Principii ale creşterii spirituale

7/27/2019 Principii ale creşterii spirituale

http://slidepdf.com/reader/full/principii-ale-cresterii-spirituale 1/35

Miles J. Stanford

Principii ale creşteriispirituale

Citatele biblice sunt traduse după versiunea engleză Authorized Version (King James) folosită încartea de faţăTitlul original: Principles of Spiritual Growth Copyright by Miles J. Stanford Publicată de Back tothe Bible, SUAPrefaţă



Un prieten mi-a înmînat odată un exemplar al unei cărţi intitulate „Scrisorile verzi“ scrisă deMiles J. Stanford. După ce am citit primele cîteva pagini, am ştiut că am în mînă ceva extraordinar.Zi de zi în timpul orelor devoţionale citeam cel puţin un capitol, şi am constatat că această carteconţinea una dintre cele mai practice abordări a diverselor domenii ale vieţii mele spirituale pe carele-am întîlnit vreodată. Am rugat şi pe alţii s-o citească, şi ei mi-au confirmat impresiile.

Diferitele părţi ale cărţii au fost iniţial pregătite ca scurte scrisori şi au fost trimise cîtorva

prieteni interesaţi. Acestea au fost compilate mai apoi în cartea cunoscută drept Scrisorile verzi, dar pentru a face această lucrare mai plină de înţeles unui nou public cititor, titlul a fost schimbat înPrincipii ale creşterii spirituale. Noi îi suntem recunoscători autorului pentru permisiunea de a

publica această carte spre beneficiul unui grup mai mare de prieteni.în această carte sunt expuse unele principii de bază referitoare la viaţa spirituală a creştinului.

Acestea sunt formulate într-o formă atît de practică, încît te vei simţi răsplătit ori de cîte ori le veiciti şi reciti şi, desigur, cînd le vei transpune în practică. Unele aspecte ale vieţii şi umblării creştine,care poate că te-au nedumerit sau pus în încurcătură, ţi se vor clarifica pe măsură ce Spiritul* luiDumnezeu va putea să le transforme într-o realitate a vieţii tale zilnice.

Chiar dacă unele capitole pot fi atît de interesante, încît să te ispitească să le citeşti mai întîi, celmai bine ar fi să le citeşti în ordinea în care apar. Ele sunt aranjate într-o succesiune logică, un

precept fiind clădit peste un alt precept (Is.28:10). Avem încredinţarea că va urma o răspîndire largăa acestor adevăruri.

Theodore H. Epp Fondator al societăţii Back to the Bible

Credinţa

Scopul acestei cărţi este să prezinte cu grijă unele dintre cele mai importante principii alecreşterii spirituale pentru a ne a- juta la o edificare în Cristos pe baze biblice sănătoase. Noi nu

putem trăi conform altor principii.Duhul Sfînt l-a îndemnat pe apostolul Pavel să ne scrie fiecăruia dintre noi: „Examinaţi-vă pe

voi înşivă dacă sunteţi în credinţă14 (2.Cor.l3:5), şi recomandarea nu este deloc deplasată acum, laînceputul acestei serii de studii. în primul rînd, trebuie să ne reamintim că „fără credinţă esteimposibil să-I fim plăcuţi" (Evr.ll:6). Mai mult chiar, şi lucrul acesta este foarte important, adevăratacredinţă trebuie să se bazeze numai pe realităţi biblice, deoarece „credinţa vine prin auzire, şiauzirea prin Cuvîntul lui Dumnezeu" (Rom.l0:17). Cît timp credinţa noastră nu se bazează perealităţi, ea nu este mai mult decît o ipoteză, o superstiţie, o speculaţie sau o presupunere.

Evrei 11:1 nu lasă nici un dubiu asupra faptului că „credinţa este substanţa lucrurilor sperate,

dovada lucrurilor care nu se văd“. Credinţa bazată pe realităţile Cuvîntului lui Dumnezeu confirmăşi aduce dovezi în privinţa lucrurilor nevăzute. Şi oricine ştie că dovezile trebuie să se bazeze perealităţi. Toţi am început cu acest principiu atunci cînd ne-am născut din nou - credinţa noastră se

baza direct pe realitatea eternă a morţii răscumpărătoare şi a învierii Domnului şi Mîntuitoru- luinostru Isus Cristos, aşa cum o găsim în l.Corinteni 15:1-4.

Aceasta este credinţa prin care am început, şi este aceeaşi credinţă prin care trebuie să „stăm“(16:13), „să umblăm" (2.Cor. 5:7) şi „să trăim" (Gal.2:20). „Aşa după cum L-aţi primit deci peCristos Isus Domnul, aşa să şi umblaţi în El" (Col.2:6).

Întrucît adevărata credinţă este ancorată pe realităţi biblice, fireşte că nu trebuie să ne lăsăminfluenţaţi de impresii. Geor- ge Muller a spus: „Impresiile n-au în nici un fel de a face cu credinţa.

Ea are de a face cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Nu impresiile contează, fie ele puternice sau slabe. Noiavem de a face cu Cuvîntul scris, şi nu cu noi înşine sau impresiile noastre".



De asemenea, cînd se pune problema să dăm dovadă de credinţă, o mare ispită sunt probabilităţile. Prea adesea, atitudinea este: „Nu prea pare probabil ca el să fie vreodată mîntuit".Sau: „După cum merg lucrurile, mă întreb dacă Domnul mă iubeşte cu adevărat". însă Muller ascris: „Mulţi oameni sunt dispuşi să creadă cu privire la acele lucruri care li se par probabile.Credinţa nu are nimic de a face cu probabilităţile. Sfera de acţiune a credinţei începe acolo unde

probabilităţile încetează, iar vederea şi simţurile dau greş. Nu trebuie să fie luate în considerare

aparenţele sau probabilităţile. întrebarea este - dacă Dumnezeu a spus acest lucru în Cuvîntul Său".Alexander R. Hay adaugă la aceasta, spunînd: „Credinţa trebuie să se bazeze pe certitudine.Trebuie să existe o cunoaştere clară a scopului şi voii lui Dumnezeu. Fără aceasta nu poate fi ocredinţă adevărată. Pentru că credinţa nu este o forţă pe care să o exercităm sau o strădanie de acrede că se va întîmpla un anumit lucru, considerînd că dacă credem destul de tare, va ajunge să seîntîmple". Aceasta ar putea să fie gîndire pozitivă, dar nicidecum credinţă biblică.

Evan Hopkins scrie: „Credinţa are nevoie de realităţi pe care să se bazeze. Dumnezeu înCuvîntul Său ne dezvăluie realităţile cu care are de a face credinţa". Pornind de aici, J.B. Stoney poate să spună: „Credinţa adevăratăcreşte totdeauna într-o atmosferă de opoziţie, în timp ce încredinţarea falsă este deteriorată şi chiar descurajată prin aceasta“. Nu poate fi vorba de statornicie în afara unor realităţi stabile şi constante.

Ideea principală a lui Petru era: „Ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai preţioasă decît aurulcare piere şi care totuşi este încercat cu foc, să aibă ca urmare lauda, onoarea şi gloria la arătarea luiIsus Cristos" (l.Pet.l:7).

De îndată ce începem să ne bizuim pe realităţi, Tatăl nostru începe să ne edifice în credinţă. Prinîncrederea foarte simplă a lui Muller în Dumnezeu, el a putut să spună că „lui Dumnezeu îi face

plăcere să mărească credinţa copiilor Săi. în loc de a dori să nu avem încercări înainte de victorie şide a nu ne fi pusă răbdarea la probă, ar trebui să fim dispuşi să luăm încercările din mîna luiDumnezeu ca pe un mijloc în atingerea ţintei. Afirm - şi o fac aceasta conştient - că încercările,obstacolele, dificultăţile şi uneori înfrîngerile sunt însăşi hrana credinţei".

Referitor la aceeaşi temă, James McConkey a scris: „Credinţa înseamnă dependenţă deDumnezeu. Şi această dependenţă de Dumnezeu începe doar atunci cînd încetează dependenţa desine. Dependenţa de sine se termină pentru unii din noi atunci cînd necazul, suferinţa, nenorocirea,

planurile şi speranţele spulberate ne aduc în situaţia de neputinţă a sinelui şi de înfrîngere. Şi numaiatunci ne dăm seama că am învăţat lecţia credinţei; cînd vedem mica ambarcaţiune a vieţii noastreavîntîndu-se spre o binecuvîntată victorie de viaţă, putere şi slujire neînchipuită pe vremea cînderam tari în natura carnală şi încrezători în sine".

J.B. Stoney este şi el de aceeaşi părere cînd spune: „Este mare lucru să înveţi credinţa: adică,dependenţa simplă de Dumnezeu. Te va consola mult asigurarea că Domnul te învaţă să fiidependent de El însuşi, şi este ceva minunat că avem nevoie de credinţă în orice situaţie. ,Cel dreptva trăi prin credinţă4, nu numai în împrejurările tale, ci în orice situaţie. Eu cred că Dumnezeu

permite să se întîmple multe lucruri tocmai ca să ne facă să simţim că avem nevoie de El. Cu cît îl

găseşti mai mult în necazurile şi nevoile tale, cu atît vei fi mai ataşat de El, şi vei fi îndepărtat delocul unde sunt necazurile şi apropiat de locul unde este El“. „Cele de sus să fie obiectul dragosteitale“ (Col.3:2).

De fapt nu ne putem încrede în cineva decît în măsura în care îl cunoaştem. Prin urmare, nunumai că trebuie să aflăm realităţile legate de El, ci să ajungem să-L cunoaştem cît mai îndeaproape

posibil pe Acela care le arată şi le susţine!„Şi aceasta este viaţa eternă: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus

Cristos pe care L-ai trimis Tu“ (Io.l7:3). „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea luiDumnezeu şi a lui Isus, Domnul nostru, după cum puterea Lui divină ne-a dat tot ce ţine de viaţă şide evlavie, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat la glorie şi virtute: prin care ne sunt date

promisiuni extrem de mari şi preţioase: ca prin acestea să puteţi fi părtaşi la natura divină“

(2.Pet.l:2-4).



