Principiile Didactice

Didactica specialităţii – Informatică Curs 2

32

II. Principiile didactice

Principiile didactice sunt concepte cu caracter general, sistemic, normativ şi deschis, care stau la baza atingerii obiectivelor educaţionale şi care guvernează proiectarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii didactice.

Principiile didactice sunt sisteme de norme cu caracter general, care pot fi aplicate la orice tip de activitate instructiv-educativă, aplicarea lor în diverse situaţii de învăţare putând conduce la multiplicarea sau la integrarea lor în principii cu o sferă de cuprindere mai mare.

Caracterul normativ al principiile didactice rezultă din rolul de reglare pe care îl au în stabilirea obiectivelor, în conturarea şi structurarea conţinuturilor, în alegerea metodelor, tehnicilor şi strategiilor didactice, în stabilirea mijloacelor de învăţământ şi în realizarea evaluării.

Caracterul logic derivă din modul în care principiile didactice exprimă raporturile esenţiale şi globale care orientează conceperea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.

Caracterul obiectiv al acestora asigură o orientare a procesului de învăţământ nefalsificată şi detaşată de impresii, tendinţe şi dorinţe subiective; procesul de învăţământ este orientat în concordanţă cu legile dezvoltării psihice ale individului, precum şi cu legile evoluţiei societăţii.

Caracterul algoritmic este determinat de modul în care acestea exprimă cerinţe şi soluţii prin utilizarea unui sistem precis de reguli, care se cer a fi cunoscute şi respectate cu exactitate, dacă se doreşte o orientare eficientă a procesului de învăţământ.

Caracterul dinamic exprimă faptul că principiile didactice sunt elemente legice, dar deschise înnoirilor/creativităţii fiind în pas cu schimbările şi mutaţiile care intervin în actul instructiv-educativ.

Caracterul sistematic arată că fiecare principiu (ca entitate în sine) intră în relaţie cu celelalte principii, alcătuind un ansamblu unitar de legităţi ale cărui componente se condiţionează reciproc.


33

Pentru o bună organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ, profesorul trebuie să respecte şi să aplice corect următoarele principii didactice (clasice):

• Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional (intuiţie şi accesibilitate)

• Principiul legării teoriei de practică • Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor • Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor • Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor • Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării • Principiul stimulării motivaţiei • Principiul asigurării conexiunii inverse.

II. 1. Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional

Învăţarea se produce întotdeauna într-un mediu social, care are asupra subiectului influenţe mediatoare. Subiectul învaţă graţie eforturilor de mediere ale persoanelor din anturajul său, care-i influenţează construcţiile cognitive, prin conferirea de sens activităţilor şi prin medierea experienţelor sale de învăţare. Persoanele din preajmă îndeplinesc roluri precum: selecţionarea, organizarea sau simplificarea stimulilor, denumirea, verbalizarea realităţilor percepute, ghidarea, oferirea de modele, încurajarea, motivarea copilului, etc. În realitate, nu se aşteaptă momentul apariţiei capacităţii de asimilare a unor cunoştinţe (acesta ar putea surveni uneori, mult prea târziu), ci acesta trebuie provocat, creat prin mijloace specifice vârstei subiectului. Se induce în acest fel un principiu – al intuiţiei - care presupune necesitatea studierii obiectelor, fenomenelor, proceselor cu ajutorul simţurilor, ţinându-se cont de importanţa realizării unităţii dintre senzorial şi raţional.

A transmite cunoştinţe de informatică în mod intuitiv înseamnă a porni de la contactul direct cu realitatea, a identifica transformările şi a găsi şi aplica cei mai potriviţi „algoritmi” care corespund cerinţelor evoluţiei acesteia. Se va apela la memorie, la reprezentări grafice, asemănări, analogii. Folosind principiu intuiţiei, este posibil să nu se


34

poată descrie exact şi complet o problemă, dar se va crea posibilitatea înţelegerea acesteia şi se va stabili calea spre o revenire ulterioare. Cunoştinţele pot fi asimilate eficient de elevi dacă sunt accesibile ca volum şi grad de complexitate. Un rol esenţial în succesul demersului didactic îl are concordanţa conţinuturilor cu particularităţile de vârstă şi individuale, cu caracteristicile psihogenetice ale funcţionalităţii intelectuale ale elevilor.

