PRINCIPILE LIBERALISMULUI

1. Individ, libertate, societate1. Individul uman are ca atribut fundamental şi înnăscut, independenţa în raport cu voinţa arbitrară a semenilor săi.

În absenţa libertăţii, nu există societate. E limpede că societatea apare acolo unde voinţele umane libere se pun laolaltă pentru a forma un spaţiu pe care nici o voinţă individuală nu îl poate nici controla, nici construi şi care nu este un dat al naturii. Diversitatea, bogăţia şi fertilitatea societăţilor umane sunt în mod esenţial consecinţe ale libertăţii individuale. Dacă oamenii nu ar fi înzestraţi cu libertate, cooperarea dintre "voinţele" lor ar putea să semene, în cel mai bun caz, cu modul în care acţiunile albinelor generează ordinea de stup a naturii lipsite de libertate - o ordine deopotrivă imuabilă, inconştientă şi indefinit repetitivă. În schimb, aşa cum ne arată experienţa de zi cu zi şi tradiţia istorică, libertatea le îngăduie oamenilor să pună în existenţa lor o ordine de o bogăţie infinit superioară cooperărilor mecanice dintre voinţele constrânse, fie de instinct, fie de absenţa libertăţii. În societate, cooperarea liberă dintre oameni se realizează prin intermediul diferitelor alegeri raţionale, pe care indivizii le fac în cursul propriei lor vieţi pentru a-şi da sens unii altora şi a propune o soluţie în problema fericirii. În acest proces, fiecare individ este, rând pe rând, scop şi mijloc pentru semenii săi, iar lumea socială, datorită ordinii introduse de libertate, evoluează împotriva oricărei reguli prestabilite. Dacă ar fi numai scop, omul ar trebui să trăiască izolat: dar atunci omul nu ar fi propriu-zis uman şi libertatea sa nu ar avea sens, deoarece libertatea unui om nu se poate articula decât pe libertatea unui semen de-al său. Dacă ar fi numai mijloc, omul ar trăi complet aservit de o societate din care libertatea a fost evacuată. Măreţia condiţiei umane, care decurge din acest dublu statut al individului, este un fapt social care nu poate fi negat decât prin mutilarea fiinţei umane.

Altfel spus: consecinţă a cooperării dintre voinţele libere ale indivizilor, societatea este singurul mediu în care libertatea se poate manifesta; cel care trăieşte fără a intra în relaţie cu semenii săi nu este liber, ci solitar.

Această libertate, construită prin cooperarea unor voinţe funciarmente limitate de prezenţa şi acţiunea altor voinţe, nu este, de bună seamă, perfectă. De fapt, existenţa acelei libertăţi perfecte pe care au imaginat-o metafizicienii este contrazisă tocmai de experienţa cooperării umane cotidiene: în cadrul acesteia alegerile individuale se coagulează într-un sistem coerent, deopotrivă flexibil şi stabil, imprevizibil. În acelaşi timp, societatea umană este este principial perfectibilă şi esenţialmente imperfectă.

2. Societatea nu este exterioară indivizilor. Ea nu îi domină precum o forţă străină, impusă şi suprapusă lor, ci este exclusiv ceea ce rezultă din cooperarea dintre indivizi, atunci când fiecare individ în parte acţionează potrivit alegerilor şi preferinţelor sale.

Modelele sociale nu au valoare decât dacă sunt interiorizate în relaţiile concrete dintre indivizi, iar credinţa în existenţa unor legi imuabile ale societăţii reprezintă o iluzie periculoasă. În privinţa organizării societăţii, sunt posibile două atitudini. Societatea poate fi organizată de sus în jos, atunci când un grup de oameni puternici îşi propune să transforme relaţiile dintre indivizi potrivit unor idei abstracte, cu ajutorul ingineriei sociale. Acesta este modelul constructivist şi voluntarist de societate, pe care liberalii nu îl agreează. Societatea poate fi însă organizată de jos în sus, atunci când legislatorii ascultă tradiţiile încorporate în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi se străduiesc să valorifice puterea de organizare a libertăţii. Acesta este un model de societate bazat atât pe raţionalitatea ordinii legiferate, cât şi pe aceea a ordinii spontane. Liberalii favorizează organizarea de jos în sus, deoarece ei cred că nu guvernanţii fac societatea, ci indivizii şi tradiţiile care încorporează formele cele mai fertile de cooperare.

Liantul social nu poate fi nici prestabilit, nici inventat. Relaţia dintre indivizi rezultă din ceea ce ei aleg să facă în mod efectiv, în fiecare clipă a existenţei lor; relaţia inter- individuală este forma în care se realizează convieţuirea umană.

Viitorul acestei convieţuiri nu este predeterminat, iar societatea liberală - în măsura în care face din libertate reperul ei esenţial - este o societate deschisă, care valorifică la maximum potenţialul fiecărui individ în parte.

3. Într-adevăr, talentele, pasiunile şi interesele indivizilor capătă o consistenţă reală doar în măsura în care ele slujesc talentele, pasiunile şi interesele celorlalţi indivizi. Libertatea fiecăruia nu se poate articula şi rodi decât în manifestarea libertăţii celuilalt.

Pentru a exprima o faţă a acestui adevăr, în secolele trecute se spunea că "viciile private zămislesc virtuţile publice": mai precis, se afirma atunci că, în societate, toate pornirile egoiste şi vicioase (gustul pentru lux, invidia, setea de faimă şi bani etc.) sunt constrânse să aleagă, pentru a se realiza, acele căi care aduc tuturor celorlalţi membri ai societăţii numai beneficii. Altfel spus, acolo unde există libertatea ca fiecare individ să-şi urmărească satisfacerea a ceea ce din perspectiva unei morale constrângătoare ar putea fi considerat un viciu se întâmplă paradoxul ca egoismul individual să contribuie decisiv la prosperitatea ansamblului social. "Fiecare parte este roasă de vicii, dar întregul este un paradis." Comerţul, multă vreme considerat un viciu dăunător comunităţii şi străin adevăratelor virtuţi sufleteşti, a sfârşit prin a fi considerat o indispensabilă virtute publică, atunci când s-a observat că activitatea comercială creează un tip de solidaritate socială şi o etică a acţiunii indivizilor liberi convocaţi în producerea schimbului comercial, care organizează de jos în sus societatea şi care le aduce tuturor recompense până atunci ignorate.

Altfel spus: orice talent personal este recunoscut dacă reuşeşte să producă oamenilor satisfacţie, sau, cum observau liberalii clasici, dacă prin manifestarea lui concretă, el tinde să elimine o insatisfacţie. De altfel, acţiunea umană nu poate fi imaginată în absenţa

acestui adevărat motor al creativităţii: insatisfacţia constituie mobilul real al oricărui gest cu relevanţă socială.

2. Economie şi politică

4. Economia este numele pe care oamenii îl dau mecansimelor prin intermediul cărora se derulează aceste schimburi permanente dintre indivizi, având ca motor interesele şi pasiunile lor. Deoarece libertatea schimburilor este elementul esenţial al fertilităţii acestor schimburi, numele generic dat acestor mecanisme mai este şi acela de "piaţa liberă".