TimpulSe pare că multor creştini le este greu să înţeleagă şi să facă faţă unei realităţi incontestabile:

anume că Dumnezeu nu Se grăbeşte în desăvîrşirea vieţii noastre creştine. El lucrează din şi pentrueternitate! Atîţia creştini simt că nu fac progrese dacă nu înaintează cu repeziciune şi în modconstant. Este adevărat că noul convertit deseori începe şi continuă cîtva timp cu un ritm rapid. Dar lucrul acesta nu va continua dacă trebuie să aibă loc o creştere sănătoasă şi o maturitate maximă.

Dumnezeu însuşi va modifica ritmul. Este important să înţelegem lucrul acesta, pentru că, în celemai multe cazuri, cînd începe să vină un aparent declin, nu este vorba, aşa cum cred atîţia, despre unregres.

John Darby ne face să înţelegem că aceasta „este metoda lui Dumnezeu de a pune oameniideoparte după primul lor început, ca în felul acesta să piară încrederea în sine. în felul acesta a ajunsMoise la 40 de ani. La primul lui început, el a trebuit să fugă. Pavel era şi el după trei ani de la

prima sa mărturie. Nu înseamnă că Dumnezeu n-a aprobat prima mărturie serioasă. Trebuie însă săajungem să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ştim că nu avem putere. în felul acesta, trebuie săînvăţăm, şi apoi, bizuindu-ne pe Domnul, putem să ne ocupăm cu mai multă maturitate şi mai multăexperienţă de sufletele altora“.

Întrucît viaţa creştină se maturizează şi devine roditoare pe baza principiului creşterii (vezi

2.Pet.3:18) mai degrabă decît prin strădanii şi „experienţe", este nevoie de o lungă perioadă de timp.Pînă cînd nu recunoaştem şi nu încuviinţăm lucrul acesta, nu se poate să nu fie neîncetat nişteeforturi zadarnice şi ineficiente, ca să nu mai vorbim de împotrivirea faţă de metodele de desăvîrşireale Tatălui pentru noi. Dr. A. H. Strong ne explică: „Un student l-a întrebat pe directorul colegiuluidacă n-ar putea să urmeze un curs mai scurt decît cel recomandat. ,0, da‘, a răspuns directorul, ,dar lucrul acesta este în funcţie de ceea ce vrei să ajungi. Cînd Dumnezeu vrea să facă un stejar, arenevoie de o sută de ani, dar cînd vrea să facă un dovleac, are nevoie de şase luni‘“. Strong ne maiatrage atenţia cu înţelepciune că „nici creşterea unui pom şi nici cea a unuicreştin nu este ceva neschimbător, ceva regulat. în doar cîteva luni poate să fie o creştere mai maredecît cea din tot anul. Cu toate acestea, în restul anului are loc întărirea ţesutului lemnos, fără decare lemnul verde n-ar avea nici o valoare. Perioada de creştere rapidă, cînd fibra lemnoasă este defapt depozitată între coajă şi trunchi, ia numai patru pînă la şase săptămîni în luna mai, iunie şiiulie“.

Să hotărîm odată pentru totdeauna - nu există o metodă de a face ceva mai direct şi mai repededecît procedeul obişnuit cînd este vorba de a aduce ceva la îndeplinire! Un meteor o ia pe o rută maidirectă şi mai scurtă atunci cînd începe să ardă, nu însă o stea, cu lumina ei neîntreruptă pe care se

bizuie de atîtea ori navigatorii. Atîta vreme cît factorul timp nu este recunoscut din inimă, existămereu pericolul întoarcerii spre amăgirea unui drum mai scurt prin intermediul „experienţelor" şi al„binecuvîntărilor", cînd cineva ajunge în mod trist prins în vîrtejul unor sentimente mereuschimbătoare, dus de valuri departe de ancorele realităţilor biblice.

în legătură cu acest subiect, George Goodman scrie: „Unii au fost înşelaţi să pretindă că sunt

perfecţi sau eliberaţi total de păcat, pentru că în clipa în care vorbesc sunt fericiţi şi încrezători înDomnul. Ei uită că de fapt nu o experienţă trăită în momentul de faţă este cea care garantează roadăcare duce la maturitate, ci o perseverenţă răbdătoare în facerea binelui. Să guşti harul lui Dumnezeueste ceva; să fii înrădăcinat în el şi să-l manifeşti în caracter, mentalitate şi viaţa de zi cu zi este cutotul altceva. Experienţele şi binecuvîntările, deşi favoruri reale pline de har din partea Domnului,nu sunt suficiente pentru a ne baza pe ele, şi nici n-ar trebui să ne facă să ne fălim cu noi înşine, de

parcă am avea un depozit de har asigurat pentru viitor, sau am fi ajuns la sfîrşitul luptei. Nu. Fructulse coace încet; zilele cu soare şi cele cu ploaie îşi aduc fiecare contribuţia la rîndul lor. O binecuvîntare va urma altei binecuvîntări, şi o furtună altei furtuni înainte cafructul să fi crescut complet sau să-şi fi atins maturitatea".

Prin faptul că metoda Agricultorului pentru o creştere spirituală autentică implică atît durere şi

bucurie, cît şi suferinţă şi fericire, atît eşec, cît şi succes, atît inactivitate, cît şi slujire, atît moarte,cît şi viaţă, această tentaţie spre o cale mai scurtă este deosebit de puternică dacă nu vedem valoareaşi nu ne supunem necesităţii elementului timp. Printr-o încredere simplă, trebuie să stăm liniştiţi în



braţele Sale, „fiind încrezători chiar în lucrul acesta, anume că Acela care a început în voi o lucrare bună o va îndeplini pînă în ziua lui Isus Cristos" (Fil.l:6). Şi chiar atît de mult va dura! Dar întrucîtDumnezeu lucrează pentru eternitate, de ce să ne necăjim de timpul necesar acestei lucrări?

Graham Scroggie a afirmat: „înnoirea spirituală este un proces treptat, progresiv. Orice creştereeste progresivă, şi cu cît un organism este mai complex, cu atît mai lung este procesul. Este de la omăsură la alta: de treizeci de ori, de şaizeci de ori, de o sută de ori. Este de la un stadiu la altul: ,mai

întîi frunza, apoi spicul şi după aceea bobul plin în spic‘. Şi aceasta de la o zi la alta. Cît de diferitesunt toate acestea! Există zile mari, zile de bătălii decisive, zile de criză în trecutul spiritual, zile detriumf în slujirea creştină, zile cînd mîna dreaptă a lui Dumnezeu este deasupra noastră. Dar sunt şizile anoste, zile aparent inutile, cînd pînă şi rugăciunea sau slujirea sfîntă par o povară. Suntem noiîn vreo privinţă reînnoiţi în aceste zile? Da, căci orice experienţă care ne face mai conştienţi denevoia noastră de Dumnezeu este absolut necesară progresului nostru spiritual, în afară de cazulcînd îl tăgăduim pe Domnul care ne-a răscumpărat".

Am putea să luăm ca exemplu cîteva nume cunoscute de creştini pe care Dumnezeu i-a adus înmod evident la maturitate şi i-a folosit pentru gloria Sa - cum ar fi Pierson, Chap- man, Tauler,Moody, Goforth, Muller, Taylor, Watt, Trumbull, Meyer, Murray, Havergal, Guyon, Mabie, Gordon,Hyde, Mantie, McCheyne, McConkey, Deck, Paxson, Stoney, Saphir, Carmichael şi Hopkins.

Media pentru aceştia a fost de 15 ani de la intrarea în lucrare înainte de a începe să-L cunoască peDomnul Isus ca fiind Viaţa lor, de a înceta să mai încerce a lucra pentru El şi de a începe să-L lasesă fie Totul pentru ei şi să-Şi facă lucrarea prin ei. Aceasta nu trebuie să ne descurajeze în nici unfel, ci dimpotrivă să ne ajute ca să ne fixăm privirile asupra eternităţii, pentru ca, prin credinţă, „săapucăm lucrul pentru care... (noi am fost) apucaţi de Cristos Isus... Alerg(înd) spre ţintă pentru

premiul chemării înalte a lui Dumnezeu în Cristos Isus“ (Fil.3:12,14).Desigur că acest fapt nu micşorează valoarea unei experienţe, a unei binecuvîntări sau chiar a

unei crize favorizate de Duhul Sfînt, ci intenţia lui este de a ne reaminti că acestea contribuie pur şisimplu la procesul general şi de cea mai mare însemnătate. E nevoie de timp pentru a ajunge să necunoaştem pe noi înşine; e nevoie de timp şi eternitate pentru a ajunge să-L cunoaştem pe infinitulnostru Domn Isus Cristos. Astăzi este ziua în care ca să punem mîna pe plug şi să ne fixămirevocabil inima asupra scopului Său pentru noi - ca „să-l cunoaştem pe El, şi puterea învierii Lui, şi

părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcuţi corespunzători morţii Sale“ (v.10).„De atîtea ori în timpul bătăliei", spune Austin-Sparks, „mergem la Domnul şi ne rugăm,

implorăm şi cerem victorie, putere, stăpînire asupra forţelor răului şi morţii, şi sperăm că Domnulva veni cumva cu o mare putere şi ne va aşeza pe un loc de victorie şi putere spirituale. Trebuie săne corectăm a- ceastă mentalitate. Ceea ce face Domnul este să ne dea un orizont mai larg şi o libertate mai mare pentru ca să ne stăpînim. Ne face să trecem printr-o încercare,

printr-o experienţă, ne duce pe vreo' cale destinată dezvoltării noastre spirituale şi practicăriispiritualităţii, pentru ca în acest fel să ocupăm de la sine locul mai înalt. „Nu-i voi scoate afară într-un singur an dinaintea ta, ca ţara să nu ajungă pustie, şi să se înmulţească fiarele cîmpului împotriva

ta. încetul cu încetul îi voi scoate dinaintea ta, pînă ce tu vei creşte la număr" (Ex.23:29-30).„într-o zi în Camera Comunelor, prim-ministrul englez Disraeli a avut un discurs strălucit fără o pregătire prealabilă. Seara, o cunoştinţă i-a zis: Trebuie să vă spun ce mult mi-a plăcut discursul tău.Mi-a stat în minte toată ziua1. ,Doamnă4, i-a mărturisit Disraeli, ,cuvîntarea aceea improvizată mi-astat în minte timp de douăzeci de ani!‘“Acceptarea

Există două chestiuni pe care fiecare credincios trebuie să le clarifice cît se poate de repede. Unaeste: Mă acceptă oare Dumnezeu pe deplin? Şi a doua: Dacă da, pe ce bază o face? Lucrul acestaeste decisiv. Ce pustiire pătrunde adesea în viaţa cuiva, tînăr sau bătrîn, bogat sau sărac, mîntuit saunemîntuit, care nu este sigur că e acceptat, chiar şi la nivel omenesc!