O temă, cu un anumit conţinut ştiinţific, ar putea fi predată cu succes oricărui copil, la orice vârstă, folosind mijloace didactice specifice nivelului intelectual atins de acesta (mijloace verbale, imagini, mijloace obiectuale), dar acelaşi lucru ar fi realizat mult mai uşor dacă conţinuturile transmise ar o continuare firească a unor conţinuturi acumulate anterior şi acestea ar corespunde capacităţii reale de înţelegere a elevilor (principiul accesibilităţii). Conform acestui principiu, respectarea programei şcolare apare ca fiind esenţială. De asemenea, demersul instructiv-educativ trebuie adaptat condiţiilor concrete ale clasei, stabilindu-se un raport optim între efortul solicitat elevului şi ajutorul care i se acordă în procesul de învăţare. După cum s-a evidenţiat deja, în informatică acest aspect este cu atât mai important cu cât condiţiile de lucru se pot schimba cu rapiditate pe parcursul perioadei de şcolarizare. Respectarea particularităţilor psihologice de vârstă nu înseamnă a scuti elevii de efortul intelectual necesar dezvoltării gândirii abstracte, adică de a subordona strict educaţia acestor particularităţi, ci de a impune individualizarea demersului didactic, de a crea fiecărui elev condiţii de dezvoltarea intelectuală în ritmul care i se potriveşte cel mai bine.

În acest sens, se recomandă: • folosirea unor demersuri gradate de predare/învăţare, de

genul: de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la particular la general, de la concret la abstract;

• conştientizarea elevilor asupra faptului că efortul personal este absolut necesar pentru înţelegerea corectă şi consistentă a celor studiate;

• asigurarea unui studiu ritmic, pentru a evita golurile de cunoştinţe şi eforturile ulterioare de înţelegere şi asimilare;


35

• asigurarea unui control activ şi a unei evaluări continue, în scopul optimizării activităţii didactice.

Respectarea principiului unităţii dintre senzorial şi raţional conduce la:

• motivarea elevului pentru învăţare, • stimularea nevoii de cunoaştere, de explorare, • dezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor cognitive (curiozitate,

mirare, bucuria descoperirii adevărului, îndoiala, etc.), • dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi cooperare, • creşterea gradului de implicare în activitate, • creşterea responsabilităţii faţă de propria activitate sau a

grupului din care face parte. În informatică, aplicarea acestui principiu presupune organizarea

învăţării în grupuri omogene cu sarcini individualizate sau în echipe cu componenţă eterogenă, dar cu sarcină comună. II. 2. Principiul legării teoriei de practică Abordarea conţinuturilor specifice disciplinelor de informatică pornind de la „problemă către soluţie” motivează aspectele teoretice care concură la obţinerea soluţiei şi realizează în modul cel mai fericit legătura teorie-practică.

Teoria este privită ca un sistem de principii, legi, cunoştinţe, care guvernează o ştiinţă şi pe baza cărora pot fi interpretate fenomene ale lumii reale şi care trebuie transmise elevului pentru a fi înţelese şi învăţate.

Practica reprezintă totalitatea formelor de aplicare şi verificare în activitatea concretă a cunoştinţelor teoretice.

Raportul dintre teorie şi practică depinde în ultimă instanţă de dificultatea noţiunilor implicate, de mijloacele tehnice de care se dispune, de cunoştinţele anterioare şi capacităţile intelectuale ale elevului, de abilitatea şi experienţa cadrului didactic. În informatică, conştientizarea necesităţii utilizării tehnicii de calcul în cele mai diverse domenii de activitate (industrie, agricultură, comerţ, comunicaţii, navigaţie, etc.) realizează suportul aplicativ al performantelor teorii bazate pe rezultate obţinute în cele mai diverse


36

ramuri ale ştiinţei (matematică, fizică, chimie, etc.) şi conduc la aplicaţii fără de care viaţa cotidiană poate fi cu greu concepută (telefonie, comunicaţii prin satelit, poştă electronică şi mijloace multimedia, coduri de bare, etc.) este esenţială. Mai mult decât atât, importanţa verificării faptului că elevii sunt într-adevăr în măsură să aplice în practică cunoştinţele teoretice acumulate şi să obţină rezultate imediate, conferă disciplinei avantajul ilustrării evidente a principiului legării teoriei de practică curentă. În sintetiză, aplicarea eficientă a principiului legării teoriei de practică pretinde respectarea consecventă a următoarelor cerinţe:

