-un sistem juridic naţional. Dovada acestora este legislaţia naţională şi

sintezele jurisprudenţiale ale unui stat.; b) principii generale comune cîtorva (două şi mai multe)

sisteme juridice naţionale. Acestea sunt rezultatul comparării ordinilor juridice ale mai multor state,

ca regulă, cu apartenenţă la o familie juridică. Spre exemplu: principii juridice de common law

(drept comun), principii juridice de drept islamic (musulman) etc. Un exemplu elocvent este

procesul de integrare europeană, care implică apropierea ordinelor juridice europene şi sintetizarea

unor principii generale comune sistemelor juridice ale statelor integrate, membre ale Uniunii

Europene. Curtea de Justiţie de la Luxembourg a dedus dintr-o analiză de drept comparat

următoarele principii generale: principiul egalităţii (în faţa reglementărilor economice), principiul

ierarhiei (normelor, în măsura în care fundamentează distincţia dintre reguli şi măsuri de executare);

principiul îmbogăţirii fără justa cauză, etc. [III, 60, p.322]. Însă, aceste principii generale comune

nu se confundă cu principiile deduse din natura Comunităţilor Europene (echilibrul instituţional,

cooperarea loială, autonomia instituţiilor etc.); c) principii generale ale dreptului care au primit o

consacrare internaţională, considerate comune tuturor sistemelor juridice naţionale. În Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38, litera C acestea sunt numite “principii generale de

drept recunoscute de naţiunile civilizate.” Ele sunt recunoscute ca izvor auxiliar de drept

internaţional. Trebuie să înţelegem că aceste principii generale de drept se regăsesc în dreptul

naţional (intern) şi sunt formulate în acte internaţionale fundamentale. Spre exemplu: în preambulul

Cartei Naţiunilor Unite îşi găsesc consacrare principiile generale ale egalităţii (în drepturi a

bărbaţilor şi femeilor,…a naţiunilor mari şi mici), libertăţii, justiţiei, responsabilităţii (izbăvirea

47

generaţiilor viitoare de flagelul războiului, promovarea progresului social, condiţiilor mai bune de

trai, respectarea obligaţiilor ce decurg din tratate) [I, 13, p.50-122].

Pe lîngă tentativa de a clasifica principiile generale ale dreptului, considerăm oportună

ierarhizarea principiilor generale ale dreptului. Reieşind din prezentarea ideilor (principiilor)

generale ale dreptului sub aspectul conexiunilor acestora (a se vedea supra Capitolul I, subcapitolul

5), propunem următoarea construcţie ierarhică a principiilor generale ale dreptului (ANEXA 2).

Vîrful construcţiei piramidale este ocupat de principiul general al justiţiei. Supremaţia acestuia se

extinde asupra celorlalte principii generale subordonate lui: egalitatea, libertatea, responsabilitatea,

unitatea şi derivatele lor: echitatea, legalitatea, solidaritatea etc.

2.4. PRINCIPIILE RAMURALE ALE DREPTULUI

În condiţiile societăţii etatice, dreptul este un subsistem al sistemului juridic. Sistemul

dreptului este ansamblul normelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri, care reglementează

conduita persoanelor, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrîngere a

autorităţii publice reglementatoare, recunoscută de societate [III, 53, p.58]. Subsistemele sistemului

dreptului sînt ramurile dreptului şi instituţiile juridice, existenţa juridică a cărora este datorată

normelor juridice.

Ramura dreptului răspunde cerinţelor de sistematizare a normelor juridice, la nivel macrosistemic,

în vederea facilitării înţelegerii şi aplicării acestora. După N. Popa, ramura dreptului este ansamblul

normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în

baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune [III, 67, p.242-243]. Deci,

criteriile de structurare a ramurii de drept sunt obiectul de reglementare juridică (relaţiile sociale

dintr-un domeniu distinct al vieţii sociale); metoda specifică de reglementare juridică (modalitatea

practică de influenţare a conduitei în cadrul obiectului de reglementare) şi principiile comune

ramurii de drept respective. Principiile comune şi obiectul de reglementare constituie criterii

obiective de construire a unei ramuri, spre deosebire de metoda de reglementare considerată criteriu

subiectiv [III, 67, p.242-243].

Cu titlu de exemplu, D. Mazilu defineşte principiile specifice diferitelor ramuri ale dreptului “… ca

fiind acele idei călăuzitoare ale conţinutului normelor juridice ale unei anumite ramuri de drept care

cuprind cerinţele obiective ale creării şi realizării normelor juridice din această ramură a sistemului

dreptului” [III, 49, p.118].

Prin principii ramurale ale dreptului înţelegem acele principii ale dreptului care

guvernează cel mult o ramură a dreptului pozitiv. Principiile ramurale sînt principiile

generale ale tuturor normelor şi instituţiilor juridice din cadrul unei ramuri a dreptului.

48

Deosebim următoarele funcţii ale principiilor ramurale: a) funcţia de coeziune a normelor şi

instituţiilor juridice, care au un obiect şi o metodă comună de reglementare; b) funcţia de

configurare a ramurii de drept în cadrul sistemului dreptului, ce se exprimă în consolidarea

instituţiilor juridice asemănătoare şi departajarea lor de alte instituţii juridice divergente; c) funcţia

de orientare adecvată a raporturilor juridice ce rezultă din ramura de drept respectivă; relevantă este

utilitatea acestei funcţii în practica juridică; d) funcţia de proliferare a principiilor ramurale, prin

care se asigură dezvoltarea ramurii de drept în cadrul sistemului.

Datorită faptului constituirii nesimultane a ramurilor dreptului (spre exemplu, dreptul civil a

apărut în antichitatea romană, dreptul penal s-a diferenţiat abia în secolul XVII, dreptul

administrativ are autonomie din secolul XIX etc.) [III, 53, p.59], putem constata evoluţia procesuală

a principiilor ramurale ale dreptului.

Principiile ramurii de drept civil, care explică evoluţia raporturilor de drept civil, în general,

şi a modalităţilor în care sunt apărate şi promovate drepturile şi interesele legitime în cadrul acestor

raporturi, în special sunt: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul

îmbinării intereselor personale individuale cu cele obşteşti generale; principiul ocrotirii drepturilor

subiective civile ori al garantării lor. După cum arată Gh. Beleiu, aceste principii sunt consacrate in

terminis de normele dreptului civil român, motiv pentru care le reţinem ca principii fundamentale şi

specifice ale dreptului civil. Idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, privind toate

instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate [III, 8, p.35-36].

Cu titlu de exemplu: responsabilitatea civilă sau obligaţia reparării prejudiciului cauzat este

consacrată în Codul civil francez (1848), articolul 1382 şi următoarele; Codul civil român [III, 49,

p.139] (1864), articolul 998 şi următoarele; Codul civil al Republicii Moldova, articolele 1398-1423

[I, 3]. Principiile dreptului civil al R. Moldova sînt înscrise în articolul 1 al Codului civil (egalitatea

participanţilor în raporturile reglementate de legislaţia civilă; inviolabilitatea proprietăţii; libertatea

contractuală; neimixtiunea în afacerile private; necesitatea realizării libere a drepturilor civile etc.)

[I, 3].

Principiile dreptului familiei descind din principiile ramurale ale dreptului civil, consacrînd

prioritatea interesului privat. Codul familiei al Republicii Moldova consfinţeşte expres (art.2)

principiile de bază ale legislaţiei familiei şi, implicit, a dreptului familiei. Acestea sunt: căsătoria

liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitatea în drepturi a soţilor în familie, sprijinul reciproc

moral şi material, manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi

intereselor membrilor minori şi inapţi de muncă ai familiei, inadmisibilitatea amestecului deliberat

în relaţiile familiale, soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale [I, 7].

49

Principiile ramurii de drept penal, ca drept al pedepselor, conservează natura sancţionatorie

a acestei ramuri. Principii ramurale penale: personalitatea răspunderii penale, individualizarea

pedepsei; legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege si nulla poena sine lege); egalitatea în

faţa legii penale; umanismul dreptului penal etc. În ramura dreptului penal, arată C. Bulai,

principiile fundamentale sînt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de

drept penal, fiind prezente în întreaga reglementare juridico-penală. Toate normele şi instituţiile

dreptului penal îşi subordonează acţiunea lor faţă de acţiunea principiilor fundamentale (de drept

penal – E.B.), iar acestea din urmă exprimă o anumită concepţie de politică penală [III, 14, p.48-

52].

Legiuitorul moldovean a codificat următoarele principii ramurale ale dreptului penal,

considerîndu-le “principii de aplicare a Codului penal” [I, 4]: legalitatea (incriminării şi pedepsei –

E.B.), umanismul (legii penale şi tratamentelor – E.B.), democratismul, caracterul personal al

răspunderii penale (personalitatea – E.B.), individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.

Considerăm că principiile respective sunt suportul ideatic, în primul rînd, al tuturor normelor de

drept material penal, apoi al normelor de drept procesual penal, or “principii de aplicare a Codului

penal”. În art.5 al Codului penal legiuitorul a admis inadvertenţă între titlul articolului “Principiul

democratismului” şi textul normei-principiu. Potrivit interpretării conţinutului articolului respectiv,

identificăm cu certitudine deplină principiul egalităţii în faţa legii penale, or nediscriminării

infractorilor [I, 4]. Faptul constatat ţine de responsabilitatea legiuitorului pentru “litera” şi “spiritul”

legii. În acelaşi context, alineatul (2) al articolului 7 cu titlul “Principiul individualizării răspunderii

penale şi pedepsei penale” enunţă un alt principiu de drept penal – justeţea răspunderii şi pedepsei

penale (non bis in idem) [I, 4].

Principiile dreptului constituţional, ramură fundamentală a sistemelor de drept contemporan,

constituie baza principală a structurării social-economice şi a organizării de stat, a funcţionării

organelor statului, a statutului juridic al cetăţeanului. În acelaşi timp, principiile ramurii de drept

constituţional fundamentează începuturile tuturor celorlalte ramuri ale dreptului în vigoare, precum

şi în proces de constituire. Principii fundamentale sau constituţionale, potrivit Constituţiei

Republicii Moldova, sunt: suveranitatea şi independenţa puterii de stat; separaţia şi colaborarea

puterilor; supremaţia Constituţiei; democraţia şi pluralismul politic, principiile economiei de piaţă;

neretroactivitatea legii; prezumţia nevinovăţiei; dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a

fiecărui om etc. [I, 1].

Nu urmărim scopul de a elucida principiile specifice ale tuturor ramurilor dreptului

contemporan. Cu titlu exemplificativ, ne-am referit doar la principalele ramuri de drept privat şi

50

public. Această sarcină devine cu totul dificilă, dacă nu şi imposibilă, datorită faptului că sistemul

dreptului contemporan se caracterizează prin mişcări de diferenţiere a ramurilor sale şi de reunire,

ceea ce aduce schimbări atît cantitative, cît şi calitative în cadrul sistemului. De exemplu: dreptul

familiei s-a desprins din dreptul civil; dreptul protecţiei sociale din cadrul dreptului muncii, dreptul

mediului însă, reuneşte norme de drept public şi drept privat etc. Modificările în cadrul sistemului

nu afectează esenţa de sistem; ele sunt dovada condiţionării reciproce a componentelor sale şi

interacţiunii cu alte sisteme sociale nejuridice. Avînd în vedere permeabilitatea sistemului dreptului,

nu putem vorbi despre un sistem închis şi, deci, despre un număr finit de ramuri ale dreptului şi,

implicit de un număr fix şi o dimensiune constantă a principiilor ramurale ale dreptului. Cu atît mai

mult că activitatea de elaborare a principiilor care guvernează o ramură de drept este o activitate

ştiinţifică subiectivă care marchează profund formularea principiilor ramurale.

După cum am încercat să clasificăm principiile generale ale dreptului, intenţionăm să le

clasificăm şi pe cele ramurale. În funcţie de criteriile: a) diviziunea dreptului; b) substanţa (natura)

normelor juridice; c) legătura cu principiile generale ale dreptului; d) incidenţa intraramurală.

a) După diviziunea dreptului, deosebim: 1) principii ramurale de drept public şi principii

ramurale de drept privat; 2) principii ramurale de drept intern şi principii ramurale de drept

internaţional. Principiile ramurale de drept public aparţin ramurilor de drept public: constituţional,

penal, administrativ etc. Principiile ramurilor de drept privat vizează dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul familiei. Principiile ramurale de drept intern se referă la ansamblul ramurilor

sistemului de drept al unui stat. Principiile ramurale de drept internaţional public se referă la

ramurile dreptului internaţional public (drept diplomatic şi consular; dreptul mării; dreptul aerului;

drept umanitar etc.).

b) După substanţa (natura) reglementărilor juridice, deosebim principii de drept material şi

principii de drept procesual. Principiile de drept material sunt principiile ramurilor de drept civil,

penal, administrativ etc. Principii de drept procesual sunt principiile dreptului procesual penal şi

dreptului procesual civil etc.

c) În funcţie de legătura cu principiile generale ale dreptului, deosebim: 1) principii ramurale

subordonate principiilor generale ale dreptului şi 2) principii ramurale coordonate cu principiile

generale ale dreptului. Principiile ramurale subordonate celor generale se obţin prin diviziune sau

descompunere a noţiunii supraordonate de principii ale dreptului. A se vedea ANEXA 1. Principiile

ramurale coordonate cu principiile generale se obţin prin clasificare sau grupare în clase a

principiilor dreptului, după criteriul acţiunii în cadrul sistemului dreptului (principii generale,

principii ramurale, principii interramurale).

51

d) După incidenţa intraramurală, deosebim: principii fundamentale, principii generale şi principii

instituţionale ale ramurii de drept. Principii fundamentale ale ramurii sunt reguli cu incidenţă

generală şi absolută care nu pot fi nesocotite de alte principii intraramurale. Principiile generale ale

ramurii sunt reguli derivate din cele fundamentale şi subordonate acestora, avînd şi ele incidenţă

generală, dar restrînsă la anumite laturi ale reglementării juridice.

Principiile instituţionale ale ramurii de drept sunt reguli subordonate atît principiilor

fundamentale, cît şi celor generale intraramurale, fiind aplicate numai în cadrul instituţiilor la care

se referă [III, 14, p.47]. Criteriul incidenţei intraramurale a principiilor este numit altfel criteriu al

vocaţiei principiilor ramurii de drept (vocaţie generală, vocaţie instituţională) [III, 8, p.36].

Prin analogie cu construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului, putem ierarhiza

principiile ramurale ale dreptului. Supremaţia, întîietatea le va reveni principiilor fundamentale de

drept, or principiilor ramurii de drept constituţional. “Baza” construcţiei se va constitui din

principiile ramurilor principale de drept, inerente dreptului contemporan: drept civil, drept penal,

drept administrativ, dreptul muncii, fiind asigurată de principiile ramurale de procedură penală,

civilă şi de contencios administrativ. Legătura “bazei” cu “vîrful” piramidei se va axa pe principiile

ramurilor de drept financiar, familial, protecţiei sociale, penitenciar; ramuri care derivă respectiv

din ramurile de drept administrativ, drept civil, dreptul muncii şi dreptul penal. Ierarhizarea

principiilor ramurale este ilustrată în ANEXA 3.

2.5. PRINCIPIILE INTERRAMURALE ALE DREPTULUI

În doctrina juridică din Federaţia Rusă şi cea de orientare rusească, alături de categoria

principiilor ramurale ale dreptului, întîlnim o altă categorie de principii interramurale ale dreptului

[III, 104, p.100; 124, p.219; 90, p.152; 4, p.93; 61, p.127].

După B. Negru, principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept [III,

61, p.127]. După G. Fiodorov, principiile interramurale sînt începuturi, temeiuri călăuzitoare ale

reglementării juridice pentru cîteva ramuri de drept înrudite [III, 124, p.219]. Definiţiile respective

ne sugerează cel puţin două întrebări: 1) Care ramuri de drept sînt înrudite? 2) Cîte ramuri cel mult

sînt călăuzite de principii interramurale? Vom încerca să găsim răspunsul.

Din perspectiva sistemului dreptului, toate ramurile dreptului fiind înglobate într-un tot

întreg numit “drept” sînt “înrudite”. Din punct de vedere a diviziunii dreptului, ramurile “înrudite”

sînt sistematizate în drept public şi drept privat. “Înrudirea” ramurilor de drept privat se face după

interesele particulare proprii unui individ, unei familii, unei clientele comerciale, apărate de

normele dreptului civil, familiei, comercial; după modalitatea liberă de manifestare a voinţei

individuale (autonomia de voinţă) şi după caracterul dispozitiv-permisiv al normelor juridice.

52

“Înrudirea” ramurilor de drept public are loc după generalitatea interesului comun al tuturor

cetăţenilor şi a societăţii însăşi; după modalitatea autoritară, unilaterală a voinţei guvernanţilor;

după caracterul general obligatoriu, imperativ al normelor juridice (constituţionale, penale,

administrative, financiare etc) [III, 29, p.256-258].

Din punct de vedere a metodei specifice de reglementare a relaţiilor sociale, ramurile

dreptului public sunt “înrudite” prin subordonare, iar ramurile dreptului privat prin egalitatea

părţilor.

Relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale (obiectul de reglementare) pot fi

reglementate de mai multe ramuri ale dreptului. De exemplu: relaţiile de proprietate cad sub

incidenţa dreptului civil, dreptului comercial, dreptului penal etc. Astfel se instituie raporturi de

încrucişare (intersecţie) a ramurilor dreptului.

Pe lîngă criteriile de “înrudire” a ramurilor dreptului, implicit arătăm şi principiile comune

pentru cel puţin două ramuri de drept. Sub egida dreptului civil, fundament al dreptului privat,

celelalte ramuri de drept privat (dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul locativ

şi dreptul mediului) sunt direcţionate de aceleaşi principii de drept: libertatea contractuală,

inviolabilitatea proprietăţii, neimixtiunea în afacerile private, egalitatea participanţilor la raporturile

juridice etc. Sub egida dreptului constituţional, fundament al dreptului public, celelalte ramuri de

drept public (dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul vamal etc.) sînt diriguite

de principii comune de drept: neretroactivitatea legii, prezumţia nevinovăţiei etc. Principii comune

ramurilor de drept procesual civil şi penal sunt: aflarea adevărului, garantarea dreptului la apărare,

legalitatea [III, 49, p.140]. Astfel de principii le numim interramurale.

Reieşind din cele relatate, constatăm că noţiunea “ramuri înrudite de drept” este polivalentă,

de aceea, pentru a nu crea confuzii se va eluda în limbajul juridic. Dacă cel puţin două ramuri ale

dreptului pot fi legate prin principii “comune”, pe care le-am numit interramurale, atunci cel mult

ramurile cuprinse în una din cele două mari subdiviziuni ale dreptului (public şi privat) pot constitui

aria maximă a principiilor interramurale ale dreptului. În schimb, o singură ramură de drept public

sau privat, pe care am numit-o fundamentală, poate fi generatoare de principii comune

(interramurale) pentru alte ramuri de drept public sau privat. De aceea, dreptul civil este considerat

drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat şi mixt, cu înclinaţie privată. Dreptul

constituţional, este dreptul comun pentru celelalte ramuri de drept public. Însă, ca ramură

fundamentală a dreptului, dreptul constituţional este generator de principii interramurale şi pentru

ramurile de drept privat. Spre exemplu: pluralismul formelor de proprietate; principiile economiei

de piaţă: concurenţa loială, libera iniţiativă economică; accesul liber la justiţie etc. În acest sens,

principiile interramurale de drept public şi privat, generate de dreptul constituţional, sînt principii

53

fundamentale de drept, ascendente directe faţă de principiile generale ale dreptului. A contrario,

principiile dreptului constituţional lato sensu sunt principii interramurale de drept pentru toate

celelalte ramuri ale sistemului dreptului. A se vedea ANEXA 3.

Deci, principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept public

sau/şi privat care guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului.

În fine, să nu uităm că “… divizarea dreptului în ramuri are ceva artificial, că, oricît ne-am

strădui, este imposibil să înţelegem de ce şi în baza căror criterii obiective va lua fiinţă o ramură sau

alta” [III, 29, p.259]. Această incertitudine se extinde implicit şi asupra principiilor ramurale.

Evident însă este faptul că, în urma ierarhizării principiilor dreptului, atît principiile

ramurale cît şi cele interramurale ale dreptului dezvoltă şi concretizează principiile generale ale

dreptului.

2.6. PRINCIPIILE INSTITUŢIILOR JURIDICE

Scopul subiectului abordat este stabilirea existenţei principiilor instituţiilor juridice. În caz

contrar, subordonarea instituţiilor juridice faţă de principiile ramurii corespunzătoare de drept.

Instituţia juridică este parte componentă a sistemului dreptului, subordonată direct ramurii

de drept.

După D. Mazilu, instituţia juridică este “…un ansamblu de norme juridice care

reglementează o categorie mai restrînsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice,

care le deosebesc de alte relaţii sociale” [III, 49, p.245]. Deci, obiectul de reglementare a instituţiei

juridice este subordonat obiectului de reglementare a ramurii de drept.

După Gh. Bobos, B. Negru, instituţia juridică reprezintă o grupare de norme ce

reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale, conturînd o categorie aparte de raporturi

juridice [III, 61, p.208; 11, p.166]. Definiţia respectivă introduce elementul funcţional al instituţiei

juridice de creare a raporturilor juridice şi de modificare, aşadar, a faptelor sociale.

După Brethe de la Gressaye, instituţiile juridice sunt “ansambluri de reguli de drept, corpuri

de reguli organizate în jurul unei idei centrale, formînd un tot sistemic ordonat şi permanent, de

exemplu, organizarea familiei, a proprietăţii, a statului” [III, 29, p.246]. Instituţia juridică este

definită, ea însăşi, ca un sistem centrat pe o idee directoare. Dar şi pe o bază spirituală, după

J.L. Bergel [III, 91, p.314]. Ideea care face instituţia juridică viabilă şi care este condiţia coerenţei

logice şi omogenităţii ei se descoperă între regulile normativ juridice şi regulile constructiv juridice

sau tehnice. Regulile normative desemnează principiul călăuzitor care este baza ideatică a regulilor

constructive (tehnice). Totalitatea regulilor constructive formează instituţia juridică. După

54

J.L. Bergel, regulile juridice se grupează în jurul principiilor directoare, astfel regulile sale

canalizează principiile în fapt, or încalcă principiile respective [III, 91, p.321-323].

După I. Dogaru, ideea centrală este şi centrul definirii şi baza instituţiei juridice, şi scopul

(finalitatea) reglementării juridice. “Scopul, finalitatea reglementării este cea care dă configuraţie de

instituţie juridică ansamblului de norme în jurul unui raport juridic fundamental” [III, 29, p.247].

I. Dogaru îl citează pe J. Dabin care califică ideea fundamentală a unei instituţii juridice drept

“principiu animator şi federator” [III, 29, p.247]. I. Dogaru extrage cîteva exemple de instituţii

juridice axate pe idei-scop: instituţia juridică a căsătoriei este centrată pe ideea-cheie de uniune

conjugală şi filiaţie legitimă; instituţia tutelei este axată pe ideea directoare de protecţie, care este şi

finalitate [III, 29, p.247]. Aceste descoperiri doctrinare ne apropie de răspunsul afirmativ la

întrebarea, dacă instituţia juridică este întemeiată pe un principiu, o idee principală.

Certitudine în soluţionarea problemei aduc analizele efectuate de Gh. Mihai şi R. Motica

privind cîteva instituţii juridice ale moştenirii, prescripţiei, amnistiei, graţierii. Pentru cercetătorii

respectivi este limpede “…că fiecare instituţie juridică cuprinde un ansamblu de norme care

reglementează o ţesătură unitară de relaţii sociale, că acest ansamblu are un obiectiv propriu şi o

idee juridico-morală directoare, provenind din valori etico-juridice” [III, 53, p.59]. Spre exemplu,

autorii aduc, de asemenea, instituţia căsătoriei care reuneşte în jurul ideii de uniune liber consimţită

între un bărbat şi o femeie un ansamblu de norme juridice care consacră, ocrotesc relaţia juridică de

căsătorie. Ideea instituţiei, susţin autorii, valorifică libertatea, iubirea, consensul, securitatea etc.

[III, 53, p.59].

În cadrul instituţiei juridice normele juridice se află în legătură organică nu numai după

obiectul şi metoda comună de reglementare, dar şi după principiul director comun. Provenienţa

valorică, etico-juridică a ideii centrale a instituţiei juridice rezidă în valorile promovate şi apărate de

ramura respectivă a dreptului, precum şi a sistemului dreptului în ansamblu. Dacă principiile

generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor ramurale ale dreptului, atunci principiile

ramurale, la rîndul lor, servesc drept temei pentru ideile (principiile) instituţiilor juridice. Ceea ce ar

însemna că principiile instituţiilor juridice sunt inseparabile de principiile ramurii -“mamă”, prin

urmare, nu pot avea existenţă de sine stătătoare, decît cea condiţionată de principiile ierarhic

superioare.

Cu titlu exemplificativ, principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază ce se aplică

fie numai într-o instituţie, fie în două sau în mai multe instituţii ale dreptului civil. Asemenea

principii, după Gh. Beleiu, sunt: principiul consensualismului, care priveşte forma actului civil;

principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii

55

(res inter alias acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), care privesc efectele actului juridic

civil; principiul ocrotirii bunei credinţe, întîlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturi

reale, răspundere civilă etc.); principiul proximităţii gradului de rudenie, ca principiu specific

devoluţiunii succesorale legale [III, 8, p.36].

Reieşind din aceste considerente, putem defini atît instituţia juridică, cît şi principiul

instituţiei juridice. După părerea noastră, definiţia instituţiei juridice dată de N. Popa este completă

şi acceptabilă, dar cu condiţia inserării unui element definitoriu. Aşadar, instituţia juridică este o

totalitate de norme juridice organic legate, aparţinătoare unei ramuri de drept, ce reglementează un

grup de relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare şi principii specifice ramurii respective

de drept [III, 67, p.244].

După părerea noastră, principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă valori sau

idealuri etico-juridice şi care reuneşte în jurul său un grup de norme juridice potrivit

obiectului şi metodei de reglementare a ramurii respective a dreptului pozitiv. Principiul

instituţiei juridice este ideea principală care organizează normele instituţiei juridice într-un complex

sistemic. Principiul instituţiei juridice este ascendentul ideilor normelor juridice şi descendentul

principiilor ramurii corespunzătoare de drept. Deci, principiile instituţiilor juridice sînt subordonate

direct principiilor ramurale ale dreptului şi indirect principiilor generale ale dreptului. Căci, după

afirmaţia lui J.L. Constantinesco, “într-adevăr, principiile generale ale dreptului se materializează în

fiecare ordine juridică prin instituţii juridice…” [III, 17, p.320].

Împreună cu I. Dogaru, Gh. Danişor şi D.C. Dănişor considerăm că “… într-o instituţie

juridică va exista întotdeauna un principiu normativ superior, care este rezultatul direct al finalităţii

instituţiei şi care îşi subordonează celelalte norme din sistem” [III, 29, p.250].

Orice sistem este un ansamblu de elemente în interacţiune, care depind reciproc unele de

altele, cu proprietăţi specifice, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, în raport cu altele [III, 75,

p.104].

În demersul efectuat, am abordat principiile dreptului din perspectiva sistemicităţii. Ceea ce

a necesitat stabilirea elementelor sistemului şi interacţiunii dintre ele. Elementul structural al

sistemului principiilor dreptului este principiul dreptului. Între principiile dreptului se înregistrează

interacţiuni sistemice substanţiale. De exemplu, principiile generale ale dreptului alimentează

ideatic principiile interramurale şi cele ramurale ale dreptului, situîndu-le într-un raport de

subordonare. Interacţiuni intrasistemice se manifestă nu numai în raporturi de ordonare

(supraordonare şi subordonare), dar şi în raporturi de coordonare substanţială a elementelor

56

componente. De exemplu, principiul libertăţii este conectat pe orizontală, direct, cu principiul

responsabilităţii, principiul responsabilităţii coordonează implicit cu principiul justiţiei.

Sistemul principiilor dreptului se caracterizează prin integralitate, relativitate, autoreglare,

etc. Integralitatea se manifestă sub aspectul dependenţei reciproce a sistemului principiilor dreptului

de principiile dreptului ca elemente constitutive, pe de o parte, şi a elementelor sistemului

principiilor dreptului de însuşi sistemul care le integrează, pe de altă parte. Relativitatea sistemului

principiilor dreptului arată că acesta este sistem în raport cu elementele sale (principiile dreptului) şi

element în raport cu sistemul juridic al societăţii care-l include. A se vedea ANEXA 4. Autoreglarea

sistemului principiilor dreptului implică capacitatea de control a sistemului asupra executării

propriilor acţiuni. “Rolul autoreglării este de a menţine valoarea răspunsului unui sistem la un

anumit nivel ce-i asigură funcţionalitatea optimă” [III, 75, p.113]. Autoreglarea sistemului

principiilor dreptului presupune echilibrarea dinamicii şi staticii sistemului juridic al societăţii şi

autoconservarea sistemului principiilor dreptului intra-sistemul juridic al societăţii.

După opinia noastră, sistemul principiilor dreptului reprezintă formaţiunea principiilor

dreptului cu determinări cantitative şi calitative specifice sistemului juridic pozitiv, care

integrează şi subordonează principiile dreptului în funcţie de elemente componente.

57

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE DREPTULUI ÎN RAPORT CU ORDINEA JURIDICĂ

POZITIVĂ

3.1. “DAT” ŞI “CONSTRUIT” ÎN DREPT

În afara tendinţelor reducţioniste, recunoscînd rolul şi importanţa legii ca izvor al dreptului

pozitiv, nu putem însă stabili un raport de identitate între drept şi lege. A spune că dreptul este

numai drept pozitiv este echivalent cu a fi superficial, tributar al formelor. I. Dogaru, D.C. Dănişor

şi Gh. Dănişor observă că “… suma legilor nu epuizează dreptul”, că “există un drept anterior şi

superior dreptului creat de către stat, faţă de care legea este un simplu reflex, totdeauna palid”. Nu

putem să reducem dreptul la faptul normativ stabil, căci statul însuşi nu este altceva decît un fapt

juridic [III, 29, p.217].