Piaţa este singurul mecanism care permite reunirea spontană a cunoştinţelor deţinute de indivizi şi stimularea tuturor însuşirilor deţinute de aceştia în vederea obţinerii de profit. Libertatea pieţei reprezintă cel mai adecvat mijloc de transmitere şi colectare a acestor cunoştinţe dispersate. Nu stă în puterea nici unui individ, oricât de dotat, şi nici a vreunui guvern, alcătuit din specialişti oricât de competenţi, să reunească totalitatea acestor cunoştinţe individuale, pentru a rezolva în acest fel ansamblul problemelor care frământă comunitatea umană. Este în esenţa proceselor economice, care mobilizează cunoştinţe încorporate în practici imposibil de raţionalizat şi cunoştinţe dispersate în zone imposibil de atins de la centru, să nu poată fi centralizată şi planificată fără a o ruina. Dimpotrivă, şansele rezolvării punctuale şi convenabile a acestor probleme cresc dacă toţi indivizii rămân liberi să combine cunoştinţele şi informaţiile de care dispun şi să dobândească altele noi, fără a fi constrânşi de autoritatea politică să elimine unele dintre acestea. Mecanismul care permite şi asigură combinarea optimă a cunoştinţelor şi informaţiilor dispersate în societate este competiţia deschisă între indivizi liberi. Când exploatarea cunoştinţelor şi informaţiilor dispersate în cuprinsul comunităţii umane este maximă, avem de-a face cu o societate liberală.

În acest sens, piaţa liberă este indispensabilă indivizilor, ea devenind, în ultimele secole, un fel de natură umană secundă şi o referinţă pentru orice proces tranzacţional.

Cu toate că piaţa apare în mod spontan, şi nicidecum la porunca vreunei autorităţi, oricât de inteligente ori bine intenţionate, protejarea mecanismelor ei de către o autoritate inteligentă este o condiţie sine qua non a dobândirii prosperităţii individuale. Construirea acestei protecţii indispensabile prosperităţii este una din sarcinile legitime ale autorităţii politice. Autoritatea politică nu poate deroga de la această sarcină sub pretextul că, la urma urmei, autoritatea este incapabilă să construiască societatea economică.

Căci a construi ordinea spontană a economiei şi a o proteja reprezintă două lucruri profund diferite: primul este o imposibilitate şi autoritatea politică trebuie să evite orice încercare de acest fel; al doilea lucru este, în schimb, o datorie pentru autoritatea politică, întrucât indivizii care dau substanţă pieţei prin alegerile lor cotidiene aşteaptă manifestarea acestei protecţii ca pe un reper esenţial al planurilor lor de viaţă. Aşa cum societatea este cadrul de manifestare al libertăţilor individuale, ansamblul condiţiilor care asigură ordinea spontană este cadrul de referinţă al libertăţii economice.

5. Însă societatea nu urmează doar logica economiei.

Din perspectiva istorică a ultimelor cinci secole, politica se vădeşte a fi arta descoperirii şi administrării acelor interese care nu pot fi satisfăcute de mecanismele schimbului economic, dar de care aceste mecanisme au absolută nevoie pentru a se derula. De pildă, o valoare politică supremă cum este dreptatea nu rezultă numai dintr-o negociere comercială. Liberalii recunosc că există valori care nu pot fi reduse la un mecanism economic. În acest sens, construirea unei relaţii coerente între libertatea economică şi dreptate este cea mai serioasă provocare pentru un politician liberal (politicianul colectivist va şti ce să facă: va suprima libertatea).

Una dintre cele mai importante construcţii de acest fel este sistemul educaţiei. Ca şi alte virtuţi cruciale pentru buna convieţuire umană, şi libertatea se învaţă. Educaţia liberală dezvăluie fiecărui individ în parte ceea ce are acesta în comun cu ceilalţi indivizi. Tot aşa cum libertatea nu este anarhie şi nici dezordine, societatea liberală permite constituirea atât a unei veritabile comunităţi, cât şi a unei complete împliniri individuale. Educaţia liberală îi învaţă pe oameni să fie liberi împreună cu ceilalţi, fapt care constituie nucleul eticii liberale.

Ordinea societăţii liberale trebuie să aibă drept temei o etică liberală, ancorată în virtuţi liberale.

3. Etica liberală

6. Pentru liberalii zilelor noastre, libertatea este mai mult decât o valoare, ea reprezintă o condiţie de posibilitate a valorilor.

Valorile liberale nu sunt nici o expresie nemijlocită a instinctelor umane, nici invenţia unei raţiuni abstract-filozofice. Ele sunt rezultatul experienţei practice a societăţilor moderne, de care etica liberală este inseparabilă. Ireductibile la raţionalizările abstracte, valorile liberale pot fi identificate de către raţiunea critică, orientată de un sănătos bun simţ practic.

7. Etica liberală conţine câteva valori esenţiale, cu relevanţă economică şi deopotrivă politică: toleranţa, dialogul, încrederea, contractul şi proprietatea.

8. Toleranţa este un mijloc, şi nu un scop în sine. Toleranţa este preferabilă intoleranţei întrucât ea asigură pacea civilă şi existenţa unei societăţi decente.

Toleranţa presupune, de fapt, ca nici o dogmă şi nici o credinţă, indiferent de natura acestora, să nu fie protejate în mod special de către autoritatea politică.

În viziunea liberală, diversitatea devine fecundă numai atunci când credinţele personale se confruntă fără privilegii sau protecţii speciale din partea autorităţii. Deoarece indivizii umani sunt failibili, iar adevărul absolut nu este accesibil nimănuia, toleranţa este destinul inevitabil al oricărei raţiuni care nu şi-a ieşit din ţăţâni şi al oricărei societăţi decente.

Toleranţa faţă de minorităţi - religioase, etnice, sexuale sau culturale - reprezintă mijlocul cel mai adecvat pentru obţinerea unui echilibru social durabil.

9. Dialogul este opusul violenţei şi complementul conflictului.

Mai precis: dialogul întruchipează alternativa la confruntarea sângeroasă, căreia îi este întotdeauna preferabil.

În acelaşi timp, dialogul este calea de rezolvare a conflictelor nonviolente, în primul rând a celor politice, dar şi a celor etice. Nu toate aceste conflicte pot fi, de bună seamă, complet rezolvate.

Fecunditatea conflictului afirmată de liberali priveşte exclusiv conflictele nonviolente şi implică rezolvarea lor pe cale paşnică.

Dacă până în secolul al XIX-lea singurul mijloc opus de către liberali violenţei era comerţul, înţeles într-un sens foarte larg, astăzi, pe lângă negocierea comercială, principalul mijloc raţional de evitare a dezintegrării sociale este negocierea politică.

10. Odată instalată, încrederea pretinde respectarea unui cod de onoare minimal: respectul faţă de cuvântul dat este o componentă esenţială. Altfel, orice relaţie umană riscă să degenereze în haos şi nesiguranţă, asemănând societatea cu o "stare de natură" dominată de războiul tuturor împotriva tuturor.

Responsabilitatea fiecărui individ este definită, înainte de orice, de felul în care el asumă respectul propriului cuvânt. În afara unui cod de onoare, cuvântul umanitate este lipsit de sens.

Încrederea priveşte atât relaţia dintre cetăţeni, cât şi relaţia acestora cu autoritatea. Ceea ce în secolele trecute purta numele de "pact de asociere" şi respectiv "pact de guvernare" există de fapt în baza şi în limitele încrederii. Regulile "pactului de asociere" şi ale "pactului de guvernare" urmează forma contractului.

11. Contractul este forma generală a raporturilor dintre indivizi. Pentru liberali, contractul este forma minimală a codului de onoare.

Substanţa acestor raporturi este modelată după chipul şi asemănarea înţelegerilor contractuale dintre parteneri.

În absenţa contractelor, o lume reală este inimaginabilă. Exprimarea juridică a acestor contracte reprezintă unul dintre cele mai clare criterii de modernizare a unei societăţi.