Cu toate acestea, atîţia credincioşi, fie „luptători", fie cei ce „lîncezesc", trec prin viaţă fărăaceastă realitate preţioasă pe care să se bazeze sau să construiască! „Ne-a predestinat să fim înfiaţi



pentru Sine prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în carene-a făcut acceptaţi în Cel iubit" (Ef.l:5,6).

Fiecare credincios este acceptat în Cristos de către Tatăl. „Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos" (Rom.5:1). Pacea este a lui Dumnezeu,îndreptată spre noi, prin Fiul Său iubit - pe acest fapt trebuie să se bazeze pacea noastră. Dumnezeu

poate fi într-o stare de armonie şi pace cu noi prin Domnul nostru Isus Cristos, „făcînd pace prin

sîngele crucii Lui“ (Col.l:20). Iar noi nu trebuie să uităm vreodată că pacea Lui este întemeiatănumai pe lucrarea crucii, fără nici o legătură cu ceea ce este în noi sau vine de la noi, pentru că„Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos amurit pentru noi“ (Rom.5:8).

Credinţa noastră se transformă într-o atitudine neschimbătoare de îndată ce începe să se bazeze pe această realitate minunată. După aceea, dacă este necesar, poate fi respinsă într-a- devăr deoameni, dar „este aleasă de Dumnezeu şi preţioasă" (l.Pt.2:4). Aceasta este influenţa constantă decare au nevoie azi cei mai mulţi dintre credincioşi. Cu un secol în urmă, J.B. Stoney a scris:„Binecuvîntatul Dumnezeu nu Se schimbă şi nu Se abate de la condiţia acceptării prin care ne-a

primit, datorită morţii şi învierii lui Isus Cristos. Dar, vai, noi ne abatem de la starea în care ar puteafi Dumnezeu faţă de noi, aşa cum ne spune Romani 5:1-11. Mulţi presupun că dacă sunt conştienţi

de păcate, în consecinţă îşi pot înnoi acceptarea înaintea lui Dumnezeu.Adevărul este că Dumnezeu nu S-a schimbat. Ochii Săi se opresc asupra lucrării împlinite de

Cristos pentru cel credincios. Cînd nu umbli în Duh, eşti în carne: te-ai întors la omul cel vechi carea fost pironit pe cruce (Rom.6:6). Trebuie să fii reintegrat în părtăşie, şi atunci cînd eşti, constaţi căacceptarea ta de către Dumnezeu este neschimbată şi de neschimbat. Atunci cînd se interpun

păcatele, există teama că Dumnezeu S-a schimbat. El nu S-a schimbat, ci tu te-ai schimbat. Nu maiumbli în Duh, ci în carne. Trebuie să te judeci pe tine pentru a fi reintegrat. „Căci acesta este sîngeleMeu al noului legămînt, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor" (Mt.26:28). Dar dacă

păcatele tale nu sunt rezolvate în acelaşi fel, unde pot fi rezolvate? „Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat" (Evr.l0:18). Dumnezeu a făcut împăcarea; Elrămîne totdeauna fidel acesteia. Vai! Noi suntem cei care ne abatem de la ea; şi tendinţa este să se

presupună că Dumnezeu S-ar fi schimbat faţă de noi. El va judeca cu siguranţă carnea dacă noi n-ofacem, dar El nu Se depărtează niciodată de la dragostea pe care Şi-a arătat-o faţă de cel pierdut, şinoi găsim că atunci cînd norul produs de umblarea în carne a dispărut, dragostea Lui, binecuvîntatfie Numele Lui, nu s-a schimbat niciodată".

Baza de acceptare a lui Dumnezeu trebuie să fie aceeaşi bază şi pentru noi. Nu există alta. Noisuntem „acceptaţi în Iubitul Lui" (Ef.l:6). Tatăl nostru este pe deplin satisfăcut cu Fiul Său cu

privire la noi, şi nu există nici un motiv ca noi să nu fim. Satisfacţia noastră poate izvorî şi se poate baza numai pe satisfacţia Sa. Este de la Dumnezeu spre noi, şi nu de la noi spre Dumnezeu. J.N.Darby a fost foarte clar în această privinţă: „Cînd Duhul Sfînt Se socoteşte cu omul, El n-o face princeea ce omul este pentru Dumnezeu, ci prin ceea ce Dumnezeu este pentru om. Sufletele pornesc de

la ceea ce sunt ele însele în a judeca dacă Dumnezeu le poate sau nu accepta. El nu te poate acceptaîn felul acesta; tu consideri îndreptăţirea din tine ca pe un temei al acceptării Lui. Nu poţi căpăta pacea cîtă vreme judeci în acest fel.

Duhul Sfînt judecă totdeauna pornind de la ceea ce este Dumnezeu, şi acest fapt produce oschimbare totală în sufletul meu. Nu se pune problema ca eu să-mi urăsc păcatele; poate căeu m-am comportat foarte bine; problema se pune ca ,eu să mă urăsc pe mine4. Aşa gindeşte DuhulSfînt; El ne arată ce suntem noi, şi de aceea pare El deseori să fie foarte dur şi nu dă pace sufletului,deoarece nu suntem liniştiţi pînă ce în mod practic noi nu recunoaştem din toată inima ceea cesuntem cu adevărat.

„Pînă ce sufletul nu ajunge la această stare, El nu-i va da pacea - El n-o poate face; ar fi doar ouşoară ameliorare a rănii. Sufletul trebuie să meargă pînă acolo încît să-şi dea seama că nu este

nimic în care să-şi afle odihna, decît în bunătatea abstractă a lui Dumnezeu, şi atunci, ,dacăDumnezeu este cu noi, cine poate fi împotriva noastră?" (Rom.8:31)



Din nefericire, azi cei mai mulţi dintre credincioşi gîndesc de fapt exact contrariul - de la ei spreDumnezeu. Cînd totul merge bine şi Dumnezeu pare că binecuvîntează, atunci lor li se pare că El îiiubeşte şi îi acceptă. Dar cînd se poticnesc şi totul pare arid şi greu, atunci ei cred că El nu-i iubeşteşi nu-i acceptă. Şi cum să fie aşa? Nu avem nimic în noi care să aibă vreun merit înaintea luiDumnezeu, acceptarea noastră fiind în Cristos, adăugată faptului că cea mai mare parte dindezvoltarea noastră spirituală este rezultatul unor timpuri grele, aspre. Mulţumim lui Dumnezeu că

El ne-a acceptat în Fiul Său, şi pe această realitate trebuie să ne bazăm credinţa. Ca şi înîndreptăţire, acceptarea noastră este numai prin har (graţie). în clasica sa carte Romans Verse byVerse (Romani, verset cu verset), W.R. Newell prezintă cîteva reflecţii pătrunzătoare privind acesthar (pag.245-247).

„Fiindcă nu există nici un merit în fiinţa creată pentru ca harul să fie arătat, fiinţa creată trebuieferită de încercarea de a-I oferi lui Dumnezeu vreun motiv pentru harul Său... El a fost acceptat înCristos, care este poziţia lui de pe care poate revendica drepturi legale! El nu este într-o testare! Cît

priveşte viaţa lui trecută, ea nu există înaintea lui Dumnezeu: el a murit la cruce, şi Cristos esteViaţa lui. Harul, odată dat, nu mai este retras: pentru că Dumnezeu a cunoscut dinainte toateexigenţele umane: ceea ce a făcut Dumnezeu este independent şi nicidecum dependent de ele...

Atitudinea corectă a omului sub har:

Să creadă şi să consimtă a fi iubit cu toate că nu merită, acesta este marele secret.Să refuze să ia decizii şi să facă jurăminte; pentru că aceasta înseamnă să te încrezi în carne.Să accepte să fie binecuvîntat, chiar cînd îşi dă tot mai mult seama că nu are nici un merit...Să considere mîna lui Dumnezeu care disciplinează (instruieşte copilul) ca pe o dovadă a

bunătăţii Lui...Lucruri pe care le descoperă sufletele prin har:A spera să fii mai bun (deci acceptabil) înseamnă a nu te vedea pe tine însuţi numai în Cristos.A fi dezamăgit de tine însuţi înseamnă să fi crezut în tine însuţi.A fi descurajat înseamnă lipsă de credinţă - în scopul şi planul de binecuvîntare ce-ţi este rînduit

de Dumnezeu.A fi mîndru înseamnă a fi orb! Pentru că noi, prin noi înşine, nu avem o poziţie de pe care să

revendicăm drepturi legale înaintea lui Dumnezeu.De aceea, lipsa binecuvîntării divine rezultă din lipsă de credinţă, şi nu din eşecul consacrării...A predica devoţiunea mai întîi, apoi binecuvîntarea, înseamnă să inversezi ordinea lui

Dumnezeu, cu alte cuvinte să predici legea şi nu harul. Legea a făcut binecuvîntarea omuluidependentă de devoţiune; Harul conferă o binecuvîntare nemeritată şi necondiţionată: devoţiuneanoastră poate urma, dar n-o face întotdeauna - într-o măsură adecvată".