După convingerea autorilor citaţi, dreptul care excede dreptul legal “este acea directivă, acel

standard de justiţie, acel imperativ raţional care creează validitatea obiectivă a unui sistem juridic şi

obţine adeziunea subiecţilor la acesta, deci creează validitatea sa subiectivă” [III, 29, p.217]. Acest

drept preexistent este un drept efectiv existent, real şi valabil, care se impune direct subiecţiilor de

drept şi legiuitorului însuşi atunci cînd creează norma [III, 29, p.217].

După G. Renard, dreptul acesta numit drept natural este cel care limitează şi umanizează

dreptul pozitiv [III, 29, p.217].

Spre exemplu, în art.1 al Cărţii preliminare a Codului civil francez, carte care a fost

suprimată în redactarea definitivă, se spunea: “Il existe un droit naturel, universel et immuable,

source de toutes les lois positives: il n’est que la raison naturelle, en tant qu’elle gouverne tous les

hommes”.

Legea trebuie să se conformeze acestui drept natural, iar legiuitorul să ia drept realitate ceea

ce-i impun principiile rezultante “…dintr-o anumită conştiinţă a justiţiei, dintr-un anumit spirit al

colectivităţii ca realitate strict inter individuală, conştiinţa care are caracter istoric, nefiind deloc

imuabilă, ci vie, dinamică” [III, 29, p.217]. Prin aceste consideraţiuni I. Dogaru, D.C. Dănişor şi

Gh. Dănişor se apropie de concepţia istorică a dreptului. În viziunea istoricismului juridic: spiritul

popular sau conştiinţa populară creează dreptul, juristul îşi aduce doar contribuţia tehnică la dreptul

creat.

Distincţia între “dat” (“le donne′”) şi “construit” (“le construit”) în drept este făcută de Fr.

Geny în “Science et technique en droit prive positif”. “Dat”-ul lui Geny se apropie de dreptul

natural, constituind un fond de adevăruri morale şi economice, care puse în faţa faptelor comandă

anumite direcţii pentru a le domina.

58

Obiectul acestor direcţii este fixat în jurul ideii supreme de “just obiectiv”, “reprezentînd un

echilibru de interese, pe care trebuie uneori să-l analizăm cu raţiunea, dar care niciodată nu ne dă

decît o orientare destul de vagă, de natură mai mult morală decît economică. “Dat”-ul rămîne baza

esenţială a dreptului pozitiv, ne procură “regula”, “principiul” [III, 67, p.218].

După Geny, “dat”-ul este prea abstract în raport cu realitatea, de aceea, trebuie pus în

aplicare cu ajutorul tehnicii juridice. Tehnica juridică, implicînd voinţa legiuitorului, este artificiul

care operează asupra lucrurilor printr-o serie de mijloace, adaptate scopurilor dreptului. Mijloace

indispensabile pentru a da vagilor realităţi “ştampila juridică” sînt conceptele şi categoriile juridice.

Pentru ca realităţile să poată primi reglementare juridică, trebuie ca inteligenţa să intervină spre a le

face accesibile spiritului omenesc [III, 67, p.218].

După J. Dabin, ponderea “construit”-ului în drept este mare: legile, cutumele, jurisprudenţa.

Însă la baza dreptului "construit“ stă “dat”-ul, o realitate anterioară, denumită fie “drept natural” fie

“drept raţional”, fie “drept transpozitiv” [III, 67, p.200].

După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, “acest “dat” este informal, este ca o stare

fluidă, necristalizată”, legiuitorului îi revine sarcina de a formaliza această realitate. Legiuitorul

realizează “construit”-ul prin intermediul tehnicii juridice care nu este arbitrară [III, 29, p.218].

“Legiuitorul nu extrage regula din neant şi nu o edifică în vid”, - arată N. Popa [III, 67, p.220].

Condiţia legiuitorului este de a fi un bun tehnician, adică de a poseda tehnica juridică conformă cu

sistemul juridic respectiv. “Prin tehnica juridică se înţelege totalitatea procedeelor de ordin material

şi intelectual care urmăresc aplicarea principiilor de drept la realităţile concrete ale vieţii sociale”

[III, 35, p.5]. Procedeele care definesc tehnica juridică sînt divizate de V. Hanga în două categorii:

procedee materiale şi procedee intelectuale [III, 35, p.29]. Cele dintîi servesc individualizării

instituţiilor juridice, cele din urmă reduc realităţile juridice sociale la anumite principii ce facilitează

dezvoltarea dreptului pozitiv. Vom insista asupra procedeelor intelectuale ale tehnicii juridice,

deoarece acestea urmăresc direct aplicarea principiilor dreptului la realităţile concrete ale vieţii

sociale, dotînd cu maximă eficienţă principiile dreptului. Printre procedeele intelectuale inserate în

tehnica juridică numim: terminologia juridică, categoriile juridice, regulile (normele) juridice,

construcţiile juridice, adagiile juridice, prezumţiile juridice, ficţiunile juridice etc. Fiecare procedeu

intelectual din cele enumărate se subordonează anumitor rigori care răspund realităţilor juridice şi

intereselor destinatarilor dreptului “construit”.

Înainte de o analiză detaliată a principalelor procedee intelectuale în raport cu principiile

generale ale dreptului, punem în lumină unele exigenţe faţă de procedeele intelectuale

(conceptualismul juridic).

59

Terminologia dreptului, în funcţie de totalitatea cuvintelor tehnice utilizate în ştiinţa

dreptului, corespunde conceptelor dreptului. Este necesar, după J.L. Bergel, ca fiecare concept

juridic să fie definit şi să fie desemnat cu termenul juridic corespunzător [III, 91, p.388]. Definiţiile

juridice sînt cu atît mai perfecte, cu atît analizează mai deplin şi nuanţat noţiunile, iar termenii

juridici sînt adecvaţi atunci cînd exprimă o singură noţiune şi au un singur sens uniform şi stabil.

Deci, terminologia juridică în planul tehnicii juridice trebuie să rezide în noţiuni precise, clare, lesne

de înţeles şi bazate pe limbajul uzual.

Regulile (normele) juridice, un alt procedeu intelectual, trebuie să întrunească următoarele

calităţi: integritate, precizie, organizare şi claritate. Impactul negativ al regulilor ambigue, incerte,

neconvingătoare se răsfrînge asupra practicii dreptului care devine dificilă şi dependentă de

subiectivismul practicienilor. Siguranţa (lipsa de ambiguitate) limbajului juridic, după J.L. Bergel,

este o cerinţă mai importantă uneori decît conformitatea regulii juridice cu unele aspecte ale

realităţii [III, 91, p.330]. Ambiguitatea dreptului şi caracterul polisemantic al limbajului juridic este

un mare rău care completează dezordinea la nivelul normelor juridice. Siguranţa dreptului însă

presupune existenţa unui aparat strict de concepte şi a unei terminologii stricte.

Regulile de drept apoi trebuie înglobate în categorii. Pentru a aprecia eficienţa categoriilor

juridice se cere ca acestea să răspundă la toate postulatele vieţii, să se poată adapta la diversitatea

cazurilor şi să asigure beneficiarului o economie de efort. Într-un cuvînt, categoriile juridice se

construiesc inductiv pornind de la faptul social. De aceea, cerinţa principală şi caracterul esenţial al

categoriilor juridice este flexibilitatea, condiţia adaptării şi ajustării lor la evoluţia societăţii.

Un alt procedeu intelectual, parte a tehnicii juridice, sunt prezumţiile juridice. Acestea

trebuie să aducă certitudine pe un teren incert, transformînd îndoielile în adevăruri, iar ezitările în

certitudini. Prezumţiile juridice construite de legiuitor, din punct de vedere teoretic trebuie

întemeiate pe principiul raţiunii suficiente. Din punct de vedere practic, prezumţiile juridice trebuie

să corespundă necesităţilor vieţii sociale, de exemplu, se presupune că toată lumea cunoaşte legea

[III, 35, p.41].

Ficţiunea juridică însă trebuie să fie pragmatică. Or, legiuitorul deformează realitatea numai

în vederea soluţiilor corecte date unor speţe.

Din cele relatate conchidem că “construit-ului” în drept îi revine sarcina de materializare a

“dat-ului” în drept. Legiuitorul, asumîndu-şi sarcina de a construi şi dezvolta “dat-ul” prin procedee

materiale şi intelectuale, exprimă cerinţele şi dinamica relaţiilor sociale. Prin intermediul tehnicii

juridice, care implică folosirea anumitor procedee de către legiuitor, principiile generale şi abstracte

ale dreptului sînt adaptate şi actualizate la finalităţile concrete şi precise ale respectivei societăţi.

60

3.2. CONCEPTELE JURIDICE, CATEGORIILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

Raportul dintre principiile dreptului, conceptele şi categoriile juridice poate fi oglindit prin

formula kantiană: “principiile trebuie întemeiate pe concepte”. Apropo, Kant identifică categoria cu

conceptul întemeietor al activităţii raţionale. Însă pentru a descrie un concept acesta trebuie

examinat ca atare, iar pentru descrierea unei categorii este necesar de evidenţiat relaţiile dintre

elementele constitutive ale categoriei şi trăsăturile specifice ale elementelor. Astfel, definiţia este

bazată pe analiza conceptului însuşi, iar definiţia categoriei este bazată pe o altă categorie.

“Unitatea gîndirii juridice nu poate fi înţeleasă decît în diversitatea categoriilor şi

conceptelor sale. Acestea apar ca adevărate puncte nodale ale teoriei dreptului,” – afirmă N. Popa

[III, 67, p.115]. Gh. Mihai şi R. Motica susţin că sistemul ştiinţelor dreptului se constituie dintr-un

ansamblu de concepte juridice studiate de Teoria Generală a Dreptului. Fără cunoştinţa acestui

ansamblu e imposibilă cunoştinţa oricărei categorii şi noţiuni juridice [III, 53, p.123]. Aceiaşi autori

definesc conceptele şi categoriile juridice ca elemente de mijlocire pentru principiile generale ale

dreptului, care la rîndul lor dau conţinut concret categoriilor juridice.

Datorită faptului că dreptul este o realitate abstractă, obiectele realităţii materiale şi

intelectuale sunt cu un grad de abstractizare destul de accentuat. Cu cît societatea se complică, cu

atît gradul de abstractizare a conceptelor juridice creşte, deoarece se cer reglementate conduite din

ce în ce mai numeroase şi mai diversificate. Chiar şi cele mai simple concepte sînt abstracte, însă

gradul de abstractizare diferă în raport de gradul de abstractizare al relaţiilor sociale în ele. De

exemplu: seria de concepte de drept civil: schimb, vînzare, contract, act implică majorarea gradului

de abstractizare de la primul la ultimul concept [III, 29, p.227].

Constituirea categoriilor şi conceptelor juridice se bazează pe un act de evaluare a acţiunilor

umane în raport cu sistemul juridic instituit. Aprecierea, evaluarea acţiunilor umane din punct de

vedere al criteriilor juridice, presupune existenţa unui sistem de idealuri, principii şi norme. Prin

intermediul categoriilor şi conceptelor juridice juristul va proceda la stabilirea naturii juridice a unui

fenomen. Categoriile dreptului, noţiuni fundamentale şi de maximă generalitate, exprimă

proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale fenomenului juridic. Ele sînt preluate de la un

sistem juridic la altul, fiind valabile atîta timp cît există relaţiile sociale pe care le sintetizează.

Ştiinţa dreptului, studiind realitatea juridică a societăţii, utilizează conceptele (noţiunile) şi

categoriile (noţiuni fundamentale) nu ca pe un scop în sine, ci ca instrumente care prilejuiesc

apropierea de realitate [III, 67, p.115-116].

Conceptele juridice trebuie să fie un răspuns adecvat la necesităţile dreptului pozitiv al

epocii respective, armonizînd ansamblul sistemului dreptului în vigoare. În acest sens rolul

61

principiilor dreptului este de a racorda sistemul juridic la schimbările sociale, iar rolul conceptelor

şi categoriilor juridice în cadrul acestui proces este de a da principiilor conţinut concret, de a le

asigura funcţionalitatea.

Conceptele juridice pot fi primare şi construite, determinate şi indeterminate [III, 29, p.228].

Conceptele primare sînt reprezentări ale unor realităţi extrajuridice, dar care sînt antrenate în

circuitul juridic. De exemplu: noţiunile de naştere, deces, reşedinţă etc. În afară de faptele care

preexistă oricărei reglementări juridice există şi concepte juridice construite anume pentru a

satisface necesităţile sistemului juridic. Conceptele construite exprimă norme şi instituţii juridice.

De exemplu: noţiunile de act juridic, contract, domiciliu etc., noţiuni create de ordinea juridică şi

care sînt apropiate la maximum de construcţiile juridice. Conceptele juridice se infiltrează în lumea

juridicului ca răspuns la o necesitate socială, fiind conectate la o anumită idee directoare (principiu)

a dreptului pe care o amplifică din punct de vedere substanţial şi formal. Indiscutabil, principiile

dreptului se afirmă şi îşi sporesc autoritatea prin intermediul conceptelor juridice.

Dinamica dreptului implică transformarea, ori mobilitatea categoriilor juridice, în raport cu

ritmul dezvoltării societăţii. Totodată, multitudinea categoriilor juridice create prin toate sursele

dreptului fac dovada gradului de dezvoltare a dreptului pozitiv.

Chiar dacă dreptul se realizează cu ajutorul categoriilor juridice, în cadrul cărora iau loc

elementele vieţii juridice, juristul trebuie să reziste tentaţiei de a stabili un număr excesiv de

categorii. În caz contrar ele vor deveni inutilizabile, pe cînd realizarea dreptului presupune schimbul

constant între concret şi abstract, de la concret la abstract, pe urmă de la abstract la concret etc. [III,

78, p.376-378].

3.3. CONSTRUCŢIILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

Pentru o mai bună înţelegere a principiilor dreptului, este oportună şi utilă delimitarea lor de

construcţiile juridice.

Principiile dreptului, după M. Djuvara, sînt rezumatul elementelor multiple care constituie

realitatea propriu-zisă a dreptului, în baza cărora omul de ştiinţă în drept încearcă să facă mai

departe ceea ce se cheamă construcţii juridice. Unităţile sistematice care se creează împrejurul unei

idei comune iau numele de construcţii juridice. Este evident, pentru M. Djuvara, că o demarcaţie

fixă între principii şi construcţii nu se poate face, dar în general principiul este ceva elementar pe

cînd construcţia, luînd principiul ca material, este cu mult mai complexă şi mai sistematică.

Construcţia juridică confruntă diferitele principii între ele, analizînd toate înţelesurile acestor

principii, toate nuanţele lor şi le armonizează între ele [III, 28, p.276]. Exemple de construcţii

juridice: teoria dreptului subiectiv, persoana juridică, statul, patrimoniul, statul de drept etc.

62

În acelaşi studiu enciclopedic al dreptului, M. Djuvara arată evoluţia construcţiei juridice:

“… conştiinţa juridică… se înalţă cu încetul de la acte ale persoanelor, care se apreciază ca drepte

sau nedrepte la noţiuni generale… ce se cristalizează apoi prin elaborarea juridică întîi în principii şi

pe urmă în ceea ce am numit construcţii juridice. Prin aceasta gîndirea juridică se înalţă spre

abstracţii pornind întîi de la puncte de vedere deosebite ale uneia şi aceleiaşi fapte şi adunînd pe

urmă laolaltă elemente de cunoştinţă astfel obţinute, spre a degaja prin abstracţiune noţiuni

generale. Construcţia juridică a principiilor reprezintă ultima expresie a abstracţiunii rafinate.

Dreptul odată ajuns la această treaptă, simte nevoia să-şi îndrepte din nou privirea spre concret şi să

aplice rezultatele astfel obţinute fiecărui fapt sau grupări mai importante de fapte, pe care le

constată în viaţa socială de fiecare zi. Dreptul încearcă astfel să coordoneze laolaltă toate rezultatele

obţinute prin construcţii abstracte care se aplică unui acelaşi fapt sau unei grupări sociale” [III, 28,

p.312].

Construcţiile juridice – macroentităţi juridice – se realizează dificil, cu extensiune temporală

şi necesită concentrare, sistematizare logică a faptelor şi principiilor juridice corespondente.

Armonizarea principiilor juridice, după M. Djuvara, se poate obţine doar împrejurul unor idei

centrale, care să îmbrăţişeze toate ideile particulare, idei care servesc de nucleu construcţiei juridice.

Construcţiile juridice importante se realizează prin eforturile numeroase ale oamenilor de ştiinţă în

care fiecare vine cu cîte un punct de vedere propriu [III, 28, p.286].

I. Dogaru, D. Dănişor şi Gh. Dănişor definesc noţiunea de construcţie juridică ca ansamblul

metodelor utilizate de doctrină şi jurisprudenţă pentru a elabora anumite teorii sau sisteme

doctrinale ori jurisprudenţiale. Prin intermediul acestora se găsesc soluţii situaţiilor juridice neavute

în vedere de lege sau se unesc sub o idee directoare soluţii particulare cuprinse în aceasta. Procedeul

de tehnică juridică (construcţiile juridice) este o tendinţă generală de a completa dreptul strict legal,

în vederea mai bunei coordonări între drept şi realitatea socială, …de a depăşi înţelegerea

pozitivistă a dreptului, tendinţă ce face ca dreptul să fie înţeles mai mult decît dreptul legal [III, 29,

p.234].

Construcţiile juridice îndeplinesc funcţia de consolidare a conceptelor juridice, asigurîndu-le

un cadru stabil şi coerent de existenţă. Iar prin intermediul conceptelor juridice, construcţiile

juridice facilitează operaţiunile logice cu normele juridice, contribuind la economia de gîndire.

Funcţia creatoare a construcţiilor juridice constă în stabilirea normelor juridice concrete în

jurul aceloraşi idei. Construcţiile juridice sunt capabile să sistematizeze activitatea creatoare a

dreptului prin intermediul jurisprudenţei.

63

Construcţiile juridice trebuie să se conformeze următoarelor cerinţe: omogenitatea; coerenţa

şi armonia între părţile componente, conceptele pe care se întemeiază; corespunderea cu interesele

practice (efectul util).

Conexiunile construcţiilor juridice şi principiilor dreptului se reliefează astfel:

a) construcţiile juridice reprezintă “materia rafinată” a dreptului; principiile dreptului însă sînt

“materia brută” a dreptului;

b) construcţiile juridice se formează în jurul principiilor dreptului;

c) construcţiile juridice confruntă principiile dreptului între ele şi le analizează;

d) dreptul evoluează de la principii la construcţii (juridice).

În concluzie, principiile dreptului sînt antecedente, premise ale construcţiilor juridice.

Unitatea principiilor şi construcţiilor juridice se înfăţişează în raportarea părţii la întreg. Construcţia

juridică reprezintă o treaptă superioară faţă de principiile dreptului în vederea ascensiunii gîndirii şi

abstracţiunii juridice. Dar şi un reper pentru investigarea concretului, faptului social ce va urma

urcuşul spinos al sistematizării şi cristalizării dreptului pozitiv.

Noţiunile de principii de drept şi construcţie juridică sînt comparabile (raportabile), între ele

există, sub aspectul sferelor lor, raport de ordonare (supraordonare şi subordonare). Supraordonată

este noţiunea de construcţie juridică, iar subordonată este noţiunea integral cuprinsă – “principiul

dreptului”. În limbajul logicii formale, noţiunea supraordonată (construcţia juridică) se numeşte

gen, iar noţiunea subordonată (principiul dreptului) – specie. Genul şi specia sînt noţiuni duale

complementare [III, 56, p.76].

3.4. NORMELE JURIDICE, FICŢIUNILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

În ceea ce priveşte delimitarea principiilor dreptului de normele juridice, se impune implicit

clarificarea noţiunilor de drept pozitiv şi de normă juridică.

Prin drept pozitiv înţelegem acel sistem de norme juridice care dă formă şi reglementează

efectiv viaţa unui popor într-un anumit moment istoric. Dreptul pozitiv, deci, îl compun acele

norme juridice care sînt efectiv impuse şi efectiv intrate în vigoare [III, 33, p.225-226]. Fiind

elementul prim structural al ordinii juridice pozitive, norma juridică este definită prin prisma

întregului de I. Dogaru astfel, “norma juridică este o regulă publică de conduită, generală şi

impersonală, vizînd exteriorizarea intersubiectivă a conştiinţei particulare înălţată la universalitatea

sa, ţinînd să creeze un comportament tipic indivizilor, în acord cu modelul social urmărit,

obligatorie în temeiul legitimării ei la nivelul conştiinţei colective şi care la nevoie poate fi adusă la

îndeplinire prin constrîngere” [III, 29, p.239].

64

N. Popa, Gh. Mihai, R. Motica, T. Mînzală ş.a., la opinia cărora ne raliem, consideră că

normele juridice se raportează la principiile dreptului cel puţin în două sensuri: 1) normele juridice

conţin, descriu, statuează, adică dau viaţă determinată celor mai multe principii ale dreptului; 2)

principiile dreptului îşi realizează conţinutul, devin funcţionabile prin aplicarea în practică a

conduitei prescrise de norme [III, 67, p.116; 53, p.214; 54, p.14].

Pe lîngă aceste semnificaţii, principiile dreptului, după părerea noastră, reprezintă sursa

ideatică şi deontică a legiuitorului în procesul de normare a relaţiilor sociale şi sînt exigenţe ce

depăşesc graniţele normelor juridice în procesul de înfăptuire a justiţiei. Or, după cum afirmă

M. Djuvara, “…interpretarea dreptului pozitiv trebuie să fie dominată înainte de toate de

imperativele justiţiei. Judecătorul, care în numele dreptului pozitiv, se mărgineşte la o logică strîmtă

extrasă numai din texte şi face abstracţie de la raţiunea lor supremă de a fi, adică de justiţie, comite

o greşeală care înseamnă o crimă în contra dreptului însuşi” [III, 27, p.96]. Valoarea explicativă a

principiilor dreptului constă în dezvăluirea raţiunilor întemeietoare ale valorilor sociale, ele conţin

temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului. În deosebire de principii, valoarea

teleologic-explicativă a normelor juridice este cu totul secundară, scopul lor fiind conservarea şi

garantarea valorilor sociale, dincolo de explicarea raţiunii existenţei acestora. De exemplu: normele

juridice care ocrotesc proprietatea nu dau nici un indiciu explicativ-teleologic la întrebarea: de ce şi

pentru ce trebuie ocrotită proprietatea? [III, 67, p.116; 53, p.124].

Normele juridice sînt apanajul, “haina” principiilor dreptului, chiar dacă nu au puterea şi

aria de cuprindere absolută a principiilor. Prin urmare, am putea aprecia principiile dreptului cu

întîietate şi superioritate faţă de textele de legi, reglementările juridice propriu-zise.

Pentru del Vecchio, cu care suntem solidari, “este evident că există principii care sînt scoase

în ultima analiză din însăşi textele legilor şi care prin urmare, se întemeiază numai pe ele. Dar

trebuie să fie şi altele care depăşesc textele, căci altfel dreptul nu ar mai evolua, încremenind pe loc,

şi el nu ar mai putea nici chiar să primească vre-o aplicare” [III, 27, p.90]. “Este adevărat că, în

noianul regulilor dreptului pozitiv, principiile supreme pe care le impune astfel raţiunea nu apar la

prima vedere: ele rămîn obnubilate de interesul interpretării regulilor tehnice propriu-zise. Dar este

sigur că acestea din urmă îşi pierd orice înţeles fără ideile care stau la baza lor… Dreptul pozitiv se

întemeiază întotdeauna pe principii superioare, atunci cînd emite comandamentele lui, care nu se

pot înţelege şi lumina decît prin aceste principii” [III, 27, p.96].

Într-un mod cu totul inedit este tratat raportul: principiu de drept şi normă juridică de

Lidia Barac [III, 7, p.254]. Autoarea amplasează principiile dreptului în ierarhia normelor juridice,

rezervîndu-le un loc aparte. În afara explicaţiilor de rigoare, înţelegem că principiile ocupă poziţia

65

ierarhic superioară celorlalte componente ale sistemului dreptului. Or, după calificarea făcută de

I. Ceterchi, principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare. Însă cu certitudine,

între principiul de drept şi norma juridică nu există în raport de identitate decît în cazul normei-

principiu. “Între principiu şi regula de drept există nu numai o inegalitate de importanţă, dar şi o

diferenţă de natură” [III, 7, p.254].

Pentru a distinge principiile generale ale dreptului de celelalte reguli de drept, L. Barac

propune criteriul generalităţii. “Desigur, orice regulă juridică este chiar prin definiţia sa o regulă

generală, dar generalitatea regulii juridice nu se poate confunda cu generalitatea unui principiu”,

[III, 7, p.254] – idee generată şi aprofundată de Jean Louis Bergel, la care se referă autoarea.

O regulă este generală pentru că ea este destinată unui număr nedeterminat de acte, fapte,

dar ea poate fi şi specială, atunci cînd regizează anumite fapte sau acte, care corespund obiectului.

Un principiu este general prin aceea că el comportă o serie nedefinită de aplicaţii. De aici,

principiile domnesc asupra dreptului pozitiv, în timp ce regulile de drept nu sînt decît aplicaţii sau

excepţii ale acestora [III, 7, p.254].

“Prin urmare, principiile unifică regulile şi le conferă temei raţional, fără ele regulile nu

primesc sens, iar principiul lipsit de reguli rămîne fără aplicare” [III, 51, p.160]. Gh. Mihai afirmă

categoric că principiile nu sunt norme deoarece nu au o sursă legislativă şi sancţiuni ataşate lor;

“…dacă un principiu este obligatoriu, atunci el îşi pierde caracteristica sa de temei. În schimb o

regulă, obligatorie chiar, dacă se numeşte principiu, îndeplineşte rolul a ceea ce este regulă” [III, 51,

p.212].

După opinia noastră, principiile dreptului aparţin planului ontic al realităţii juridice a

societăţii şi sunt precursoarele ideatice ale normele juridice. Normele juridice, însă aparţin planului

deontic al realităţii juridice, care îşi pierd rostul în afara premiselor sale - principiilor dreptului. A se

vedea ANEXA 5.

Deci, între noţiunile “principiile dreptului” şi “normele juridice” se poate constata un raport

de compatibilitate, deoarece ambele conţin elemente (note) cel puţin al uneia din noţiuni sau ale

ambelor.

Din punct de vedere al conceptualismului juridic, un procedeu intelectual controversat este

ficţiunea. Ficţiunea de fapt este o deformare a realităţii, dar “ un rău necesar” pentru conservarea

ordinii şi siguranţei juridice.

R. Ihering a adus explicaţiile cele mai complete, după A. Văllimărescu, privind rolul

ficţiunii. Iar după opinia noastră, a ilustrat convingător trinitatea principiu de drept – regulă de drept

– ficţiune juridică. Astfel ficţiunii îi revine o funcţie triplă: dogmatică, istorică şi logico-sociologică.

66

Funcţia istorică a ficţiunii constă în introducerea unor reguli de drept noi, fără a construi un

principiu nou, ci numai considerînd că anumite cazuri se încadrează într-un principiu vechi, deşi

lucrul este inexat, aceasta numai spre a nu modifica principiul [III, 80, p.331]. De exemplu: la

Roma exista principiul conform căruia numai un cetăţean roman putea lăsa un testament, care nu

mai era valabil dacă cetăţeanul cădea în captivitate. Însă legea Cornelia introducea ficţiunea

salvatoare a principiului nominalizat, potrivit căreia testamentul era declarat valabil, iar autorul lui

că a decedat înaintea prizonieratului.

Rolul istoric al ficţiunii, specifică ţărilor conservatoare, răspundea cerinţelor de siguranţă a

ordinii sociale şi de statică a dreptului. Or, prestigiul dreptului nu putea fi ştirbit prin necontenita

schimbare a principiilor sale fundamentale.

Funcţia dogmatică a ficţiunii constă în a păstra unitatea logică a sistemului juridic. “Un

sistem juridic trebuie să fie logic şi coerent, şi inovaţiile trebuie făcute, bineînţeles în limita

posibilităţii, în cadrul principiilor existente” [III, 80, p.332]. De exemplu, legiuitorul păstrînd

principiul că numai persoanele au drepturi, a dispus printr-o ficţiune, că copilul conceput va fi

considerat ca născut: infans conceptus pro nato habetur…

Funcţia logică a ficţiunii, de asemenea implică păstrarea unităţii şi coerenţei unui sistem

juridic.

Funcţia sociologică a ficţiunii este menţinerea siguranţei şi promovarea ideii de stabilitate a

principiilor juridice.

3.5. AFORISMELE, MAXIMELE, AXIOMELE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

Pentru a elucida conexiunile principiilor dreptului cu maximele, aforismele şi axiomele

juridice vom porni de la înţelesul acestor termeni.

Potrivit DEX-ului, un aforism este o cugetare enunţată într-o formă concisă, memorabilă;

maximă, sentinţă, adagiu. Maxima este enunţul formulat concis, exprimînd un principiu etic, o

normă de conduită etc. Cuvintele “aforism”, “adagiu”, “maximă”, “sentinţă” sînt sinonime, iar din

punct de vedere logic, noţiunile respective după sfera lor sînt în raport de identitate.

Axioma, însă, este adevărul fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el

însuşi; enunţul prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunţuri [III, 80,

p.332].

Maximele, aforismele, adagiile, sentinţele reprezintă sinteze ce rezultă din experienţă şi

tradiţie, formulate succint şi păstrate de regulă în limba latină, care oferă soluţii atemporale diferitor

aspecte ale vieţii sociale. Dreptul roman este sediul acestor sinteze, care sînt dovada conştiinţei

juridice şi tehnicii juridice înaintate ale romanilor. Maximele juridice latine au fost recepţionate şi

67

puse în uz în familia romano-germană de drept şi, indubitabil, sînt parte a fondului de aur al gîndirii

juridice. Cu titlu de exemplu: celebrele DURA LEX, SED LEX; DURA LEX, SCRIPTA TAMEN;

NEMO CENSETUR IGNORARE LEGEM; LOCUS REGIS ACTUM; NON BIS IN IDEM etc. [V,

5; 4].