Spre deosebire de ceea ce afirmă diversele doctrine ale pozitivismului juridic, din perspectiva unei eficacităţi sociale pure, o evoluţie organică a normelor care reglează raporturile dintre indivizi este preferabilă impunerii lor din exterior. Dar, în situaţii

politice precise, cum sunt cele care privesc funcţionarea ordinară a regimului democratic, normele juridice pot precede moravurile sociale, mai ales atunci când este vorba despre o societate care iese din dezordinea totalitară.

De altfel, teoria "formelor fără fond", oricare ar fi valoarea ei aiurea, sigur nu este valabilă în politică, deoarece tocmai în acest domeniu raţionalitatea formelor devine - pe termen mediu - un creator şi un catalizator al comportamentelor politice. Prin interiorizarea "formelor" constituţionale se ajunge la generarea unui "fond" constituţional, din care comportamente se hrănesc, generând apoi continuu fondul din care, iniţial, ele s-au născut.

12. Proprietatea este forma esenţială de manifestare a libertăţii. Totodată, proprietatea este garanţia ultimă a conservării libertăţii generând apoi continuu fondul din care, iniţial, ele s-au născut.Ea are ca obiect viaţa şi bunurile personale. Asocierea vieţii, a bunurilor personale nu este întâmplătoare căci acestea din urmă sunt o "prelungire" a fiinţei individuale. Simpla proclamare a proprietăţii, însoţită de limitarea ei practică, este inacceptabilă pentru o societate liberală. Proprietatea trebuie să fie deplină şi inalienabilă. Aşa cum există indivizi şi dreptul lor natural la libertate, trebuie neapărat să existe indivizi şi dreptul lor indiscutabil la proprietate.

Garantarea deplină a proprietăţii este temelia unei vieţi moderne. În măsura în care a izvorât din negarea proprietăţii, totalitarismul reprezintă o formă politică anti-modernă. În acest context, unii liberali contemporani afirmă că proprietatea, ca principiu al modernităţii, ar trebui denumită nu doar "privată", ci şi "plurală", deoarece consecinţele ei practice aparţin multora şi nu doar posesorului en titre. În această optică, proprietatea este importantă în măsura în care introduce şi menţine diversitatea lumii şi diviziunea activităţilor umane, pluralitatea ei indicând iraţionalitatea oricărei forme de monopolizare ori colectivizare a economiei.

De altfel, riscând să fie confundat cu contrariul său (atributul "public"), termenul "privat" tinde să facă din proprietate un element legat exclusiv de intimitatea personală, şi mai puţin un principiu de o remarcabilă eficacitate economică şi socială - ceea ce nu exprimă întreaga bogăţie a noţiunii de proprietate.

Nu există formă minoră de proprietate. În particular, proprietatea intelectuală trebuie abilitată ca una dintre formele de proprietate cele mai importante. Aceasta este de fapt formula care întruchipează astăzi vechea credinţă nestrămutată a liberalilor în forţa ideilor.

4. Distincţia public-privat

13. O condiţie de existenţă a societăţii liberale este postularea unei distincţii ferme între spaţiul public şi cel privat. Intimitatea pe care o presupune spaţiul privat este indiscutabilă şi ea trebuie atent protejată, în cazul oricărui individ, indiferent de poziţia sa

socială. O societate care permite spaţiului public să legifereze în mod nelimitat asupra spaţiului privat nu este o societate liberală.

Partea publică a vieţii individuale este rezultatul unei negocieri pe care membrii societăţii o derulează în fiecare epocă istorică, delimitând astfel graniţa care o separă de domeniul strict privat. Faptul că de-a lungul timpului graniţa dintre public şi privat s-a modificat nu autorizează în nici un fel puterea politică să postuleze principiul că încălcarea spaţiului privat, aşa cum este acesta delimitat într-o epocă dată, ar fi cumva permisă. Afirmarea libertăţii, garantarea proprietăţii şi inviolabilitatea spaţiului privat sunt cele trei principii pe care se sprijină o societate liberală. Pe de altă parte, iniţiativa transformării unor aspecte ale vieţii private în manifestări publice trebuie să aparţină exclusiv fiecărui individ în parte.

O formă particulară a distincţiei dintre privat şi public este separarea opiniei de autoritate: fiecare cetăţean este liber să aibă păreri proprii, iar autoritatea nu poate institui în nici un fel vreun monopol al opiniei. Maturitatea unei societăţi este în mod direct dependentă de afirmarea şi menţinerea separaţiei dintre spaţiul public şi cel privat: în special, autoritatea trebuie să se obţină în mod conştient de a îmbrăţişa şi promova orice dogmă.

5. Libertate şi egalitate

14. Libertatea şi egalitatea se află într-o relaţie multiformă, în funcţie de domeniul în care ele funcţionează.

15. Libertatea economică absolută şi egalitatea economică totală NU sunt compatibile.

O lume în care toţi partenerii economici sunt egali de facto nu este liberă, pur şi simplu pentru că ea nu există; după cum se ştie, aici măcar suprimarea completă a libertăţilor în regimul comunist nu a reuşit să creeze visata egalitate economică deplină, diferenţierile introduse de identitatea politică a actorilor totalitari transformându-se adesea în discriminări economice flagrante.

În schimb, o lume în care toţi actorii economici sunt liberi nu aduce egalitatea, ci inegalitatea. Este însă important să subliniem că această aduce egalitatea, ci inegalitatea. Este însă important să subliniem că această inegalitate este - pe termen mediu şi lung - inegalitate în prosperitate. Sunt, prin urmare, două posibilităţi: sau este permisă manifestarea nestânjenită a libertăţii şi atunci se obţine inevitabil inegalitate, dar această inegalitate este relativizată de faptul că libertatea economică produce prosperitate, iar prosperitatea este dorită de toată lumea, sau se porneşte prin a se impune societăţii o stare de egalitate, dar atunci diminuarea inevitabilă a libertăţii nu este compensată de nimic, deoarece absenţa libertăţii duce în mod inevitabil atât la mizerie economică, cât şi la servitute politică. Liberalii pornesc de la principiul libertăţii şi consideră că inegalitatea în prosperitate este superioară servituţii în mizerie.Prosperitatea nu există decât într-o societate în care valoarea principală este libertatea, şi în care suveranitatea consumatorului se manifestă nestânjenit, fără nici o impunere arbitrară.

În viziunea liberalilor contemporani, existenţa suveranităţii consumatorului este empiric certificată prin faptul că fiecare individ înfruntă neasistat riscul de a se înşela în privinţa alegerilor proprii, dispunând în mod liber de posibilitatea de a-l sancţiona pe producătorul care nu a răspuns aşteptărilor sale, fără ca, în acest proces, intervenţia explicită a autorităţii politice să fie necesară ori măcar dorită. Piaţa este, în acest sens, o democraţie economică, în care indivizii "votează" cotidian, alegând produsele fabricate de semenii lor şi refuzând să îşi reînnoiască votul în favoarea celor care i-au nemulţumit. Acest "vot" nu este desigur egal, dar în condiţii de libertate economică reală, nimănui nu îi este interzis accesul la un număr oricât de mare de "voturi". Este în esenţa piesei libere ca distribuţia "voturilor" să nu poată fi nici controlată, nici menţinută indefinit într-o configuraţie dată. Mecanismul de distribuţie a "voturilor" modifică permanent structura socială a capitalismului, ceea ce are drept consecinţă faptul că societatea liberală nu poate fi în principiu o societate a privilegiilor şi a ierarhiilor îngheţate; acest dinamism intern este acceptat în mod tacit de către toţi membrii societăţilor liberale, întrucât pe termen lung piaţa tinde să îmbogăţească - în mod relativ - pe toată lumea.