Ne-a fost frică să-L credem cu adevărat pe Dumnezeu? Le-a fost unora chiar teamă să-i lase şi pealţii să-L creadă cu adevărat pe Dumnezeu? Nu trebuie să uităm niciodată acest lucru: „Căile luiDumnezeu nu sunt totdeauna căile omului. Pentru unii oameni, pericolul neîncetat este singurulîndemn la acţiune, şi multe religii sunt dependente de teamă pentru a-şi ţine discipolii în frîu. teama

îşi are un loc şi în creştinism, dar Dumnezeu are motivaţii mai înalte şi mai eficiente decît teama,una dintre acestea fiind dragostea. Deseori, teama produce după în timp numai insensibilitate,dragostea însă prosperă prin dragoste. A promite unui om certitudinea destinului său ar părea, lanivel omenesc, ca jocul cu focul; acest fapt însă îl e- xclude pe Dumnezeu din scenariu. Doar ceicare ajung la cea mai profundă apreciere a harului nu mai continuă în păcat. Mai mult, teama

produce supunerea sclavilor; dragostea însă dă naştere la ascultarea fiilor“ (J. W. Sanderson, Jr.).„Pentru că dacă goarna ar da un sunet nesigur, cine s-ar pregăti pentru luptă?“ (l.Cor,14:8). Cîtă

vreme creştinul nu este sigur în chip deplin şi bazat pe Scriptură de poziţia sa de pe care sărevendice drepturi legale, el nu va manifesta prea multă stabilitate. „Staţi gata deci“ (Ef.6:14).

„Acum, însuşi Domnul nostru Isus Cristos, şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dato consolare eternă şi o speranţă bună prin harul Său, să vă mîngîie inimile şi să vă întărească în

orice cuvînt şi faptă bună“ (2.Tes.2:16,17).Planul



Cît de minunat şi încurajator este să ştim că Tatăl nostru ceresc a arătat limpede în Cuvîntul Săucare este planul Său cu fiecare dintre noi. Este cît se poate de nimerit ca exact acum să ne asigurăm

pe baza autorităţii Cuvîntului Său etern de planul pe care îl are El cu viaţa noastră personală.„Şi Dumnezeu a spus: „Să facem om după imaginea noas- tră“ (Gen.l:26). Primul Adam, primul

din neamul omenesc, a fost făcut după imaginea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte personalitatea,intelectul, emoţiile, voinţa, etc... astfel ca să existe comuniune, părtăşie şi cooperare între ei; între

Dumnezeul Suveran şi omul supus — supus voinţei Sale, care este libertate perfectă. Noi însă ştim că Adam şi-a ales calea lui mai curînd decît pe cea a lui Dumnezeu, bazîndu-senumai pe el, iubindu-se doar pe sine. Drept rezultat el şi-a centrat imediat atenţia asupra sa şi nuasupra lui Dumnezeu; mort faţă de Dumnezeu care este sursa întregii vieţi, mort în greşeli şi păcate.In această stare, Adam a născut un fiu după asemănarea sa, după imaginea sa (căzută)“ (Gen.5:3).De aceea el a dat naştere la o rasă păcătoasă, lipsită de sfinţenie, centrată spre sine, născută „moartăîn greşeli şi păcate14 (Ef.2:l).

„Dumnezeu... în zilele de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul Său; ... care fiind strălucirea gloriei Luişi imaginea exactă a Persoanei Sale44 (Evr.l:l-3). Iată imaginea lui Dumnezeu jos pe pămînt, de dataaceasta în Persoana Domnului nostru Isus Cristos, „ultimul Adam44 al lui Dumnezeu (l.Cor,15:45).

Naşterea noastră naturală ne-a făcut membri ai rasei căzute, păcătoase a primului Adam. Tranziţia

noastră, de la rasa veche păcătoasă, la noua rasă divină este cunoscută drept „naştere din nou44. Cîndam fost născuţi din nou, „prin pocăinţă faţă deDumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos“ (Fap.20: 21), noi am fost născuţi din El — El adevenit viaţa noastră (vezi Col.3:3,4). „Tu ai fost tăiat din măslinul care este sălbatic de la natură şiai fost altoit contrar naturii într-un măslin bun“ (Rom.11:24). „Căci, după cum prin neascultareaunui singur om (Adam) cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unuia singur (Cristos), cei mulţi vor fi făcuţi drepti“ (5:19).

Tatăl nostru ceresc îşi continua încă scopul Său de a-şi face om după chipul şi asemănarea Sa.Cu toate că scopul Său iniţial a fost acelaşi, El nu mai foloseşte omul iniţial pentru a-1 împlini.Totul este acum centrat pe Ultimul Adam, Domnul nostru Isus. Fiind născut din El prin credinţă, amdevenit „părtaşi ai naturii divine“ (2.Pet.l:4). Şi după cum Isus Cristos este lăsat să se exprime peSine prin personalitatea noastră, această lume săracă şi bolnavă de păcat îl va vedea pe „Cristos învoi, speranţa gloriei" (Col.l:27). în l.Corinteni 15:49, Pavel ne dă o promisiune de inimă „După cumam purtat imaginea celui pămîntesc (Adam), vom purta şi imaginea Celui ceresc (Cristos)".

„Şi ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, alcelor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi

predestinat să se conformeze imaginii Fiului Său" (Rom.8:28 ,29). Iată „binele" pentru careDumnezeu lucrează toate lucrurile împreună - scopul Său original de a face om după chipul şiasemănarea Sa, care este centrată şi experimentată în Fiul Său, Cristos, care este viaţa noastră.Hotărîrea lui Pavel pentru fiecare dintre convertiţii săi era, „copilaşii mei, cu care sunt iarăşi îndurerile naşterii, pînă ce Cristos va fi modelat în voi" (Gal.4:19).

Secretul dezvăluit al unei creşteri spirituale sănătoase este cunoaşterea şi sprijinul pe aceastărealitate aşa cum a fost afirmată în Romani 8:28,29. Cînd vedem că toate lucrurile lucreazăîmpreună ca să ne facă pe noi să semănăm din ce în ce mai mult cu Domnul Isus, nu vom mai fifrustraţi şi supăraţi dacă unele din aceste „lucruri" sunt grele, dificil de înţeles şi deseori vor conţineun element al morţii. Vom fi în stare să ne odihnim în Domnul nostru Isus Cristos şi să-I spunemTatălui nostru „Voia Ta să se facă". Şi atitudinea noastră constantă de credinţă va fi: „Chiar dacă măva ucide, eu tot mă voi încrede în El" (Iov 13:15). Aceasta reprezintă înscrierea noastră înmaturitatea spirituală!

„Dar noi toţi, privind cu faţa descoperită ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi înaceeaşi imagine din glorie în glorie, prin Duhul Domnului" (2.Cor.3:18). Un lucru este să ştim careeste scopul lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, şi cu totul altul să ştim ceva despre „felul în care"

pătrundem acest scop bine aici şi acum. Unul dintre cele mai eficiente mijloace ale lui Dumenzeu înacest proces este eşecul. Mulţi creştini sunt pur şi simplu răvăşiţi de eşecul din viaţa lor şi vor merge oricît de departe în încercarea de a-1 ascunde, a-1 ignora sau de a se gîndi la el. Şi în tot acest



timp, ei se opun celui mai important instrument din mîna Tatălui, pentru a ne conforma cu imagineaFiului Său!

Eşecul, în care eul este legat de viaţa şi slujirea noastră creştină, este permis şi adesea favorizatde Dumnezeu, pentru a ne întoarce complet de la noi înşine la sursa Lui pentru viaţa noastră — IsusCristos, care nu eşuează niciodată. Trebuie să ne bucurăm de nevoia şi foamea din inima noastră,

pentru că Dumnezeu spune, „Binecuvîntaţi sunt cei ce flămînzesc şi însetează după dreptate: pentru

că ei vor fi săturaţi" (Mt.5:6). Pe măsură ce, în nevoia noastră obiectivă, vom privi insistent şi cudragoste la Domnul nostru Isus, care ne este revelat prin Cuvînt, Duhul Sfînt va schimba, încet şifără efort, centrul şi sursa vieţilor noastre de la sinele nostru la Cristos - prin urmare, pentru fiecaredin noi va fi „nu eu, ci Cristos“ (Gal.2:20).