După N. Popa, Gh. Mihai, R. Motica, [III, 67, p.117; 53, p.124] aforismele, maximele,

adagiile şi axiomele au un grad de cuprindere mult mai mic decît principiile generale şi cu un rol

limitat în interpretarea fenomenului juridic, de aceea, nu ţin loc de principii de drept. Unele maxime

par a fixa principii juridice: NEMO DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO (nimeni nu trebuie

să fie pedepsit de două ori pentru acelaşi delict); NEMO DEBET ESSE IUDEX IN PROPRIA

CAUSA (nimeni nu trebuie să fie judecător în propria cauză); NEMO TENETUR SE IPSUM

ACCUSARE (nimeni să nu fie obligat se acuze pe sine însuşi) ş.a. şi sînt sinteze aplicative ale

principiului general al justiţiei. După S. Rădulescu şi L. Săuleanu, spre exemplu, adagiul “NEMO

DEBET BIS PUNIRE PRO UNO DELICTO” este o consecinţă logică a principiului legalităţii

incriminării şi pedepsei care guvernează dreptul penal şi este în concordanţă cu principiul general

de echitate [V, 7, p.191].

În controversă, se impune opinia lui del Vecchio, potrivit căreia la principiile, mai mult sau

mai puţin desăvîrşit formulate în sistemul juridic pozitiv italian, pot fi adăugate altele, care sunt de

asemenea cuprinse în el, deşi într-o stare latentă, şi care au găsit deja expresiuni clasice în

jurisprudenţa română: de exemplu, că nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decît are

el însuşi (NEMO PLUS IURIS AD ALIENUM TRANSFERRE POTEST QUAM IPSE HABET);

că în orice lucru, foloasele trebuie să revină aceluia care are pagube: că nimeni nu se poate îmbogăţi

în dauna altora (NEMINEM CUM ALTERIUS DETRIMENTO ET INIURIA FIERI

LOCUPLETIOREM) etc. “Aceste principii, chiar dacă nu sînt formulate, trebuie să fie considerate

ca parte integrantă a sistemului nostru juridic pozitiv” [III, 33, p.348].

La opinia lui del Vecchio ataşăm părerea S. Popescu, potrivit căreia “adagiile sînt maxime

juridice enunţate într-o frază concisă. Unele dintre ele exprimă principii generale ale dreptului

(“NEMO CENSETUR IGNORARE IUS”, “RES JUDICATA PRO VERITATE HABETUR”,

“BONA FIDES PRESUMITUR”, “NEMO AUDITUR PROPRIA TURPITUDINEM ALEGANS”).

Nu pot fi aplicate literal, ca soluţii juridice, dar nu sînt lipsite de utilitate” [III, 70, p.166].

După părerea noastră, chiar dacă maximele, aforismele, adagiile cedează principiilor

generale ale dreptului din punct de vedere a gradului de sintetizare a practicii socio-juridice, aceasta

nici de cum nu diminuează rolul şi semnificaţia lor juridică. Realizarea dreptului în ansamblu,

conştiinţa şi cultura juridică la nivel micro şi macrosocial este dependentă de aceste sinteze juridice.

68

Considerăm maximele şi aforismele ca reguli juridice imperative care răspund în mare măsură

cerinţelor dreptului procesual contemporan şi eficientizează procesul de înfăptuire a justiţiei. Pentru

exemplificare: LEX FORI (legea locului judecăţii); IN CLARIS NON FIT INTERPRETATIO

(ceea ce este clar nu necesită interpretare); LEX POSTERIOR DEROGAT PRIOR (legea specială

derogă de la anterioară); LEX SPECIALIS DEROGAT GENERALI (legea specială derogă

(suprimă) legea generală (în aceeaşi cauză)) ş.a. De fapt, în literatura de specialitate întîlnim

aforismele (maximele, adagiile etc.) la capitolele: principiile (regulile) interpretării normelor

juridice; principiile răspunderii juridice; principii de procedură (penală, civilă etc.). Indiferent de

denumire, aforismele juridice sînt imperative juridice cu caracter onerativ sau prohibitiv, adresate

legiuitorului, interpretului şi aplicantului dreptului lato sensu.

În ceea ce priveşte axiomele juridice, acestea trebuie puse la temelia principiilor dreptului,

după opinia lui L.S. Iavici, deoarece sunt idei ce exprimă specificul indubitabil al reglementării

juridice. Însă axiomele juridice se regăsesc în principiile dreptului doar în acea măsură şi

interpretare în care nu contrazic voinţa şi interesele guvernanţilor. “Nici o clasă dominantă nu poate

ignora aceste axiome, dacă doreşte să-şi asigure juridiceşte guvernarea,” – afirmă L.S. Iavici [III,

81, p.150].

După opinia noastră, maximele, aforismele, adagiile, axiomele juridice latine sunt forme

clasice ale principiilor dreptului, de regulă ramurale, exprimate într-un limbaj accesibil

pentru destinatari.

Delimitarea “aforismelor”, “maximelor”, “axiomelor juridice” de “principiile dreptului” nu

este o sarcină uşoară, dar care poate fi întreprinsă prin generalizare. Astfel, se realizează

abstractizarea de la noţiunea subordonată, cu conţinut bogat şi sferă îngustă (maxima, aforismul

etc.), numită specie, trecînd la noţiunea supraordonată, cu conţinut mai restrîns şi sfera mai largă,

numită gen (principiul dreptului). Departajarea acestor noţiuni poate fi realizată şi prin operaţia

logică opusă generalizării, numită specificare, adică trecerea de la gen la specie.

3.6. LEGITĂŢILE JURIDICE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

Legile de evoluţie ale dreptului (legităţile juridice) guvernează transformările necesare şi

periodice ale fenomenelor juridico-statale şi societale, manifestîndu-se la toate societăţile şi

sistemele juridice în ansamblu.

Un şir de teorii au căutat să stabilească legităţile juridice, în special, şi legile de evoluţie a

societăţii, în general.

Evoluţionismul (fondator H. Spencer) consideră că evoluţia se produce într-o direcţie unică:

de la omogen la eterogen. Instituţiile sociale şi dreptul progresează dacă merg spre individualism în

69

mod rectilin. Spencer vede evoluţia dreptului în suprimarea lui progresivă, justiţia fiind realizarea

libertăţii fiecăruia cu respectul libertăţii celorlalţi (legea egalei libertăţi în afara vreunei autorităţi).

Solidarismul (Durkheim, Levy-Bruhl, Bouglé) arată că societăţile au evoluat pe baza legii

solidarităţii: de la solidaritatea mecanică (prin asemănare; pozitivă) la solidaritatea organică (prin

repartiţie; negativă). În drept solidaritatea mecanică se manifestă prin dominarea dreptului penal,

reprimatoriu al atingerilor aduse intereselor şi sentimentelor colective. Evoluţiile juridice ulterioare

conduc la solidaritatea prin diviziunea muncii, la dominarea dreptului privat, reglementatorul

raporturilor individuale. Dreptul contrar solidarităţii este un fenomen patologic care trebuie corectat

de oameni.

Teleologismul (fondator R. Ihering) explică evoluţia dreptului sub impulsul unui scop

general compus din scopurile indivizilor (egoiste, particulare) şi scopurile societăţii promovate de

stat.

Simbioza evoluţionismului rectilin şi finalismului (fondator Tanon) înfăţişează dreptul

dependent de scop şi de cooperarea uniliniară de la forţat la liber, de la statut la contract, de la

forma legală a raporturilor între indivizi la forma voluntară a raporturilor.

Evoluţionismul imitativ (fondator Tarde) este antipodul celui rectilin. Evoluţia dreptului,

după Tarde, se datorează imitaţiei.

Evoluţionismul ciclic, perpetua revenire a lucrurilor, (fondator Vico) susţine că instituţiile

sociale şi juridice revin la punctul lor iniţial: democraţia la teocraţie, proprietatea privată la cea

colectivă etc.

Teoria progresului continuu (fondator Turgot) afirmă mersul omului spre perfecţiune, a

dreptului (legilor) spre dreptate, distrugerea inegalităţii între naţiuni şi progresul egalităţii în sînul

aceluiaşi popor.

Sîntem departe de a idealiza teoriile prezentate succint, dar considerăm că explicaţia

ştiinţifică, nici dogmatică şi nici pur metafizică, a evoluţiei dreptului ar consta în Legea Ciclicităţii

dreptului (evoluţie-involuţie, progres-regres). Lege universală pentru civilizaţii, culturi, sisteme

(politice, juridice etc.) care exprimă raporturile necesare de succesiune uniformă a fenomenelor.

În doctrina juridică din Federaţia Rusă (S.N. Bratuşi, P.M. Rabinovici, L.S. Iavici,

A.F. Şebanov, ş.a.) este abordată corelaţia principiilor dreptului şi legităţilor dreptului [III, 116,

p.63-71]. În acest sens, principiile dreptului sunt plasate printre legităţile dreptului. Principiile

dreptului, în contextul dat, sînt categorii ale conştiinţei juridice, adică elemente ale doctrinei

juridice, care reflectă ideile de bază, fundamentele dreptului şi reglementării juridice. Principiile

dreptului sînt forma ideologică şi ştiinţifică fundamentată a legilor obiective. V.M. Sîrîh afirmă că

majoritatea principiilor dreptului posedă notele necesare ale legilor obiective. Acestea sunt

70

generalitatea, stabilitatea, oportunitatea. Dacă principiile dreptului nu sunt conştientizate de

doctrinari, nu sunt exprimate expres în legislaţie, atunci normele juridice sînt imperfecte, cu

eficacitate minimală şi vor necesita eforturi sporite pentru a fi perfecţionate.

După V.M. Sîrîh, nu toate principiile dreptului reflectă legităţile dreptului. La rang de

principii de drept nu pot fi ridicate legităţile economice şi alte legităţi sociale, care sunt în afara

dreptului şi acţionează în spaţii (sfere) diferite, precum sunt baza şi suprastructura societăţii. Deci,

la rang de legităţi ale dreptului pot fi ridicate numai acele principii caracteristice raporturilor

juridice şi nu altor relaţii sociale. Pentru a deosebi principiile-legităţii de alte forme ale gîndirii

teoretice (noţiuni, categorii etc.) este necesar ca cele dintîi să reflecte legătura obiectivă şi

raporturile în cadrul fenomenului juridic şi procesele juridice (mecanismul reglementării juridice,

aplicării dreptului, legiferarea ş.a.). În fine, “nu orice savant poate descoperi un nou principiu-

legitate a dreptului” [III, 116, p.63-71].

Deci, principiile dreptului tind să se oglindească în legităţile de dezvoltare a fenomenului

juridic şi invers. Fenomenul juridic al societăţii se divizează în realitatea juridică materială şi

realitatea juridică ideală. Legităţile juridice sînt parte a realităţii juridice materiale a societăţii.

Principiile dreptului, însă sînt parte a realităţii juridice ideale, în special, a conştiinţei juridice

(ideologiei juridice). Însă principiile dreptului şi legităţile juridice nu se identifică în mod necesar.

Asemeni “vaselor comunicante”, principiile dreptului şi legităţile juridice se intercondiţionează

reciproc în cadrul realităţii juridice. Pentru vizualizarea conexiunilor a se examina ANEXA 4.

3.7. SURSELE DREPTULUI POZITIV ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

Doctrina juridică sovietică n-a rezervat principiilor dreptului statutul de izvoare formale ale

dreptului. Argumentul invocat era că principiile dreptului nu au o formă proprie de exprimare, însă

posedă forma actului în care îşi găsesc exprimare. În condiţiile identificării dreptului cu legea,

principiile dreptului şi sensul legislaţiei rezultau din însăşi legislaţia, dar nu din idei “abstracte” [III,

121, p.172].

În unele ţări din familia romano-germană de drept principiile generale ale dreptului sunt

expres stabilite în funcţie de izvoare de drept, spre exemplu, în codurile civile ale Austriei, Greciei,

Spaniei, Italiei, Egiptului.

În doctrina juridică, pe lîngă multiplele accepţiuni ale noţiunii “izvor de drept”, înregistrăm

şi accepţiunea de izvoare fundamentale ale unui sistem pozitiv de drept [III, 53, p.94]. În acest sens,

pe lîngă Constituţie şi tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului, Gh. Mihai şi

R. Motica plasează principiile dreptului. Autorii, probabil, au în vedere nu orice principii ale

dreptului, ci doar principiile fundamentale ale dreptului, consacrate expres în Constituţie sau care

71

sunt deduse pe cale de interpretare din cadrul ei. Însă, aceasta ar însemna că “haina” unor norme

juridice constituţionale este formată de principiile fundamentale ale dreptului. Prin urmare, nu ideile

(principiile) dreptului îşi găsesc exprimare în normele juridice din Constituţie, ci invers, normele în

principii. În situaţia dată nu este adecvată accepţiunea noţiunii “izvor de drept”. Dacă principiile

dreptului apar în funcţie de izvor al dreptului, atunci doar în calitate de izvor a priori, sursa reală,

“forţă creatoare a dreptului”. Din acestea se va inspira legiuitorul, elaborînd norme juridice, şi

judecătorul în procesul aplicării dreptului.

În dreptul internaţional public, “principiile generale de drept recunoscute de naţiunile

civilizate” servesc drept sursă sau suport pentru soluţionarea cauzelor de Curtea Internaţională de

Justiţie. Aceasta înseamnă că principiile generale de drept sînt dotate cu forţă normativă de

întemeiere a hotărîrilor judiciare ale instanţei internaţionale. Principiile generale de drept

menţionate în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, sînt precepte întemeietoare ale

ordinii juridice interne, acceptate şi aplicate dincolo de dreptul intern. Sînt un “…nucleu comun al

experienţei şi conştiinţei juridice a statelor (“civilizate”), care sintetizează, în formule ce vin uneori

chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă juridică, acceptate în ordinea

juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al

acestora” [III, 12, p.55]. De aceea, nu putem identifica aceste principii generale cu sursele formale

incontestabile ale dreptului internaţional. Cu atît mai mult că autorii citaţi stabilesc sediul

principiilor generale, precum şi al principiilor de drept internaţional, în conştiinţa juridică a

naţiunilor, calificîndu-le în funcţie de idei. În lipsa reglementărilor necesare de drept internaţional,

“principiile generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate” sunt echivalente cu normele

dreptului internaţional în vederea acoperirii lacunelor dreptului internaţional şi administrării justiţiei

internaţionale. Această “metamorfoză” a principiilor generale ale dreptului însă este cu titlu de

excepţie.

În doctrina juridică este abordată raportarea principiilor generale ale dreptului la lege, prin

analogie cu raportul dintre cutumă şi lege. Relaţia dintre principiile generale ale dreptului şi lege

este examinată din considerente de practică judiciară [III, 77, p.279-282; 29, p.151].

În prezenţa legii reglementatoare, principiile generale ale dreptului vor fi aplicate secundum

legem, ceea ce înseamnă că ele coexistă cu legea sau sînt induse din textul legii, manifestîndu-se

astfel în hotărîrile judiciare. Dar se poate ca principiul de drept să fie exprimat, consacrat praeter

legem, în absenţa vreunui text. În plus, se întîmplă să fie reţinut un principiu de drept contra legem.

Fr. Terre, exemplifică că în timp ce, conform art.732, Cod civil francez, “legea nu consideră nici

natura, nici originea bunurilor pentru a regla succesiunea”, Curtea de Casaţie (franceză) a estimat că

o curte de apel ar fi putut să decidă ca anumite bunuri, considerate drept amintiri de familie, ar

72

scăpa de sub regulile obişnuite ale devoluţiunii succesorale şi ale partajului. Dar, din moment ce un

apel poate fi fondat numai pe violarea unui principiu, independent de orice text legal, chiar şi

contrar unei dispoziţii existente şi neabrogate, putem fi conduşi la a gîndi că principiul trebuie să fie

asimilat unei norme juridice existente fără a putea fi ataşat unei opinii doctrinare sau unei dispoziţii

a legii. Dar pentru aceasta s-ar cuveni ca jurisprudenţa să fi consacrat, fără echivoc, principii contra

legem [III, 77, p.279-282; 29, p.151].

În contextul dat se impun următoarele raţiuni:

a) Principiile generale ale dreptului nu sînt izvoare formale ale dreptului. Ele sunt izvoare

creatoare ale dreptului. Substanţa normelor juridice este penetrată de principiile generale ale

dreptului.

b) În raport cu legea, lato sensu, principiile generale ale dreptului pot să se manifeste: praeter

legem, secundum legem, contra legem.

c) Cu depăşirea legii (praeter legem), principiile dreptului se aplică fără a avea consacrare juridică

expresă. Acestea ar fi principiile conştiinţei juridice. Raportul dintre “principiile generale ale

dreptului” şi “lege”, în postura praeter legem, este de supraordonare. În afara consacrărilor

legale, principiile generale ale dreptului se aplică în practica judecătorească extensiv pentru a

completa lacunele legii. În acest sens, se constată absenţa identităţii între drept (principiile

dreptului) şi lege. Astfel, “spiritul dreptului” depăşeşte “litera legii”.

d) În conformitate cu legea (secundum legem), principiile generale ale dreptului se aplică atunci,

cînd sînt consacrate expres în textul legii (lato sensu) sau extrase nemijlocit dintr-o prevedere

legală. În practica juridică, principiile generale ale dreptului, în postura secundum legem, se

aplică în sens strict (stricto sensu) cu legea sau implicit pe baza legii. Astfel, constatăm raportul

de identitate între “principiile generale ale dreptului” şi “lege”, unitatea între “spiritul dreptului”

şi “litera legii”.

e) Altfel decît legea (contra legem), principiile generale ale dreptului se aplică, cu titlu de excepţie,

în practica judecătorească. Pentru aceasta este necesar ca organul suprem de justiţie să statueze

asupra aplicării unui principiu de drept, altfel decît prevederea legală, de către organele ierarhic

inferioare din sistemul judecătoresc. Acest raport de contradicţie între “principiile dreptului” şi

“lege” loveşte unitatea dintre “spiritul dreptului” şi “litera legii”, încurajează abuzul de drept din

partea judecătorilor şi tensionează relaţiile între puterea legislativă şi puterea judecătorească.

Limităm demersul la raportul examinat dintre lege şi principiile dreptului, reieşind din

considerentul incontestabil al supremaţiei legii şi primordialităţii ei faţă de alte surse ale dreptului

pozitiv. Cu atît mai mult că poziţia ştiinţei dreptului rămîne a fi incertă privind formalismul altor

surse, precum jurisprudenţa, doctrina juridică. De exemplu, în familia romano-germană de drept, de

73

orientare franceză, obiceiul juridic este admis de toată lumea, dacă este consacrat de lege; dacă

completează legea; dacă nu abrogă legea. Iar în familia anglo-saxonă de drept obiceiul juridic , fiind

izvor principal de drept, totuşi se subordonează tot mai mult legii pe care nu o poate abroga fără

rezerve.

Jurisprudenţa, alături de lege şi obicei, contribuie la elaborarea dreptului pozitiv. Implicaţia

constă în interpretarea jurisprudenţială a legii şi implicit a principiilor dreptului, precum şi în

aplicarea lor la cazuri concrete. De asemenea, jurisprudenţei îi revine rolul de a completa lacunele

legii, atunci cînd ea tace, prin procedeele analogia legis sau analogia iuris. Analogia iuris implică

întemeierea hotărîrii judecătoreşti pe un principiu de drept, parte a conştiinţei juridice a

judecătorului. În acest caz jurisprudenţa, de fapt soluţia judiciară de caz, este ridicată la nivelul

sursei formale de drept. Dar jurisprudenţa contribuie şi la adaptarea legii la dinamica relaţiilor

sociale, prin aceasta dezvoltînd dreptul pozitiv şi conservînd principiile dreptului.

În ceea ce priveşte doctrina, care nu este sursă formală a dreptului contemporan, considerăm

că ea este cadrul necesar neoficial pentru interpretarea, cunoaşterea şi dezvoltarea principiilor

dreptului.

În plan sintetic, ordinea juridică se prezintă ca un ansamblu de reguli de conduită prescrise şi

sancţionate, în cazul încălcării, cu ajutorul unei forţe publice organizate. “Acest ansamblu este

întemeiat pe anumite repere ideatice, concepte şi valori, totodată, a căror dimensiune filosofică dă

dreptului sensul cel mai profund uman – numite principii. Fără profunzimea filosofică a acestor

principii, dreptul este simpla sumă de convenţii, adăstînd în utilitatea precară a ubicuităţii” [III, 53,

p.96].

Ordinea juridică pozitivă este parte componentă a realităţii juridice a societăţii. Fiind un

dezmembrămînt al existenţei juridice, ordinea juridică este continuitatea logică intrinsecă a

precursoarelor ei, conştiinţa juridică socială şi dreptul pozitiv. Conştiinţa juridică desemnează

planul ideatic (ontic) al dreptului. Dreptul pozitiv desemnează dimensiunea normativă a existenţei

juridice (planul deontic). Premisa dreptului pozitiv este conştiinţa juridică, care încadrează

principiile dreptului la nivelul ideologiei juridice. Ordinea juridică pozitivă este planul acţional al

realităţii juridice care înglobează raporturile juridice realizate în temeiul normelor juridice şi

faptelor juridice. Deci, premisele ordinii juridice sînt conştiinţa juridică şi dreptul pozitiv. A se

vedea ANEXA 5.

74

CAPITOLUL IV

FUNCŢIA ŞI VALOAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI

4.1. LOCUL ŞI ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN PROCESUL ELABORĂRII DREPTULUI

4.1.1. Principiile de determinare a politicii legislative

Pe lîngă multiplii factori de configurare a dreptului, factorul uman reprezintă zona centrală

de interes pentru orice legiuitor [III, 19, p.39].

Parafrazîndu-l pe I. Craiovan, dimensiunea legiuitorului este zona centrală de configurare a

dreptului, deoarece conştiinţa juridică a legiuitorului, protagonistul principal al fenomenului juridic,

generează normativitatea juridică. Protaforma şi conţinutul dreptului pozitiv îşi au sediul în

ideologia şi psihologia juridică a legiuitorului. Or, geneza şi evoluţia normelor juridice în societate

sunt axate pe conştiinţa juridică micro şi macrosocială transmutată de conştiinţa juridică a

legiuitorului.

Conştiinţa juridică, în general, reflectă fenomenul juridic sub forma cunoştinţelor juridice şi

evaluărilor juridice. Din punct de vedere structural, cunoştinţele juridice se atribuie la partea

cognitivă a conştiinţei juridice – ideologia juridică. Evaluările juridice însă se referă la partea

social-psihologică şi emoţional-volitivă – psihologia juridică [III, 105, p.379].

Ideologia juridică este expresia ştiinţifică şi sistematizată a opiniilor juridice, principiilor şi

exigenţelor juridice ale diverselor grupuri sociale, în special a legiuitorului. Dacă cunoştinţele

juridice sunt conţinutul ideologiei juridice, atunci principiile juridice constituie esenţa conştiinţei

juridice. Cristalizarea principiilor juridice determină calitatea ideologiei juridice, proces care poate

fi obscurat de cantitatea cunoştinţelor juridice. Volumul şi calitatea cunoştinţelor juridice, precum şi

posedarea principiilor şi normelor juridice poartă denumirea de informare juridică. Nivelul

informării juridice variază de la elementar la superior. Indicii informării juridice sunt: interesul

constant faţă de drept; necesitatea de a extinde volumul cunoştinţelor juridice; aprofundarea calităţii

cunoştinţelor obţinute; analiza critică şi utilizarea acestora. La nivelul superior (profesional) al

informării atribuim conştiinţa juridică a legiuitorului, marcată de cunoştinţe juridice temeinice,

principii juridice asimilate în profunzime şi exigenţe profesionale majore.

Psihologia juridică întruneşte totalitatea sentimentelor juridice, emoţiilor, dorinţelor şi

aprecierilor ce vizează fenomenul juridic al societăţii. Prin intermediul psihologiei juridice se

realizează ideologia juridică. Psihologiei juridice îi revine funcţia de evaluare a fenomenului juridic.

Evaluarea juridică se exprimă în : a) aprecierea dreptului (principiilor dreptului, normelor şi

instituţiilor juridice); b) aprecierea conduitei licite a membrilor societăţii; c) aprecierea ilicitului

75

(delictelor, delicvenţilor, fenomenului criminalităţii); d) autoaprecierea conduitei; e) aprecierea

activităţii organelor de ocrotire a normelor de drept [III, 105, p.384].

Considerăm că evaluarea juridică se extinde şi asupra normării juridice, în special legiferării.

În vizorul conştiinţei juridice sociale se află politica legislativă, tehnica legislativă şi însuşi

legiuitorul. De aceea, însuşi legiuitorul trebuie să demonstreze cel mai înalt nivel posibil al

conştiinţei juridice profesionale.

După Gh. Mihai şi R. Motica, “orice legiuitor are o politică legislativă pe care o desfăşoară

prin legiferare. Politica legislativă cuprinde totalitatea scopurilor şi strategiilor unui legiuitor,

precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora vizînd ordinea juridică din societate”

[III, 53, p.138].

După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, politica legislativă este o parte a politicii

juridice care stabileşte tehnicile, metodele, principiile normării în vederea atingerii finalităţilor

sistemului juridic [III, 29, p.220]. Scopul politicii legislative şi idealul juridic general al

legiuitorului este binele comun. Respectiv, “nu sunt legi adevărate decît acelea care năzuiesc la

binele obştesc al statului” [III, 65, p.134]. Din perspectiva conştiinţei juridice a legiuitorului

finalitatea politicii legislative se poate transforma. Astfel, ascensiunea scopului este determinată de

apropierea politicii legislative de moralitatea înaltă. “Orice legiuitor mai destoinic îşi propune

legilor sale un scop unic – virtutea supremă, adică dreptatea perfectă” [III, 64, p.47]. Or,

“legiuitorul îşi va da toată osteneala de a cerceta şi a stabili măsurile de a întreţine pure moravurile

unui stat” [III, 65, p.162]. Invers, diminuarea scopului politicii legislative este dependentă de

minimalizarea moralităţii legiuitorului. Dacă “… legile al căror unic scop este interesul cîtorva sunt

ale fracţiunilor iar nu ale statului; … aceea ce se numeşte acolo dreptate nu este decît un cuvînt”

[III, 65, p.134]. Pentru a evita extremele în fixarea finalităţilor politicii legislative şi pentru a

sensibiliza conştiinţa legiuitorului, marele Platon recomandă legiuitorului “… să se întrebe adeseori:

“Unde vreau să ajung acum ? “ şi dacă cutare dispoziţie are loc, nu greşesc scopul ?”” [III, 65,

p.163]. Deci, activitatea legiuitorului este tridimensională: cognitivă, axioteleologică şi

praxiodeontică.

Legiferarea – activitatea primordială a legiuitorului – este expresia funcţiei de reglementare

a conştiinţei juridice a legiuitorului. Precursoarele acesteia sunt funcţiile de cunoaştere şi de

evaluare a fenomenului juridic. P. Roubier [III, 53, p.141] spunea că nu poate exista legiferare fără

cunoaşterea şi analiza valorilor: justiţie, echitate, securitatea statului, ordine socială, dar şi fără

ocrotirea lor. Deci, ideile de valoare ale dreptului, precum sunt libertatea, egalitatea,

76

responsabilitatea, justiţia etc., trebuie să-şi afirme prezenţa statornică în conştiinţa legiuitorului

pentru a ghida legiferarea.

În literatura de specialitate atestăm un şir de concepte axate pe latura subiectivă a legiferării,

precum sunt: “principiile de determinare a politicii legislative”, “principiile legiferării”, “principiile

tehnicii juridice”, “cerinţele legiferării”, “metodica legiferării” etc.

După I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor, principiile de determinare a politicii

legislative sunt: 1.“Legea trebuie să urmărească binele comun”. Acest bine comun este temporal,

fiind orientat către dezvoltarea societăţii civile. Statul este un instrument pentru realizarea acestui

scop [III, 29, p.200-221]. Deci, acest principiu teleologic este însăşi finalitatea legiferării. 2. “… a

doua lege naturală a elaborării dreptului” este reglementarea doar a conduitei exterioare a

indivizilor în cadrul ordinii juridice. “Legiferarea nu trebuie să încerce să normeze decît

comportamentele exterioare ale indivizilor, exclusă fiind orice tentativă de a reglementa modul

intim de gîndire, sentimentele, dorinţele acestora” [III, 29, p.221]. De fapt, această “lege” este o

exigenţă a normării juridice a conduitei sociale. Considerăm că exteriorizările comportamentale

active şi pasive nu pot fi departajate cu certitudine de către legiuitor fără a ascensiona spre

interiorizările faptelor: sentimente, dorinţe, gînduri, voliţii. Or, dacă legiuitorul nu este preocupat de

lumea interioară a indivizilor, atunci cum ar putea pretinde să examineze latura subiectivă a

ilicitului? Cum ar putea stabili şi măsura “binele comun”? De aceea, pentru ca idealul legiuitorului

să se materializeze în fapt, este necesar, după opinia noastră, de a apropia la maxim dreptul de

morală. Altfel zis, legiuitorul va reglementa indirect şi precursoarele conduitei active şi pasive a

membrilor societăţii, pentru a nu cădea în impreviziune şi iresponsabilitate politică şi morală. 3.

“Dreptul trebuie să impună maximul de constrîngere suportabilă pentru destinatarii săi” [III, 29,

p.221]. Prin intervenţia sa în sfera socialului dreptul nu trebuie să prejudicieze libertatea naturală a

individului. Limitarea libertăţii personale prin normele juridice trebuie să fie “un rău necesar”. Căci,

“un individ constrîns peste limitele suportabilului este un individ care numai are nimic de pierdut;

pentru el sancţiunea nu mai are nici o valoare” [III, 29, p.222]. De aceea, legiuitorul va conştientiza

profund principiul libertăţii, aplicîndu-l în cadrul legiferării adecvat situaţiilor sociale ce reclamă

reglementare juridică. Din perspectiva psihoaxiologică însă, legiuitorul va promova preceptul “omul

este măsura tuturor lucrurilor”. 4. “Dreptul nu trebuie să intervină decît dacă binele comun cere

intervenţia sa” [III, 65, p.222]. Chiar dacă legiferarea este o artă, ea nu se va transforma într-un

spectacol politic. Conform principiului respectiv al oportunităţii, legile sunt efectul, cauza este

necesitatea socială de reglementare a unor relaţii determinate. Însă, după cum observase lucid

Montesquieu în “L’esprit des lois” (livre XXIX, Chap. XVI), legile inutile slăbesc legile necesare.