16. Pe de altă parte, libertatea economică are nevoie de egalitatea în faţa legii.

Într-o perspectivă utilitaristă, această egalitate a fost considerată cel mai bun instrument pentru a maximiza profitul actorilor economici: liberi, dar inegali din punctul de vedere al talentelor personale, indivizii vor trage cel mai bun profit dacă nu vor fi discriminaţi de lege, astfel încât şi cel mai puţin dotat să îşi poată utiliza capacităţile, luând acelaşi "start" egal ca şi ceilalţi semeni ai săi, bucurându-se de şanse egale.

Dimpotrivă, în perspectiva dreptului natural, egalitatea în faţa legii a fost considerată ca fiind expresia unei predispoziţii înnăscute, care trebuie tradusă apoi cu fidelitate în orizontul politic: mai exact, întrucât au fost creaţi egali de natură sau de Dumnezeu, indivizii trebuie trataţi ca egali şi de către autoritatea politică, inferioară atât naturii, cât şi lui Dumnezeu.

Multă vreme separate în chip tranşant, cele două perspective ideologice - cea utilitaristă şi cea a dreptului natural - şi-au unit astăzi roadele în substanţa economico-politică a societăţilor moderne, europene şi nord-americane. În aceste societăţi, egalitatea în faţa legii a fost îmbrăţişată şi de adversarii ideologici ai liberalilor, deşi în trecut aceştia au considerat egalitatea juridică o manipulare din partea guvernanţilor, ei preferând de aceea să pretindă egalitatea economică totală, care însă, cum ştim, este o iluzie.

17. Libertatea politică şi egalitatea în faţa legii sunt deplin compatibile.

Egalitatea în faţa legii înseamnă, înainte de toate, că legea este egală pentru toţi cetăţenii: un judecător nu poate discrimina cetăţenii sub nici un motiv.

În al doilea rând, egalitatea în faţa legii pretinde ca tuturor cetăţenilor să li se aplice riguros aceleaşi legi, în sensul că nici un individ şi nici un grup de indivizi nu poate "beneficia" de reglementări discriminatorii în sânul societăţii politice, care să separe membrii acesteia în "ordine" distincte, privilegiate ori defavorizate.

Împreună, libertatea politică şi egalitatea în faţa legii alcătuiesc nucleul "tare" al democraţiilor liberale actuale, astfel încât, în practică, nici una nu poate fi separată de cealaltă.

18. Libertatea morală şi libertatea religioasă presupune egalitatea moravurilor şi a cultelor în faţa legii, indiferent de numărul celor care le îmbrăţişează. Nondescriminarea şi exercitarea non-violentă a acestor forme de libertate reprezintă condiţii indispensabile exprimării diversităţii umane.

19. Nimic nu poate justifica limitarea diversităţii umane. Educaţia liberală se inspiră din acest principiu.

6. Căutarea fericirii

20. Căutarea fericirii este o consecinţă a libertăţii. Fără libertate nu există nici posibilitatea de a concepe fericirea.

Fiecare individ este liber să-şi realizeze aspiraţiile către fericire, cu condiţia ca realizarea acestor aspiraţii să nu lezeze calea către fericire aleasă de ceilalţi semeni ai săi. Aşa cum spuneau liberalii din secolul trecut, servindu-se de o formulare foarte plastică, libertatea pumnului meu sfârşeşte acolo unde începe libertatea celorlalţi de a-şi apăra propriul nas.

Autoritatea politică nu poate avea între atribuţiile sale legitime nici definirea obiectivelor fericirii personale, nici legiferarea ori impunerea căilor de a o dobândi. Liberalii cred cu tărie că nimeni nu are dreptul de a impune celuilalt concepţia sa despre fericire. De aceea autoritatea politică are obligaţia de a împiedica situaţiile în care fericirea unui individ devine sursa nefericirii altora sau în care satisfacţia colectivă a unui grup poate fi transformată în temeiul nefericirii unui individ.

21. Mijloacele şi scopurile umane sunt funciarmente diverse.

Cooperarea socială este favorizată de existenţa unei cât mai ample diversităţi a obiectivelor urmărite de indivizi. Dar acolo unde există diversitate, există şi dezacord. Dacă diversitatea scopurilor este însoţită de o divergenţă asupra mijloacelor, atunci, pe termen mediu, orice formă de cooperare socială tinde să dispară. Prin urmare, pentru atingerea unei cooperări sociale în condiţii de conservare a diversităţii, dezacordul asupra obiectivelor impune un cât mai amplu acord asupra mijloacelor folosite pentru realizarea acestora. Acordul asupra mijloacelor nu implică diminuarea diversităţii acţiunii umane.

Liberalii sunt, în această privinţă, foarte optimişti. Căci experienţa societăţilor umane arată că, în regulă generală, oamenii cad mult mai uşor de acord asupra mijloacelor pe care le folosesc sau pe care intenţionează să le folosească decât asupra obiectivelor în vederea cărora ei îşi organizează acţiunea. Dacă ordonarea şi alinierea scopurilor reprezintă una din sursele intelectuale ale opresiunii, dimpotrivă, ordonarea şi

raţionalizarea mijloacelor reprezintă sursa cooperării sociale bazate pe legalitate şi pe existenţa instituţiilor.

Liberalii sunt, în acelaşi timp, şi realişti. Ei resping orice contaminare între aşteptările religioase şi speranţele, pur seculare, pe care oamenii le pun în proiectele legate de instaurarea pe pământ a unei societăţi perfecte. Deoarece preţuiesc raţiunea şi cred în valoarea spiritului critic, liberalii militează pentru realismul aşteptărilor şi caută să descurajeze politicile bazate demagogic pe inflamarea unor aşteptări imposibil de satisfăcut.

22. Nimic nu poate justifica fixarea unui acelaşi obiectiv pentru toţi membrii societăţii, indiferent dacă această tentativă vine din partea unui particular sau a unei autorităţi publice, ori dacă intenţiile acestora sunt bune şi altruiste.

În condiţii de libertate, constrângerea exercitată de autorităţi trebuie să aibă ca referinţă numai acele mijloace care sunt în mod rezonabil disponibile şi asupra cărora există un consens prealabil al membrilor societăţii. Constrângerea exercitată de autorităţi nu trebuie să aibă niciodată în vedere obiective urmărite de indivizi în acţiunea lor.

Respingând cu dezgust orice formă de tiranie, liberalii nu au nici un dubiu că şi tirania majorităţii este la fel de inacceptabilă ca orice alta. Prin impunerea unui singur obiectiv social ori a unui singur mijloc politic, tirania majorităţii uniformizează opiniile şi, prin mutilarea creativităţii, îngustează viitorul: inevitabil, ea face imposibilă descoperirea acelor obiective sau mijloace care s-ar putea dovedi mult mai legitime decât cele reţinute de majoritate. Deşi instaurată în numele binelui, tirania majorităţii reprezintă o contrazicere flagrantă a binelui public, care este inseparabil de promovarea libertăţii. Cel mai solid adversar al tiraniei majorităţii este constituit din tradiţiile democratice.

7. Libertate şi dreptate

23. Libertatea şi dreptatea sunt compatibile numai într-o anumită formă.

24. Dreptatea economică - definită de obicei prin formula demagogică "de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi" - este un miraj. Existenţa unui asemenea ideal ar presupune ca toţi oamenii să aibă aceleaşi obiective economice, ceea ce e imposibil, iar bunurile de consum să fie ierarhizate într-o formă unică, ceea ce nu poate fi obţinut fără un sever control al autorităţii. Argumentul împotriva idealului dreptăţii economice este că o ierarhie unică a preferinţelor de consum şi o uniformitate a obiectivelor economice individuale nu pot fi obţinute decât prin forţă. Un asemenea ideal, prezentat adesea ca fiind esenţa umanismului, nu poate fi decât iluzia unor falşi moralişti: pretinzând că instaurează dreptatea economică, politicienii care urmăresc să impună acest ideal nu reuşesc decât să obţină o mizerie generală, autoritar distribuită.