• laboratoarele de aplicaţii practice să fie dotate la nivelul cerinţelor moderne, anticipându-se condiţiile posibile a fi întâlnite la viitoarele locuri de muncă;

• activităţile practice ale elevilor să aibă finalitate şi aplicabilitate practică directă şi imediată;

• documentaţiile care însoţesc aplicaţiile practice să fie fundamentate teoretic, conştientizându-se faptul că suportul teoretic este efectiv util, chiar indispensabil în majoritatea cazurilor;

• implicarea cadrelor didactice să fie periodic dublată de specialişti din afara sistemului de învăţământ, pentru a adânci elevilor convingerea că rezultatele activităţii lor sunt în concordanţă cu cerinţele peţii.

II. 3. Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor

Instruirea eficientă presupune implicarea directă, conştientă şi activă a elevului în învăţare, prin acţiuni efective de explorare directă sau mijlocită a realităţii, de redescoperire, de rezolvare de probleme, etc. Acest principiu exprimă necesitatea ca procesul de instruire (acumulare de cunoştinţe) să se facă metodic, cu fixarea unor scopuri, finalităţi şi termene precise.

Înţelegerea semnificaţiilor şi conexiunilor esenţiale pentru studiul obiectului vizat trebuie să se realizeze nu numai printr-un efort de gândire, dar şi acţional (de aplicare a cunoştinţelor). Profesorul trebuie să delimiteze exact, încă de la începutul lecţiei, scopul şi


37

utilitatea practică şi teoretică a temei respective, folosind exemple ilustrative. Se urmăreşte, în acest fel trecerea de la intenţie la gândirea abstractă, de la treapta senzorială la treapta raţională, favorizarea formării de noi structuri informaţionale.

Pentru evitarea unei însuşiri mecanice, se va pune accentul pe metodele active de învăţare, pe asigurarea participării permanente şi conştiente a elevilor la desfăşurarea lecţiilor, pe stimularea muncii creatoare şi independente. Însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor presupune analiză, sinteză, comparare, generalizare, abstractizare, etc. şi determină formarea unor atitudini sau condiţii favorizante pentru învăţare cum ar fi:

• obţinerea unei motivaţii favorabile şi a satisfacţiei învăţării;

• asigurarea credibilităţii adevărurilor şi transformarea lor în convingeri şi deprinderi ştiinţifice;

• sporirea posibilităţilor de a utiliza în mod concret şi profitabil informaţia asimilată, oferind potenţialului intelectual individual şanse superioare de reuşită, atât pe plan aplicativ cât şi pe plan creativ.

II. 4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor Scopul oricărei activităţi de predare este de a înzestra elevii cu un sistem coerent, logic, armonios şi corect de cunoştinţe. Logica internă a conţinuturilort şi legile generale ale dezvoltării capacităţilor de cunoaştere individuale impun asigurarea continuităţii, dar şi necesitatea sistematizării acestora. Noile informaţii vor fi legate de cele deja introduse şi vor prefigura informaţiile ulterioare (respectându-se programa şcolară). Principiul sistematizării se concretizează prin expuneri organizate asupra cunoştinţelor de asimilat, respectând un plan, stabilit de către profesor prin planificarea calendaristică, dar sugerat de lectura personalizată a programei şcolare. Pentru a dezvolta continuu gândirea logică a elevilor, pentru a încuraja participarea lor activă, pentru a le crea deprinderi de sistematizare şi generalizare a celor învăţate, profesorul trebuie să-şi folosească la maximum disponibilităţile creatoare şi talentul pedagogic în pregătirea expunerilor.


38

Activitatea individuală, conştientă a elevului trebuie dirijată, cunoştinţele nu se pot asimila în salturi, iar deprinderile neexersate se pierd uşor (în special în Informatică, unde rata de perisabilitate a acestora este foarte ridicată). Realizarea unui proces instructiv-educativ eficient presupune asigurarea unei pregătiri ritmice a elevilor şi un control permanent şi riguros al profesorului asupra modului şi stadiului de însuşire a cunoştinţelor de către elevi. Câteva reguli generale pot fi evidenţiate:

• unităţile de conţinut trebuie să fie coerente şi unitare, ordinea fiind determinată de conexiuni logice clare;

• învăţarea trebuie făcută ritmic - la intervale optime - simultan asigurându-se restructurarea şi reorganizarea pachetului de cunoştinţe;

• ca instrumente specifice pentru controlul realizării acestor obiective, se recomandă utilizarea rezumatului, conspectului, sintezei, planului de perspectivă, clasificării, tabelului, schemei, statisticilor, etc.;

• controlul şi evaluarea periodică a calităţii receptării trebuie să fie privită ca o modalitate de reglaj şi de autoreglaj.