77

“O lege indiferentă binelui public este o lege care distruge încrederea în legiferare în genere” [III,

29, p.222] şi, evident, discreditează legiuitorul. 5. “Dreptul pozitiv trebuie să fie eficient, adică

realizabil” [III, 29, p.222]. Reieşind din dimensiunea praxiologică a activităţii legiuitorului,

legiferarea nu este un proces abstract, însă urmăreşte traducerea în fapt a reglementărilor elaborate.

Legiuitorul este un realist chiar dacă promovează idealul său juridic. Legiuitorul acţionează cu

previziunea impactului reglementărilor adoptate asupra cadrului relaţional social, ceea ce înseamnă

că opera de legiferare aparţine mai mult viitorului decît prezentului. 6. “Legiferarea trebuie să fie

fundamentată ştiinţific” [III, 29, p.222]. Ceea ce înseamnă că o bună politică legislativă nu este un

act ocazional. Ea trebuie să pornească de la cercetarea minuţioasă a realităţii sociale din punct de

vedere politic, economic, naţional, internaţional, etc.; cu stabilirea consecinţelor unor eventuale

reglementări. În vederea studierii circumstanţelor complexe care anticipează reglementările juridice

propriu-zise, pe lîngă organele legislative ale statelor se instituie organe specializate: Consilii

legislative, Centre de creaţie legislativă. De exemplu, conform Legii nr. 780-XV privind actele

legislative, art.22, alin. (5), “expertiza ştiinţifică a proiectului de act legislativ este efectuată de

instituţii ştiinţifice şi de învăţămînt superior de profil, de experţi inclusiv de peste hotare, avînd

menirea de a contribui la: a) relevarea necesităţii de a reglementa prin acte legislative problema

abordată în proiect;…b) fundamentarea oportunităţii elaborării proiectului în raport cu posibilităţile

economico-financiare ale statului, cu situaţia social-politică şi consecutivitatea reglementării

proceselor” [I, 11, p.16]. Apropo, Gh. Mihai şi R. Motica prezintă principiul menţionat în funcţie de

fundamentare conştientă a activităţii de elaborare a legii [III, 53, p.142]. 7. “Asigurarea unui

echilibru între dinamica şi statica dreptului” [III, 29, p.222-223]. Pe de o parte, dreptul ca formă şi

dezvoltare este flexibil, maleabil, ajustîndu-se la schimbările cantitative din societate. Deci,

legiuitorul va fi conştient de caracterul mobil, dinamic al normelor pe care le edictează. Pe de altă

parte, dreptul ca esenţă şi voinţa este statornic repetînd esenţa construcţiei etatice. Rigiditatea

dreptului se identifică cu autoritatea legii lato sensu şi imperativitatea prescripţiilor legale. “Dura

lex sed lex”- maximă juridică latină - este dovada elocventă a staticii dreptului. Statica dreptului nu

semnifică stagnare în aplicarea lui, dimpotrivă, stabilitatea reglementărilor asigură practica

constantă şi siguranţa juridică. Sarcina legiuitorului, în afara tentaţiilor de a înscena un spectacol

politic, este de a prelua rolul Themidei în vederea echilibrării şi armonizării extremelor: dinamicii şi

staticii dreptului. Extremele, oricare n-ar fi ele, sunt periculoase. De exemplu, excesul mobilităţii,

dinamismului dreptului conduce la inflaţie juridică, neîncredere faţă de lege şi legiuitor, nihilism

juridic în ultimă instanţă. Evidentă este deformarea conştiinţei juridice a legiuitorului, care-şi

măsoară gloria cu cantitatea elaborărilor normative. Excesul rigidităţii dreptului, legislaţiei în

78

ansamblu, este un semnal al “îmbătrînirii” organismului social, al incapacităţii legiuitorului sau al

ambiţiilor politice. Evidentă este în această extremă ideologia juridică deficitară a legiuitorului şi

psihologia sa juridică neadecvată.

4.1.2. Principiile legiferării

Principiile, trecute în revistă, care determină politica legislativă, se înfăţişează la majoritatea

doctrinarilor în funcţie de principiile legiferării [III, 67, p.224-233; 62, p.13-15] sau principiile

procesului de elaborare a actelor normative [III, 19, p.224-226; 16, p.118-119; 105, p.162; 106,

p.201-286; 124, p.283-286; 104, p.69-70; 119, p.264].

În limbajul legal se operează, de asemenea, cu termenul “legiferare”. Cu titlu exemplificativ,

art.4 al Legii nr. 780-XV privind actele legislative este intitulat “Principiile de bază ale legiferării”

[I, 11, p.13].

După N. Popa, principiile legiferării, numite şi cerinţe ale legiferării, sunt:

a) principiul (cerinţa) fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice

(“descrierea situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept, analiza judecăţilor

de valoare cu privire la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate şi care

se găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea, determinarea

(anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costul social al proiectatei reforme

legislative, oportunitatea sa etc.” [III, 67, p.225]; b) principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc

între dinamica şi statica dreptului; c) principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative (în

momentul edictării actelor normative legiuitorul va trebui să ţină cont de existenţa multiplelor

legături între părţile sistemului legislaţiei; să ia în consideraţie toate implicaţiile noii reglementări,

modificările subsecvente în legislaţie, eventualele colizii între reglementări etc. [III, 67, p.227]; d)

principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă; (remarca lui Ihering arată

esenţa principiului accesibilităţii: “legiuitorul trebuie să gîndească profund ca un filosof, dar trebuie

să se exprime ca un ţăran”); economia de mijloace se înfăţişează în trei ipostaze: 1. alegerea formei

exterioare a reglementării; 2. alegerea modalităţii reglementării juridice; 3. alegerea procedeelor de

conceptualizare a limbajului normei) [III, 67, p.288].

După B. Negru [III, 62, p.192-193], principiile legiferării sunt: 1. planificarea activităţii

legislative şi normative în general; 2. supremaţia legii (după forţa reglementatoare); 3. corelarea

actelor normative; 4. asigurarea unui raport dialectic între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor;

5. fundamentarea ştiinţifică a activităţii de elaborare a normelor juridice.

Legiuitorul moldovean în art.4, alin.(3) al Legii privind actele legislative [I, 11, p.13] a

consacrat expres principiile de bază ale legiferării:

79

(a) oportunitatea , coerenţa, consecvenţa şi echilibrul între reglementările concurente;

(b) consecutivitatea, stabilitatea şi predictabilitatea normelor juridice;

(c) transparenţa, publicitatea şi accesibilitatea.

Din alineatele anterioare (1) şi (2) deducem încă cîteva principii ale legiferării: primatul

normelor dreptului internaţional, la care este parte R. Moldova şi celor unanim recunoscute de

naţiuni; supremaţia Constituţiei în ierarhia actelor normative; corelarea actelor normative (unitatea

componentelor sistemului legislaţiei). Conform prevederilor art.4 al Legii nr.780-XV, principiile

nominalizate orientează legiuitorul la elaborarea şi adoptarea actului legislativ, dar şi destinatarul

acestuia în procesul aplicării normelor juridice. Considerăm că destinatarul actului legislativ, în

cazul dat, este însuşi legiuitorul care va aplica cu rigoare prevederile Legii.

Constatăm că la nivel doctrinar principiile legiferării sunt generalizate, iar la nivel legal

aceleaşi principii sunt specificate în afara interpretării legale.

În rezultatul interpretării logice a alin.(1), art.5 al Legii nr.780-XV [I, 11, p.13], am stabilit

principiile-scop ale legiferării şi însăşi finalitatea actului legislativ, evident cu caracter normativ. În

plan teleologic legiferarea este orientată spre apărarea drepturilor, libertăţilor, intereselor legitime

ale cetăţenilor. Egalitatea şi echitatea socială sunt obiectivele oricărui act normativ, dar şi principii

ale conştiinţei juridice a legiuitorului. De aceea, considerăm că titlul art.5 “Condiţiile generale

obligatorii ale actului legislativ” nu reflectă complet obiectul reglementării exprimate în alineatul

(1): finalităţile legiferării şi, respectiv, a actelor legislative. Titlul adecvat conţinutului respectiv ar

fi: “Finalităţile şi exigenţele actului normativ legislativ”.

Principiile legiferării, în viziunea doctrinarilor Gh. Mihai şi R. Motica, sunt principii de

metodă în legiferare, confirmate de oricare legiuitor, indiferent de loc şi timp. În caz contrar,

specifică autorii, fiind valabile doar aici şi acum, ele nu pot fi principii ci doar reguli necesare

tehnicilor [III, 53, p.142]. Constantele legiferării sunt: a) fundamentarea conştientă a activităţii de

elaborare a legii; b) tendinţa către echilibrarea stabilităţii cu mobilitatea legii; c) accesibilitatea

legii; d) interpretarea legii în sistemul actelor normative [III, 53, p.142-146].

Legiferarea stricto sensu nu se identifică cu activitatea de elaborare a actelor normative,

precum tehnica legislativă nu se confundă cu tehnica juridică. De aceea, nici principiile legiferării

stricto sensu nu le identificăm cu principiile procesului de elaborare a actelor normativ juridice.

Între noţiunile “principiile legiferării” şi “principiile procesului de elaborare a actelor normative”

există un raport de ordonare. “Principiile legiferării” este noţiunea subordonată “principiilor

procesului de elaborare a actelor normative”. Noţiunea supraordonată sau genul “principiile

procesului de elaborare a dreptului” este supusă interpretării de către doctrinarii ruşi. Bunăoară,

80

A. M. Vasiliev marchează principiile elaborării dreptului cu ideologia partidului de guvernămînt.

Principiul – “călăuză” este afirmaţia leninistă: “A законодательствовать надо с тройной

оглядкой. Семь раз примерь!” Celelalte principii sunt: activitatea de conducere şi orientare a

procesului de elaborare a actelor normative de către P.C.U.S.; fundamentarea ştiinţifică a procesului

de elaborare a dreptului [III, 119, p.263-264].

După A.S. Pigolchin, principiile procesului de elaborare a dreptului sunt: democratismul;

legalitatea, umanismul, profesionalismul; caracterul ştiinţific al activităţii; pregătirea minuţioasă şi

scrupuloasă a proiectelor normative; desăvîrşirea tehnică a actelor [III, 106, p.201-203]. După

Iu.A. Tihomirov, principiile procesului de elaborare a dreptului sunt: a) fundamentarea ştiinţifică; b)

legalitatea (ierarhia actelor normative); c) democratismul (suportul demos-ului şi evidenţa

intereselor poporului la elaborarea actelor normative); b) unitatea sistemului legislaţiei [III, 105,

p.162].

După G. Nazarenco, principiile fundamentale ale procesului de elaborare a dreptului sunt: 1.

democratismul; 2. legalitatea (procedurii de adoptare a actului normativ); 3. umanismul (actul

normativ trebuie să asigure şi să apere drepturile şi libertăţile omului; să satisfacă necesităţile

spirituale şi materiale ale individului); 4. fundamentul ştiinţific (soluţia normativă se ia în baza

realizărilor ştiinţei şi practicii sociale); 5. profesionalismul (specialişti calificaţi în jurisprudenţă

participă la elaborarea reglementărilor juridice); 6. publicitatea (procesului de elaborare a

dreptului); 7. pregătirea minuţioasă a proiectului normativ (studii naţionale şi internaţionale în

domeniul supus reglementării juridice); 8. tehnicitatea (respectarea regulilor afirmate ale tehnicii

juridice) [III, 104, p.69-70].

G. Fiodorov defineşte principiile elaborării dreptului în funcţie de idei conducătoare şi

începuturi de organizare, care determină substanţa şi direcţia generală a acestei activităţi, asigură

exprimarea maximală a voinţei şi intereselor clasei dominante (poporului) în cadrul normelor

juridice [III, 124, p.283]. Autorul susţine ca multe principii ale procesului de elaborare a actelor

normative depind de tipul istoric al statului şi dreptului [III, 124, p.283]. Într-un stat de drept,

democratic, procesul de elaborare a dreptului trebuie fondat pe principiile: 1) separării puterilor în

stat; 2) delimitării împuternicirii organelor de elaborare a dreptului; 3) imparţialităţii (obiectivităţii

procesului de elaborare a dreptului); 4) succesiunii guvernanţilor; 5) democratismului; 6) legalităţii;

7) internaţionalismului; 7) publicităţii; 8) fundamentării ştiinţifice; 8) planificării (activităţii de

normare); 9) multitudinii, simpleţei şi flexibilităţii formelor procesuale; 10) celerităţii procesului de

elaborare a dreptului [III, 124, p.283-286]. În acelaşi context, G. Fiodorov arată că principiile

81

dreptului, în general, şi principiile elaborării dreptului, în special, formulate de legiuitor, determină

esenţa oricărui tip istoric de drept [III, 124, p.283].

L.S. Iavici, corelînd însă principiile dreptului cu principiile legiferării arată că principiile

dreptului sunt criteriile de legitimitate a actelor normative ca forme de exprimare a dreptului. Mai

mult ca atît, principiile dreptului sînt suporturi ideatice ale activităţii legislative, participînd la

reglementarea indirectă a conduitei sociale şi materializîndu-se în norme juridice concrete [III, 130,

p.152].

În fine, rezumăm asupra raporturilor dintre principiile dreptului, principiile procesului de

elaborare a dreptului şi principiile legiferării.

1. Principiile legiferării lato sensu se identifică cu principiile procesului de elaborare a actelor

normative. Din punct de vedere logic, constatăm între aceste două noţiuni un raport de

compatibilitate (identitate).

2. Suportul ideatic al principiilor legiferării şi principiilor procesului de elaborare a dreptului este

constituit de principiile generale ale dreptului: libertatea, echitatea, justiţia, responsabilitatea,

etc.

3. Principiile generale ale dreptului şi principiile legiferării asimilate de conştiinţa legiuitorului, în

vederea reglementării conduitei sociale, sunt principii ale conştiinţei juridice a legiuitorului.

4. Principiile dreptului sînt antecedentele procesului de elaborare a actelor normative pe de o parte.

Pe de altă parte, principiile dreptului iau formă şi se dezvoltă în procesul elaborării actelor

normative, în special în cadrul legiferării.

5. Atît principiile dreptului, cît şi principiile legiferării lato sensu, sunt încadrate juridic de către

legiuitor şi interpretate neoficial de către doctrinari. În vederea aplicării uniforme şi adecvate

atît a principiilor dreptului, cît şi a principiilor legiferării stricto sensu şi principiilor elaborării

dreptului lato sensu, se impune interpretarea oficială autentică, normativă a acestor principii.

Principiile dreptului reprezintă idealul dreptului, anticipatorul oricărui drept pozitiv.

Normele dreptului pozitiv urmează să conserve şi să exprime acest ideal, care dotează cu

“imuabilitate” şi “nepozitivitate” dreptul pozitiv. De aici şi legiuitorul nu este creatorul principiilor

dreptului, el doar le descoperă şi le localizează în norme juridice. Misiunea legiuitorului este de a

materializa principiile dreptului în norme juridice, direcţionîndu-le în planul deontic şi acţional

(praxiologic). Aceasta îi reuşeşte legiuitorului datorită funcţiei axiologice a conştiinţei sale juridice.

4.2. LOCUL ŞI ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN CADRUL REALIZĂRII DREPTULUI

4.2.1. Formele şi principiile realizării dreptului

Principiile conştiinţei juridice au importanţă nu numai pentru crearea sistemului dreptului.

82

Ele penetrează sistemul juridic (sistemul de reglare juridică) în ansamblu: conştiinţa juridică,

dreptul pozitiv şi realizarea lui [III, 124, p.248]. G. Fiodorov arată aceste principii ale conştiinţei

juridice: legalitatea, echitatea (dreptatea), egalitatea, unitatea indestructibilă a dreptului şi

obligaţiilor, îmbinarea convingerii cu constrîngerea, răspunderea pentru vinovăţie [III, 124, p.248-

250].

Realizarea dreptului este componenta necesară a fenomenului (sistemului) juridic al

societăţii. Datorită realizării dreptului, sistemul juridic este o construcţie viabilă. Dreptul din planul

abstracţiunilor (sollen) devine fapt (sein), realitate; din planul universalului transmigrează în cadrul

particular. În procesul realizării dreptului normele juridice îşi găsesc destinatarii; impersonalitatea şi

generalitatea normei este substituită prin concretizare şi individualizare. Realizarea dreptului

încununează opera legiuitorului care nu este un act în sine. Legiferarea lato sensu este implicit

succedată de realizarea dreptului în ordinea continuităţii procesului juridic.

La nivel doctrinar, conceptul realizării dreptului pozitiv este interpretat în general astfel: “…

proces de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte

de drept, respectă şi execută dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul

competenţei lor” [III, 67, p.253; 53, p.155; 61, p.221; 62, p.59]. “Realizarea dreptului implică

legarea unui raport între faptele concrete ale oamenilor şi norma abstractă care stabileşte conduita

dreaptă, calea ideală de acţiune individuală, pentru ca libertatea subiectului să nu afecteze celelalte

libertăţi” [III, 29, p.346].

Dacă legiferarea este o activitate elitară, organizată de legiuitor, atunci realizarea dreptului

implică un cerc larg de subiecţi-destinatari. După S. Popescu, o primă categorie o formează

destinatarii primari, cei care trebuie să-şi conformeze conduita modelului prevăzut de normă, în

situaţia vizată de normă. A doua categorie de destinatari, sunt cei chemaţi să controleze modul în

care s-au comportat destinatarii primari. Destinatarii din categoria a doua sînt agenţi şi organe care

aparţin statului, desemnate pentru a supraveghea aplicarea corectă a normelor juridice de către

destinatarii primari [III, 70, p.253]. Cercul destinatarilor primari, pe lîngă particulari, se extinde şi

asupra legiuitorului şi altor organe publice de aplicare a dreptului. Cu alte cuvinte, condiţia

destinatarului de categoria a doua este de a se afirma în calitate de destinatar primar exemplar. De

aceea, credem că gradaţia propusă de S. Popescu este transparentă şi valabilă ad hoc. Or, orice

destinatar “secund”, de categoria a doua, este şi destinatar primar, cel din urmă însă nu este în mod

necesar destinatar din categoria a doua.

Categorisirea destinatarilor normelor juridice poate fi efectuată în dependenţă de formele

realizării dreptului.

83

În literatura de specialitate rusească [III, 104, p.79-80; 105, p.312-314; 106, p.172-173] sînt

analizate formele de realizare nemijlocită a dreptului (respectarea, executarea şi exercitarea

(uzitarea) dreptului) şi de realizare mediată (mijlocită) a dreptului (aplicarea dreptului). Realizarea

nemijlocită a prescripţiilor legale implică conduita licită de sine stătătoare a subiectelor de drept sub

forma respectării prohibiţiilor sau executării obligaţiilor, sau exercitării (uzitării) drepturilor

subiective. Dacă respectarea este abstenţiunea subiectului de la faptă interzisă de normă juridică

prohibitivă, atunci executarea este acţiunea obligatorie a subiectului conform normei juridice

onerative. Ambele sunt forme de realizare a normelor juridice imperative. Exercitarea sau uzitarea

dreptului însă implică realizarea normei juridice dispozitive care stabileşte prerogativele legale ale

subiectului. Rămîne la discreţia subiectului de a acţiona sau a inacţiona legal, de a se conforma liber

voinţei legiuitorului. Dacă realizarea dreptului prin respectare nu necesită înfiinţarea raporturilor

juridice, atunci exercitarea (uzitarea) şi executarea dreptului pot avea loc atît în cadrul raporturilor

juridice, cît şi în afara lor. În cadrul unui raport juridic distingem partea îndrituită (titularul dreptului

subiectiv) şi partea îndatorată. În afara raportului juridic se exercită drepturile subiective universale.

Realizarea mediată (mijlocită) a dreptului implică intervenţia unui organ competent de stat

în vederea traducerii în fapt a intenţiei legiuitorului. Necesitatea aplicării dreptului este condiţionată

de:

a) existenţa unui litigiu privind drepturile subiective şi obligaţiile juridice;

b) existenţa unui impediment privind exercitarea unui drept subiectiv; săvîrşirea unei fapte

ilicite;

c) stabilirea faptului naşterii drepturilor subiective sau stingerii obligaţiilor juridice;

d) realizarea unui drept subiectiv;

e) declanşarea raportului de constrîngere a delincventului;

f) decizia de încurajare (stimulare) a unei persoane; etc.[III, 104, p.80].

Deci, spre deosebire de celelalte forme ale realizării dreptului, aplicarea este înfăptuită de

organul competent al statului în cadrul unui raport juridic, care se materializează într-un act de

aplicare a normei juridice (imperative sau dispozitive) la cazul ce necesită soluţionare juridică.

În literatura de specialitate românească [III, 67, p.253-268; 53, p.155-160; 29, p.347-356]

sînt examinate, de regulă, două forme ale realizării dreptului: 1) respectarea şi executarea

dispoziţiilor legale de către cetăţeni; 2) aplicarea normelor juridice de către organele competente ale

statului, în limitele competenţei lor, şi alte organisme sociale. În dependenţă de categoria normelor

juridice şi, în primul rînd, de caracterul conduitei prescrise de normele de drept, se deosebesc însă

trei forme ale realizării dreptului: 1) realizarea normelor juridice prohibitive; 2) realizarea normelor

84

juridice onerative (şi permisive); 3) aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente

[III, 19, p.236-238; 61, p.221].

Considerăm că în dependenţă de norma juridică realizată este raţional a distinge următoarele

modalităţi: 1. realizarea normelor juridice imperative; 2. realizarea normelor juridice dispozitive; 3.

realizarea normelor juridice, indiferent de categorie, prin aplicarea lor de către organele competente

de stat. În dependenţă de conduita licită manifestată în fapt, vom deosebi: 1. respectarea

interdicţiilor juridice; 2. executarea obligaţiilor juridice; 3. exercitarea drepturilor subiective; 4.

aplicarea prevederilor normative. În dependenţă de subiectul destinatar, realizarea dreptului poate fi

simplă, cu implicarea oricărui subiect de drept şi calificată, numai cu implicarea organului de stat

competent. Împărtăşim viziunea lui N. Popa, potrivit căreia realizarea în raport cu destinatarul este

efectuată: a) de către cetăţeni (respectarea şi executarea); b) de către organele de stat şi alte

organisme sociale [III, 67, p.253]. În viziunea noastră, în dependenţă de gradul (nivelul) de

implicare a destinatarilor în procesul realizării, se impun: (a) realizarea individuală a dreptului; (b)

realizarea colectivă a dreptului sau (a) realizarea la nivel microsocial; (b) realizarea la nivel

macrosocial.

Realizarea dreptului la nivel macrosocial, cît şi la nivel microsocial, este condiţionată de un

şir de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, tipul de relaţii economice, condiţiile

naţionale şi internaţionale, gradul de civilizaţie şi cultură, conştiinţa juridică, etc. [III, 19, p.234].

Conştiinţa juridică este un factor decisiv în configurarea realizării dreptului. Conştiinţa

juridică individuală, exteriorizată în funcţie de conduită licită, semnifică o bună cunoaştere a

dreptului, o apreciere adecvată a prevederilor legale. De nenumărate ori, persoanele aleg în mod

instinctiv conduita adecvată stabilită de norma juridică. Iar gradul de conştientizare a respectării

legii evident diferă la diferite categorii de destinatari ai normelor juridice, – observă S. Popescu [III,

70, p.252]. Conduita licită a destinatarului normei juridice este dovada conformării voinţei acestuia

faţă de voinţa (intenţia) legiuitorului. În acelaşi timp, este şi argumentul penetrării şi recepţionării

“spiritului legii” de către destinatar, chiar dacă în vederea autoconservării se mai înregistrează

urmarea oarbă a “literei legii”. Perceperea “spiritului legii” de către subiectul destinatar implică

conştientizarea ideilor întemeietoare ale dreptului şi construirea conduitei corespunzătoare în

exterior. “Dar acest spirit nu e definit de voinţa legislatorului, căci astfel ar fi starea ei obiectivată,

lucrul începîndu-şi viaţa după ce a ieşit din mîna lucrătorului. În spiritul legii recunoaştem

principiile întemeietoare şi unificatoare, orizontul de valori care conferă referenţialului – legea –

transparenţă de sine şi plasticitate” [III, 51, p.64]. Astfel, asimilarea principiului egalităţii de către

subiect conduce la înţelegerea inegalităţii sociale şi egalităţii în faţa legii; generează respectul şi

85

conformarea faţă de lege, pe care subiectul nu o consideră discriminatorie şi părtinitoare.

Respectarea dreptului este deopotrivă egală şi obligatorie pentru toţi subiecţii de drept: persoane

fizice, persoane juridice, inclusiv statul. Particularul, care înţelege că statul care emite legea este

obligat să o respecte ca şi orice subiect de drept, ştie ce este egalitatea. Implicit va poseda şi esenţa

principiilor responsabilităţii şi libertăţii. Exercitîndu-şi drepturile subiective sau abţinîndu-se de la

exerciţiu, subiectul îşi realizează libertatea în fapt.

Exerciţiul drepturilor subiective are loc sub îndrumarea cîtorva principii metodologice: 1.

principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular potrivit cu scopul lui licit (prevăzut expres

de lege sau din ceea ce e permis de legea în vigoare, rezultînd din ceea ce nu interzice ea); 2.

principiul exerciţiului dreptului subiectiv de către titular cu respectarea moralei (exercitarea unui

drept subiectiv este o virtute, potenţată şi limitată de morală); 3. principiul exerciţiului cu bună-

credinţă de către titular al dreptului său subiectiv [III, 62, p.68-70]. Executîndu-şi îndatoririle

juridice, destinatarul normelor onerative oferă contraprestaţii altor subiecte. Distingerea limitelor

drepturilor şi obligaţiilor de către subiect este imaginea unei fiinţe responsabile care va avea nevoie

de minimum de constrîngere exterioară. Subiectul-destinatar cu conştiinţă juridică activă va putea

pretinde şi statului să-şi onoreze obligaţiile faţă de cetăţean, să fie responsabil pentru opera de

legiferare şi de guvernare în ansamblu. Or, conştiinţa juridică activă a destinatarului dreptului va fi

dominată profund de sentimentul dreptăţii ce probează principiul unificator al justiţiei.

Din altă perspectivă, respectarea dreptului de către toţi subiecţii generează fenomenul

legalităţii. Legalitatea, exigenţă şi principiu al statului de drept, este condiţia ordinii legale. Însuşi

scopul principal al statului de drept este, după S. Popescu, realizarea dreptului prin respectarea

regulilor de elaborare, aplicare şi înfăptuire a actului de drept, pe de o parte. Iar pe de altă parte,

constă în aşezarea pe baze juridice a activităţii statului sau, cu alte cuvinte, realizarea dreptului în

activitatea statală [III, 69, p.109].

Conţinutul legalităţii este prezentat ca o sumă de principii şi ca un ansamblu de cerinţe, pe

de altă parte.

Principiile legalităţii, după unii autori [III, 104, p.113-114; 124, p.486-489], sunt dispoziţii

de principiu ale fenomenului juridic al societăţii, care exprimă conţinutul legalităţii. La aceste

principii se atribuie: 1. universalitatea legalităţii, care implică egalitatea tuturor în faţa legii; 2.

unitatea legalităţii, care implică forţa egală a legilor pe tot teritoriul statului; 3. supremaţia legii faţă

de alte acte normative care trebuie să corespundă legii; 4. unitatea legalităţii şi oportunităţii, care

implică necesitatea supremă de realizare riguroasă a cerinţelor legale; 5. legătura indisolubilă a

legalităţii cu cultura, implică întemeierea legalităţii pe cultura juridică; 6. inevitabilitatea

86

răspunderii juridice, implică consolidarea legalităţii în baza unui mecanism eficient al răspunderii

juridice; 7. controlul realizării legilor, implică controlul constituţional al legilor, supravegherea

respectării legilor de către procuratură. Principiile respective, se remarcă, sînt interdependente,

corelative şi constituie un sistem, care asigură evaluarea stării, nivelului şi caracterului legalităţii.

Cerinţele legalităţii, după alţi autori [III, 61, p.266-267; 126, p.346-348], sunt: a) supremaţia

legii (“superioritatea unită cu autoritatea şi puterea legii”); b) universalitatea legii (legile sunt

adresate tuturor persoanelor dintr-un stat); c) unicitatea legii (“legea este unică pe întreg teritoriul

statului”); d) oportunitatea legii (“atît timp cît o lege este în vigoare, ea este adecvată situaţiei,

împrejurărilor, este potrivită societăţii”); e) realitatea legalităţii (eficacitatea legilor); f) asigurarea

drepturilor şi libertăţilor democratice ale omului.

După cum se observă, “cerinţele legalităţii” sunt compatibile cu principiile legalităţii.

Totuşi, V.S. Afanasiev insistă asupra delimitării principiilor şi cerinţelor legalităţii. Argumentele

invocate de autor rezidă în: a) caracterul ideatic al principiilor legalităţii şi caracterul prescriptiv al

cerinţelor legalităţii; b) principiile legalităţii determină conţinutul legalităţii, cerinţele legalităţii însă

determină legitimitatea conduitei sociale; c) principiile legalităţii acţionează în toate sferele vieţii

sociale şi asupra tuturor subiectelor, cerinţele legalităţii însă vizează anumite domenii ale vieţii

sociale şi subiecte determinate.