Maximum de dreptate economică se poate obţine nu nmai în condiţiile libertăţii, sub semnul corectitudinii derulării schimburilor comerciale. Această corectitudine are ca referinţă nu obiectivele economice (deoarece fiecare este liber să dorească ce vrea), ci

mijloacele care au întrunit acordul comunitar şi care sunt exprimate sub formă legală (deoarece numai anumite căi sunt licite).

25. Dreptatea împărţită în tribunale nu poate fi rezultatul unei negocieri politice. Justiţia trebuie să vegheze la sancţionarea promptă a fraudelor economice, nu în ultimul rând deoarece escrocheriile reprezintă contrariul libertăţii economice, iar nepedepsirea lor deturnează sensul libertăţii economice şi instaurează un climat impropriu realizării prosperităţii. Dreptatea împărţită în tribunale exclude orice încălcare a proprietăţii.

26. Libertatea politică şi libertatea morală sunt condiţii de posibilitate ale existenţei dreptăţii juridice.Într-o lume a servituţii politice, dreptatea este o parte a ideologiei, a adevărului oficial şi, de aceea, ea este aservită bunului plac al guvernanţilor.

Pe de altă parte, într-o lume neaservită politic, împărţirea dreptăţii nu poate fi imaginată în absenţa libertăţii morale a magistraţilor. Accesul la justiţie trebuie facilitat şi costurile sale diminuate astfel încât oricare cetăţean să poată beneficia în mod real şi nu doar teoretic, de un tratament drept.

8. Libertate şi solidaritate socială

27. Libertatea individuală şi solidaritatea socială nu sunt incompatibile. Armonia intereselor sociale poate fi asigurată doar în condiţii de libertate. Deoarece libertatea unui individ nu se poate articula decât prin manifestarea libertăţii celorlalţi, solidaritatea socială nu stânjeneşte manifestarea libertăţii, ci îi conferă cadrul concret de realizare.

Solidaritatea socială nu este nici inventată şi nici nu este rezultatul decretelor legislative ale vreunei forţe politice. Ea este asemeni unui ţesut al organismului social, pe care îl primim prin intermediul tradiţiilor comunitare, în care acţionăm şi pe care le lăsăm moştenire celor care vin după noi. Solidaritatea socială moderează efectele perverse ale concurenţei şi diviziunii politice, care nu pot fi eliminate decât distrugând societatea: ele au fost şi vor rămâne caracteristici esenţiale ale lumii politice.

În schimb, orice încercare de a instrumenta politic solidaritatea socială din perspectiva unei fraternităţi impuse falsifică spiritul solidarităţii, transformă tradiţia într-o ideologie, iar comunitatea într-o cazarmă a sufletelor.

9. Separaţia stat-societate

28. Societatea şi statul sunt şi trebuie să rămână separate.

Orice tentativă de a confunda statul şi societatea conduce la totalitarism. Totalitarismul este o formulă politică în mod radical inacceptabilă, care trebuie evitată cu orice preţ.

29. Statul exercită puterea pe care i-o delegă societatea. Exercitarea puterii de către stat este legitimă în măsura în care nici unul din actele puterii nu intră în contradicţie cu (i)

respectul voinţei majorităţii, (ii) protecţia minorităţilor şi (iii) drepturile fundamentale ale omului.

30. Mai degrabă decât un bine absolut, statul este un rău necesar. Această viziune este rezultatul unei evoluţii intelectuale sinuoase, întrucât în secolele trecute existenţa statului a fost tratată de către liberali în două maniere foarte diferite.

În demonstraţia lor, liberalii contractualişti porneau de la descrierea unei stări naturale, în care oamenii erau adversari ireductibili (homo homini lupus), ei neputând trăi paşnic în societate fără intervenţia unei instanţe - numite stat - care să le ordoneze relaţiile în chip raţional. Imaginat ca unica instanţă de pacificare a stării endemice de război, statul era considerat de contractualişti un bine absolut.

Dimpotrivă, liberalii utilitarişti considerau că indiviziii sunt sociabili dacă au drept ghid al acţiunii lor cotidiene utilitatea: pentru utilitarişti, statul trebuia să realizeze exclusiv ceea ce utilitatea nu putea asigura. Imaginat ca soluţie la ceea ce binele nu putea oferi în mod spontan, statul era pentru utilitarişti un rău necesar.

Liberalii contemporani consideră că existenţa statului este justificată chiar dacă descrierea unei stări originare de război era eronată - iar oamenii sunt sociabili din natură - şi chiar dacă indivizii nu trăiesc exclusiv sub semnul utilităţii.

Potrivit acestei viziuni, liberalii de azi cred că statul este un rău necesar şi că statul poate fi un bine, dacă este tratat în limitele sale. Statul este un rău deoarece acţiunea sa modifică în mod inevitabil substanţa relaţiilor umane. Statul este necesar deoarece, în condiţiile existenţei unui foarte mare număr de indivizi liberi şi autonomi, absenţa acţiunii statului ar produce mai multe daune vieţii indivizilor decât prezenţa acestora. În limitele sale, statul aduce indivizilor un bine pe care numai el îl poate realiza. De exemplu, numai statul poate răspunde în mod adecvat nevoii morale de a apăra dreptul la viaţă al acelor indivizi care sunt mai slabi decât semenii lor.

10. Statul protector şi Constituţia

31. Statul este instrumentul de care indivizii care alcătuiesc societatea se folosesc pentru a-şi proteja viaţa şi bunurile.

În calitatea sa de instrument protector, statul îşi capătă forma ca urmare a unei negocieri dintre indivizi. Doar cetăţenii pot stabili tipul şi limitele protecţiei pe care le aşteaptă de la stat. Negocierea purtată de către cetăţeni - care a purtat în trecut numele de "contract social" - are astăzi ca principal mod de exprimare Constituţia, temei al relaţiei dintre stat şi societate.

32. O Constituţie care nu este expresia voinţei cetăţenilor e nulă. În acest sens, cetăţenii preced Constituţia. Acest primat al cetăţenilor este elementul esenţial în constituirea unei republici veritabile, care, mai mult decât o formă de guvernare, este o manieră de a trăi experienţa politică.

 Statul de drept este expresia consacrată a unei Constituţii create şi acceptate de cetăţenii liberi.

33. Constituţia unui stat de drept nu poate fi un simplu rezultat al ştiinţei juridice, o emanaţie a profesionalismului doct al specialiştilor.

Pe de altă parte, ea nu se confundă cu orice sistem de legi fundamentale instituite de o putere oarecare. Dacă ar fi aşa, atunci şi sistemul juridic al unui regim totalitar - în care guvernanţii exercită o putere despotică asupra supuşilor - ar trebui să fie considerat un stat de drept, ceea ce este absurd.

Dimpotrivă, Constituţia unui stat de drept este, mai întâi de toate, expresia domniei legilor asupra domniei persoanelor: legea trebuie să fie supremă, iar nu capacităţile - fie ele admirabile - ale unui individ ori ale unui grup de indivizi; în acest sens, statul de drept este o modalitate de evitare a guvernării despotice.

Constituţia unui stat de drept este, în al doilea rând, o consacrare solemnă a respectului drepturilor indivizilor, aşa cum sunt acestea stipulate în Declaraţia universală a drepturilor omului. Declaraţia universală a drepturilor omului nu este un act arbitrar de legiferare, ci este privită ca fiind rezultatul unei tradiţii politice vii, din care liberalii se revendică.