Dumnezeu are o forţă naturală în acţiune, al cărei efect este să ne conformeze cu ceea ce estecentrul dragostei şi interesului nostru. Howthorne a subliniat acest lucru în „Marele chip de piatră“.Gîndiţi-vă şi la Germania anilor din urmă, plină de mici Hitleri, din cauza devotamentului fanatic

pentru un tablou de hîrtie de mîna a doua! Aici în America, radioul, T.V.-ul şi filmele contribuie laridicarea unei noi generaţii de tineri care caută să-şi întreacă idolii divertismentului. Ce se întîmplăcu credinciosul? Dacă ne simţim atraşi de lumea păcătoasă de azi, devenim (din ce în ce mai)lumeşti; dacă tolerăm şi trăim pentru şinele nostru vom deveni (din ce în ce mai) egocentrici, atunci

însă cînd privim la Isus Cristos, devenim din ce în ce mai asemănători Lui. Norman Donty scrie: „Dacă eu trebuie să devin ca El, atunci Dumnezeu în harul Său trebuie să

o facă şi cu cît recunosc acest fapt mai repede, cu atît mai repede voi fi eliberat de o altă formă desclavie. Lepădaţi-vă orice fel de strădanie şi spuneţi eu nu pot s-o fac, cu cît încerc mai mult cu atîtmai mult mă îndepărtez de asemănarea cu El. Ce o să fac? „Oh“, spune Duhul Sfînt, „tu în timp cenu poţi face (nimic); retrage-te doar; ieşi afară. Ai fost în arenă, te-ai străduit, ai dat greş, ieşi afarăşi aşează-te şi în timp ce stai uită-te la El. Nu încerca să fii ca El, ci numai priveşte spre El.Concentrează-te cu totul la El. Uită că trebuie să încerci să fii ca El. în loc să te laşi copleşit înminte şi în inimă de gîndul că trebuie să fii ca El, lasă-1 pe El să te umple. Priveşte doar ţintă la El,contemplează-L prin Cuvînt. Apleacă-te peste Cuvînt cu un singur scop şi acela să fie de a-L întîlni

pe Domnul. Nu ca să-ţi ticseşti toată mintea cu lucruri despre Cuvîntul sacru, ci caută ca prin el să-Lîntîlneşti pe Domnul. Fă astfel încît Cuvîntul să fie mediul şi nu o instruire biblică, ci părtăşie cuCristos. Con- templează-L pe Domnul“.Tu spui: „Fă-mă potrivit, modelează-mă pentru Tine“. întinde-ţi miinile goale şi stai liniştit:

O suflet fără odihnă, nu faci decît să Mă împiedici.Printr-un scop îndrăzneţ şi o voinţă nestrămutată.Priveşte florile de vară cum sub soareIn linişte, îi poartă marea sa glorieŞi gingaş astfel împlinesc puternica sa lucrare,Odihnindu-se în bucuria lui, se deschid.

Tot astfel ale tale sunt, blîndeţea şi divina bucurie O, preaiubitul meu, iar truda este a Mea.

Ter Steegen„Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi atît voinţa, cît şi înfăptuirea bunei Sale plăceri"(Fil.2:13). Şi ce este „buna Sa plăcere" pe care o împlineşte în noi? El lucrează să împreuneze totulcu acest singur scop: „Ca şi viaţa lui Cristos să poată fi arătată în carnea noastră muritoare"(2.Cor.4:ll). Aceasta este viaţa: „Căci pentru mine a trăi este Cristos" (Fil.l:21). Iar slujirea este: „Şierau nişte greci... spunînd: Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus" (Io.l2:20,21).Pregătirea

De îndată ce aflăm care este planul Său şi scopul Său etern pentru noi, şi în plus metoda Sa de pregătire şi procesul ce duce la acest scop, apare odihna şi încrederea. Astfel se face că ingredientulde bază al lui Dumnezeu pentru creştere să fie nevoia. Fără nevoi personale nu am ajunge nicăieri înviaţa noastră creştină. Motivul pentru care Tatăl nostru creează şi îngăduie nevoile în vieţile noastre

este ca să ne întoarcă de la tot ceea ce este în afară de Cristos şi să ne concentreze numai la El. „Nueu, ci Cristos“ (Gal.2:20).



Adamică, înainte de a putea înţelege şi aprecia noua noastră viaţă spirituală în Cristos. Aceastaimplică principiul sursei vitale - „după imaginea Lui“ (Gen.5:3). Fiecare creştin învaţă prima datăcă el este desăvîrsit în Adam - că se trage din el; este ca el. „Căci după cum prin neascultarea unuisingur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi" (Rom.5:19). „Căci ştiu că în mine (adică în carnea mea)nu locuieşte nimic bun“ (7:18). Numai atunci cînd prin eşecurile şi luptele noastre, El ne-a învăţatnaturalul, atunci vom fi gata să aflăm şi despre Sursa noastră spirituală. „Prin ascultarea unui singur

om, mulţi vor fi făcuţi drepţi" (5:19). „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voisunteţi compleţi în El" (Col.2:9,10).Există două aspecte principale ale acestui principiu al sursei.Primul, că Domnul Isus este sursa vieţii noastre creştine - am fost născuţi din El; Dumnezeu ne-afăcut desăvîrşiţi în El. Acest adevăr trebuie reţinut prin credinţă; se verifică pentru fiecare dintrenoi. „Căci dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă“ (2.Cor.5:17). Al doilea, dacă ne însuşimacest fapt prin credinţă, suntem aduşi treptat în realitatea practică a acestui fapt cu fiecare zi aexperienţei noastre. Vom primi încetul cu încetul ceea ce este deja al nostru. Un lucru important pecare să-l ştim şi de care să fim siguri este că totul este al nostru; suntem desăvîrşiţi în El - acum.Acest aspect ne ajută să fim neclintiţi, în timp ce El lucrează cu răbdare în caracterul nostru, aceaviaţă a noastră care este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.

„Progresul este numai o avansare în cunoaştere, cunoaşterea spirituală, a ceea ce vom poseda cuadevărat la sfîrşit. Este ca şi cum se urcă o scară. Scara este harul. Prima treaptă este că noi credemcă Domnul Isus a fost trimis dc Dumnezeu; a doua, că noi suntem îndreptăţiţi prin împlinirealucrării Sale; a treia, că facem cunoştinţă cu El; a patra, că mergem să-L vedem în ceruri; că ştimcare este asocierea noastră cu El acolo şi puterea Lui aici; a cincea, că aflăm misterul şi lucrurilemari care ne aşteaptă pentru că suntem Trupul Lui, a şasea, că suntem aşezaţi în locurile cereşti înCristos; a şaptea, că suntem pierduţi în uimire şi laudă datorită cunoaşterii Lui însuşi11 (J. B.Stoney).

Atîta vreme cît noi suntem desăvîrşiţi în Domnul nostru Isus, nu se face să încercăm cumva săadăugăm la această lucrare finită. Acum se pune doar problema să umblăm prin credinţă şi să neînsuşim în noi din sursa atotabudentă. Walter Marshal este foarte concis în această privinţă:„învierea lui Cristos a fost învierea noastră la o viaţă de sfinţenie, tot aşa cum căderea lui Adam afost şi căderea noastră într-o moarte spirituală. Şi aşa cum noi înşine nu suntem primii făcători şifăuritori ai noii noastre naturi sfinte, tot aşa nu suntem responsabili de corupţia noastră iniţială; ciambele ne sunt pregătite penru a lua parte la ele. Prin unirea cu Cristos, noi luăm parte la acea viaţăspirituală pe care a luat-o El în stăpînire pentru noi la învierea Sa şi prin aceasta, suntem capabili săaducem roade; aşa cum o arată Scriptura folosind similitudinea unirii prin căsătorie. Romani 7:4:„Căsătoriţi cu Altul, adică cu Cel care a înviat dintre cei morţi, ca să aducem roadă pentruDumnezeu".

Rolul nostru nu este să producem, ci să primim viaţă din Cristos. Aceasta implică găsirea unor fapte cu bază biblică, o credinţă explicită în El şi în scopul Său cu noi în Cristos, şi o încredere plină

de răbdare pentru a ne trece prin prelucrarea necesară pe care o implică. Nici un creştin n-a ajunsdintr-o dată la maturitate, deşi este deplin în Cristos. Creşterea spirituală necesită o foame a inimiidupă Isus Cristos, o hotărîre, bazată pe asigurarea că avem ceea ce este al nostru în El, plusmeditaţia şi gîndirea. Nu vom ajunge niciodată la cunoaşterea avuţiei noastre spirtiuale printr-oînţelegere superficială a Cu- vîntului. Cum am puteam aştepta noi vreodată să avem o păr- tăşieintimă cu Acela despre care ştim atît de puţin?

Adevărul următor al lui J. T. Beck, poate fi un bun prilej de a exercita şi dezvolta parte din aceameditaţie şi gîndire: „Un element necesar este meditaţia; prin care Dumnezeu îşi concentrează într-un individ uman, propriul Său Duh şi Viaţa Sa Specifice, ca pe un principiu ce trebuie însuşit

personal. Prin revelaţie, care este de fapt transpunerea Divinului în viaţa personală, sub formaadevărului, avînd drept scop formarea de oameni ai lui Dumnezeu, Divinul ca atare - sau, ca viaţa

personală, trebuie în primul rînd întrupat într-o formă personală a umanităţii. Pentru acest motiv -atîta timp cît ne referim la ceva nou în exclusivitate, ceva care prin specificul său n-a mai



existat, orice nou tip de viaţă, înainte de a se putea multiplica într-un număr de ipostaze, trebuie caîn primul rînd să-şi aibă întregul conţinut combinat într-o unitate perfectă, printr-un nou principiucorespunzător. Şi astfel, pentru a personaliza Divinul în oameni, primul lucru de care este nevoieeste o persoană în care principiul vieţii divine să devină personal.

„Creştinătatea îşi concentrează întreaga plinătate a revelaţiei într-o singură personalitate umană,a lui Isus Cristos ca Mijlocitor - cu alte cuvinte, ca principiu central de mediere a noului organism

Divin, în plinătatea Duhului şi a Vieţii, în şi pentru viaţa personal umană. Odată cu intrarea lui IsusCristos în individul uman, viaţa divină devine iminentă în noi, nu prin relaţia lumească universală,ci printr-un principiu personal, astfel că omul nu este numai o fiinţă făcută de Dumnezeu, ci şi ofiinţă născută din Dumnezeu. Şi odată cu transformarea treptată a vieţii individului într-o viaţă dupămodelul lui Cristos, se desăvîrşeşte dezvoltarea vieţii personale din Dumnezeu, în Dumnezeu şi

pentru Dumnezeu - prin dezvoltarea unei comuniuni nu numai morale sau teocratice, ci şi ocomuniune a naturii!“

Sămînţa întruchipează pe deplin reproducerea vieţii din care a provenit. Este într-atît decompletă că nimic nu i se mai poate adăuga. „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămînţă care poate

putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi11 (l.Pet.l:23). „Să nu-ţi semeni ogorul cu sămînţăamestecată" (Lev.l9:19). Trebuie să fie „nu eu, ci Cristos" (Gal.2:20). Sămînţa a fost semănată -

acum întreaga problemă se rezumă la creştere şi maturizare. Numai aşa vor rezulta roade care sărămînă. „Dezvoltarea vieţii divine într-un creştin este ca şi creşterea naturală din lumea vegetală. Nutrebuie să facem nici un fel de efort special ci să ne aşezăm în condiţiile favorabile unei astfel decreşteri".