II. 5. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor

Acest principiu evidenţiază necesitatea abordării conţinuturilor şi însuşirii cunoştinţelor esenţiale şi durabile, astfel încât elevii să le poată reproduce uşor şi utiliza creator în rezolvarea sarcinilor şcolare curente şi în activitatea practică viitoare. Respectarea principiului însuşirii temeinice a cunoştinţelor asigură dezvoltarea capacităţii de autoinstruire şi autoevaluare, a iniţiativei şi contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii.

O învăţare temeinică presupune însuşirea de cunoştinţe prin efort propriu, conştient şi continuu, în concordanţă cu interesele reale ale elevului. Abordarea conţinuturilor trebuie făcută intuitiv, accentuându-se esenţialul şi evitându-se supraîncărcarea. Fixarea cunoştinţelor nu se realizează printr-o repetare succintă a conţinuturilor, ci printr-o receptare


39

logică, raţională, care urmăreşte identificarea şi retenţia esenţialului; o memorare de durată.

Învăţarea în salturi, lacunară, discontinuă, nu permite stabilirea legăturilor logice între conţinuturi, creează dificultăţi în memorare şi determină ştergerea rapidă a cunoştinţelor din memorie. O însuşire temeinică a cunoştinţelor se poate realiza prin:

- recapitulare (curentă, de sistematizare şi sinteză, de preîntâmpinare a uitării celor deja învăţate, de asigurare a fixării în memorie a sistemului de cunoştinţe fundamentale),

• reluare la un nivel superior al unor conţinuturi, • abordări integratoare a unor teme cunoscute.

Un volum prea mare de cunoştinţe, lipsa actualizării şi utilizării curente în aplicaţii a cunoştinţelor dobândite, determină în mod inevitabil uitarea acestora. Practica didactică a demonstrat faptul că anumite cunoştinţe, dobândite în mod temeinic şi sistematic sunt uşor de actualizat Se conturează câteva reguli care presupun respectarea principiului însuşirii temeinice a cunoştinţelor:

• asigurarea unei predări intuitive şi accesibile; • direcţionarea însuşirii cunoştinţelor spre o asimilare

logică, conştientă şi sistematică; • stimularea participării active a elevilor la lecţii şi

asigurarea continuităţii participării acestora la procesul de învăţare;

• asigurarea motivaţiei învăţării, în concordanţă cu aspiraţiile individuale ale fiecărui elev (de autodepăşire).

II. 6. Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării

Exprimă necesitatea adaptării strategiilor instructiv-educative la particularităţile psihologice şi de vârstă ale fiecărui elev sau al unui grup omogen de elevi, în vederea formării deprinderilor şi competenţelor stabilite prin obiective şi a dezvoltării lor ca personalitate. Individualizarea învăţării se permite valorificarea cât mai eficientă a posibilităţilor şi eforturilor fiecărui elev, indiferent de gradul


40

de înzestrare genetică sau de pregătire de moment. Pentru realizarea individualizării învăţării se poate recurge la:

• elaborarea de sarcini instructive (teme, lucrări, etc.) diferenţiate, pentru fiecare elev în parte, în funcţie de aptitudinile, înclinaţiile, opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală, coeficientul de inteligenţă; • concretizarea sarcinilor prin fişe de lucru individuale, cum ar fi:

- fişe de recuperare (pentru cei rămaşi în urmă); - fişe de dezvoltare (pentru elevii foarte buni); - fişe de exerciţii, destinate tuturor, în scopul formării

unor priceperi şi deprinderi aprofundate; - fişe de autoinstruire, destinate în special însuşirii unor

tehnici de învăţare individuală şi independentă; - fişe de evaluare generală, pentru constatarea nivelului

general de pregătire. • crearea condiţiilor de învăţare în ritm propriu, pentru fiecare

elev în parte; • organizarea de consultaţiile speciale, individualizate, care

permit elevului să se exprime fără a fi constrâns de presiunea clasei, a colectivului de elevi din care face parte şi care l-ar putea inhiba.