După V.S. Afanasiev, sunt patru principii ale legalităţii (supremaţia legii, unitatea

(universalitatea) legalităţii, oportunitatea legalităţii şi efectivitatea (realitatea) legalităţii) şi tot atîtea

cerinţe ale legalităţii: a) toate legile trebuie să corespundă Constituţiei; b)“toate actele subordonate

legii trebuie să corespundă legilor”; c) aplicarea dreptului şi actele de aplicare a dreptului trebuie să

corespundă legilor şi actelor subordonate legii; d)“actele de conduită individuală trebuie să

corespundă legilor, actelor subordonate legii şi actelor de aplicare a dreptului” [III, 107, p.184-185].

Autorul menţionează, că fiecare principiu şi cerinţă a legalităţii pot fi dezvoltate, după formula

principiu – cerinţă – normă .

După opinia noastră, controversa privind principiile sau cerinţele legalităţii se soluţionează

în dependenţă de accepţiunile noţiunii de legalitate. Într-un sens, legalitatea per se este un principiu

de drept. În alt sens, este o metodă de instaurare a ordinii legale. Sensul avut în vedere de

majoritatea autorilor este legalitatea în funcţie de regim al statului de drept. De aici pornesc

cerinţele şi principiile de respectare, executare şi aplicare neabătută şi strictă a dreptului, numite în

literatura de specialitate “principii şi cerinţe ale legalităţii.”

În ce priveşte raportul “principiile dreptului şi cerinţele legalităţii”, V.N. Hropaniuc este de

părerea că cerinţele legalităţii în esenţă coincid cu principiile dreptului. “Cerinţele legalităţii” sunt

87

mijloace sau instrumente juridice de traducere în viaţă a principiilor generale ale dreptului: echităţii,

justiţiei, umanismului [III, 127, p.346].

Doctrina nu se limitează doar la interpretarea legalităţii. Ordinea legală este tratată, de

asemenea, în funcţie de începuturi, realităţi şi fundamente numite “principii ale ordinii legale”.

V.V. Borisov le numeşte: 1. constituţionalitatea; 2. legalitatea; 3. integritatea şi structuralitatea; 4.

subordonarea (ierarhia) elementelor corelative; 5. normativitatea şi organizarea; 6. dreptatea şi

moralitatea; 7. garantarea; 8. universalitatea şi optimitatea; 9. controlul [III, 107, p.550-553]. Vom

accepta aceste principii în funcţie de reguli sau metode ale ordinii legale.

Legalitatea şi ordinea legală, în sens larg, implică toate formele realizării dreptului, deci nu

poate fi reduse doar la respectarea dreptului (normelor prohibitive) de către destinatari. Legalitatea

şi ordinea legală, valori incontestabile ale statului de drept, necesită conservare şi asigurare prin

intermediul garanţiilor politice, economice, sociale, juridice şi ideologice. Indicii legalităţii şi

ordinii legale sunt în acelaşi timp indici ai realizării dreptului. Astfel, realizarea dreptului în fapt

este atunci, cînd sunt respectate principiile de dreptate şi de adevăr, de justiţie şi de echitate, de

libertate şi de egalitate în faţa legii [III, 70, p.102]. Ceea ce înseamnă că “fără un suport valoric la

nivelul conştiinţei colective dreptul este lipsit de substanţă, nu este perceput ca just, nu este decît o

umbră fără conţinut. Iată de ce realizarea dreptului prin executarea şi respectarea normelor depinde

de modul în care se impune la nivelul conştiinţei colective o anumită ierarhizare a valorilor şi

intereselor” [III, 29, p.348-349].

După cum am menţionat, aplicarea dreptului este o formă specifică a realizării dreptului care

antrenează organele statului, în limitele competenţei lor, în procesul punerii în fapt a normelor

juridice. N. Popa vede în aplicarea dreptului un sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în

practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor de drept prin crearea raporturilor juridice [III, 67,

p.258].

Etapele aplicării dreptului sînt:

1) determinarea situaţiei de fapt; 2) alegerea normei de drept (precedată de căutarea normei de drept

în sistemul dreptului); 3) interpretarea normei (normelor) juridice; 4) elaborarea şi emiterea actului

de aplicare.

Aplicarea dreptului se desfăşoară într-un cadru necontencios adeseori, însă procedura

concurentă este cea contencioasă. Organele statului în cadrul aplicării dreptului recurg la acţiuni

stimulative şi represive. Evident că aplicarea dreptului nu trebuie redusă la constrîngerea de stat şi

restabilirea ordinii de drept încălcate. Finalitatea şi conţinutul actului de aplicare este mult mai

variat decît stabilirea măsurilor sancţionatorii. “Multe dintre sancţiuni, fie ele represive sau nu,

88

reprezintă o constatare a eşecului”. “Norma juridică nu este adevărat respectată decît atunci cînd

nici o sancţiune n-a fost aplicată sau nu ar trebui să fie aplicată. Numai aplicarea necontencioasă a

dreptului poate fi considerată ca absolut corectă şi singură a da satisfacţie deplină cerinţelor

justiţiei,” – subliniază S. Popescu [III, 70, p.254]. De aceea, credem că aplicantul dreptului în

activitatea sa va armoniza principiul-metodă a convingerii, ca regulă, cu principiul-metodă a

constrîngerii, la nevoie.

În cadrul aplicării dreptului, cercul destinatarilor acestei forme calificate a realizării

dreptului variază în dependenţă de genul activităţii. Deosebim agenţii statali care intervin la

încheierea actelor juridice private, în vederea îndeplinirii condiţiei de solemnitate. O altă categorie a

agenţilor publici sînt acei care elaborează şi execută acte administrative (funcţii administrative).

Organele jurisdicţionale completează cercul destinatarilor care controlează comportarea

destinatarilor primari. Ele aplică normele în cadrul litigiilor, realizînd justiţia [III, 70, p.255].

Aplicarea dreptului este un proces volitiv, care antrenează activ conştiinţa aplicantului.

Cunoaşterea dreptului pozitiv şi a principiilor lui întemeietoare este premisa necesară pentru

practica juridică. Or, misiunea aplicantului este de a evalua diverse stări de fapt şi de a le califica

conform stărilor de drept. Activitatea de aplicare şi respectiv conştiinţa juridică profesională a

aplicantului dreptului este direcţionată şi fundamentată de un şir de principii.

După M.N. Marcenco, acestea sunt: a) legalitatea; b) echitatea socială; c) oportunitatea; d)

justeţea (temeinicia) [III, p.105, p.317-319]. Legalitatea implică conformarea aplicantului dreptului

cu “litera” şi “spiritul” legii; respectarea limitelor competenţelor de către organul public;

respectarea strictă a procedurii stabilite prin lege; elaborarea şi emiterea actului de aplicare

corespunzător cazului examinat, în forma prestabilită. Echitatea socială implică acţiunea organului

de aplicare în interesul întregii societăţi, dar nu în vederea promovării propriului interes al agentului

puterii. Oportunitatea (pertinenţa) implică cercetarea specificului stării de fapt la momentul emiterii

actului de aplicare; evidenţa condiţiilor de aplicare a normelor juridice; pertinenţa normei

(normelor) pentru cazul cercetat; necesitatea acţiunilor procesuale determinate de starea de fapt.

Justeţea (temeinicia) aplicării dreptului constă în stabilirea deplină, studierea minuţioasă a stării de

fapt, emiterea actelor în baza faptelor indubitabile, veridice şi verificate. Ignorarea principiului

respectiv la elaborarea actului de aplicare a dreptului este un temei suficient pentru anularea actului.

M.N. Marcenco subliniază că principiile respective, (G.V. Nazarenco le numeşte cerinţe

înaintate faţă de actele de aplicare a dreptului [III, 104, p.83]), adeseori se contrazic. Contradicţiile

sunt explicabile, dat fiind faptul generalităţii şi impersonalităţii normelor juridice care nu pot

prevedea toate situaţiile de fapt posibile. Spre exemplu, în cazul contradicţiei principiilor legalităţii

89

şi oportunităţii, organul de aplicare a dreptului soluţionează cazul, stabilind modalitatea optimală de

aplicare a normei la circumstanţele cazului, armonizînd principiul legalităţii cu principiul

oportunităţii [III, 100, p.318-319].

Considerăm că în procesul aplicării dreptului principiile dreptului apar în ipostaza

principiilor ramurale ale dreptului. În special, procedura contencioasă pentru soluţionarea litigiilor

de către organele jurisdicţionale este guvernată de principii procesuale ramurale care, de altfel, pot

fi şi interramurale. Astfel, în activitatea de aplicare a dreptului de către organele judecătoreşti în

pricinile civile se impune respectarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil:

legalitatea; aflarea adevărului; egalitatea părţilor; dreptul la apărare; contradictorialitatea; rolul activ

al judecătorului; disponibilitatea; publicitatea; oralitatea; nemijlocirea; continuitatea; dreptul părţilor

de a folosi limba maternă. Încălcarea acestor principii atrage nulitatea hotărîrilor judecătoreşti sau a

altor acte de procedură, prin intermediul căilor de atac reglementate de lege [III, 23, p.58-59].

În ce priveşte acţiunea administrativă, aceasta este ghidată de un şir de principii procesuale

care trebuie să domine conştiinţa agenţilor autorităţii publice administrative. Spre exemplu: a)

obligativitatea de a accepta demersurile persoanei private şi de a le soluţiona în modul cel mai

potrivit, conform Legii cu privire la petiţionare, Legii contenciosului administrativ, Codului

procesual civil; b) dreptul de a fi ajutat şi asistat; c) promptitudinea (rapiditatea) în executare

(respectarea termenului rezonabil); d) dreptul de a fi auzit; e) obligativitatea autorităţii

administrative de a informa persoanele interesate despre procedura administrativă şi dreptul lor de a

fi ascultate şi auzite; f) procedura colectivă; g) accesul al informaţie; h) obligativitatea deciziei [III,

63, p.11-12]. Principiile procesuale enumerate completează organic principiile materiale care

guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului administrativ: legalitatea; egalitatea în faţa legii;

respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege; proporţionalitatea; obiectivitatea;

imparţialitatea; buna credinţă; transparenţa; regula de favorizare a persoanei private [III, 63, p.9-

10].

4.2.2. Principiile interpretării juridice

Una din fazele aplicării dreptului de către organele competente de stat, premergătoare

elaborării şi emiterii actului de aplicare, este interpretarea normei (normelor) selectate din sistemul

dreptului în vigoare. Agentul interpretării, el şi agentul aplicării, recurge la diverse procedee, tehnici

şi principii de interpretare a normelor. Ceea ce ne preocupă în contextul demersului efectuat, sunt

principiile interpretării care nu-şi găsesc loc în fiece sursă de Teoria Generală a Dreptului.

Bunăoară, S. Popescu se limitează doar la enumerarea principiilor interpretării, pe care le

califică ca “mai mult sau mai puţin precise, mai mult sau mai puţin imperative”, rezervînd

90

interpretului spaţiu pentru stabilirea sensului şi conţinutului principiilor. “a) Normele juridice

trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate, încît efectul lor să fie asigurat. Este inadmisibilă

interpretarea care ar anula efectul practic al normei. b) Tăcerile legii pot fi interpretate în favoarea

libertăţii de acţiune. Tot ceea ce nu este interzis, este permis. c) Trebuie să fie asigurată

continuitatea de interpretare. Atunci cînd s-a consolidat o anumită interpretare a legii, ea nu trebuie

schimbată cu uşurinţă. d) Atunci cînd un text este susceptibil de mai multe interpretări, nu se poate

reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste, inechitabile din punct de vedere economic şi

social” [III, 70, p.294].

I. Dogaru, D.C. Dănişor şi Gh. Dănişor arată următoarele principii de interpretare, care

diferă puţin de cele nominalizate mai sus din punct de vedere conceptual, dar mai mult se deosebesc

după “haină”, adică enunţare. Acestea sunt:

1. “Tot ce nu este prohibit este permis”. Tăcerea legii trebuie interpretată în favoarea libertăţii de

acţiune a individului. Principiul lărgeşte sfera libertăţilor individuale, dar nu şi a puterilor

autorităţilor publice.

2. Regula continuităţii interpretării. Interpretarea stabilită într-un sens nu trebuie prea uşor

modificată în vederea stabilităţii raporturilor juridice.

3. Principiul efectului util. Legea trebuie interpretată în sensul în care îşi găseşte aplicarea.

4. Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic. În cazul mai multor interpretări ale

aceluiaşi text se urmăreşte rezultatul practic, eliminîndu-se cele absurde, indezirabile, injuste,

antisociale, etc.

5. Dispoziţiile generale nu derogă de la cele speciale. Dacă la o situaţie se aplică două norme una

generală, alta specială, atunci preferinţă în aplicare se va da normei speciale.

6. Trebuie să interpretăm totdeauna cu bun simţ. Altfel zis, prevalarea sensului uzual al cuvintelor

[III, 29, p.403-404].

Gh. Mihai specifică că principiile interpretării nu sunt principii ontologice însă principii

metodologice. “Deoarece interpretarea este metodă, ea are principii de metodă” [III, 53, p.161].

Aceste principii nu se vor confunda cu principiile logice (identitatea; noncontradicţia; terţiul exclus)

cărora li se subordonează orice interpretare juridică. Principiile interpretării sunt înfăţişate

argumentat de Gh. Mihai, de aceea ne raliem la raţionarea autorului.

1. Principiul unităţii dintre litera şi spiritul legii: “spiritul legii” poate fi înţeles ca “spirit al

legiuitorului”, dar şi ca un ansamblu de principii naturale, cărora urmează să se subordoneze orice

legiuitor şi care sunt temeiuri ale tuturor actelor normative. Dezechilibrul între “spiritul” şi “litera”

legii conduce la abuz de drept, la frauda legii, la încălcarea echităţii.

91

2. Principiul supremaţiei voinţei legiuitorului. Voinţa legiuitorului nu se identifică cu spiritul

legiuitorului, după Gh. Mihai. Voinţa legiuitorului subordonează spiritul legiuitorului, iar acesta

spiritul legii. Voinţa legiuitorului o subordonează pe cea a judecătorului. Cea mai bună lege este

aceea care lasă cît mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în

hotărîrea sa se întemeiază în aşa fel pe lege, încît arbitrarul să fie cît mai redus. Respectiv, aceasta

este şi imaginea indirectă a celui mai bun legiuitor.

3. Principiul contextualizării. Interpretarea se efectuează în cadrul sistemului dreptului,

corelîndu-se norma interpretată cu instituţia juridică şi ramura de drept corespunzătoare.

4. Principiul evaluării. Potrivit acestuia, interpretul nu trebuie să facă distincţie acolo unde legea

în vigoare nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nous distinguere debemus). Cînd un text pare

ambiguu sau absurd, instanţa trebuie să reţină sensul cel mai favorabil acuzatului (pîrîtului) (in

dubio pro reo).

5. Principiul corelării. Principiu formulat în latina lex posterior derogat priori. Conform

acestuia, aplicarea simultană a legilor nu este realizabilă sub aspectul logic şi practic. Se alege o

lege din două, legea posterioară este preferabilă, fiind prezumată mai bună. În caz contrar se aplică

legea anterioară (lex priori), importantă pentru favorizarea acuzatului (pîrîtului), dacă nu este

abrogată de cea posterioară. Un alt principiu complementar la lex posterior derogat priori este

generalia specialibus non derogant (specialia generalibus derogant). Conform acestuia, în cazul în

care unei situaţii i se pot aplica două norme, una generală, alta specială, se va aplica cea din urmă.

Norma specială trebuie interpretată restrictiv. Baza interpretării restrictive este principiul exceptio

est strictissimae interpretationis. Excepţiile sînt reglementate expres şi nu pot fi create prin

interpretare, de asemenea, neputînd fi extinse la alte cazuri decît cele prevăzute expres de lege. În

caz dacă în legislaţie lipseşte norma specială ce vizează un domeniu al vieţii sociale, se aplică

normele generale de drept comun [II, 1, p.19].

Alte principii ale interpretării, nominalizate de Gh. Mihai sunt: principiul adecvării formei

juridice la semnificaţia din conţinut; principiul coerenţei logice şi principiul validităţii juridice [III,

51, p.161-167].

În fine, interpretul, fiind ghidat de principiile-metodă, mai mult sau mai puţin determinate şi

discutabil enunţate, nu are justificare de a crea noi principii.

4.2.3. Principiile răspunderii juridice

O faţetă impunătoare a aplicării dreptului este declanşarea constrîngerii publice de către

organul competent de stat, cursul căreia finalizează cu sancţiunea juridică aplicată făptuitorului.

Altfel zis, statul investeşte un anumit organ din mecanismul său cu competenţe determinate de a

înfiinţa un raport juridic de constrîngere a făptuitorului în vederea cercetării şi soluţionării unui fapt

92

ilicit şi aplicării unei sancţiuni juridice adecvate. Raportul de constrîngere publică desemnează

răspunderea juridică în funcţie de proces şi sancţiunea juridică în funcţie de instrument, mijloc de

restabilire a ordinii legale. Iniţiativa majoră în cadrul răspunderii juridice revine agenţilor statali;

dar şi responsabilitatea majoră pentru corectitudinea aplicării normelor juridice. Agentul statal, în

primul rînd, trebuie să fie în cunoştinţa ideilor ce orientează şi direcţionează procesul răspunderii

juridice (proces penal, civil, administrativ) şi această exigenţă decurge din funcţia agentului de

mediere-arbitrare a relaţiilor intersubiective.

Principiile răspunderii juridice, după Gh. Mihai şi R. Motica, nu sunt reguli, nici norme, căci

dacă ar fi ar trebui să dispună de sancţiuni ce ar putea fi aplicate celor vinovaţi de încălcarea lor.

Principiile răspunderii juridice, fiind consacrate prin normele interne de drept, concentrează

trăsăturile comune şi esenţiale ale normelor care reglementează juridiceşte, general, abstract,

impersonal conduite pentru subiecte generice [III, 52, p.137].

După N. Popa şi S. Popescu, principiile răspunderii juridice, în varietatea formelor pe care o

cunoaşte, subliniază prezenţa unor note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere [III,

67, p.324; 70, p.311]. Alături de principiile răspunderii juridice numite generale, “există şi principii

care sunt proprii unei anumite forme de răspundere juridică” [III, 70, p.312].

În literatura de specialitate din Federaţia Rusă întîlnim, de asemenea, conceptul de principii

generale ale răspunderii juridice [III, p.107, p.207-208; 105, p.612-621; 104, p.107; 106, p.322-

329]. Aceste principii se referă la toată legislaţia privind răspunderea juridică pentru încălcările de

drept. Însă principiile generale care determină răspunderea juridică pentru încălcările prohibiţiilor

legale, exprimate în legislaţie, s-au constituit în procesul dezvoltării dreptului penal, - consideră

O.E. Leist [III, 105, p.613]. Autorul are în vedere de fapt principiul legalităţii incriminării şi

sancţionării (“Nullum crimen sine lege” şi “Nulla poena sine lege”), afirmat iniţial în materie

penală.

În doctrină, în general, există o viziune şi o interpretare unică a principiilor răspunderii

juridice. Astfel, principii ale răspunderii juridice sunt: a) legalitatea răspunderii; b) răspunderea

pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie; c) răspunderea personală; d) justeţea sancţiunii sau, cu alte

cuvinte, proporţionalizarea sancţiunii în raport cu grativitatea faptei; e) aplicarea unei singure

sancţiuni sau, altfel zis, unei singure violări a normei juridice îi corespunde o singură imputare a

răspunderii (non bis in idem); f) celeritatea tragerii la răspundere juridică sau, altfel spus, tragerea la

răspundere la timpul potrivit. Totuşi, unii autori nu sunt lipsiţi de originalitate în prezentarea

principiilor răspunderii juridice. De exemplu: O.E. Leist numeşte principiul contradictorialităţii

procesului şi dreptul la apărare a persoanei trase la răspundere [III, 105, p.618]; G.V. Nazarenco

93

numeşte principiul umanismului răspunderii [III, 104, p.107]; G. Fiodorov prezintă principiul

răspunderii doar pentru fapte, nu şi pentru gînduri [III, 124, p.475]; N. Popa şi S. Popescu numesc

principiul prezumţiei nevinovăţiei în stabilirea răspunderii juridice [III, 67, p.324; 70, p.311];

Gh. Mihai şi R. Motica nu atribuie la principiile răspunderii legalitatea răspunderii juridice [III, 53,

p.137].

După părerea noastră, ceea ce atribuie O.E. Leist la principiile generale ale răspunderii

juridice sunt principii interramurale de drept procesual civil şi drept procesual penal

(contradictorialitatea şi dreptul la apărare). Principiul umanismului, avut în vedere de

G.V. Nazarenco, după cum reiese din mai multe interpretări doctrinare, se încadrează ideatic în

principiul justeţei sancţiunii (doctrina românească) şi în principiul dreptăţii răspunderii juridice şi

echităţii sancţiunii juridice (doctrina rusească). Principiul prezumţiei nevinovăţiei, atribuit de

S. Popescu şi N. Popa la principiile răspunderii juridice, este o garanţie procesuală şi o prezumţie

legală relativă, care fiind răsturnată, generează efectul răspunderii făptuitorului pentru fapta

săvîrşită cu vinovăţie, dovedită de acuzare sau de către cel prejudiciat. Prezumţia nevinovăţiei este

expres prevăzută de Сonstituţia R. Moldova.

Practica judiciară, în special jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii

Constituţionale, îşi aduce contribuţia oficială la interpretarea şi aplicarea uniformă a principiilor

răspunderii juridice. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova atenţionează

instanţele judecătoreşti la necesitatea respectării stricte a principiului individualizării pedepselor în

aşa fel ca fiecare pedeapsă să-şi atingă scopurile prevăzute [II, 1, p.104]; principiului prezumţiei

nevinovăţiei la judecarea cauzelor în materie penală [II, 2, p.12-13]. Principiul prezumţiei

nevinovăţiei este interpretat de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova cu prilejul

controlului constituţionalităţii art.30 alin.(5) din Legea serviciului public nr.443-XIII din 4 mai

1995.

În plan enunţiativ, principiile răspunderii juridice sunt înfăţişate în literatura de specialitate.

Principiul răspunderii juridice a subiectului de drept pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie

enunţă că răspunderea juridică intervine numai pentru fapte ilicite, nu şi pentru idei, săvîrşite cu

vinovăţie de făptuitor (intenţie sau culpă). Vinovăţia nu se referă doar la individualitatea umană, ci

la orice corespunde subiectului de drept. Lipsa vinovăţiei făptuitorului este o cauză care înlătură

caracterul ilicit (penal etc.) al faptei. Deci, condiţia necesară şi suficientă a răspunderii juridice este

fapta ilicită săvîrşită cu vinovăţie. Nu există faptă ilicită, nu există răspundere juridică (NULLUM

CRIMEN SINE LEGE); nu există răspundere juridică şi nu se aplică sancţiunea juridică în afara

94

faptei ilicite săvîrşite în una din formele sale de o persoană fizică sau juridică (NULLA POENA

SINE LEGE) [III, 52, p.137-138].

Principiul răspunderii personale semnifică răspunderea pentru fapta proprie, indiferent dacă

subiectul este persoană fizică sau juridică. Răspunderea pentru fapta altuia (în legislaţia civilă) se

consideră o abatere de la principiul personalităţii. În dreptul penal, însă, numai cel care a săvîrşit

direct sau a participat indirect la săvîrşirea unei infracţiuni poate fi tras la răspundere penală.

Principiul aplicării unei singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită (non bis in idem)

afirmă că subiectul de drept care a nesocotit ordinea de drept prin fapta sa, va răspunde o singură

dată, pentru încălcarea săvîrşită organul competent va aplica o singură sancţiune juridică. Aceasta

nu exclude însă cumulul formelor de răspundere juridică, cînd prin aceeaşi faptă a aceleiaşi

persoane se încalcă o pluralitate de norme juridice de naturi diferite. “Dar cînd se produce o

multiplă încălcare a ordinii de drept, care vizează norme juridice de naturi diferite şi nu are loc o

suprapunere a două sau mai multe sancţiuni juridice de aceeaşi natură, care s-ar aplica aceleiaşi

persoane pentru o singură faptă ilicită, nu se încalcă principiul non bis in idem” [III, 52, p.139].

Principiul justeţei sancţiunii aplicate, valabil pentru orice legislaţie, este garantul ordinii

normative a societăţii. Totalitatea sancţiunilor juridice stipulate în legislaţie asigură libertatea de

exercitare a drepturilor fundamentale ale omului în societate. “Între gravitatea faptei şi sancţiunea

aplicată autorului ei este necesară o proporţionare, astfel încît să fie respectate principiile dreptului”,

– arată Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52, p.139]. Aceasta presupune o corectă alegere şi aplicare a

normei juridice sub incidenţa căreia cade fapta ilicită şi respectiv, aplicarea sancţiunii legale juste.

Dar este principial şi deosebit de important pentru aplicantul sancţiunii a conştientiza că „nu tot ce e

legal este şi just”. Ideea fundamentală a justiţiei, numai ea, determină justeţea sancţiunii. “Legea

este unicul temei al tragerii la răspundere şi al sancţiunii, - afirmă Gh. Mihai şi R. Motica [III, 52,

p.139-140]. Reieşind din afirmaţia dată, înţelegem de ce autorii citaţi au eludat conştient principiul

legalităţii răspunderii juridice, deoarece l-au încadrat implicit în principiul proporţionalizării

sancţiunii juridice aplicate la gravitatea, circumstanţele faptei ilicite săvîrşite (principiul justeţei

sancţiunii aplicate).

Principiul celerităţii tragerii la răspundere juridică constă în necesitatea imediată de aplicare

a sancţiunii juridice faţă de autorul faptei ilicite, cît şi faţă de decăderea morală a făptuitorului.

“Într-adevăr, temporizarea tragerii la răspundere a autorului faptei ilicite, determină ivirea şi

amplificarea sentimentului de insecuritate a oamenilor, o îngrijorare a lor privind actul de justiţie, o

neîncredere în capacitatea factorilor instituţionali de a asigura ordinea de drept” [III, 52, p.140].

Aplicarea cu celeritate a sancţiunii este necesară pentru a-i proba eficienţa şi utilitatea. Trecerea

95

timpului poate să influenţeze negativ procesul de probaţiune: unele probe pot să se altereze, altele să

dispară; starea reală de fapt poate fi înfăţişată anevoios. Întru realizarea acestui principiu, legiuitorul

a stabilit termene de prescripţie sau termene de aplicare a sancţiunii. Termenele prescriptive sunt

variabile de la un sistem de drept la altul, aceasta însă nu afectează principiul în esenţă. În doctrina

juridică rusească [III, 105, p.619-621] acest principiu este divizat în două: inevitabilitatea

(ineluctabilitatea) răspunderii juridice şi oportunitatea răspunderii juridice. Sumarea cantitativă a

principiilor respective conservează calitativ principiul celerităţii. Apropo, inevitabilitatea

răspunderii este încadrată de G.V. Nazarenco în principiul legalităţii [III, 104, p.114].

“Principiile răspunderii juridice, în denumirea şi în enunţurile lor, sunt prezente în toate

sistemele moderne de drept; variabile sunt implicările lor operaţionale în legile materiale şi

procedurale” [III, 52, p.141].

Reflectînd asupra locului şi rolului principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului

pozitiv, am stabilit următoarele:

1. Principiile dreptului sînt localizate în conştiinţa juridică a subiectelor de drept, funcţie de

destinatari ai dreptului.

2. Principiile dreptului se manifestă în funcţie de suport ontologic al tuturor formelor de realizare a

dreptului.

3. Fiecare formă a realizării dreptului (respectarea, executarea, exercitarea (uzitarea), aplicarea)

este direcţionată de anumite principii-metodă.

4. Principiile-metodă au importanţă metodologică pentru întreaga activitate de realizare a

dreptului, principiile generale ale dreptului reprezintă dimensiunea ontologică a dreptului.

5. Activitatea organelor de stat privind aplicarea normelor juridice în vigoare se desfăşoară după

anumite principii-metode, cunoscute ca principii ramurale ale dreptului.

6. Principiile care vizează logica şi acţiunea interpretului în procesul realizării dreptului sunt

principii de interpretare a normelor juridice.

7. Principiile răspunderii juridice sînt principii procesuale care ghidează activitatea organelor de

stat competente de a aplica constrîngerea publică faţă de autorul faptei ilicite în cadrul raportului

de răspundere juridică.

8. Principiul responsabilităţii este suportul ontologic al principiilor procesuale ale răspunderii

juridice.

9. Principiile realizării dreptului şi principiile interpretării normelor juridice şi principiile

răspunderii juridice sunt interpretate doctrinar.

96

10. Principiile aplicării dreptului şi, în special, principiile răspunderii juridice, sunt încadrate în legi

materiale şi procedurale, afirmîndu-şi prezenţa în legislaţia oricărui stat.

4.3. ROLUL PRINCIPIILOR DREPTULUI ÎN COMPLETAREA DREPTULUI POZITIV

4.3.1. Lacunele dreptului pozitiv

Problema lacunelor dreptului pozitiv ţine de practicarea dreptului. Anume în procesul

aplicării dreptului organul competent de a examina şi de a soluţiona un anumit caz se poate

confrunta cu situaţia absenţei normei (normelor) corespunzătoare stării de fapt constatate. Cu alte

cuvinte, aplicantul nu are ce aplica, este în faţa unei lacune a dreptului pozitiv.

Lacuna în drept este interpretată ca o absenţă a reglementării normativ juridice, impusă de

situaţia concretă dată, justificată atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic [III, 61, p.225].

“Lacuna în drept se numeşte o lipsă totală sau parţială a dispoziţiilor, necesitatea cărora e exprimată

prin dezvoltarea relaţiilor sociale şi nevoile practice de rezolvare a problemelor politice, a sensului

şi conţinutului legislaţiei în vigoare, precum şi a altor împrejurări şi manifestări a voinţei

guvernanţilor îndreptate spre reglementarea factorilor vieţii din sfera influenţei juridice” [III, 62,

p.55]. Lacuna în drept este absenţa fie parţială sau totală a normelor juridice necesare pentru

soluţionarea unui caz şi adoptarea deciziei corespunzătoare [III, 104, p.83]. Lacuna dreptului pozitiv

este absenţa fie a legii, fie a actului subordonat legii, fie a obiceiului juridic, fie a precedentului

judiciar [III, 107, p.211].