Registrul optim al organizării constituţionale moderne este descris de existenţa a două limite: limita materială - încarnată de respectul faţă de drepturile indivizilor şi limita formală - dată de superioritatea domniei legii asupra guvernării persoanelor.

Acest registru este concretizat în mai multe mecanisme politico-constituţionale: este vorba, în primul rând, despre controlul exercitat de Parlament asupra actelor guvernului; este vorba, apoi, despre controlul exercitat de Curtea Constituţională asupra legislaţiei edictate în Parlament; este vorba, în al treilea rând, despre autonomia puterii judecătoreşti faţă de puterea executivă şi faţă de cea legislativă; este vorba, în sfârşit, despre autonomia administraţiei locale în raport cu guvernarea centrală.

34. Constituţia nu este o sursă a dreptului decât în măsura în care obligă statul să respecte drepturile indivizilor.

Ea conţine, în schimb, numeroase dispoziţii referitoare la arhitectura instituţională sau, mai exact, la instituţii şi relaţiile dintre ele. În acest sens, Constituţia este o descriere a statului ca instrument al protecţiei indivizilor-cetăţeni.

Revizuirea Constituţiei trebuie să aibă ca obiectiv suprem clarificarea acestei descrieri a mecanicii instituţionale. Din punctul de vedere al progresului politic, mai importantă însă decât obţinerea unui text constituţional perfect este constituirea unor practici şi cutume politico-constituţionale solide, care să dea substanţă Actului fundamental. De altfel,

relaţia cetăţenilor cu instituţiile democraţiei, exprimată prin participarea politică, este mediată de aceste tradiţii, oricât de fragile ar fi ele.

Între nivelul instituţiilor statului şi starea de individ izolat nu trebuie să existe un abis, ca şi cumcetăţeanul ar cădea în gol când trece de la nivelul instituţiilor la starea de individ. Liberalii cred că existenţa acestor instanţe de mediere, între instituţie şi individ, sunt esenţiale pentru coeziunea socială şi stabilitatea democraţiei-liberale.

11. Statul neutru şi legea liberală

35. Statul liberal trebuie să fie neutru. El nu poate privilegia, sub nici un motiv, vreun individ sau vreun grup de indivizi. Această egalitate "abstractă" este întrupată în legea liberală.

36. Legea liberală trebuie să aibă drept principale caracteristici generalitatea, universalitatea şi certitudinea.

Legea liberală trebuie să fie generală, în sensul că ea nu este elaborată pentru a favoriza un anumit grup de persoane, ci pentru a da posibilitate oricărui individ sau grup de indivizi să- şi dovedească utilitatea pentru ceilalţi. Deşi răspunde, de bună seamă, unei cereri venite din partea societăţii, deşi reprezintă o tentativă de a rezolva o problemă socială concretă, cu actori concreţi şi situaţii concrete, legea liberală trebuie să stipuleze un cadru abstract şi general al acţiunii şi nu să impună regulile care favorizează interesele egoiste ale unei părţi a corpului social. Legea liberală trebuie să fie universală, adică să nu fie aplicabilă doar în contextul pentru care a fost elaborată, ci în orice context. Cu alte cuvinte: chiar dacă sunt formulate într-o epocă dată şi pentru o societate anume, prevederile legii liberale trebuie să privească în egală măsură prezentul şi viitorul. Tot aşa cum oportunismul juridic perverteşte energiile spontane ale societăţii, blocându-le evoluţia în forme de manifestare lipsite de universalitate, o lege care caută doar să speculeze prezentul riscă să nu poată ameliora deloc viitorul.

Legea liberală trebuie să fie certă, adică să reprezinte un reper stabil, în funcţie de care indivizii să îşi poată elabora planurile personale de viaţă. Ea trebuie să includă de aceea mijloace precise, imposibil de modificat în funcţie de presiunile economice ale prezentului şi de târguielile politice ale actualităţii. Dacă astfel de modificări ar fi posibile, toţi cei care refuză aceste practici sau din alte motive nu participă la ele ar fi nedreptăţiţi.

Lipsa de generalitate conduce la particularism şi părtinire; lipsa de universalitate duce la oportunism juridic; lipsa de certitudine conduce la arbitrar şi inegalitate. În fond, în grade şi din motive diverse, dacă generalitatea, universalitatea şi certitudinea legii liberale ar lipsi, atunci dreptatea socială ar fi imposibilă.

37. Neutralitatea statului liberal priveşte, pe de altă parte, separarea sa de orice dogmă religioasă.Spre deosebire de cetăţeni, care pot îmbrăţişa orice credinţă, statul nu poate îmbrăţişa nici una. Astăzi nu mai poate fi invocată decât în mod ipocrit şi, din punct de vedere politic, cu efecte periculoase, confuzia dintre stat şi biserică. Tradiţia politică a modernităţii a condus la o "privatizare" a sferei religiosului, consecinţă directă a câtorva principii liberale ferme, între care distincţia dintre public şi privat şi diversitatea ireductibilă a scopurilor şi obiectivelor umane sunt cele mai importante.  Într- adevăr, dacă dorim să păstrăm libertatea individuală a voinţelor şi dreptul fiecăruia de a-şi urma nestingherit scopurile, atunci suntem constrânşi să limităm sfera a ceea ce este comun tuturor doar la apărarea faţă de agresorii externi, la stabilirea regulilor jocului, la pedepsirea trişorilor şi la menţinerea păcii sociale. Toate celelalte interese trebuie cu necesitate să fie private, altfel consensul social nu mai poate fi atins, iar pacea socială se năruieşte. Într-un regim democratic al libertăţii scopurilor, religia trebuie cu necesitate să se retragă în domeniul privat (laicizare). "Privatizarea" religiei nu trebuie să conducă la ostilitate din partea acelei părţi a societăţii care se întâmplă să fie agnostică, atee sau anticlericală. Statul liberal garantează fiecărui cetăţean libertatea religiei sale, atât faţă de ostilitatea altor religii, cât şi faţă de ostilitatea celor lipsiţi de orice religie. Pe de altă parte, regimul separaţiei dintre stat şi religie nu ar trebui să afecteze intensitatea trăirii religioase şi nici să nu diminueze eficacitatea acelui tip de solidaritate comunitară care are drept temei o credinţă.

12. Statul concurent şi protecţia socială

38. Existenţa unui sector "public" în economie face absolut necesară definirea statului liberal ca stat concurent.

Statul actual nu se mai poate mărgini să joace rolul unui "paznic de noapte", adică să fie un simplu spectator al schimburilor comerciale.

Pe de altă parte, din punct de vedere principial intervenţia statului nu-şi poate fixa drept obiectiv controlul asupra economiei. Este un fapt mereu verificat că nici un stat nu poate atinge simultan aceste două obiective: să controleze economia şi să o menţină în stare de funcţionare prosperă. Astfel spus, intervenţionismul şi piaţa liberă sunt incompatibile. De ce ? În esenţă, argumentul liberal are două părţi.

(1) Prima parte a argumentului susţine că numărul informaţiilor necesare pentru atingerea prosperităţii în condiţiile unui intervenţionism eficient este atât de mare încât depăşeşte capacităţile oricărei echipe de guvernanţi, oricât de competentă ar fi aceasta. În plus, în absenţa pieţei nici un funcţionar de stat, oricât de bine intenţionat, nu ar putea şti nici măcar în principiu care ar fi datele relevante pentru calculul preţurilor, identificarea resurselor şi cuantificarea necesarului de producţie. Numai piaţa liberă permite un calcul economic.