Diferenţierea învăţării exprimă necesitatea de a adapta conţinutul strategiilor educaţionale în funcţie de particularităţile comportamentului individual (sau de grup) ale elevilor (cum ar fi - promovarea aptitudinilor specifice pentru anumite materii). Această diferenţiere va răspunde atât satisfacerii nevoilor destinate tratării unor particularităţi psihologice individuale, cât şi satisfacerii unor cerinţe sociale privind pregătirea şi utilitatea existenţei unor specialişti.

În acest caz se recomandă: • crearea de şcoli şi profile specializate; • relaxarea învăţământului prin introducerea mai multor

discipline opţionale şi facultative; • intensificarea activităţilor de coordonare directă profesor-

elev (consultaţii, discuţii, mese rotunde, cercuri de profil, etc.);


41

• cunoaşterea cât mai completă a fiecărui elev, atât ca individualitate cât şi ca fiinţă socială;

• îmbinarea judicioasă a tratării individuale şi diferenţiate cu cea globală, de grup, în care se rezolvă sarcini de echipă;

• utilizarea învăţământului asistat, a metodei învăţării asistate de calculator;

• conştientizarea elevilor privind posibilităţile proprii de formare şi dezvoltare intelectuală.

II. 7. Principiul stimulării motivaţiei

Starea interioară, motivată psihologic, determinată de interesul faţă de cunoaştere şi susţinută de curiozitatea şi plăcerea de a descoperi şi înţelege fenomene, procese, informaţii despre lume şi societate, constituie motivaţia intrinsecă. Starea determinată de trebuinţe situate în afara conţinutului procesului de cunoaştere şi învăţare (apreciere, notare, premii, burse, teama de profesor, corigenţa, pedepsele, etc.), constituie motivaţia extrinsecă. Procesul de învăţare este favorizat de atingerea optimului motivaţional, care declanşează conştiinciozitatea celui care învaţă. Atingerea acestui optim diferă de la elev la elev, de la clasă la clasă, de la grup la grup, în funcţie de particularităţile acestora, de capacitatea cognitivă, de echilibrul temperamental şi emoţional, de trebuinţa de performanţă şi de nivelul de aspiraţie. Mobilizarea adecvată a elevului presupune stabilirea unor obiective operaţionale posibil de atins, care să evite descurajarea şi demobilizarea la primul eşec, care să favorizeze apariţia succesului. Se impune în acest sens, crearea de situaţii de învăţare de nuanţă formativă, care să stimuleze dezvoltarea motivaţiei cognitive, prin îmbinarea strategiilor didactice moderne, participative, cu cele tradiţionale, pasive. Se impune şi în acest caz, respectarea următoarelor reguli:

• începeţi întotdeauna cu problema, nu cu concluziile şi soluţiile;


42

• solicitaţi elevilor să se descurce în condiţii noi, în care nu deţin toate informaţiile necesare rezolvării problemei şi îndrumaţi-i pe cale descoperirii acestora;

• nu oferiţi cunoştinţe gata prelucrate sau soluţii; elevul trebuie obişnuit să rezolve probleme cu care se va confrunta în realitate şi trebuie să fie conştient de dificultatea găsirii informaţiilor necesare elaborării soluţiei;

• convingeţi elevii că în viaţă cunoştinţele, deprinderile, priceperile dau siguranţa găsirii unui loc de muncă, iar cei obişnuiţi cu învăţătura şi munca se pot adapta rapid situaţiilor concrete şi noilor profesii.

II. 8. Principiul asigurării conexiunii inverse

Îmbunătăţirea din mers a rezultatelor procesului instructiv-educativ, în funcţie de informaţia primită despre rezultatele anterioare, asigură obţinerea de efecte pozitive pentru proces şi de reducerea sau eliminarea celor negative. Conexiunea elev-profesor, inversă procesului de comunicare de cunoştinţe, contribuie la activizarea şi intensificarea învăţării, la asigurarea unui confort în educaţie pentru fiecare elev în parte, reliefând calitatea procesului de învăţare, prin determinarea acelor comportamente ale elevilor, care o data formate se concretizează în deprinderi, capacităţi intelectuale şi practice, atitudini, trăsături motivaţionale şi afective.

Principiul retroacţiunii sau al conexiunii inverse se realizează prin evaluare ritmică, progresivă, formativă. Formele şi metodele de evaluare specifice studiului disciplinelor de informatică vor fi abordate într-un capitol separat.

Principiile Didactice

Documents

Transcript of Principiile Didactice