În literatura de specialitate, pe lîngă sintagma “lacune în drept” care se raportează la

caracterul normativ al dreptului, întîlnim şi expresia “lacunele legii”, care se raportează la caracterul

formal al dreptului. Lacuna legii este definită de I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, “ca fiind

omisiunea legii de a rezolva o problemă care ar trebui în mod necesar să fie rezolvată” [III, 29,

p.357]. Reţinem, după S. Popescu, lacuna ca omisiunea legii în soluţionarea unei probleme care

trebuie să fie în mod necesar soluţionată [III, 70, p.263]. Expresia “lacunele legii” pune în evidenţă

forma principală de exprimare a dreptului contemporan, legea în sensul larg al cuvîntului. Nu

vedem o deosebire principială între aceste două expresii utilizate de doctrinari, de aceea vom

insista, în continuarea textului, asupra “lacunelor dreptului pozitiv”. Lacunele dreptului pozitiv

semnifică întotdeauna absenţa normelor în raport de fapte şi relaţii sociale, aflate în aria reglării

juridice [III, 107, p.212; 104, p.83].

Lacunele în drept sunt divizate în : a) adevărate şi b) false; c) “scuzabile” şi d)

“nescuzabile”. A) Adevărata lacună constă în absenţa normei aplicabile, care ar reglementa relaţia

socială de natură juridică [III, 70, p.264]. B) Falsa lacună constă în existenţa normei, considerată

nesatisfăcătoare; or, cînd o relaţie socială fără natură juridică ar pretinde nefondat reglementare

97

juridică [III, 70, p.264]. Adevăratele lacune necesită completare; falsele lacune nu necesită umplere,

fiind deduse chiar din interpretarea extensivă a unei norme. C) Lacunele “scuzabile”, numite şi

primare, sînt condiţionate de absenţa necesităţii de reglementare juridică a unei relaţii sociale. D)

Lacunele “nescuzabile”, numite ulterioare (posterioare), apar în procesul redactării proiectului

actului normativ cînd este necesară previziunea legiuitorului privind noile relaţii sociale ce pretind

reglementarea juridică. Lacuna “nescuzabilă”, după V.V. Lazarev, se constată şi în cazul ignorării

regulilor tehnicii legislative, rezultatul căreia este reglementarea juridică incompletă, insuficientă

[III, 107, p.211]. Totuşi, P. Pescatore este de părerea că nu orice lipsă a legii reprezintă o lacună.

Imperfecţiunea legii nu se confundă cu lacuna sa. Imperfecţiunea este de ordin moral, social şi

economic, în timp ce lacuna este de ordin logic sau sistematic, altfel zis rezultă dintr-o lipsă de

coerenţă logică a sistemului juridic pozitiv [III, 29, p.357]. Este evident că P. Pescatore nu vorbeşte

despre imperfecţiuni, deficienţe ale tehnicii legislative ce trebuie imputate legiuitorului.

Cauzele care determină apariţia lacunelor sunt: 1. Omisiunea legiuitorului de a reglementa o

problemă, condiţionată de “globalitatea” problemei, neputinţa legiuitorului de a sesiza toate

aspectele acesteia.; 2. Contradicţiile interne ale legii, adică existenţa în lege a prevederilor ce se

anulează reciproc, provocînd absenţa de facto a reglementării.; 3. Lăsarea unor probleme deschise

de legiuitor, considerîndu-le prea delicate pentru a le reglementa juridiceşte la moment.; 4. Voinţa

legiuitorului de a lăsa anumite probleme pentru concretizare la latitudinea organului de aplicare.

Această cauză e calificată de V.V. Lazarev “greşeală în drept” [III, 107, p.211].; 5. Inexistenţa unei

probleme în momentul reglementării, ce se ridică ulterior aplicantului dreptului. Această cauză este

justificată de dinamismul relaţiilor sociale [III, 29, 357-358].

4.3.2. Soluţia lacunelor

Problema soluţionării lacunelor în drept implică răspunsul la cel puţin cîteva întrebări: Cine

poate constata şi cine trebuie să lichideze lacunele? Care sunt limitele admisibile de înlăturare a

lacunelor de către organele statului? Care este “materia” utilizată pentru umplerea lacunelor?

În primul rînd, lacunele pot fi constatate în cadrul interpretării actelor normative de către

organele statului, precum şi de către particulari. În special, lacunele se constată nemijlocit de către

organele de stat în limitele competenţei lor. Însă, lichidarea lacunelor poate avea loc numai în

cadrul oficial, doar organele legislative şi executive ale statului pot înlătura lacunele constatate în

actele normativ-juridice. Potrivit argumentului a majore ad minus, organul legislativ adoptă legi,

ceea ce implică interpretarea autentică a textelor de legi, dar şi înlăturarea lacunelor din legi,

depistate în procesul interpretării. Deci, organul legislativ trebuie să înlăture lacunele din legi,

declanşînd procedura legislativă. De fapt, fiecare organ de stat cu competenţe normative trebuie să

98

înlăture lacunele din propriile acte normative emise. Pot “depăşi” lacunele în legislaţie şi celelalte

organe ale mecanismului statului: organele executive şi organele judecătoreşti, funcţie de organe de

aplicare a dreptului.

În al doilea rînd, organele care normează pot lichida lacunele admise în actele normative

adoptate de ele însele, potrivit limitelor competenţelor ce le revin. Deci, normele de competenţă

conturează graniţele activităţii de înlăturare a lacunelor de către organele statului. Organele de

aplicare a dreptului participă doar la înlăturarea lacunelor dreptului în limitele expres prevăzute de

către organele normative şi stipulate în textele actelor normativ-juridice.

În al treilea rînd, “materia” utilizată pentru umplerea lacunelor este compatibilă cu “materia”

actului normativ. Lacunele dreptului pozitiv se completează cu norme juridice. Altă întrebare, cu ce

fel de norme juridice? Legiuitorul, evident, va opera cu norme din legi pentru a completa lacunele

legii, ajustîndu-le la domeniul reglementării. Alte organe cu competenţe normative vor opera cu

norme din acte subordonate legii pentru a completa lacunele actelor subordonate legii, de asemenea,

ajustîndu-le la sfera relaţiilor reglementate. Deci, organele de normare a relaţiilor sociale

(legislativul, executivul) au vocaţie primară de a soluţiona problema lacunelor în legislaţie.

Aplicantul dreptului, însă, în special, organele judecătoreşti, pentru a depăşi lacunele

depistate în procesul înfăptuirii justiţiei nu poate recurge la orice normă juridică, doar la una

analoagă. Mai mult ca atît, Gh. Mihai, citîndu-l pe Raulph, menţionează că “o faptă neregăsibilă

într-un tip de fapte nu este permis să fie tratată prin analogie, căci astfel am săvîrşi un act de creaţie

a legii sau o calificare împotriva intenţiei legiuitorului” [III, 51, p.324].

Dacă în dreptul roman judecătorul putea să se retragă dintr-o cauză nereglementată prin

norme, sub formula REM SIBI NON LIQUERE, atunci în dreptul contemporan judecătorul nu

poate proceda astfel. Conform articolului 3 din Codul civil român, “judecătorul care va refuza a

judeca, sub cuvînt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi

urmărit, ca culpabil de denegare de dreptate”. În virtutea prevederii respective se afirmă ideea

completivităţii sistemului juridic, dar nu şi a sistemului legislaţiei. Norma prohibitivă din art.4, Cod

civil român stipulează “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărîrile ce dă, prin cale de

dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.” Prevederea respectivă

interzice judecătorului de a se substitui legiuitorului, altfel zis, de a emite hotărîri judecătoreşti erga

omnes. Judecătorul nu este creatorul dreptului, ci servitorul legiuitorului; soluţia elaborată de

judecător, în cazul lacunei legii, este obligatorie inter partes şi valabilă doar pentru cazul soluţionat.

În cazul căutării normei juridice corespunzătoare stării de fapt constatate de judecător, dar

care nu se încununează de succes, este admisibilă analogia legii. Analogia legis este un procedeu

logic, utilizat de organul de aplicare a dreptului cu ocazia stabilirii unei lacune, prin care o normă

99

juridică ce reglementează un raport social se aplică altui raport social asemănător cu acel

reglementat pentru care nu există nici o reglementare juridică. Soluţionarea lacunelor dreptului prin

analogia legis nu este absolută. Aplicarea analogiei legii nu este admisibilă în dreptul penal, care

este subordonat principiului legalităţii incriminării şi celui al legalităţii pedepsei. Judecătorul nu

poate să declare noi fapte-infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decît cele prevăzute de legea

penală.

În absenţa normei corespunzătoare, cît şi a normelor similare, lacuna se amplifică, iar

organul de aplicare a dreptului va utiliza procedeul logic analogia iuris, apelînd la principiile

dreptului în vederea soluţionării lacunei. În actul de aplicare, în partea de motivare, se va justifica

necesitatea utilizării analogia iuris, se va numi principiul şi i se va da explicaţia de rigoare.

Principiile autentice ale dreptului se i-au în vedere la analogia dreptului. Altfel zis, principiile

generale de drept precum sunt: libertatea, egalitatea, justiţia, echitatea, responsabilitatea. Principiile

generale ale dreptului nu se confundă cu alte principii ale dreptului: ramurale, interramurale, a

instituţiilor juridice, precum şi cu principiile-metodă, principiile-reguli ale legiferării, interpretării,

răspunderii juridice. “Or, se apelează nu la denumirile principiilor, ci la enunţurile lor, pe care nu le

găsim formulate cu unanimitate în teorie, nici expres prevăzute de legislaţii” [III, 51, p.326]. S.

Popescu arată că atunci cînd principiile generale ale dreptului nu sunt incluse în textul legii, ele

devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judecătorească (de exemplu: practica

judecătorească a S.U.A, Germaniei, Franţei) [III, 70, p.165-166].

Analogia iuris deţine superioritatea faţă de analogia legis, precum principiile generale ale

dreptului “… au o mai mare longevitate comparativ cu normele juridice” [III, 70, p.164].

În literatura de specialitate, este abordată o problemă delicată cea a coliziilor dintre

principiile dreptului în procesul aplicării dreptului. Soluţia coliziilor dintre principiile dreptului este

decelată din însăşi finalitatea principiilor dreptului. Fiecare principiu al dreptului urmăreşte un scop

determinat. În situaţia conflictuală de aplicare a unuia din două sau mai multe principii, va prevala

acel principiu care are finalitatea majoră faţă de celelalte. Deci, prioritatea aplicării unui principiu

de drept este condiţionată de ponderea finalităţii (scopului) principiului de drept, or, de valoarea

consfinţită de către principiul respectiv [IV, 12, p.68-76].

Problema priorităţii principiilor dreptului, la rîndul său, este dificilă datorită incertitudinii

privind evaluarea finalităţilor principiilor dreptului. Acceptînd criteriul axiologic al scopului

principiilor dreptului, inevitabil trebuie acceptată şi ierarhia valorilor juridice. Considerăm că

potenţialele conflicte de prioritate a principiilor dreptului înregistrate în practica juridică vor fi

soluţionate eficient reieşind din cunoaşterea şi acceptarea ierarhiei şi sistemului principiilor

100

dreptului (A se vedea Capitolul II al tezei). De exemplu, în caz de colizie a principiilor de procedură

penală sau civilă cu principiile constituţionale (fundamentale) ale dreptului, prioritatea aplicării va

fi după cele din urmă. Totuşi, pentru prevenirea şi soluţionarea efectivă a conflictelor dintre

principiile dreptului acestea trebuie enunţate, evident de legiuitor, în mod explicit şi univoc, astfel

încît să fie utilizabile fără dubii.

4.3.3. Principiile dreptului aplicate în cadrul analogia iuris

În cadrul analogia iuris aplicantul dreptului poate invoca în calitate de temei juridic pentru

completarea lacunei doar un principiu consacrat în legislaţia în vigoare. Prioritatea invocării o au

principiile generale ale dreptului, apoi principiile dreptului comun, sau ale unei instituţii juridice

aparţinătoare dreptului civil. După cum afirmă Gh. Mihai, “… un principiu al dreptului neconsacrat

de această sau acea lege nu poate constitui temei pentru o hotărîre judecătorească determinată” [III,

51, p.202]. În caz contrar, “invocarea unui principiu în conflict cu legea în vigoare nu ar face decît

să pună în discuţie validitatea legii, ceea ce ar prejudicia actul de realizare a dreptului determinat”

[III, 51, p.203].

Analogia legii şi analogia dreptului sunt reglementate expres în articolul 5 al Codului civil al

R. Moldova [I, 3]. Din textul alineatului (2) al art.5 nu este clar sensul propoziţiei: “drepturile şi

obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile

(analogia iuris).” Se impun cel puţin trei întrebări: 1. De ce doar “drepturile şi obligaţiile părţilor se

determină în funcţie de principiile generale”? Or, analogia iuris este procedeul de soluţionare a unei

cauze determinate în ansamblu şi temeiul juridic al emiterii actului de aplicare. 2. Ce a avut în

vedere legiuitorul prin “principii generale”? Expresia este incompletă şi neexplicitată. Incertitudinea

interpretului este asigurată: să aplice principiile generale ale dreptului (denumirea şi enunţarea lor

lipseşte) sau să aplice principiile generale ale dreptului civil? 3. Care este semnificaţia expresiei

“sensul legislaţiei civile” care, după textul legii, se identifică cu analogia iuris? Să înţelegem că e

vorba de “spiritul legislaţiei civile” care s-a desprins din “spiritul legiuitorului”? Expresia respectivă

creează confuzii şi dificultăţi în aplicarea alineatului respectiv. Confruntîndu-l însă cu articolul 1

“Bazele legislaţiei civile”, putem identifica “sensul legislaţiei civile” cu “bazele legislaţiei civile”.

De fapt, se înţeleg principiile dreptului civil care cristalizează “sensul legislaţiei civile”. După

opinia noastră, legiuitorul moldovean a transpus mecanic expresia “principiile generale şi sensul

legislaţiei civile” din Codul civil abrogat în Codul civil în vigoare [I, 3], precum şi din Codul de

procedură civilă abrogat în Codul de procedură civilă în vigoare, cu unele necorespunderi de fond şi

formă [I, 5]. Dacă în articolul 11, alin.3 al Codului de procedură civilă abrogat legiuitorul operează

cu sintagma “principiile generale şi sensul legislaţiei R. Moldova”, atunci în art.12, alin.(4) al

101

Codului de procedură civilă în vigoare este consacrată expresia confuză “principiul de drept şi

sensul legislaţiei în vigoare”. Se impune întrebarea: care este acest principiu de drept? Lipseşte atît

denumirea acestuia cu atît mai mult enunţarea. Credem că, constatînd această defecţiune a legii

procedurale, aplicantul dreptului nu are de unde găsi răspunsul necesar, astfel întîlnind un

impediment substanţial în calea aplicării dreptului. De asemenea, am stabilit coliziunea art.12,

alin.(4), Cod de procedură civilă cu art.5, alin.(2) Cod civil. Dacă în norma de drept material

nominalizată legiuitorul operează cu sintagma “principiile generale şi sensul legislaţiei civile”,

atunci în norma de drept procesual nominalizată legiuitorul preferă o altă expresie “principiul de

drept şi sensul legislaţiei în vigoare”. Cum rămîne atunci cu principiile coerenţei, consecutivităţii şi

consecvenţei normelor juridice, principii ale legiferării, expres stabilite de însuşi legiuitorul?

Utilizarea analogiei trebuie întemeiată pe lege, pe norme juridice concrete şi pe principiile generale

ale dreptului, însă nu pe aprecieri subiective, opinii şi viziuni ale persoanelor cu funcţii de

răspundere [III, 106, p.279].

Ca tehnici de completare a dreptului, analogia legis şi analogia iuris trebuie expres

prevăzute de legiuitor. Exemple în acest sens servesc: Codul civil al Federaţiei Ruse (art.6), Codul

de procedură civilă a Federaţiei Ruse (art.10), Codul civil francez (art.4, 5), Codul civil român

(art.3, 4) etc. Codul de procedură civilă a Republicii Moldova stipulează suplimentar prohibiţia

potrivit căreia “nu se admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale,

restrînge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare.” (articolul 12, alin (5)) [I, 5].

Drept confirmare a procedeelor analogia legis şi analogia iuris, Plenul Curţii Supreme de

Justiţie a stabilit în pct.7 al Hotărîrii nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin

Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele

judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei R. Moldova” următoarele dispoziţii: “în cazul în care

nu există o lege care ar reglementa raporturile juridice litigioase, instanţa aplică legea ce

reglementează raporturile analogice, iar dacă lipseşte o asemenea lege, instanţa se va călăuzi de

principiile fundamentale ale legislaţiei în vigoare şi de conţinutul dispoziţiilor constituţionale” [II,

2, p.11]. Interpretarea judiciară, în absenţa interpretării autentice în acest caz, are valoarea de

principiu pentru organele judecătoreşti ierarhic inferioare Curţii Supreme de Justiţie. Rolul care îi

revine Curţii, este dezvoltarea conţinutului normelor juridice şi respectiv, a principiilor dreptului.

Or, pînă la înlăturarea definitivă a lacunelor dreptului de către legiuitor, judecătorul “tratează”

provizoriu lacuna depistată, la caz.

Articolul 38, alin.1, pct.8 (c) al Statului Curţii Internaţionale de Justiţie prevede “principiile

generale de drept recunoscut de naţiunile civilizate” printre modalităţile de soluţionare a

102

diferendelor supuse Curţii. Am menţionat că aceste principii sunt acceptate (consacrate) pe plan

intern, parte a tuturor sistemelor juridice naţionale, dar care, fapt regretabil, nu sunt numite şi nici

enunţate de către înalta instanţă internaţională. Considerăm acest fapt însăşi o lacună a Statului

Curţii Internaţionale de Justiţie care complică administrarea justiţiei internaţionale. Principiile

generale de drept însă sunt necesare îndeosebi pentru “acoperirea” lacunelor dreptului internaţional.

În acelaşi articol 38, alin.2, este denumit un principiu general acceptat în dreptul intern echitatea (ex

aequo et bono), în temeiul căruia Curtea, cu acordul părţilor la un diferend supus instanţei, poate

soluţiona cauza. Principiul echităţii are o aplicare multiplă în practica Curţii Internaţionale de

Justiţie. Funcţia supletivă a echităţii rezidă în completarea lacunelor dreptului internaţional public

(echitatea “praeter legem”). Funcţia moderatoare a echităţii (echitatea “infra legem”) care permite

adaptarea normelor internaţionale ce ar duce la rezultate anormale sau nerezonabile în caz de

aplicare automată. Funcţia politică (echitatea “contra legem”) care implică refuzul de aplicare a

normei considerate nedrepte. Această ultimă funcţie a echităţii este cea mai controversată,

susţinîndu-se că nu poate exista echitate în afara dreptului [III, 12, p.68].

Riscurile pe care le implică echitatea ţin de stabilirea excepţiilor de la normele dreptului

internaţional care pot conduce la slăbirea respectului faţă de dreptul internaţional şi de caracterul

subiectiv al invocării, raportată de judecător la un sistem moral [III, 12, p.69].

Analogia dreptului, ca şi analogia legii, comportă şi în dreptul intern un anumit grad de risc.

Implicaţiile negative vizează pericolul imixtiunii organelor judecătoreşti în activitatea de legiferare,

ceea ce ar perturba echilibrul puterilor în stat. În sensul conservării legalităţii se impun următoarele

exigenţe faţă de utilizarea analogiei: 1. Lacuna trebuie să fie efectivă. 2. “Ubi aedem est ratio,

aedem solutio esse debet : raporturile de fapt, care au acelaşi caracter esenţial, trebuie să fie supuse

aceleiaşi reguli de drept. 3. Analogia nu trebuie să fie expres interzisă de lege. 4. Normele de

excepţie se aplică în situaţii excepţionale. 5. Soluţia lacunei nu trebuie să contravină dreptului

pozitiv. 6. Analogia implică căutarea normei similare în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, iar în cazul

absenţei acesteia se apelează la alte ramuri ale dreptului, la legislaţia în ansamblu, în ultima

instanţă, la principiile generale ale dreptului [III, 121, p.212].

Organele judecătoreşti, pe lîngă misiunea nobilă de înfăptuire a justiţiei, chiar în absenţa

legii reglementatoare, contribuie nemijlocit la confirmarea şi dezvoltarea principiilor dreptului.

Laborioasă în acest sens este activitatea organelor supreme jurisdicţionale ale statului. Spre

exemplu, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova doar într-o singură Hotărîre a Plenului,

nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie

1995 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale

103

Constituţiei Republicii Moldova” a confirmat un şir de principii fundamentale ale dreptului [II, 2,

p.9-13]. Principiul acţiunii directe a Constituţiei Republicii Moldova asupra relaţiilor sociale;

principiul primatului aplicării Constituţiei în caz de absenţă a unei legi speciale sînt afirmate în

pct.2 al Hotărîrii Plenului, dezvoltînd principiul supremaţiei Constituţiei. În pct.11-15 sunt

confirmate următoarele principii: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la apărare, publicitatea

în dezbaterile judiciare; prezumţia nevinovăţiei în materie penală; pluralismul politic etc. Principiul

priorităţii aplicării reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, afirmat în pct.3 al Hotărîrii, a

fost reconfirmat în mai multe Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie:

- nr.18 din 10 iulie 1997 “Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor

prevederi ale legislaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător” (pct.42) [II, 1, p.75]; - nr.11

din 27 martie 1997 cu modificările întroduse prin Hotărîrile Plenului nr.38 din 20 decembrie 1992 şi

nr.18 din 19 iunie 2000 “Cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii,

reputaţiei profesionale a cetăţenilor şi organizaţiilor” (pct.1) [II, 2, p.105]; - nr.7 din 23 februarie

1998 cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.38 din 20 decembrie 1999 “Despre

practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind

recunoaşterea şi executarea hotărîrilor instanţelor judiciare străine pe teritoriul R. Moldova în

cauzele în materie patrimonială şi nepatrimonială” (pct.2) [II, 2, p.259]; - nr.30 din 9 noiembrie

1998 “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura

penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului” (pct.1) [II, 2, p.373] etc.

Jurisprudenţa internaţională, cu o frecvenţă sporită decît cea internă, confirmă principiul

conform căruia dreptul internaţional nu poate exista fără ca primatul său în raport cu ordinea

juridică naţională să nu fie recunoscut. Într-un şir de speţe Arbitrajul Internaţional a statuat că nu

pot fi invocate prevederile Constituţiei pentru a justifica nerespectarea unor obligaţii internaţionale

şi, deci, a supremaţiei dreptului internaţional (Speţele “Alabama” (1972); “Montijo” (1975);

“Georges Pinson” (1928)).

Justiţia internă şi cea internaţională este un cadru fertil pentru principiile dreptului. Acestea

sunt interpretate, afirmate sau confirmate, invocate sau dezvoltate, avînd forţa şi rolul de întemeiere

a deciziilor judecătoreşti, în cazul lacunelor dreptului pozitiv. În context, jurisdicţiile

constituţionale, fiind sesizate, interpretează principiile dreptului consacrate în Constituţii, iar în

procesul controlului constituţional contribuie nemijlocit la triumful principiilor generale ale

dreptului, invocîndu-le în motivarea dispozitivului. Astfel, Curtea Constituţională a R. Moldova de

nenumărate ori a interpretat şi a afirmat principiul separaţiei puterilor (Hotărîrile: nr.12 din 20

februarie 2001 privind controlul constituţionalităţii art.7 alin. (4) lit.(e) şi (i) din Legea restructurării

104

întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr. 392-XIV din 13 mai 1999 în redacţia Legii

nr.953-XIV din 27 aprilie 2000 [II, 6, p.84]; Hotărîrea nr.35 din 10 octombrie 2000 cu privire la

controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.894-XIV din 23 martie 2000 “Privind

modificarea şi completarea Codului electoral” şi a art.86 din Codul electoral [II, 5, p.140-141];

Hotărîrea nr.20 din 16 mai 2000 privind controlul constituţionalităţii art.53 (2) din Codul penal [II,

5, p.118-119]; Hotărîrea nr.24 din 6 mai 1999 privind controlul constituţionalităţii art.20 alin.(2) din

Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri) nr.344-XII din 23 decembrie 1994

[II, 4, p.137]; Hotărîrea nr.41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi

din Hotărîrea Guvernului nr.338 din 26 mai 1995 [II, 4, p.281] ş.a.); principiul egalităţii (Hotărîrea

nr.37 din 1 iulie 1999 despre controlul constituţionalităţii Hotărîrii Guvernului nr.408 din 7 mai

1999 “Pentru modificarea Hotărîrii Guvernului R. Moldova nr.517 din 11 august 1995 [II, 4, p.272-

274] ; Hotărîrea nr.27 din 22 iunie 2000 pentru controlul constituţionalităţii art.5 alin.(5) din Legea

privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993, introdus prin Legea nr.620-XII din

31 octombrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare [II, 5, p.125-126]; Hotărîrea nr.8 din

15 februarie 2000 privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13

mai 1999 “Cu privire la avocatură” [II, 5, p.88-89]; Hotărîrea nr.41 din 7 decembrie 2000 despre

controlul constituţionalităţii Legii nr. 985-XIV din 18 mai 2000 şi a unor prevederi din Legea nr.

984-XIV din 18 mai 2000 [II, 5, p.163-164] ş.a.).

Evident că Curtea Constituţională poate invoca şi interpreta doar principiile dreptului expres

consfinţite în Constituţie, precum şi cele deduse pe cale de interpretare din textul Constituţiei. În

fine, conchidem următoarele:

(a) Dreptul pozitiv (legal) şi sistemul legislaţiei sunt lacunare; dreptul natural şi sistemul juridic în

ansamblu nu admit lacune;

(b) Soluţiile lacunelor sunt reglementările normative ajustate la relaţiile sociale;

(c) Remediile provizorii, însă eficiente, de depăşire a lacunelor în procesul aplicării dreptului sunt

procedeele analogia legis şi analogia iuris;

(d) Completarea lacunelor cu ajutorul analogia legis şi analogia iuris nu este universală, aplicarea

acestor tehnici este limitativă, în special în dreptul privat;

(e) Principiile generale ale dreptului, în special principiile dreptului civil, sunt aplicate în cadrul

analogia iuris;

(f) Principiile generale ale dreptului sunt temei juridic de soluţionare a cauzelor în jurisprudenţa

internă şi cea internaţională;

105

(g) Principiile dreptului sunt afirmate, confirmate, interpretate şi dezvoltate în practica

jurisdicţională internă şi internaţională;

(h) Judecătorul nu se substituie legiuitorului, însă contribuie la dezvoltarea jurisprudenţială a

dreptului;

(i) Legislaţia R. Moldova este deficitară privind determinarea conceptului analogiei dreptului. De

aceea, propunem cu titlu de lege ferenda sintagma legală unică “principiile generale ale

dreptului şi principiile dreptului civil (drept comun)”, în funcţie de principii aplicate în cadrul

analogia iuris.

106

Încheiere

Procesul cunoaşterii şi depăşirea ignoranţei sunt procese incomensurabile, lucru ştiut.

Studiul pe care l-am întreprins, însă, îşi are lungimea determinată de anumite rigori de fond şi de

formă. Finalul pretinde a încununa opera, noi, însă nu pretindem să fi consumat subiectul abordat şi

de a fi exhaustivi în demersul efectuat.

Ceea ce pretindem este cizelarea domeniului principiilor dreptului şi ordonarea conceptuală,

relaţională şi funcţională a principiilor dreptului. Întru susţinerea afirmaţiei făcute prezentăm

consideraţiile concluzive pe marginea fiecărui capitol al tezei într-o formulă sintetică.

1. Din dubla perspectivă, ontologică şi metodologică, principiile dreptului sînt ideile de maximă

generalitate, esenţă şi valoare ale sistemului juridic, care întemeiază dreptul pozitiv sau orientează

elaborarea şi realizarea dreptului pozitiv.

2. În plan ideatic, principiile dreptului sînt un “dat” universal. Aparţinătoare lumii eidos-urilor,

principiile dreptului îşi au originea în raţiunea (conştiinţa) supremă a omului. Raţiunea (conştiinţa)

supremă este parte a conştiinţei umane, fiind sediul şi fundamentul principiilor dreptului pozitiv.

Manifestăm deschidere faţă de concepţia metafizică a dreptului, prin prisma căreia am examinat

trinitatea relaţională Conştiinţa Supremă – conştiinţa umană – principiile dreptului pozitiv.

Principiile care emană din Raţiunea (Conştiinţa) Supremă sînt Principii (Legi) Universale de Drept

Absolut (Ideal). Principiile absorbite de raţiunea umană din Raţiunea (Conştiinţa) Supremă sînt

principiile care determină existenţial dreptul pozitiv şi ordinea juridică pozitivă în ansamblu. Însă,

esenţa lor primară este ştirbită de lumea contingenţelor relative.

3. Ideile care dau viaţă, valoare şi autoritate dreptului pozitiv, dincolo de hic et nunc, sunt

libertatea, egalitatea, justiţia, responsabilitatea, unitatea, ierarhia. Aceste principii generale,

anterioare logic dreptului, întemeiază existenţa şi exprimă esenţa dreptului pozitiv.

4. Enunţarea principiilor dreptului nu este o sarcină uşoară, totuşi tentativa de enunţare a

principiilor generale ale dreptului s-a materializat astfel:

Libertatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele de

drept îşi construiesc volitiv, cu previziune şi fără oprelişti propria conduită în vederea atingerii

anumitor obiective.

Responsabilitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele

de drept îşi asumă deliberat şi în volum deplin consecinţele faptelor (acţiunilor sau inacţiunilor)

sale.

107

Egalitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, potrivit căreia subiectele de

drept se bucură de aceleaşi drepturi şi îndatoriri juridice, beneficiind de acţiunea nediscriminatorie a

legii.

Justiţia (dreptatea) – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, ca echilibru şi

proporţie între interesele, faptele şi consecinţele faptelor subiectelor libere şi responsabile.

Unitatea – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv ca complementaritate şi

completivitate a drepturilor subiective şi îndatoririlor juridice, a faptelor şi consecinţelor lor, a

componentelor sistemului dreptului şi sistemului juridic în ansamblu .