(2) A doua parte a argumentului susţine că informaţiile care sunt necesare unei planificări complete şi eficiente sunt de fapt dispersate la actorii pieţei şi nu pot fi extrase de la aceştia decât prin intermediul pieţei. Ori, deoarece informaţiile care asigură optimul funcţionării economiei sunt deţinute numai de producătorii liberi, cunoştinţele dispersate pot fi mobilizate şi fructificate numai prin funcţionarea nestânjenită a mecanismelor pieţei libere. În concluzie, piaţa este cel mai adaptat sistem pentru satisfacerea nevoilor unei mari societăţi deschise. Altfel spus, piaţa poate furniza prosperitate numai dacă statul se abţine să intervină şi acceptă să fie un concurent loial, ca oricare altul.

Statul este de aceea obligat să administreze sectoarele economice publice în care acţionează respectând în mod absolut legile concurenţei economice.

Cu alte cuvinte: odată implicat în economie, statul trebuie să tindă în mod constant să fie un actor ca oricare altul în jocul liber al pieţei. Eliminarea reală a birocraţiei nu se poate face decât prin supunerea unităţilor economice controlate de stat la regulile de concurenţă specifice economiei de piaţă.

Singurul monopol acceptabil este cel în care concurenţa nu pare a juca nici un rol: de pildă, experienţa istorică a făcut din domeniul apărării naţionale un asemenea domeniu rezervat autorităţii statului.

Monopolul care este refuzat statului nu poate fi îngăduit unei firme private.

39. Organizarea concurenţială a sectorului public nu exclude protecţia socială, care reprezintă, de fapt, o formă particulară a protecţiei pe care statul o pune la dispoziţia cetăţenilor.

Resursele necesare protecţiei sociale trebuie asigurate nu numai din profitul sectorului privat, ci şi din profitul sectorului public, realizat după aceleaşi reguli de competiţie şi transparenţă economică ca şi profitul privat.

40. În mod excepţional, când realitatea socială o impune, statul poate opera o redistribuire a profitului privat şi a celui public.

Limitele şi regulile redistribuirii profitului privat şi a celui public trebuie stabilite, pe cât posibil, printr-un vot explicit al cetăţenilor. Consultarea acestora trebuie precedată de prezentarea unor expertize independente.

13. Statul limitat

41. Statul liberal trebuie să fie limitat, atât în privinţa puterilor, cât şi a funcţiilor sale.

El se defineşte, de aceea, nu numai ca stat de drept, ci şi ca stat minimal. Noţiunea de stat minimal a apărut ca o reacţie la funcţiile hipertrofic dezvoltate ale statului modern, în special aşa cum s-au manifestat acestea în intervenţionismul economic şi social a statului-

providenţă. Realizarea idealului de stat minimal nu afectează în nici un fel existenţa statului de drept.

Definit de Constituţie, conţinutul limitării puterilor şi a funcţiilor statului trebuie să fie întotdeauna supus controlului cetăţenilor.

42. Statul este considerat minimal dacă implicarea lui în domeniul economic şi social este redusă. Ce înseamnă "redusă"? Nu există o reţetă a priori a statului minimal, ci o situaţie de fapt, în funcţie de care poate fi definit în mod concret. Principala dificultate a definirii practice a statului minimal rezidă în ambiguitatea proprie dublului rol pe care îl are de jucat autoritatea politică, care este în acelaşi timp sursă şi garant al legii, dar şi actor al jocului economic.

De fapt, intervenţia juridică şi intervenţia economică a statului sunt deplin compatibile, dacă prima respectă exigenţele domniei legii şi spiritul dreptăţii, iar cea de-a doua exigenţele concurenţei. Orice încălcare a acestor principii delegitimează acţiunea statului liberal, răpindu-i atributul de liberal.

14. Principii ale funcţionării statului liberal - democratic

43. Statul liberal este în zilele noastre un stat democratic. El nu a fost dintotdeauna aşa: în secolul trecut, liberalii se temeau de democratizare - în special de extinderea votului la stările de jos ale societăţii - şi o evitau cu preţul unor discriminări care, în lumina exigenţelor noastre, ne apar ca ilegitime.

Această formă "aristocratică" de liberalism este desuetă. Singurul sens în care se mai poate azi vorbi de "aristocraţie" este unul spiritual, exprimând excelenţa de care fiecare individ în parte este capabil, atunci când realizează ce este mai bun din el. Excelenţa de sine este singura "aristocraţie" de care are nevoie societatea actuală. Evident, apartenenţa la această formă de aristocraţie nu poate crea vreun drept sau privilegiu ci doar îndatoriri.

Pe de altă parte, în viziunea liberalilor contemporani, democraţia nu trebuie înţeleasă în sensul său etimologic, mai exact ca "puterea poporului". Respingerea accepţiunii etimologice este deplin justificată, argumentează liberalii, întrucât orice individ realizează că, de fapt, nu toţi semenii săi pot guverna în mod efectiv; or, dacă am susţine că democraţia este regimul în care toţi guvernează, am putea fi pe bună dreptate acuzaţi că minţim şi că nu aceasta este realitatea. Refuzul de a înţelege democraţia în sens etimologic nu implică nicidecum negarea suveranităţii populare, ci doar calificarea acesteia: căci, aşa cum observau deja spiritele democratice ale secolului al XIX-lea, în epoca modernă suveranitatea populară se poate exercita efectiv numai prin delegaţie. Procedura care exprimă acest exerciţiu al suveranităţii este votul, în urma căruia cetăţenii îşi deleagă reprezentanţii.44. De fapt, democraţia liberală se manifestă înainte de toate prin refuzul violenţei. Liberalii consideră că schimbarea paşnică a guvernanţilor - prin intermediul alegerilor universale, egale şi secrete - este singura modalitate decentă de soluţionare a problemei

relaţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi. În acest fel, democraţia se deosebeşte de orice formă de guvernare tiranică.

Democraţia nu aduce indivizilor alte avantaje, în afara celui esenţial de a evita violenţa. Doar pentru demagogi, democraţia este sinonimă cu fericirea absolută sau cu procurarea bunăstării materiale. Pentru liberali, democraţia nu reprezintă un bine substanţial, ci doar cadrul politic optim în care acţiunea indivizilor se poate desfăşura, iar obiectivele lor pot fi împlinite. Dacă această acţiune este prost administrată, nu democraţia este cea care trebuie pusă în cauză, ci practicile politice ale celor care, temporar, au obţinut votul popular. Răspândirea în societate a virtuţiilor liberale diminuează riscurile unui astfel de derapaj al democraţiei.

Pe de altă parte, din înţelegerea democraţiei ca mecanism care exclude utilizarea violenţei, rezultă că orice instigare la răsturnarea puterii legitime trebuie sever pedepsită. Îndemnul la ură şi xenofobie este în egală măsură condamnabil. Puterea democraţiei ca mecanism care exclude utilizarea violenţei îşi pierde eficacitatea numai atunci când şi puterea şi-a pierdut legitimitatea, ca urmare a faptului că fie voinţa majorităţii, fie drepturile minorităţilor, fie drepturile fundamentale ale omului au fost încălcate.

45. În al doilea rând, democraţia liberală presupune pluralismul partidelor şi al opiniilor.

Monopolizarea vieţii politice - care reprezintă un element esenţial al totalitarismului - este intolerabilă. Credinţa liberalilor este că pluralismul şi diversitatea sunt de fapt înscrise în natura umană profundă, democraţia liberală nefăcând altceva decât să le ordoneze manifestarea în câmpul politicii pure, prin intermediul regulilor de acţiune a partidelor politice legal constituite.