Numai aceia care au căutat să crească prin eforturi proprii şi au eşuat, sunt în stare să apreciezefaptul că Dumnezeu este iniţiatorul în domeniul dezvoltării. „Toate forţele Dumnezeirii care auconlucrat deja la împlinirea primei părţi a scopului etern, la acea revelare a asemănării perfecte aTatălui în Omul Isus Cristos, sunt angajate în egală măsură pentru a împlini partea a doua, ca sălucreze acea asemănare în fiecare din copiii lui Dumnezeu".

William Law este de acord că: „O rădăcină plantată în cel mai bun pămînt, în cel mai bun climatşi binecuvîntată cu tot ceea ce soarele, aerul şi ploaia pot face pentru ea, nu este atît de sigură defelul în care va creşte spre perfecţiune, cum poate fi orice om al cărui spirit aspiră spre tot ceea ceDumnezeu este gata şi infinit de doritor să-i ofere. Şi asta pentru că soarele nu întîlneşte mugurelecare răsare şi se înalţă spre el, nici cu jumătate din acea siguranţă prin care Dumnezeu, Sursa a totce este bun, se comunică pe Sine sufletului care tînjeşte după păr- tăşia cu El“.

Nu numai viaţa ne este deplină în El, ci, în egală măsură, şi biruinţa, esenţială în toate şi multelenevoi ale acestei vieţi. „Cînd lupţi ca să cîştigi, ai pierdut bătălia chiar de la bun început. Presupunecă Duşmanul te atacă acasă sau la serviciu. El crează o situaţie la care nu poţi face faţă în nici unfel. Ce te (aci? Primul tău impuls este să te pregăteşti pentru o bătălie mare şi apoi să te rogi luiDumnezeu să-ţi dea izbîndă în luptă. Dacă faci aşa însă, înfrîngerea este sigură, pentru că ai re-nunţat la temeiul pe care-1 ai în Cristos. Prin atitudinea luată tu le-ai predat duşmanului. Atunci, ce

trebuie să faci cînd el te atacă? Pur şi simplu să priveşti în sus şi să-l lauzi pe Domnul. „Doamne,sunt în faţa unei situaţii la care n-am cum să fac fala nicicum. Duşmanul Tău, Diavolul a plănuit sămă doboare, dar eu Te laud că izbînda Ta este o izbîndă atotcuprinzătoare.Ea acoperă şi această situaţie. Te laud că eu am deja biruinţa deplină în această situaţie" (Watchman

Ncc). Nu te grăbi - El nu o face. „Artistul japonez, Hokusai, a spus: „încă de la vîrsta de 6 ani am avut

mania să desenez formele lucrurilor. Pînă la 50 de ani am publicat o infinitate de desene; dar nimicdin ce-am făcut pînă la 70 nu merită atenţie". El a murit la 89 declarînd că dacă ar mai fi putut aveaîncă 5 ani ar fi putut deveni un mare artist".Puterea de a dobîndi

Iată un subiect important care are de a face cu credinţa şi primirea practică a tot ceea ce suntem

în stare să aşteptăm de la El. A dobîndi ceva nu înseamnă în mod necesar să cîştigăm ceva nou, ci să punem de o parte pentru folosinţa noastră practică ceea ce ne aparţine deja.



Pentru a dobîndi ceva necesar parcurgeri zilnice a căii noastre în Cristos, există două posibilităţiesenţiale: să vedem ce este deja al nostru în Cristos; şi să fim conştienţi de nevoia pentru ceea ce-ial nostru. Pe aceşti doi factori se bazează abilitatea de a dobîndi - să aspirăm spre o credinţănestrămutată şi să primim ceea ce ne aparţine în Domnul nostru Isus Cristos.

în ceea ce priveşte prima condiţie, de a vedea ce este deja al nostru, William R. Newell scria: „în primele trei capitole din Efeseni, Pavel nu le cere nimic altceva sfinţilor decît să asculte, în timp ce

el proclamă acea serie uluitoare de fapte mari şi eterne privitoare la ei; şi pînă cînd n-a sfîrşit acestcatalog al realităţilor despre ei, el nu le cere să facă absolut nimic!Iar atunci cînd şi-a deschis pledoaria privind misiunea lor înaltă ca sfinţi, totul se bazează pe revelaţie, înainte de a le fi dat faptele caracterului şi destinuluilor deosebit ca sfinţi: „De aceea... vă îndemn să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţifost chemaţi" (Ef.4:l). Haideţi să încetăm de a le mai pune sfinţilor în faţă liste lungi de „condiţii"

pentru a intra în viaţa binecuvîntată a lui Cristos; şi în loc de aceasta, ca o primă pregătire spre a-iconduce în experienţa acestei vieţi, să le arătăm care le este deja poziţia, posesiunile şi privilegiileîn Cristos. Astfel vom conlucra cu adevărat cu Duhul Sfînt şi aşa vom avea mai multe şi mult mainepieritoare roade din muncile noastre printre oamenii lui Dumnezeu".

Odată ce vedem ceea ce este al nostru în Cristos Isus, nevoia practică ne va face să dobîndim, să

primim răspunsul la acea nevoie. „A existat o resursă a Duhului lui Isus Cristos pentru Pavel şiaceasta a făcut posibilă preamărirea lui Cristos în el. Era o resursă accesibilă mereu, dar apreciată şidobîndită numai atunci cînd apostolul ajungea să-şi cunoască nevoia. Viaţa este destinată să aducă osuccesiune de descoperiri ale nevoii noastre de Cristos şi cu fiecare astfel de descoperire sedeschide calea pentru o nouă reîmprospătare a resursei. Aceasta este explicaţia atîtor lucruri pe carenu le putem înţelege altfel - acea plonjare a noastră în noi încercări în care doar o ofertă nouă aDuhului lui Cristos va răspunde nevoii noastre. Şi pe măsură ce nevoia noastră este satisfăcută şidovedim resursele lui Cristos de a satisface nevoile noastre interioare, va putea avea loc o nouăarătare a gloriei Sale prin noi" (H. F.)

Aceste două realităţi de a vedea şi a avea nevoie ne duc de la stadiul de şovăială puerilă la cel deresponsabilitate, specifică, prin credinţă. Aceste realităţi ne duc de la atitudinea de „aju- tă-mă" lacea de a aduce mulţumiri; de la a cerşi la a dobîndi. Observaţi ce are de spus Letgers, fondatorulCentrului Wy- cliffe de traducere a Biblici, despre acest lucru, referindu-se laEfeseni 1:3: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a

binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări spirituale în locurile cereşti în Cristos“: „Dacă după cerevizuieşti în minte găseşti o singură binecuvîntare cu care ne-ar putea binecuvînta azi Dumnezeu şicu care nu ne-a şi binecuvîntat deja, atunci ceea ce i-a spus El lui Pavel n-a fost deloc adevărat,

pentru că el a spus „Dumnezeu a făcut-o“. „Totul este făcut“. „Este terminat44. Dumnezeu ne-a binecuvîntat cu fiecare binecuvîntare spirituală întru cele dumnezeişti! Marele păcat în toate acesteaeste că noi spunem: „O, Doamne binecuvîntează-ne, binecuvîntează-ne în lucrul acesta, binecu-vîntează-ne în lucrul acela!44 şi totul este făcut. El ne-a binecuvîntat cu fiecare binecuvîntare

spirituală întru cele divine. După cum spune C. A. Coates: „Dobîndirea este ceva prin care suntem puşi la încercare. Cît de des ne oprim la a le admira doar!"Din cînd în cînd, Duhul Sfînt ne supune atenţiei, într-un fel şocant, un aspect anumit al

Cuvîntului şi ne bucurăm să vedem şi să credem că este al nostru în Cristos. Am putea lua spreexemplu adevărul din Matei 11:28; „Veniţi la Mine, voi toţi care vă trudiţi şi sunteţi greu încărcaţi,şi Eu vă voi da odihnă44. Pe lîngă situaţiile personale obişnuite, incertitudinea, conflictele şitensiunile condiţiilor din lume îi oferă credinciosului exact ceea ce-i trebuie ca să se încreadă, să seodihnească în Domnul Isus. Nevoia există şi atunci cînd el îşi dă seama de odihna în El, tot ceea ce-i mai rămîne de făcut este de a şi-o dobîndi!Pînă aici, totul e bine. Credinciosul vede ce posedă în Cristos, iar nevoia îl face să ia, sădobîndească cu încredere şi să accepte odihna necesară. Această dobîndire trebuie să reprezinte o

încredere clară, scripturală, specifică. Nu trebuie să „cerem ce ni se cuvine44

. Şi acum vine fazacritică, cheia tuturor acestor lucruri. în majoritatea cazurilor de dobîndire există o perioadă deaşteptare - adesea chiar ani de zile - între acceptare şi primire. Responsabilitatea noastră este să-L



servim cu răbdare în timpul de care are nevoie pentru a lucra în caracterul şi viaţa noastră ceea ceam dobîndit în Cristos - în acest caz, odihna, constanţa, liniştea şi securitatea Sa. Isaia 64:4 se referăla ceea ce Dumnezeu „a pregătit pentru a face de dragul celui ce îl aşteaptă".

T. Austin-Sparks ne oferă două gînduri valoroase referitor la acest interval de timp foarteimportant — de obicei o chestiune de ani - între dobîndirea ei reală şi trăirea practică. „Fiecarefărîmă de adevăr pe care îl primim, dacă îl primim trăind-ul, ne va duce la conflict şi va fi

soluţionată prin conflict. Nici n-ar avea valoare dacă nu este rezultatul unei lupte. Luaţi oriceatitudine pe care Domnul vă cere s-o luaţi şi, dacă o luaţi trăiţi în acest spirit cu El, şi se va adăugaun element din cauza bătăliei. Aţi luat o atitudine, într-adevăr - dar n-aţi dobîndit-o încă, valoarea eireală n-a fost dovedită. N-aţi ajuns încă la semnificaţia ei reală, pînă cînd n-a fost un conflictdureros legat de aceasta...