Ierarhia – idee (principiu) generală exprimată în dreptul pozitiv, funcţie de ordonare

(supraordonare şi subordonare) a elementelor sistemelor dreptului şi legislaţiei, precum şi ca

interdependenţă substanţială şi relaţională a elementelor sistemelor.

5. Sistemul principiilor dreptului, după opinia noastră, reprezintă formaţiunea principiilor dreptului

cu determinări cantitative şi calitative specifice sistemului juridic pozitiv, care integrează şi

subordonează principiile dreptului în funcţie de elemente componente.

Componentele sistemului principiilor dreptului sunt : principiile generale ale dreptului,

principiile ramurale ale dreptului, principiile interramurale ale dreptului şi principiile instituţiilor

juridice.

Principiile generale ale dreptului sunt acele principii ale dreptului care întemeiază conţinutul

tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială şi

procesuală.

Principiile ramurale ale dreptului sunt principiile generale ale tuturor normelor şi instituţiilor

juridice din cadrul unei ramuri a dreptului pozitiv. Principiile ramurale ale dreptului guvernează cel

mult o ramură a dreptului pozitiv, spre deosebire de principiile generale ale dreptului care

întemeiază sistemul dreptului pozitiv în ansamblu şi orientează realitatea juridică a societăţii.

Principiile interramurale ale dreptului sînt principii generale de drept public sau / şi privat care

guvernează cel puţin două ramuri ale dreptului pozitiv.

Principiile instituţiilor juridice sunt ideile care întemeiază normele constitutive ale instituţiilor

juridice. Principiul instituţiei juridice este ideea care exprimă valori sau idealuri etico-juridice,

reunind în jurul său un grup de norme juridice potrivit obiectului şi metodei de reglementare a

ramurii respective a dreptului pozitiv.

6. Interacţiunile intrasistemice ale principiilor dreptului se manifestă în raporturi de ordonare

(supraordonare şi subordonare) şi coordonare substanţială a elementelor componente. Ordonarea

principiilor dreptului poate fi realizată prin două operaţiuni logice: diviziunea şi clasificarea. În

viziunea noastră, diviziunea principiilor dreptului este dihotomică: principii generale ale dreptului şi

108

principii non-generale ale dreptului. Ilustrarea diviziunii principiilor dreptului a se vedea în

ANEXA 1.

Criteriile de clasificare a principiilor dreptului pe care le propunem sunt:

1) gradul de generalitate a principiilor dreptului (principii generale, principii interramurale,

principii ramurale);

2) sfera de aplicare a principiilor dreptului (principii de drept intern (naţional), principii de drept

comunitar, principii de drept internaţional);

3) diviziunea dreptului (principii de drept public, principii de drept privat);

4) forma principiilor dreptului (principii scrise, principii nescrise).

7. Principiile generale ale dreptului le clasificăm după următoarele criterii:

1) funcţia înfăptuită (principiile de elaborare a dreptului şi principiile realizării dreptului; principii

ontologice şi principii metodologice);

2) forma (mijlocul) de exprimare (principii generale formulate expres în texte normative; principii

generale exprimate în aforisme, maxime, adagii latine; principii generale deduse pe cale de

interpretare din textele normative sau recunoscute prin jurisprudenţă);

3) aria de încadrare juridică şi spaţiul de aplicare (principii generale încadrate şi aplicate într-un

sistem juridic naţional; principii generale încadrate şi aplicate în două şi mai multe sisteme juridice

naţionale; principii generale de consacrare şi aplicare internaţională).

8. Principiile ramurale ale dreptului le clasificăm după următoarele criterii:

1) diviziunea dreptului (principiile ramurilor de drept public, principiile ramurilor de drept privat;

principii ramurale de drept intern, principii ramurale de drept internaţional);

2) substanţa normelor juridice (principiile ramurilor de drept material, principiile ramurilor de

drept procesual);

3) legătura principiilor ramurale cu principiile generale ale dreptului (principii ramurale

subordonate principiilor generale ale dreptului, principii ramurale coordonate cu principiile generale

ale dreptului);

4) incidenţa intraramurală (principii fundamentale ale ramurii de drept; principii instituţionale ale

ramurii de drept).

9. a) Ierarhia principiilor dreptului implică poziţia determinantă şi supremaţia principiilor generale

ale dreptului. Acestora li se subordonează principiile interramurale şi principiile ramurale ale

dreptului, iar celor din urmă – principiile instituţiilor juridice.

b) Ierarhia principiilor generale ale dreptului este realizată sub forma unei construcţii piramidale,

“vîrful” căreia este deţinut de principiul general al justiţiei. Sub aspectul conexiunii cu alte principii

109

generale ale dreptului, justiţia este un principiu integrator, sintetic faţă de principiile generale ale

egalităţii, libertăţii, responsabilităţii, unităţii şi derivatelor lor. Vizualizare în ANEXA 2.

c) Ierarhizarea principiilor ramurale ale dreptului, de asemenea, este realizată printr-o construcţie

piramidală, “vîrful” căreia revine principiilor fundamentale ale dreptului (principiilor ramurii de

drept constituţional). “Baza” construcţiei este formată din principiile ramurale inerente oricărui

sistem de drept: principiile dreptului civil, principiile dreptului penal, principiile dreptului

administrativ, principiile dreptului muncii. Vizualizarea “construcţiei” în ANEXA 3.

10. În vederea respectării unităţii între “litera” şi “spiritul” legii, se impune corectarea unor

inadvertenţe din Codul Penal al Republicii Moldova. Denumirea principiului din titlul articolului 5,

Cod Penal “Principiul democratismului” nu corespunde enunţului cuprins în textul articolului

respectiv. În urma interpretării logico-gramaticale a art.5, alin.(1) deducem un alt principiu de drept

penal decît cel al democratismului. Este enunţat principiul egalităţii în faţa legii penale, altfel zis,

principiul nediscriminării infractorilor, denumirea căruia trebuie să-şi afirme prezenţa implicită în

titlul articolului respectiv.

11. Principiile dreptului reprezintă “dat”-ul, anticipatorul şi idealul oricărui drept pozitiv.

Principiile dreptului nu sînt “create” de legiuitor, doar descoperite de către conştiinţa juridică a

legiuitorului. Misiunea legiuitorului, de maximă responsabilitate, este de a materializa principiile

dreptului în dreptul pozitiv. Datorită funcţiilor normativă şi axiologică ale conştiinţei juridice a

legiuitorului, principiile dreptului din planul ontic sînt direcţionate în planul deontic şi praxiologic.

Construirea dreptului pozitiv în jurul principiilor dreptului implică conceptualismul juridic.

Procedeele intelectuale ale tehnicii juridice cu care operează legiuitorul sunt conceptele şi

categoriile juridice, construcţiile juridice, regulile (normele) juridice, prezumţiile şi ficţiunile

juridice.

Reţinem ca axul dreptului pozitiv “construit” este “dat”- ul (principiile dreptului).

12. Raportarea normelor juridice la principiile dreptului este necesară pentru stabilirea întîietăţii

principiilor dreptului faţă de normele juridice. Normele juridice sînt întemeiate de principiile

dreptului. Totodată, principiile dreptului sînt exprimate, dezvoltate de normele juridice. Ficţiunilor

juridice, bunăoară, le revine rolul de conservare a unor principii de drept. Principiile dreptului

numite şi enunţate de legiuitor în normele juridice sînt calificate de doctrină ca norme-principii. În

cadrul normelor-principii se impune evidenţierea şi transpunerea în fapt a caracterului preponderent

reglementator al principilor în cazul coliziilor normelor juridice. Credem că este justificată

denumirea “principii-norme”, dat fiind faptul întîietăţii principiilor faţă de norme.

110

Principiile dreptului, indiferent de poziţia lor ierarhică, nu sunt norme juridice, ci idei

aparţinătoare conştiinţei juridice sociale, în special conştiinţei legiuitorului. Principiile dreptului sînt

materializate în drept, substanţa lor este exprimată în normele juridice.

13. În urma analizei unor prevederi ale legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova am constatat că,

bunăoară, “principiile fundamentale ale dreptului procedural civil” (articolele 19, 20, 23, 24 ale

Codului de procedură civilă a Republicii Moldova) şi “principiile generale ale procesului penal”

(articolele 19, 25, 26, 18, 16, 17, 12, 14, 13, 15, 11 ale Codului de procedură penală a Republicii

Moldova) sînt norme de drept constituţional (articolele 20, 114, 116 alin.(1), 117, 118, 26, 29, 30,

46, 28, 53 alin.2, 25 ale Constituţiei Republicii Moldova). A se vedea ANEXA 6 la teză.

Reproducerea unor norme juridice din Constituţie fără schimbări în Codurile de legi nominalizate la

capitolul “Principiile dreptului procesual” aduce confuzii pe un teren controversat, dar şi şterge

graniţa între “principiile” dreptului constituţional, principiile dreptului procesual civil şi cele ale

dreptului procesual penal. În context, s-ar impune reexaminarea unor pretinse principii ramurale ale

dreptului care de facto sunt reguli juridice metodologice.

Unitatea logică şi terminologică a principiilor dreptului implică respectarea uniformă în

ansamblul legislaţiei a sintagmelor “principii generale ale dreptului”, “principiile dreptului

procesual-penal”, “principiile dreptului procesual-civil”, “principiile dreptului penal”, “principiile

dreptului civil”.

14. Conexiunile principiilor dreptului cu conceptele, categoriile şi construcţiile juridice se reliefează

astfel:

a) Conceptele şi categoriile juridice sînt elemente de mijlocire a principiilor dreptului care

contribuie la materializarea lor, în acelaşi timp principiile dreptului dau conţinut concret categoriilor

juridice.

b) Dreptul evoluează de la principiile dreptului la construcţii juridice, altfel zis, construcţiile

juridice se formează în jurul principiilor dreptului. Construcţiile juridice sunt “construite” de

doctrină şi jurisprudenţă, fiind confruntate şi analizate principiile dreptului.

15. Maximele, aforismele, adagiile şi axiomele juridice latine sînt forme clasice ale principiilor

ramurale ale dreptului, ca regulă, exprimate într-un limbaj expresiv şi accesibil pentru destinatarii

dreptului.

16. Legităţile juridice şi principiile dreptului sunt componentele realităţii juridice ale societăţii.

Localizarea principiilor dreptului ţine de realitatea juridică ideală subiectivă. Apartenenţa legităţilor

juridice ţine de realitatea juridică obiectivă. Principiile dreptului trebuie să reflecte legităţile

dreptului, devenind principii-legităţi juridice.

17. Raportarea principiilor dreptului la sursele dreptului pozitiv implică următoarele consideraţiuni:

111

a) principiile generale ale dreptului nu sunt izvoare (surse) formale ale dreptului, însă sunt izvoare

(surse) creatoare ale dreptului pozitiv;

b) în raport cu legea, sursa formală principală a dreptului pozitiv, principiile dreptului pot să se

manifeste: praeter legem, ca oportunitate, secundum legem, ca regulă şi contra legem, cu titlu de

excepţie.

18. Locul şi rolul principiilor dreptului în procesul elaborării dreptului le concepem astfel:

a) Principiile dreptului sunt precursoarele procesului de elaborare a dreptului, luînd formă şi

dezvoltîndu-se în special în urma legiferării.

b) Principiile dreptului sînt reperele ontologice, ideatice ale dreptului, principiile legiferării lato

sensu sînt reperele metodologice ale elaborării dreptului. Ambele sînt localizate în conştiinţa

juridică a legiuitorului.

c) Principiile generale ale dreptului constituie suportul ideatic al principiilor procesului de

elaborare a dreptului şi principiilor legiferării.

d) Din considerente practice, se impune imperios interpretarea oficială autentică a principiilor

legiferării stricto sensu şi principiilor procesului elaborării dreptului lato sensu de către

legiuitor. În vederea înţelegerii adecvate şi realizării uniforme a principiilor generale ale

dreptului se impune stringent numirea şi enunţarea oficială a principiilor justiţiei,

responsabilităţii şi libertăţii de către legiuitor.

19. Locul şi rolul principiilor dreptului în cadrul realizării dreptului le rezumăm astfel:

a) Principiile realizării dreptului sînt principii-metodă şi nu se identifică cu principiile generale ale

dreptului care constituie dimensiunea ontologică a dreptului.

b) Principiile care vizează logica şi acţiunea interpretului în procesul realizării dreptului sînt

principii-metodă de interpretare a normelor juridice.

c) Principiul general al responsabilităţii este suportul ideatic al principiilor răspunderii juridice,

care direcţionează activitatea organelor de stat în vederea aplicării constrîngerii publice.

Principiile răspunderii juridice, în particular, şi principiile aplicării dreptului, la general, sunt

principii-metodă, reguli din legi materiale şi procedurale.

20. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv se cristalizează în procedeul

analogia iuris, aplicat în cazul unei lacune a dreptului pozitiv care nu poate fi depăşită prin

procedeul analogia legis.

Utilizarea principiilor dreptului în vederea depăşirii lacunelor dreptului pozitiv nu este o

soluţie care desfiinţează lacunele per se, totuşi este un remediu provizoriu pretins de practica

socială şi juridică.

112

În cadrul analogia iuris nu se recurge la orice principiu de drept. Principiile generale ale

dreptului, care întemeiază existenţa sistemului dreptului, şi principiile ramurii de drept civil, care

întemeiază dreptul civil, sunt folosite de organele de aplicare a dreptului în cadrul analogia iuris în

vederea depăşirii lacunelor.

21. Procedeul analogia iuris este confuz şi ambiguu prezentat în legislaţia Republicii Moldova, de

aceea, pentru facilitarea utilizării analogia iuris în cauzele civile propunem cu titlu de lege ferenda

următoarele specificări legale:

Articolul 5, alineat (2) al Codului civil al Republicii Moldova: “Dacă aplicarea analogiei

legii este imposibilă, raporturile civile şi cele asimilate lor (art.2) se întemeiază de principiile

generale ale dreptului (libertate, egalitate, justiţie, responsabilitate, unitate, ierarhie) şi de

principiile dreptului civil stipulate în art.1, alin.(1) Cod civil (analogia dreptului)”.

Articolul 12, alineat (4), Cod de procedură civilă a Republicii Moldova, după cuvintele

(analogia legii) va insera următorul text: “…iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de principiile

generale de drept (libertate, egalitate, justiţie, responsabilitate, unitate, ierarhie) şi de principiile

dreptului civil material (analogia dreptului)”.

22. În vederea întemeierii hotărîrilor judecătoreşti, în cazul lacunelor dreptului pozitiv, principiile

generale ale dreptului se vor numi şi enunţa de legiuitor în textul legii fundamentale (Constituţia) şi

în Codurile de legi. Se impune unicitatea conceptului legal de principii generale ale dreptului, în

vederea preîntîmpinării multiplicării nefondate a principiilor generale ale dreptului şi interpretării

lor plurivoce.

23. Judecătorul nu se substituie legiuitorului, însă, contribuie la dezvoltarea jurisprudenţială a

dreptului. Pentru acest motiv, principiile dreptului sunt afirmate, confirmate, interpretate şi

dezvoltate atît în practica jurisdicţională internă şi cea internaţională. În special, principiul

respectării drepturilor fundamentale ale omului ca principiu material şi procesual, trebuie să

întemeieze orice hotărîre judecătorească, deci, trebuie să depăşească cadrul articolului 4 al

Constituţiei Republicii Moldova.

113

Anexe Anexa 1

Diviziunea principiilor dreptului

Pd — principiile dreptului

Pg — principiile generale ale dreptului

Pg — principiile non-generale ale dreptului

Pr — principiile ramurale ale dreptului

Pr — principiile non-ramurale ale dreptului

Pr1 — principiile ramurilor de drept public

Pr1 — principiile ramurilor de drept non-public

Pr2 — principiile ramurilor de drept privat

Pr2 — principiile ramurilor de drept non-privat

Pi — principiile dreptului internaţional

Pi — principiile dreptului non-internaţional

Pc — principiile dreptului comunitar

Pc — principiile dreptului non-comunitar

114

Anexa 2

Construcţia ierarhică a principiilor generale ale dreptului

J – justiţie L – libertate E – egalitate R – responsabilitate U – unitate Comentariu enunţiativ al principiilor dreptului

Ierarhie – supremaţia justiţiei faţă de libertate şi celelalte idei călăuzitoare ale dreptului. Echitate – echilibrul şi proporţia părţilor într-un întreg şi capacitatea de compensare reciprocă a lor. Legalitate – egalitatea tuturor în faţa cerinţelor legale; asigurarea funcţionării legale a orînduirii etatice. Umanism – acceptarea responsabilităţilor de către fiinţa umană faţă de sine şi faţă de alţii; omul fiind măsura tuturor lucrurilor, după Raţiunea Supremă. Solidaritate – unitatea fiinţelor umane responsabile în realizarea acţiunii sociale. Fraternitate – unitatea fiinţelor umane egale în drepturi şi libertăţi naturale. Nediscriminare – egalitatea de tratament juridic a tuturor fiinţelor umane libere. Cooperare – acţiune în comun pe picior de egalitate, în baza responsabilităţii comune. Buna credinţă – acţiune responsabilă în cadrul relaţional, pe baza acordului liber şi reciproc. Securitate – exercitarea libertăţilor, drepturilor în condiţiile realizării garanţiilor juridice.

115

Anexa 3

Construcţia ierarhica a principiilor ramurale ale dreptului

PDC – principiile dreptului constituţional

PDC1 – principiile dreptului civil

PDP – principiile dreptului penal

PDA – principiile dreptului administrativ

PDM – principiile dreptului muncii

PDPC – principiile dreptului procesual civil

PDPP – principiile dreptului procesual penal

PCA – principiile contenciosului administrativ

PDF – principiile dreptului familiei

PDF1 – principiile dreptului financiar

PDP – principiile dreptului protecţiei sociale

PDPS – principiile dreptului penitenciar

116

Anexa 4

Conexiunile principiilor dreptului cu elementele realităţii

Naturală Socială

Realitatea

Materială Ideală

Conştiinţa

Politică Naţională Juridică

Ideologia juridică

Psihologia juridică

Principiile generale

ale dreptului

Politică Economică Juridică

Subiecte de drept

Drepturi subiective

Relaţii juridice

Legităţi juridice

Sistemul dreptului

Ramurile dreptului

Instituţiile juridice

Norme juridice

Principiile ramurilor dreptului

Principiile instituţiilor juridice

117

Anexa 5

Locul principiilor dreptului în cadrul realităţii juridice a societăţii

118

Anexa 6

Tabloul comparativ al principiilor dreptului procesual şi normelor de drept material (constituţional)

Norme de drept constituţional

(Constituţia R. Moldova)

Principiile fundamentale ale dreptului procesual

civil (Codul de procedură civilă al R.M.)

Principiile generale ale dreptului procesual penal

(Codul de procedură penală al R.M.)

1. accesul liber la justiţie (art.20)

2. înfăptuirea justiţiei în numele legii numai de instanţele judecătoreşti (art.114)

3. independenţa imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor (art.116 alin.1)

4. caracterul public al dezbaterilor judiciare (art.117)

5. limba de procedura şi dreptul la interpret (art.118)

6. dreptul la apărare (art.26) 7. inviolabilitatea

domiciliului (art.29) 8. secretul corespondenţei.

(art.30) 9. dreptul la proprietate

privată şi protecţia acesteia.(art.46)

10. viaţa intimă familială şi privată (art.28)

11. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art.53,alin.2)

12. libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.25)

1. înfăptuirea justiţiei numai de către instanţa judecătorească (art.19)

2. independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii (art.20)

3. caracterul public al dezbaterilor judiciare (art.23)

4. limba de procedură şi dreptul la interpret (art.24)

1. inviolabilitatea persoanei (art.11)

2. inviolabilitatea domiciliului (art.12)

3. inviolabilitatea proprietăţii (art.13)

4. secretul corespondenţei (art.14)

5. inviolabilitatea vieţii private (art.15)

6. asigurarea dreptului la apărare (art.17)

7. publicitatea şedinţei de judecată (art.18)

8. limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret (art.16)

9. accesul liber la justiţie (art.19)

10. înfăptuirea justiţiei – atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti (art.25)

11. independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii (art.26)

119

Bibliografie I. Acte normative

II. Acte judiciare (jurisdicţionale)

III. Studii, tratate, cursuri, monografii

IV. Articole de specialitate

V. Dicţionare

I. Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

august 1994, nr.1.

2. Конституция (основной закон) Союза Советских Социалистических Республик. Москва, 1977.

3. Codul civil al Republicii Moldova (nr.1107-XV, 6 iunie 2002) // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova , 22 iunie 2002, nr.82-86 (967-971).

4. Codul penal al Republicii Moldova (nr.985-XV, 18 aprilie 2002) // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 13 septembrie 2002, nr.128-129.

5. Codul de procedură civilă a Republicii Moldova (nr.225-XV, 30 mai 2003) // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 12 iunie 2003, nr.111-115 (1204-1205).

6. Codul de procedură penală a Republicii Moldova (nr.122-XV, 14 martie 2003) // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 7 iunie 2003, nr.104-110 (1197-1203).

7. Codul familiei al Republicii Moldova (nr.1316-XIV, 26 octombrie 2000) // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 26 aprilie 2001, nr.47-48.

8. Codul civil al R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.M., 1964 nr.36.

9. Codul de procedură civilă a R.S.S.M. din 26 decembrie 1964 // Veştile Sovietului Suprem al

R.S.S.M., 1964, nr.36.

10. Codul civil român din 26 noiembrie 1864 // Codul juristului / Constantin Crişu. Bucureşti:

Editura Iuris Argessis, 2003, p.49-215.

11. Legea privind actele legislative (nr.780-XV, 27 decembrie 2001) // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 14 martie 2002, nr.36-38, p.12-22.

12. Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale a dministraţiei publice

centrale şi locale (nr.317-XV, 18 iulie 2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 3

octombrie 2003, nr.208-210, p.5-22.

13. Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, semnate la San-Francisco, 26

iunie 1945 // Adrian Năstase. Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi ale

relaţiilor internaţionale, Vol. I.a. Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul Oficial; 1997, p.50-90.

120

14. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2625 (XXV), Declaraţia asupra principiilor dreptului

internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei Naţiunilor

Unite, din 24 octombrie 1970 // Adrian Năstase. Documente fundamentale ale dreptului

internaţional şi ale relaţiilor internaţionale. Vol. I.a. Bucureşti: Regia Autonomă Monitorul

Oficial, 1997, p.310-316.

15. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.217 A (III), Declaraţia universală a drepturilor omului

din 10 decembrie 1948 // Drepturile omului: principalele instrumente cu caracter universal la

care Republica Moldova este parte. Chişinău: Garuda-Art, 1998, p. 9-15

II. Acte judiciare (sinteze judiciare, acte jurisdicţionale)

1. Culegere de Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (1997-

1998), ediţie specială a revistei Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

(Supliment al revistei Legea şi Viaţa). 256 p.

2. Culegere de Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974 - iulie 2002). Chişinău,

2002. 436 p.

3. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 1995 - 1996.

Chişinău: Moldpres, 1997. 240 p.

4. Republica Moldova. Curtea Constituţională: Culegere de hotărîri şi decizii, 1999. Chişinău:

F.E.P. Tipografia Centrală, 2001. 332 p.


F.E.P. Tipografia Centrală, 2001. 232 p.


editura Cartier juridic, 2002. 240 p.

III. Studii, tratate, cursuri, monografii

1. ARISTOTEL. Etica Nicomahică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988. 407 p.

2. AUBERT, J.L. Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, avec annexe

documentaire. 6-e edition. Paris: Armand Colin, 1996. 550 p.

3. BĂDESCU, M. Concepte fundamentale în teoria şi filosofia dreptului: în 3 vol. Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 2001-2002, Vol.I: Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice, 2001. 131 p. Vol

II: Familii şi tipuri de drept, 2002. 147 p. Vol III: Şcoli şi curente în gîndirea juridică, 2002. 235 p.

4. BALTAG, D. Teoria generală a dreptului şi statului: curs introductiv. Cimişlia: Editura

TIPCIM, 1996. 329 p.

121

5. BARAC, L. Constantele şi variabilele dreptului penal: partea generală, partea specială,

jurisprudenţa penală. Bucureşti: Editura All Beck, 2001. 776 p.

6. BARAC, L. Drept: manuscris. Reşiţa: Universitatea Eftimie Murgu, Facultatea de drept şi

ştiinţe economice, 1994. 120 p.

7. BARAC, L. Elementele de teoria dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 2001. 288 p.

8. BELEIU, GH. Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţia

a V a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă. Bucureşti: Casa de editură şi

presă Şansa S.R.L., 1998. 493 p.

9. BERNO, F.; BORDENAVE, M.L. Droit: notions essentielles. France: Nathan, 1997. 128 p.

10. BIX, B. Jurisprudence: Theory and context. L: Vestviewpress, 1996. XV. 238 p.

11. BOBOŞ, GH. Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Argonaut, 1999. 352 p.

12. BOLINTINEANU, A.; NĂSTASE, A.; AURESCU, B. Drept internaţional contemporan.

Bucureşti: Editura All Beck, 2000. 448 p.

13. BONNARD, J. Introduction au Droit. 2-e edition. Paris: Edition Ellipses, 1998. 224 p.

14. BULAI, C. Manual de drept penal: partea generală. Bucureşti: Editura All, 1997. 460 p.

15. CATANĂ, T. Teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2001. 191 p.

16. CETERCHI, I.; CRAIOVAN, I. Introducere în teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura

All, 1998. 186 p.

17. CONSTANTINESCO, L.J. Tratat de drept comparat. Vol.II: Metoda comparativă. Bucureşti:

Editura All Educational,1998. 470 p.

18. CRAIOVAN, I. Doctrina juridică. Bucureşti: Editura All Beck, 1999. 520 p.

19. CRAIOVAN, I. Finalităţile dreptului. Bucureşti: Editura Continent XXI, 1995. 199 p.

20. CRAIOVAN, I. Introducere în filosofia dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 1998. 292 p.

21. CRAIOVAN, I. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura militară, 1997. 362 p.

22. CRAIOVAN, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura All Beck,

2001. 384 p.

23. DAGHIE, V.; APOSTU, I.; GURIŢĂ, E. Elemente de procedură civilă şi administrativă.

Bucureşti: Editura Naţional, 1999. 318 p.

24. DAGHIE, V.; COMAN-KUND, F. Elemente de teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura

Naţional, 2001. 140 p.

25. DELAMARE, CH.; DELAMARE, V. Dossiers de droit: Notions essentielles et travaux. Paris:

Sirey, 1988. 125 p.

26. DELEANU, I. Justiţia constituţională. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1995. 447 p.

27. DJUVARA, M. Eseuri de filosofie a dreptului. Bucureşti: Editura TREI, 1997. 319 p.

122

28. DJUVARA, M. Teoria generală a dreptului: enciclopedia juridică; Drept raţional, izvoare şi

drept pozitiv. Bucureşti: Editura All, 1995. 608 p.

29. DOGARU, I.; DĂNIŞOR, D.C.; DĂNIŞOR, GH. Teoria generală a dreptului. Bucureşti:

Editura ştiinţifică, 1999. 466 p.

30. DUBOUIS, L.; PEISER, G. Droit Public. 15 e edition. Paris: Dalloz, 2001. 323 p.

31. DVORACEC, M.; LUPU, GH. Teoria generală a dreptului. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea,

1996. 391 p.

32. GABET, C. Droit privé: connaitre et comprendre le droit. Principes et cas pratiques. Paris:

Edition Ellipses, 2001. 247 p.

33. GIORGIO DEL VECCHIO. Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Editura Europa nova, 1993. 352

p.

34. GREENWALT, K. Conflict of Law and Morality. Oxford, New York: Oxford University Press,

1989. 383 p.

35. HANGA, V. Dreptul şi tehnica juridică: încercare de sinteză. Bucureşti: Editura Lumina Lex,

2000. 95 p.

36. HANGA, V. Principiile dreptului privat roman. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1989. 135 p.

37. HART, L. Conceptul de drept. Chişinău: Editura Sigma, 1999. 304 p.

38. HEGEL, G.W.F. Principiile filosofiei dreptului sau elementele de drept natural şi de ştiinţă a

statului. Bucureşti: Editura IRI, 1996. 336 p.

39. HEGEL, G.W.F. Principiile filosofiei dreptului. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969. 390 p.

40. HESS FALLON, SIMON, B. Dossiers de droit: Notions essentielles et travaux. Paris: Sirey

,1989. 138 p.

41. HUMĂ, I. Teoria generală a dreptului. Focşani: Editura Neuron, 1995. 165 p.

42. JOSSERAND, L. De l’esprit des droits et de leur relativité : Theorie dite de l’albus de Droits.

Paris: Dalloz, 1927. 426 p.

43. LE MONG NGUYEN. Initiation au droit: textes choisis et thèmes de réflections. Paris:

Editions Ledrappier, 1988. 250 p.

44. LUBURICI, M. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Oscar Print, 1998. 229 p.

45. LUPU, GH.; AVORNIC, GH. Teoria generală a dreptului: manual. Studiu teoretic introductiv.

Chişinău: Editura Lumina, 1997. 279 p.

46. Maxime juridice antice: selecţie. Bucureşti: Editura Militară, 1992. 116 p.

47. MAZEAUD, H., et. al. Leçons de droit civil. Introduction à l’etudes du droit: tome I /premier

volume. Paris: Montchrestien, 1996. 615 p.

48. MAZILU, D. Echitate şi justiţie. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1972. 283 p.

123

49. MAZILU, D. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura All Beck, 1999. 350 p.

50. MIHAI, GH. Retoria tradiţională şi modernă. Bucureşti: Editura All, 1998. 344 p.

51. MIHAI, GH. Fundamentele dreptului: argumentare şi interpretare în drept. Bucureşti: Editura

Lumina lex, 2000. 383 p.

52. MIHAI, GH.; MOTICA, R. Fundamentele dreptului: optima justitia. Bucureşti: Editura All

Beck, 1999. 208 p.

53. MIHAI, GH.; MOTICA, R. Fundamentele dreptului: teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti:

Editura All Beck, 1997. 250 p.