Pluralismul liberalilor faţă de proiectele dogmatice, mesianice, milenariste ca şi faţă de orice formă de constructivism social totalitar este corelată cu respingerea oricărei forme de extremism sau de radicalism. Din motive care ţin, în mod esenţial, de istoria totalitarismului, aceste forme de extremism şi de radicalism se manifestă în zilele noastre sub stindardul "naţionalimsului" sau al "colectivismului ideologic" traversate de ură, radicalism sectar şi exclusivism etnic.

Poziţia liberalilor în privinţa naţionalismului şi a patriotismului este într-un acord perfect cu tradiţia europeană. Mai precis: conştienţi că, până într-o epocă foarte recentă din istoria Occidentului, democraţia şi naţiunea a fost inseparabile, liberalii susţin deschiderea democraţiei pluraliste către toate experienţele democratice actuale şi consideră că sentimentul naţional este legitim în datele democraţiei liberale - ca patriotism, dar că manipularea lui naţionalistă este nefastă şi periculoasă. Pentru liberali, patriotismul este, într-o democraţie veritabilă, un angajament civic şi o participare responsabilă la lucrurile publice (res publica), un rezultat al depăşirii egoismului de clan şi nicidecum o formă de exclusivism menit să separe părţile corpului social sau naţiunile democratice. Efortul comunitar dezinteresat şi negocierea inteligentă

şi corectă a relaţiilor majorităţii cu minorităţile reprezintă semnele unui patriotism autentic. Toate acestea sunt, în fond, parte din catalogul virtuţiilor liberale.

Pluralismul liberal-democratic exclude intoleranţa, indiferent de culoarea ei etnică, politică, religioasă sau culturală.

46. Democraţia liberală se ilustrează, în al treilea rând, prin funcţionarea regulii majoritare şi prin excluderea dictaturii majorităţii.

Chiar dacă, la fel ca orice individ, şi majorităţile se pot înşela, respectul mandatului conferit de voinţa majoritară - prin alegeri - trebuie să fie absolut, în limitele impuse de Constituţie.

Funcţionarea regulii majoritare trebuie să fie strict circumscrisă domeniului politic, pe cât posibil chestiunilor de cea mai înaltă generalitate. Transferarea regulii majoritare în domeniul culturii, al moralei, al ştiinţei sau al religiei este inacceptabilă.

Protecţia minorităţilor politice, garantarea liberei lor exprimări publice reprezintă condiţii ale unei vieţi democratice mature.

47. Democraţia liberală presupune, în al patrulea rând, egalitatea în drepturi.

Discriminarea cetăţenilor este inacceptabilă. Indiferent de locul în care trăiesc, indiferent de condiţia lor socială sau politică, indiferent de morala sau religia pe care le îmbrăţişează sau de veniturile lor, cetăţenii se nasc şi rămîn egali în drepturi.

48. Democraţia liberală a făcut din separarea puterilor executivă, legislativă şi judecătorească cel mai solid temei al protecţiei indivizilor. Separarea puterilor nu trebuie să poată fi îndreptată împotriva individului, ca un principiu în numele căruia o putere nelimitată şi totuşi distinctă în funcţiile sale e capabilă să agreseze individul. Dimpotrivă, separarea puterilor trebuie să apere fiecare individ de derapajul oricăreia dintre cele trei puteri.

În acest sens, separarea puterilor trebuie consolidată la cel mai înalt nivel: Parlamentul trebuie să adopte legi drepte şi eficiente, executivul să acţioneze exclusiv în limitele acestora, iar instanţele judecătoreşti să apere exercitarea limitată a puterii.

Constituirea unor instituţii care să consolideze această separare, inclusiv prin distingerea între atribuţiile camerelor legislative, este binevenită. Supravegherea acestui proces prin instanţele societăţii civile, în primul rând de către presa independentă, trebuie încurajată. Prin acţiunea tuturor acestor instanţe, democraţia îşi poate constitui tradiţii solide, care să o apere, atunci când este nevoie, de atacurile îndreptate împotriva regulilor sale fundamentale.

49. Domnia legii nu trebuie să devină tiranică. În particular, cetăţenii trebuie să dispună de posibilitatea corectării eventualelor erori survenite în interpretarea şi aplicarea legii.

Recursul la curţi independente, situate inclusiv în afara graniţelor ţării, trebuie garantat oricărui cetăţean, atât în cauze civile, cât şi în cauze penale.

15. Reprezentanţii naţiunii: mandat, imunitate, responsabilitate

50. Nulitatea mandatului imperativ trebuie înţeleasă în sensul tare al acestei expresii.În acest sens reprezentantul ales nu este mesagerul egoist al intereselor de grup ale celor care l-au votat, ci purtătorul intereselor naţiunii. Pentru un paralmentar, apartenenţa sa la un partid nu exclude, ci presupune servirea binelui public. Altfel nu ar fi parlamentar, ci un simplu particular. În acelaşi sens, ministrul este un servitor, iar ministeriatul său - o formă de supunere faţă de interesele generale ale naţiunii.

51. Imunitatea reprezentanţilor naţiunii nu poate privi decât opiniile politice exprimate în limitele precise ale instituţiei parlamentare (adică în incinta Camerei sau a Senatului). Este exclus ca imunitatea parlamentară să poată fi invocată pentru a proteja fraudele ori promovarea intereselor personale.

52. Încă din Antichitate, spiritele democratice afirmau că dacă persoanele capabile să alcătuiască un adevărat proiect politic sunt rare, în schimb orice cetăţean este pe deplin capabil să judece proiectele politice şi mai cu seamă practica guvernării întemeiată pe aceste proiecte. Sancţiunea electoratului transformă astfel jocul politic, dintr-o probă de inteligenţă şi imaginaţie a câtorva oameni de iniţiativă, într-o veritabilă instituţie a indivizilor reprezentativi - o şcoală a responsabilităţii.

Existenţa unui corp stabil de funcţionari publici - independenţi, neutri şi oneşti - asigură desfăşurarea stabilă şi responsabilă a administrării afacerilor de stat. Selecţia şi promovarea acestui corp de funcţionari trebuie să urmeze exclusiv regulile competenţei şi ale devotamentului faţă de res publica.

16. Democraţia ca stare socială

53. Liberalii privesc cu simpatie transformarea democraţiei dintr- un regim politic într-o veritabilă stare socială, într-o formă de societate în care domneşte egalitatea în libertate.

În acest sens, nu există o relaţie privilegiată a liberalilor cu o clasă socială, cu un grup profesional sau cu o reţea de interese. Deschiderea liberalilor către orice individ este traversată de credinţa în forţa ideilor liberale.

54. Ordinea socială liberală presupune o societate înalt urbanizată şi educată, în care diferenţele sunt privite ca legitime, iar dreptul la recunoaşterea identităţii proprii nu implică formularea unei inegalităţi de rang ori de statut.

55. Reuşita individuală sau colectivă a proprietarilor agricoli, efortul muncitorilor industriali din sfera economică de piaţă sau din sectorul de stat performant, capacităţile

manageriale ale funcţionarilor publici sau privaţi, critica socială construită de intelectuali sunt privite de liberali cu egală simpatie.

Liberalii contează pe solidarizarea spontană dintre indivizii susceptibili să gândească liber şi să se comporte liberal, sub forma recunoaşterii intereselor care îi leagă laolaltă în ceea ce este îndeobşte numit o "clasă de mijloc". Stabilitatea politică şi performanţa economică, toleranţa şi spiritul critic, raţionalitatea managerială şi optimismul sunt datele necesare ale armoniei sociale. Realizarea armoniei sociale constituie semnalul limpede că democraţia ca stare socială cotidiană a început deja să funcţioneze.