Cel care crede primeşte deja viaţa eternă, urmare a lucrării crucii Sale şi a marelui beneficiu alînvierii Sale. Dar în timp ce acea viaţă este prin ea însăşi biruitoare, incoruptibilă, indestructibilă,credinciosul trebuie ca prin credinţă să o dovedească, s-o trăiască, să-i înveţe legile, să i seconformeze. Există în orice credincios o rezervă care prin ea însăşi nu mai are nevoie de adăugiri,dacă ne referim la calitatea ei. în ceea ce priveşte biruinţa, puterea, gloria şi potenţialurile ei, nimicnu i se mai poate adăuga. Dar făgaşul experienţei spirituale, a vieţii spirituale este să descoperi, să

dobîndeşti şi să trăieşti tot ceea ce reprezintă şi înseamnă viaţa.Am văzut acum un al treilea element implicat în ceea ce tre

buie să dobîndim. Numai după ce ne-am văzut posesiunile în Cristos şi am devenit conştienţi denevoile noastre, trebuie să-I oferim timpul necesar să lucreze actul dobîndirii ca parte a stăriinoastre zilnice. Dacă vom căuta ca nevoile noastre să-şi găsească rezolvarea în următorul interviu,în următoarea carte de părtăşie zilnică, în seria următoare de întîlniri speciale, în următoarea„trezire" sperată, atunci realitatea nu se va împlini niciodată.

în această chestiune a dezvoltării creştine nu există scurtături, nu există căi rapide şi uşoare.Agricultorul zideşte în credincios ceea ce intenţionează să slujească prin El altora. în scopul de a daajutor vieţii altora, ceea ce spune sau face cineva trebuie să decurgă din ceea ce este acel cineva.„Căci I-a plăcut Tatălui ca în El (Cristos Isus) să locuiască toată plinătatea" (Col.1:19); „Căcisuntem făcuţi părtaşi ai lui Cristos (Evr.3:14); „ca să fiţi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu"(Ef.3:19); „Viaţa voastră e ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col.3:3); „Pentru ca şi viaţa lui Isussă se arate în carnea voastră muritoare" (2.Cor.4:ll).

Cît de des doar admirăm şi vorbim despre adevăruri pe care Duhul Sfînt ni le descoperă înCuvînt, în timp ce primul Său scop de a ni le da este ca să ne sprijinim pe ele prin credinţă,aşteptînd cu încredere ca El să le facă parte integrantă a vieţilor noastre". Profetul este unul care areun trecut, unul cu care Dumnezeu a avut de a face, unul care a resimţit lucrarea de modelare aDuhului. Suntem uneori întrebaţi de viitori predicatori, cîte zile sunt necesare pentru pregătirea unei

predici. Răspunsul este: cel puţin zece ani şi probabil mai aproape de douăzeci! Pentru că peDumnezeu îl interesează un predicator cel puţin la fel de mult ca şi ceea ce se predică. Dumnezeu

îşi alege ca profeţi pe aceia în care El a prelucrat deja dinainte ce intenţionează să folosească azi camesaj (Watchman Nee).Identificarea

Pe măsură ce gîndirea noastră trece de la adevăruri substitu- tive (naştere) la adevăruri deidentificare (creştere), ar fi bine să se considere pe scurt ce au de spus unii conducători, onoraţi deDumnezeu de-a lungul anilor, despre identificare, aşa cum se centrează aceasta pe Romani 6.

Evan H. Hopkins afirmă că: „Problema credinciosului care-1 cunoaşte pe Cristos ca îndreptăţirea sa, nu este păcatul ca vinovăţie, ci păcatul ca putere de dominare. Cu alte cuvinte, nu de păcat ca

povară, sau ofensă, caută el să se elibereze - pentru că el vede că Dumnezeu l-a achitat complet devina şi plata păcatului - ci de păcat ca stăpîn. Pentru a cunoaşte calea lui Dumnezeu de eliberare de

păcatul care stăpîneşte, el trebuie să priceapă adevărul conţinut de capitolul şase din epistola către

romani. Acolo se vede ce a făcut Dumnezeu, nu cu păcatele noastre - cu problema aceasta apostoluls-a ocupat în capitolele preccdente - ci cu noi, agenţi şi robi ai păcatului.



El a pus omul nostru cel vechi - eul nostru original - acolo unde a pus şi păcatele noastre, adică, pe cruce, împreună cu Cristos. „Ştiind aceasta, că omul nostru vechi a fost crucificat cu El“(Rom.6:6). Credinciosul vede că acolo n-a murit numai Cristos pentru el - substituţie - ci că şi el amurit cu Cristos - identificare41 (Gînduri despre Viaţă şi Sfinţenie -p.50).

‘ Andrew Murray: „Ca şi Cristos, creştinul a murit şi el faţă de păcat; el este una cu Cristos, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui“ (Rom.6:5). Iar cunoaşterea faptului că Cristos a murit

pentru păcat, ca răscumpărare pentru noi, este indispensabilă pentru îndreptarea noastră; la fel,ştiind că Cristos, şi noi împreună cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, suntem morţi faţă de păcat, este un fapt indispensabil pentru sfinţirea noastră44 (Ca şi Cristos, p.176).

J. Hudson Taylor: „De cînd Cristos locuieşte astfel în inima mea prin credinţă, ce fcricit sunt!Eu sunt mort şi îngropat cu Cristos - vai. şi înviat dc asemeni! Şi acum Cristos trăieşte în mine, şi„viaţa pe care o trăiesc acum în carne o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şiS-a dat pe Sine însuşi pentru Mine“ (Gal.2:20). Şi nici n-ar trebui să privim la aceste experienţe,aceste adevăruri ca fiind doar pentru cîţiva. Ele sunt dreptul de naştere al fiecărui copil deDumnezeu şi nimeni nu se poate dispensa de ele fără a-L dezonora pe Domnul nostru“ (Secretspiritual, p.116).

William R. Newell: „Celor care refuză sau ignoră să se socotească morţi faţă de păcat, cum o

porunceşte Dumnezeu, le impunem întrebarea: Cum sunteţi în stare să credeţi că Cristos a purtat cuadevărat vina pentru păcatele voastre şi că nu le veţi întîlni din nou în ziua judecăţii? NumaiCuvîntul lui Dumnzeu vă spune că Cristos a purtat păcatele voastre în trupul Său, pe cruce. Şi totacelaşi Cuvînt vă spune că voi, fiind legaţi de Adam, aţi murit cu Cristos, că omul vostru cel vechi afost crucificat, şi că dacă sunteţi în Cristos aţi murit cu El faţă de păcat şi trebuie prin urmare să văsocotiţi în relaţia voastră prezentă faţă de păcat în Cristos - ca unul care este mort faţă de el si viu

pentru Dumneezu“ (Romani, verset cu verset, p.227).'Lewis Sperry Chafer: „Tema în discuţie este legată de moartea lui Cristos, la felul în care

această moarte este corelată judecătorilor divine ale naturii păcătoase ale copilului lui Dumnezeu. Necesitatea unor astfel de judecăţi şi revelaţia sublimă că aceste judecăţi sunt acum împlinite total pentru noi, toate acestea sunt dezvăluite în Romani 6:1-10. Acest pasaj este temelia precum şi cheia posibilităţii unei ,umblări în Duh‘“ (Cel ce este spiritual, p.154).

Ruth Paxson: „Vechiul ,eu‘ din tine şi din mine a fost crucificat în mod justiţiar cu Cristos. ,E1 a murit4 şi moartea ta a avut loc odată cu moartea lui Cristos.,Omul cel vechi1, vechiul ,eu‘, după socoteala lui Dumnezeu, a fost dus la cruce cu Cristos,crucificat, dus la groapă cu El şi îngropat... Siguranţa eliberării din sfera ,cărnii4 şi a detronării,omului vechi4 se bazează pe înţelegerea şi acceptarea acestui fapt al co-crucificării“ (Viaţa pe

planul cel mai înalt, Vol.II, pag.78,79).Watchman Nee: „Sîngele poate spăla păcatele mele, dar nu-1 poate spăla şi pe „omul meu cel

vechi''. E nevoie de cruce ca să fiu crucificat... păcătosul... Păcatele noastre sunt anulate de Sîn- ge,dar de noi înşine se ocupă Crucea. Sîngele ne aduce iertarea; ... Crucea ne aduce eliberarea de ceea

ce suntem

''

(Viaţa creştină normală, pag.31,32).L. E. Maxwell: „Cei ce au crezut în Cristos au fost uniţi cu El la cruce, uniţi cu El în moarte siîn înviere. Noi am murit cu Cristos. El a murit pentru noi şi noi am murit cu El. Acesta este un marelucru, adevărat despre toţi credincioşii (Victorie creştină, p.ll).

Norman B. Harrison: „Acesta este semnul distinctiv al creştinului - experienţa crucii. Nu numaică Cristos a murit pentru noi, ci că şi noi am murit cu El. „Ştiind aceasta, că omul nostru vechi afost crucificat cu El" (Rom.6:6) (Partea sa împotriva părţii noastre, p.40).