54. MÎNZALĂ, T. Studiu asupra principiilor dreptului. Constanţa: Editura Muntenia, 1996. 48 p.

55. MIRCEA, A. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Universitas Infopress Tour, 2000. 148 p.

56. MOHOREA, E. Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de drept şi

specializările juridice. Bălţi: Presa Universitară Bălţeană, 2000. 282 p.

57. MOLCULŢ, E.; OANCEA, D. Drept roman. Bucureşti: Casa de editură şi presă Şansa S.R.L.

ediţia a III-a, 1995. 342 p.

58. MOTICA, R. Teoria generală a dreptului: curs universitar. Timişoara: Alma Mater, 1999. 424 p.

59. MOŢIU, D. Teoria generală a dreptului. Însemnări de curs. Oradea. Universitatea din Oradea,

2000. 168 p.

60. MUNTEANU, R. Drept european: Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică. Bucureşti: Editura

Oscar print, 1996. 447 p.

61. NEGRU, B. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău: Secţia Editare a Academiei de

Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova, 1999. 314 p.

62. NEGRU, B.; COJOCARU, V. Tehnica legislativă. Chişinău: Tipografia centrală, 1997. 112 p.

63. ORLOV, M. Drept administrativ. Chişinău: Editura Epigraf, 2001. 216 p.

64. PATRICK, N. Travaux dirigés. Introduction au droit. Paris: Edition Ellipses, 1996. 186 p.

65. PLATON. Legile. Bucureşti: Editura IRI, 1995. 400 p.

66. PLATON. Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife. Bucureşti: Editura IRI, 1996. 328 p.

67. POPA, N. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Actami, 1996. 334 p.

68. POPA, N., et. al. Filosofia dreptului. Marile curente. Bucureşti: Editura All Beck, 2002. 616 p.

69. POPESCU, A. Teoria dreptului. Bucureşti: Editura fundaţiei România de Mâne, 1999. 199 p.

70. POPESCU, S. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 2002. 366 p.

71. ŞANTAI, I. Introducere în teoria generală a dreptului: pentru uzul studenţilor. Cluj-Napoca:

Risoprint, 2000. 216 p.

72. SIDA, A. Introducere în teoria generală a dreptului. Arad: Vasile Goldus, 2000. 219 p.

124

73. SOURIOUX, J.L. Introduction au droit: 2-e edition revue et augmentée. Paris: Presses

Universitaires de France, 1990. 482 p.

74. STARCK, B.; ROLAND, H.; BOYER, L. Introduction au droit. quatrieme édition. Paris:

Editions Litec, 1996. 720 p.

75. STROE, C. Reflecţii filosofice asupra dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1998. 336 p.

76. TĂNĂSESCU, S. Principiul egalităţii în dreptul românesc. Bucureşti: Editura All Beck, 1999.

367 p.

77. TERRE, F. Introduction generale au droit. Paris: Edition Dalloz, 2000. 659 p.

78. Theorie du droit et science: seminaire du Centre du Philosophie du droit. Paris: P.U. F., 1994.

328 p.

79. TROTABAS, L.; ISOART, P. Droit public / manuel. 24-édition. Paris: L.G.D.I., 1996. 532 p.

80. VĂLLIMĂRESCU, A. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureşti: Editura Lumina lex, 1999.

411 p.

81. VOICU, C. Teoria generală a dreptului. Ed. a 2-a. Bucureşti: All Beck, 2000. 350 p.

82. WENREB, L.L. Natural Law and Justice. Cambridge, Massachusetts, London, Harvard.

University Press, 1987. 320 p.

83. ZLĂTESCU, V.D. Introducere în legistica formală (tehnica legislativă). Bucureşti: Editura

Oscar Print, 1996.161 p.

84. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Право на пороге нового тысячелетия: Некоторые тенденции

мирового развития: Надежда и драма современной эпохи. Москва: Статут, 2000. 256 с.

85. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Право: азбука теория философия: опыт комплексного исследования .

Москва: Изд-во Статут, 1999. 710 с.

86. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Тайна права: его понимание, назначение, социальная ценность: рез. с

претензией. Москва: Норма, 2000. 161 с.

87. АЛЕКСЕЕВ, С.С. Теория права. Москва: изд во БЕК, 1995. 311 с.

88. АУРОБИНДО, Ш. Идеал человеческого единства. Перевод с английского Сафронова

О.В. СПБ: Изд-во Мирра, 1998. 512 с.

89. Антология мировой правовой мысли : в 5 т. Москва: Мысль,1997.

90. БАЙТИН, М.И. Сущность права: современное нормативное правопонимание на грани

двух веков. Саратов, 2001. 413 с.

91. БЕРЖЕЛЬ, Ж.Л. Общая теория права / Под.ред. В.И. Даниленко. Москва: Nota bene,

2000. 574 с.

92. ВЕНГЕРОВ, А.Б. Теория государства и права.Учебник для юридических вузов: 3-е изд.

Москва: Юриспруденция, 2000. 528 с.

125

93. ВОПЛЕНКО, Н.Н. Сущность, принципы и функции права. Волгоград, 1998. 56 с.

94. РЕРИХ, Е.И. Письма Елены Рерих, 1929-1938. В 2-х т. Т.1 Минск: Белорусский фонд

Рерихов; ПРАМЕБ, 1992. 444 с.

95. РЕРИХ, Е.И. Письма Елены Рерих, 1929-1938. В 2-х т. Т.2 Минск: Белорусский фонд

Рерихов; ПРАМЕБ, 1992. 432 с.

96. ДАВИД Р.; ЖОФРРЕ-СПИНОЗИ К. Основные системы современности. Москва:

Прогресс, 1998. 400 с.

97. ИЛЬИН, И. А. О сущности правосознания. Москва: Рарогъ, 1993. 235 с.

98. КЕРИМОВ, Д.А. Проблемы общей теории права / Совр. Гуманит. Университет. Москва,

2000. 82 с.

99. КЛИЗОВЗКИЙ, А. Основы миропонимания новой эпохи. В 3 т. 3-е, стереотип. Изд. Т.1.

Рига: Виеда, 1992. 310 с.

100. МАРЧЕНКО, М.Н. Правовые системы современного мира: Учебное пособие / МГУ им.

М.В. Ломоносова. Москва: Зерцало, 2001. 394 с.

101. Мир философии. Книга для чтения. В 2-х ч. ч.1 Исходные философские проблемы,

понятия и принципы. Москва: Политиздат, 1991. 672 с.

102. МОТОВИЛОВКЕР, Я.О. О принципах объективной истины, презумпции невиновности и

состязательности процесса: учебное пособие. Ярославль, 1978. 96 с.

103. МОХОРЯ, Е.П. Философия права: В 3-х частях. Часть1. Учебное пособие для студентов

юридических факультетов. Бэлць, 2002. 86 с.

104. НАЗАРЕНКО, Г.В. Общая теория права и государства: учебный курс для вузов.

Москва: Изд-во Ось 89, 2001. 176 с.

105. Общая теория государства и права. Академический курс в 2-х т. Под ред.

М.Н.Марченко. Т 2. Теория права. Москва: Изд-во Зерцало, 1998. 656 с.

106. Общая теория права: Учебник для юридических вузов / Ю.А. Дмитриев, И.Ф.Кузьмин,

В.В.Лазарев и др. Под общей ред. А.С.Пиголкина. 2-е изд. Испр.и доп. Москва: изд-во

МГТУ им Н.Э. Баумана, 1995. 384 с.

107. Общая теория права и государства : Учебник / под ред. В.В. Лазарева. Москва: Юрист,

1994. 360 с.

108. ПЕТРАЖИЦКИЙ, Л.И. Теория государства и права в связи с теорией нравственности.

Санкт-Петербург, 2000. 600 с.

109. ПОЛЕНИНА, С.В. Теоретические проблемы системы советского законодательства.

Москва, 1980. 203 с.

126

110. Проблемы общей теории права и государства: учебник для юридических вузов /

Варламова Л.В., Лазарев В.В., Лапаева В.В. Под общ. ред. Нерсесянца В.С. Москва:

НОРМА ИНФРА, 2001. 813 с.

111. Проблемы теории государства и права / отв.ред. Алексеев С.С. Москва, 1979. 392 с.

112. Проблемы теории и практики правового регулирования. Сборник трудов // Самар.

Гуманит. Акад. Самара: Изд-во Самар. Гуманит. Академ., 2000. Вып.7. 326 c.

113. САМЕЛЬЯНОВ, Ф.Ф.; КУЗНЕЦОВ, И.А.; ХАБИБУЛИН, А.Г. Теория государства и

права. СПБ, 2001. 412 с.

114. САМОЩЕНКО, И.Е.; ФАРУКШИН, Н.Х. Ответственность по советскому

законодательству. Москва, 1971. 240 с.

115. СТЕПАНЯН, В.В. Социальная справедливость и социалистическое право. Ереван, 1987.

112 с.

116. СЫРЫХ, В.М. Логические основания общей теории права: в 2-х т. Т1: Элементный

состав. Москва: Юридический Дом Юстицинформ, 2000. 528 с.

117. Теория государства и права: Учебник / под ред. В.М.Курицына, З.Д. Ивановой. Москва:

Юрид. Лит-ра, 1986. 352 с.

118. Tеория государства и права: Курс лекций / Под ред. Н.И. Матузова и А.В.Малько. 2-е

изд, перераб. и доп. Москва: Юристь, 2000. 776 с.

119. Теория государства и права: Учебник / Под ред. А.М. Васильева. 2-е изд. Москва:

Юридическая литература, 1983. 416 с.

120. Теория государства и права: Курс лекций / под ред. М.Н. Марченко. Москва:

издательство Зерцало, 1997. 475 с.

121. Теория государства и права: Учебник для вузов. / Под ред.проф. Г.Н. Манова. Москва:

издательство БЕК, 1996. 336 с.

122. Ученые записки Тартутского государственного университета. Принцип

ответственности в социальном управлении, труды по философии. Тарту, 1982. 100 с.

123. ФАТКУЛЛИН, Ф.Н. Проблемы теории государства и права. Казань, 1987. 335 с.

124. ФЕДОРОВ, Г.К. Теория государства и права: Учебник. Кишинев: Концерн Пресса,

1998. 531 с.

125. ХАРТЛИ, Т.К. Основы права европейского сообщества. Москва: ЮНИТИ, 1988. 703 с.

126. ХРОПАНЮК, В.Н. Теория государства и права: Учебное пособие, под ред. проф. Т.Н.

Рaдько. Москва: изд-во ИНТЕРСТИЛЬ, 1998. 937 с.

127. ХРОПАНЮК, В.Н. Теория государства и права / Учебное пособие для высших учебных

заведений / Под ред. Проф. В.Г. Стрекозова. Москва: Дабахов, Ткачев, Димов, 1995. 384 с.

127

128. ЧЕРВОНЮК, В.И. Теория государства: учебное пособие / М-во внутр. дел. Рос.

Федерации. Моск. Акад. Москва, 2000. 169 с.

129. ЧЕСТНОВ, И.Л. Право как диалог: к формированию новой онтологии правовой

реальности. СПБ : изд-во Санкт- Петербург ин-та., 2000. 104 с.

130. ЯВИЧ, Л.С. Общая теория права. Ленинград: Изд-во Ленинградского Университета,

1976. 286 с.

IV. Articole de specialitate

1. BOTNARI, E. Libertatea persoanei la confluenţa dinamicii şi staticii dreptului // Analele

ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria Ştiinţe socio-umanistice, volumul I.

Chişinău, 2002. p.79-81.

2. BOTNARI, E. „Legile” lui Platon – monument al culturii juridice. Principiile legislaţiei //

Revista naţională de drept, 2002. Nr.7. p.47-49.

3. BOTNARI, E. Principii de drept al familiei: căsătoria, egalitatea genurilor, educaţia copiilor în

lumina “Legilor” lui Platon // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, seria

Ştiinţe socio-umanistice, volumul I. Chişinău, 2002. p.82-85.

4. BOTNARI, E. Proiectul codului penal de Platon: principiile răspunderii, infracţiuni şi pedepse

// Revista naţională de drept, 2002. Nr. 8. p. 27-32.

5. BOTNARI, E. Responsabilitatea statului faţă de persoană. Unele aspecte teoretice ale

problemei. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat “ Alecu Russo” din Bălţi. Serie nouă.

Tomul XIX, Drept. Economie. Bălţi, 2001. p.6-10.

6. GOHIN, O. La responsabilite de l’etat en faut que Legislateur // Revue internationale de droit

compare. Paris,1998. nr.2. p.595-610.

7. MANEA, T. Principiul legalităţii incriminării // Dreptul, 2001. Nr.10. p.86-93.

8. MARCOVIC, B.S. De la dualite du droit positif // Revue internationale du droit compare.

Paris, 1995. A/47, nr.1. p.138-146.

9. MIHAI, GH. Natura dreptului : ştiinţă sau artă ? // Analele Universităţii din Timişoara. Seria

Iurisprudentia, 2001. Nr.1-2. p.171-181.

10. Origin of Law // Law Biology and Culture the Evolution of Law edited by Margaret Gruter &

Paul Bohannan, 1983. p.31-33.

11. POPESCU, S. Le fondement de la responsabilité juridique // Rev. roum de sciences jur.

Bucureşti, 1996. T.F.(40). Nr.2. p.139-144.

128

12. SAMUEL MEIRA BRAZIL, JR. Rules and Principles in Legal Reasoning. A Study of

Vagueness and Collisions in Artificial Intelligence and Law // Information & Communications

Technology Law, Vol. 19. No.1, 2001. p.67-76.

13. VALENZA, P. Interpretazione: Pluralite fedelta // Riv. Intern di filosofia del diritto / Milano,

1995. A2, nr.1. p.218-231.

14. VRABIE, G. La responsabilité du “pouvoir” // Rev. roum. des sciences jur. Bucureşti, 1996

T.F. (40). N.2 p.145-154.

15. БАЙТИН, М.И. Право и правовая система // Вопросы теории государства и права .

Саратов, 2000. вып.2. с.12-26.

16. БЕРГМАН, ДЖ.; РЕЙД, ДЖ. Римское право и общее право // Государство и право, 1994.

№12. с.103-109.

17. БРАТУСЬ, С.Н. Принципы гражданского права // Правоведение,1960. №1. с.47-52.

18. ВОДЯНИНА, К.В. Понятиe и классификация принципов права // Вестник Волжского

университет. Серия Юриспруденция: Тольяти, 2001. Вып.14. с.99-117.

19. ГАВРИЛОВ, Д.А. Герменевтика и теория толкования права // Вестник Волгоград. гос.

университета. Серия 5. Политика. Социолог. Право. Вып. 2. Волгоград, 1999. с.55-58.

20. ГАЛАГАН, И.А., ВАСИЛЕНКО, А.В. К проблемам теории правоприменительных

отношений // Государство и право,1998. №3. с.12-19.

21. ГЕРАСИМОВ, В.Н. К вопросу о пределах государства и права // Актуальные проблемы

обществознания. Москва, 1998. с.111-131.

22. ГОЛОВКО, Л.В. Принцип неотвратимости ответственности и публичности в

современном российском уголовном праве и процессе // Государство и право, 1999. №3.

с.61-68.

23. ГРОМОВ, Н.А.; НИКОЛАЙЧЕНКО, В.В. Принципы уголовного процесса, их понятие и

система // Государство и право, 1997. №7. с.33-40.

24. ДЕМБО, Л.Н. О принципах построения системы советского права // Советское

государство и право, 1956, №8. с.88-98.

25. КЛЕНОВА, Т.В. Принципы уголовного права и принципы кодификации в уголовном

праве // Государство и право, 1997, № 8. с.54-59.

26. КОЛОСОВА, Н.М. Конституционная ответственность – самостоятельный вид

юридической ответственности // Государство и право, 1997. №2. с.86-91.

27. КОРОБОВА, А. П. О многозначности понятия правовая политика // Изв. Вузов

Правоведение. СПБ, 1999. №4. с.156-165.

28. КУДРЯВЦЕВ, В.Н. О правопонимании и законности // Государство и право,1994. №3. с.3-9.

129

29. ЛУКАШЕВА, Е.А. Принципы социалистического права // Советское государство и

право, 1970. Т6. с.21-29.

30. МАЛЕИН, Н.С. Правовые принципы, нормы и судебная практика // Государство и право

Москва, 1996. №6. с.12-19.

31. МАЛЬЦЕВ, В.В. Принципы уголовного законодательства // Государство и право, 1997.

№2. с. 98-102.

32. МАРЧЕНКО М.Н. Основные принципы иудейского права // Вестник Московского

Государственного Университета, 2001. №1. с.65-76.

33. МАТУЗОВ, Н.И. Еще раз о принципе “не запрещенное законом дозволено” // Изв. Вузов.

Правоведение. СПБ, 1999. №3. с.14-32.

34. НЕРСЕСЯНЦ, В.С. Право как необходимая форма равенства, свободы, справедливости //

Социс. Социологическое исследование. Москва, 2001. №1. с.3-15.

35. НЕРСЕСЯНЦ, В.С. Сущность и ценность права: Основные концепции правопонимания и

ценностной трактовки права // Вестник Международного университета. Cерия: Право.

Вып. 5. Москва, 2001. с.8-19.

36. ПАНОВА, М.В. Место аналогии в судебном исследовании // Актуальные проблемы

юриспруденции. Вып. 1. Тюмень, 1996. с.101-102.

37. Подходы к решению проблем законотворчества и правоприменения // Межвузовский

сборник научных трудов. Вып. 6. Омск,1999.179 c.

38. ПОЛЕНИНА, С.В. Реализация конституционного принципа равноправия полов //

Государство и право, 1998. №6. с.25-37.

39. Право как социальная ценность: материалы научн-практ. конф. Москва: Рос. Правовая

акад. М-ва юстиции Р.Ф., 2001. 191с.

40. Проблемы правовой ответственности государства, его органов и служащих. Круглый

стол журнала Государство и право // Государство и право, 2000. №3. с.20-36.

41. ХРИСТОВ, В. Относно принципите на правото // Правна мислъл, 2000. Т.41, кн.3. с.3-19.

42. ШОН, Д.Т. Конституционная ответственность // Государство и право, 1995. № 7 .с.35-43.

43. ЩЕННИКОВА, Л.В. Справедливость и добросовестность в гражданском праве России

(несколько вопросов теории и практики) // Государство и право, 1997. №6. с.119-121.

44. ЭБЗЕЕВ, В.С. Толкование Конституции Российской Федерации Конституционным

Судом: теоретические и практические проблемы // Государство и право, 1998. №5. с.5-12.

45. ЯКИМОВ, А.Ю. Принципы административно-юридического процесса // Государство и

право, 1999. № 5. с.5-11.

130

V. Dicţionare

1. Academia română. Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”. DEX. Dicţionarul explicativ al limbii

române, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

2. COTELNIC, T.; EŢCU, I.; LUNGU, L. Dicţionar juridic rus-român. Chişinău: Litera, 2001. 549 p.

3. Dicţionar enciclopedic român, în 4 volume. Vol. III. K-P. Bucureşti: Editura politică, 1965.

911 p.

4. DELEANU, I.; DELEANU, S. Mică encilocpedie a dreptului: adagii şi locuţiuni latine în

dreptul românesc. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000. 456 p.

5. JITARU, L. Dicţionar de maxime şi expresii juridice latine (latin-român-rus). Chişinău: Editura

Muzeum, 2001. 256 p.

6. PITULESCU, I., et. al. Dicţionar de termeni juridici. Bucureşti: Editura Naţional, 1997. 548 p.

7. RĂDULESCU S.; SĂULEANU, L. Dicţionar de expresii juridice latine. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică.,1999. 316 p.

8. АРАКИН, В.Д.; ВЫГОДСКАЯ, З.С.; ИЛЬИНА, Н.Н. Англо-русский словарь: Ок. 36000

слов.13-е изд., стереотип. Москва: Рус. яз.,1992. 608 с.

9. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. Т.Ф. Челак, В.Г. Соловьев; Ин-т. Яз. и лит.

А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии.Том.1 (А-Л).

Кишинев: Гл. ред. МСЭ, 1986. 700 с.

10. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. А.П. Борш, В.Л. Войтовский; Ин-т Яз. и

лит. А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии. Том.2 (М-Т).


11. Русско-молдавский словарь: В 3-х томах. Ред. М.А. Габинский, Л.В. Лупушор; Ин-т яз. и

лит. А.Н. М.С.С.Р, сектор двуязычных словарей и общей лексикографии. Том.3 (Р-Я).


131

Adnotare

Capitolul I, intitulat “Conceptul, originea şi esenţa principiilor dreptului”, prezintă

abordarea conceptual-ideatică a principiilor dreptului, efectuată la graniţa teoriei generale a

dreptului şi filosofiei dreptului. Se examinează accepţiile noţiunii de principiu şi noţiunea de

principiile dreptului prin prisma realizărilor doctrinare. Originea şi fundamentul principiilor

dreptului sînt cercetate din perspectiva şcolilor şi curentelor în gîndirea juridică (teologismul,

scepticismul, istoricismul, utilitarismul). Manifestînd deschidere faţă de concepţia metafizică a

dreptului, se examinează trinitatea relaţională Conştiinţă Supremă – conştiinţă umană – principiile

dreptului pozitiv. Se arată că esenţa primară a principiilor dreptului este afectată de lumea

contingenţelor relative. Esenţa principiilor dreptului este cercetată prin abstractizare de la

specificitatea familiilor juridice. Substanţa principiilor dreptului se cristalizează în ideile generale

de libertate, egalitate, justiţie şi echitate, responsabilitate. Se accentuează relativismul libertăţii în

sens juridic în raport cu caracterul absolut al ideii de libertate în sens metafizic. Responsabilitatea

juridică este corelată cu responsabilitatea morală, fiind tratată în funcţie de angajare volitiv-juridică.

Egalitatea în funcţie de principiu al dreptului pozitiv este concepută ca egalitate formală de

tratament juridic, fiind mijlocul de realizare a echităţii sociale. Principiul justiţiei se interpretează

filosofic şi juridic ca un principiu integrator al libertăţii, responsabilităţii şi egalităţii.

Capitolul II, intitulat “Ierarhia şi sistemul principiilor dreptului”, prezintă abordarea

sistemică a principiilor dreptului, înfăptuită la graniţa teoriei generale a dreptului şi logicii juridice.

Sunt stabilite elementele sistemului principiilor dreptului: principiile generale ale dreptului,

principiile interramurale ale dreptului, principiile ramurale ale dreptului şi principiile instituţiilor

juridice. Între elementele sistemului principiilor dreptului se înregistrează interacţiuni sistemice

substanţiale de coordonare şi subordonare. Clasificarea principiilor dreptului este realizată după

următoarele criterii oportune, după opinia autorului: 1) gradul de generalitate a principiilor dreptului

(principii generale, principii interramurale, principii ramurale, principiile instituţiilor juridice); 2)

sfera de aplicare a principiilor dreptului (principii de drept intern, principii de drept comunitar,

principii de drept internaţional); 3) diviziunea dreptului (principii de drept public şi principii de

drept privat); 4) forma principiilor dreptului (principii scrise şi principii nescrise). Ierarhia

principiilor dreptului implică poziţia determinantă şi supremaţia principiilor generale ale dreptului.

Elementele subordonate lor sunt principiile interramurale şi principiile ramurale ale dreptului, care

supraordonează principiile instituţiilor juridice.

132

Capitolul III, intitulat “Principiile dreptului în raport cu ordinea juridică pozitivă”,

prezintă abordarea comparativă a principiilor dreptului vizavi de componentele ordinii juridice

pozitive, efectuată prin filiera conceptualismului juridic. Principiile dreptului reprezintă “dat”-ul,

anticipatorul şi idealul oricărui drept pozitiv. Normele juridice sînt întemeiate de principiile

dreptului. Conceptele şi categoriile juridice sînt elemente de mijlocire a principiilor dreptului care

contribuie la materializarea lor, în acelaşi timp, principiile dreptului dau conţinut concret

categoriilor juridice. Construcţiile juridice se formează în jurul principiilor dreptului. Maximele,

aforismele, adagiile şi axiomele juridice latine sînt forme clasice ale principiilor ramurale ale

dreptului, ca regulă. Principiile dreptului trebuie să reflecte legităţile dreptului, devenind principii-

legităţi juridice. În raport cu legea, sursa formală principală a dreptului pozitiv, principiile dreptului

pot să se manifeste: praeter legem, ca oportunitate, secundum legem, ca regulă şi contra legem, cu

titlu de excepţie.

Capitolul IV, intitulat “Funcţia şi valoarea principiilor dreptului”, reflectă aspectele

practice ale tezei, or, implicaţiile funcţionale şi valenţele principiilor dreptului în procesele de

elaborare, realizare şi completare a dreptului pozitiv. Se arată că principiile generale ale dreptului

constituie suportul ideatic al principiilor legiferării, în particular, şi a principiilor procesului de

elaborare a dreptului, în general. Rolul principiilor dreptului în completarea dreptului pozitiv este

determinat de caracterul lui lacunar. În cadrul analogiei dreptului se recurge la principiile generale

ale dreptului şi, în special, la principiile dreptului civil, în funcţie de drept comun. Se constată că

legislaţia Republicii Moldova este ambiguă şi obscură la capitolul analogia iuris, stabilindu-se

neconcordanţe între prevederile Codului civil şi Codului de procedură civilă, şi interpretarea

judiciară a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

133

SUMMARY

The present work introduces the principles of law highlighted by the theory of law and

juridical practice.

In the first chapter the author considers the concept of law principles, their distinctive

features and defines them. It is an attempt to substantiate the origin and the nature of the principles

of law, which in author’s opinions lead the hyper-positive existence. The nature of law principles

reveals in the principles of freedom, equality, justice and responsibility.

The second chapter expounds the system and the hierarchy of the principles of law. There

are introduced the criteria for classification of the principles of law as well as the division of the

said principles. The author analyses the concept of the basic principles of law in the light of Law

Science and defines it by his own concept. The basic principles of law are also classified. The

branch and inter-branch’s principles of law are analyzed in connection and in compliance with the

Law Science and the Republic of Moldova legislation being in force. This chapter reveals and

explains the principles of functioning juridical institutions.

The third chapter relates the functioning of the principles of law with the positive law and

juridical methods. It deals with studies of the correlation between principles of law and juridical

categories, concepts and constructions, legal regularities and law sources. This chapter specially

emphasizes relations between the principles and the norms of the positive law, and juridical fictions

particularly.

The final fourth chapter defines the role and the place of the law principles in the legal

proceeding. The principles of legal proceedings correlated with the basic law principles are as well

analyzed. The author designates the role and the place of the principles of law in the process of law

implementation (law observation, implementation, execution and application). This chapter also

deals with the principles of law norms interpretation as well as those of juridical responsibility.

The studies of the role of the basic principles of law and the principles of civil law in the

process of filling the lacunas in the positive law, make up the final point of the work.

134

РЕЗЮМЕ

В данной работе рассматриваются принципы права в свете теории права и правовой

практики.

В первой главе автор раскрывает понятие принципов права и их отличительные

признаки, а также дает определение принципов права. Делается попытка обосновать

происхождение и сущность принципов права, которые, по мнению автора, имеют

надпозитивное существование. Сущность права проявляется в принципах свободы,

равенства, справедливости, ответственности.

Во второй главе работы изложена система и иерархия принципов права. Выдвинуты

критерии классификации принципов права и произведено их деление. Проанализировано

понятие общих принципов права в свете правовой науки, а также сформулировано

собственное определение данного понятия. Произведена классификация общих принципов

права. В свете правовой науки и действующего законодательства Республики Молдова

проанализированы и определены отраслевые и межотраслевые принципы права, а также

разъяснены принципы правовых институтов.

В третьей главе работы принципы права соотнесены с позитивным правом и

юридической техникой. Рассмотрены взаимосвязи принципов права с правовыми

категориями, понятиями и юридическими конструкциями, с правовыми закономерностями и

источниками права. Особое место выделено в данной главе взаимоотношению принципов

права с нормами позитивного права, в частности с юридическими фикциями.

В заключительной, четвертой главе, определена роль и установлено место принципов

права в процессе правотворчества. В частности проанализированы принципы

правотворчества и законотворчества, которые соотнесены с общими принципами права.

Обозначена роль и установлено место принципов права в процессе реализации права

(соблюдения, исполнения и применения права). Рассмотрены, в частности, принципы

толкования норм права и принципы юридической ответственности.

Роль общих принципов права и принципов гражданского права в процессе

преодоления пробелов позитивного права является завершающим вопросом в данной работе.

135

Cuvintele-cheie ale tezei

Cuvinte–cheie: principiile dreptului, esenţa principiilor dreptului, libertate, egalitate,

justiţie, responsabilitate, ierarhia principiilor dreptului, sistemul principiilor dreptului, principiile

generale ale dreptului, principiile ramurale ale dreptului, principiile realizării dreptului, principiile

legiferării, principiile răspunderii juridice, analogia dreptului (analogia iuris), ordine juridică

pozitivă, drept pozitiv.

Keywords: the law principles, their distinctive features, the principles of freedom, equality,

justice and responsibility, the system and the hierarchy of the law principles, the general principles

of law, the branch principles of law, the process of law implementation in the legal proceeding, the

principles of juridical responsibility, analogia iuris, law and order in positive law.

Ключевые слова работы: принципы права, сущность принципов права, свобода,

равенство, справедливость, ответственность, иерархия принципов права, система принципов

права, общие принципы права, отраслевые принципы права, принципы реализации права,

принципы законотворчества, принципы юридической ответственности, аналогия права,

позитивное право.

136

Lista abrevierilor utilizate

alin. = alineat

art. = articol

E.B. = Elena Botnari

etc. (et caetera) = şi celelalte

nr. = număr

ş.a. = şi alţii, şi altele

p. = pagină

P.C.U.S. = Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

pct. = punct

R.M. = Republica Moldova

U.E. = Uniunea Europeană

U.R.S.S. = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

vol. = volum

216118631 botnari-elena-teza-de-doctor-principiile-dreptului

Law

Transcript of 216118631 botnari-elena-teza-de-doctor-principiile-dreptului