F. J. Huegel: „Dacă marele Luther cu incitantul său mesaj de îndreptăţire prin credinţă, s-ar fimutat cu Pavel de la Romani 5 la Romani 6, prin uimitoarele sale declaraţii privind poziţiaîndreptăţită de acum a păcătosului, prin identificare cu Domnul său crucificat, oare n-ar fi astăzi

protestantismul în- năbuşit la un nivel mai înalt? N-ar fi fost acesta eliberat oare de carnalitatea lui

ulceroasă?" (Crucea lui Cristos, p.84).Alexander R. Ftay: „Credinciosul a fost unit cu Cristos în moartea Sa. în această unire cuCristos, carnea, „trupul păcatului“ - întreaga fiinţă căzută, ruinată de păcat, cu inteligenţa, voinţa şi



dorinţele ei — este judecată şi crucificată. Prin credinţă, credinciosul se socoteşte pe sine ,mort faţăde păcat1 (Rom.6:3-14)“ (Ordinea noutestamentală pentru biserică şi misionar, p.310).

T. Austin-Sparks: „Prima fază a experienţei noastre spirituale poate fi o bucurie mare şidebordantă, cu un extraordinar simţ al emancipării. în această fază sunt spuse adesea lucruriextravagante, despre eliberarea totală şi victoria finală. Şi apoi poate veni, şi adesea şi vine, o fază acărei trăsătură esenţială este conflictul interior. Acesta poate fi în mare măsură asemeni experienţei

din Romani 7. Aceasta va conduce, sub mîna Domnului, la o mai deplină cunoaştere a ceea ceînseamnă identificarea cu Cristos, ca în Romani 6. Ferice de omul care a fost învăţat în acest fel dela bun început44 (Ce este omul? pag.61).

J. Penn Lewis: „Dacă diferenţa dintre ,Cristos murind pentru noi" şi ,noi murind cu El", n-ar fifost recunoscută, confirmată şi aplicată, s-ar putea afirma foarte sigur că eul este încă factoruldominant în viaţă" (Memorii, p.26).

William Culbertson: „Cine a murit pe cruce? Desigur, bunul nostru Domn a murit pe cruce; dar cine a mai murit acolo? ,Ştiind aceasta, că omul nostru vechi a fost crucificat cu El, pentru ca trupul

păcatului să fie dat la o parte, ca să nu mai fim în sclavie faţă de păcat; căci cine a murit este justificat faţă de păcat. Dar dacă am murit cu Cristos, credem că vom şi trăi cu El' (Rom.6:6-8)“(Asigurarea lui Dumnezeu pentru o viaţă sfîntă, p.46).

Reginald Wallis: „Dumnezeu spune de fapt: ,Copilul meu, dacă tu ai contat pe lucrarea desubstituire a Domnului Isus Cristos pentru mîntuirea ta, mergi acum un pas mai departe şi conteazăşi pe lucrarea Sa reprezentativă pentru biruinţa ta de zi cu zi‘. Tu crezi că Isus Cristos a murit pentru

păcatele tale fiindcă Dumnezeu a spus aşa. Acum mai fă un pas. Acceptă prin credinţă şi faptulurmător că tu ai murit cu El, cu alte cuvinte, că ,omul tău cel vechi a fost crucificat cu El‘“ (Viaţanouă, p.51).

James R. McConkey. „Datorită faptului că El a murit ,moartea nu mai are putere asupra Lui‘, şidatorită unirii noastre cu El ,păcatul nu va mai avea putere asupra ta‘, chiar dacă este prezent în tine.,Recunoaşterea1 noastră ca morţi faţă de păcat în Isus Cristos, nu este un fapt - ci parte din faptul cănoi suntem uniţi deja cu El. Recunoscînd asta ca adevăr ne face doar să începem să ne dăm seamade realitatea ei în trăirea noastră zilnică“ (Calea biruinţei, p.16).Consacrarea

Ar fi bine să subliniem cîteva puncte chiar de la început. (1) Niciodată un credincios nu a fostadus la o maturitate spirituală sănătoasă prin întîlniri forţate şi sfaturi continue fără o prealabilă

pregătire a Duhului. (2) Progresul sănătos se bazează pe preluarea, înţelegerea şi dobîndireaadevărurilor în Cristos care pregătesc adevărata creştere. (3) Aspectul empiric al întregului adevăr,şi mai cu seamă al acestor aşa zise adevăruri mai adînci, rămîne nedezvăluit tuturor, cu excepţiainimilor însetate. Pînă cînd cineva nu este conştient de nevoia sa de a progresa spiritual, nu va finiciodată adus dincolo de nivelul adevărului naşterii - a unui nou născut în Cristos. „De aceea, sătrecem de stadiul elementar în învţătura şi doctrina lui Cristos, Mesia, şi să înaintăm mereu spre

plenitudinea şi perfecţiunea care aparţin maturităţii spirituale. Să nu mai punem din nou temelia

pocăinţei şi părăsirii faptelor moarte (formalism mort) şi a credinţei (prin care v-aţi întors laDumnezeu) în Dumnezeu" (Evr.6:l, versiunea amplificată).Acest subiect al consacrării pare a fi înţeles greşitatît de mulţi credincioşi. Mulţi, şi mai cu

seamă cei tineri în Domnul, au fost torturaţi iarăşi şi iarăşi în problema aceasta a predării şidedicării. Ameninţarea folosită cel mai des este: „Domnul Isus a dat tot ce avea mai bun pentru tine,acum puţinul pe care-1 poţi face şi tu este să dai tot ce ai mai bun pentru El!“ Credinciosul esteîndemnat şi presat să-şi consacre, predea şi dedice viaţa lui Cristos pe baza dragostei şi recunoştinţeifaţă de ceea ce s-a făcut pentru el la Calvar.

Cît de des este supusă o comunitate obişnuită unui astfel de obicei! Cît de des este manevratcredinciosul să vină în faţă, să se consacre şi reconsacre, să se predea şi repredea, să se dedice şirededice lui Cristos! De ce se întîmplă, că credinciosul, după o vreme, ajunge să se teamă de astfel

de adunări şi mesaje? Ei bine, sunt un număr de motive pentru toate aceste frustrări, poticneli şieşecuri; şi, lăudat să fie Domnul, există şi răspunsuri scripturale la îndemînă pentru toţi cei ce le vor şi au nevoie de ele.



în primul rînd, este complet inutil să te aştepţi ca un credincios să păşească de pe terenul lui desubstituţie, cum ni se spune în Romani 3-5 la cel al adevărurilor mai profunde ca în Romani 8 sau12:1, doar prin intermediul consacrării, predării sau dedicării.

Există zona foarte importantă a adevărului de identificare din Romani 6,7 peste care nu se poatetrece. Orice creştin cu inima înfometată tînjeşte să fie pe deplin consacrat şi motivat pentru o viaţăşi o slujire eficientă. Şi de la bun început, pînă cînd vreo experienţă mai dură îl învaţă altceva, bine

intenţionatul credincios consideră că deoarece el doreşte să se supună lui Dumnezeu şi să fie ceea ceEl intenţionează, ar trebui să încerce să se descurce cu efortul său personal consacrat şi cu ajutorulLui. Credinciosul se zbate să înainteze prin dragostei; de exemplu: El a făcut pentru mine, aşa că şieu trebuie să fac pentru El.

Următoarele două gînduri ale lui Andrew Murray vor fi de folos aici. „O cunoaştere superficialăa planului lui Dumnezeu duce la părerea că în timp ce îndreptăţirea este lucrarea lui Dumnezeu princredinţa în Cristos, sfinţirea (creşterea) este lucrarea noastră, ce trebuie s-o facem datoritărecunoştinţei pe care o simţim prin eliberarea pe care am trăit-o şi cu ajutorul Duhului Sfînt. Dar chiar şi cel mai convins creştin află curînd ce puţină recunoştinţă poate furniza puterea. Atunci cîndcrede că poate fi furnizată prin rugăciune mai multă, află că, pe cît de indispensabilă este, nicirugăciunea nu este suficientă. Adesea credinciosul se zbate fără nici o ieşire ani de zile, pînă cînd în

cele din urmă ascultă de povaţa Duhului, în timp ce-L glorifică pe Cristos din nou, şi dezvăluie căCristos, ca sfinţire a noastră, este preluat numai prin credinţă.

„Dumnezeu lucrează voinţa, dar El este gata să lucreze şi înfăptuirea (Fii.2:13), dar, vai! mulţicreştini înţeleg greşit acest lucru. Ei consideră că dacă au voinţă este suficient şi că acum sunt înstare să şi facă ceva. Şi nu este aşa. Noua voinţă este un dar permanent, un atribut al noii naturi.Puterea de a face nu este un dar permanent, ci trebuie primit în fiecare moment de la Duhul Sfînt.

Numai omul care-şi dă seama de propria sa neputinţă ca şi credincios este cel care va învăţa că prinDuhul Sfînt va putea duce o viaţă sfîntă“. Din cînd în cînd cineva este invitat să se pronunţeîmpotriva a ceva ce este bun pentru a înfăţişa binele său suprem. Motivul dragostei pentru a trăi oviaţă creştină şi a-L sluji pe Domnul este un motiv bun; este înalt, dar nu este adecvat - mai cuseamă pentru că nu este motivaţia la care aderă El.

Creştini în creştere fiind, este cazul să vedem necesitatea de a trece dincolo de motivuldragostei, la motivul vieţii. „Căci pentru mine a trăi este Cristos“ (Fil.l:21). Consacrarea, predareasau dedicarea noastră nu vor rezista niciodată dacă înseamnă că reacţia noastră faţă de El porneştedin orice altă motivaţie decît răspunsul vieţii Sale în noi. Supunerea noastră în faţa Lui pe orice altfel de bază va ajunge să fie echivalentă pur şi simplu cu încercarea de a trăi pentru El prin viaţaeului nostru. Şi chiar dacă ar fi posibil aşa ceva, El n-ar putea să o accepte, pentru că în acestdomeniu nu sălăşluieşte nici un lucru bun (Rom.7:18); şi în plus pentru că El a dus deja viaţa vechela cruce şi a crucificat-o (vezi Rom.6:6; Gal.2:20; 2.Tim.2:ll; l.Pet.2:24).

J. T. Metcalfe vede atît problema cît şi răspunsul: „învăţătura modernă a consacrării, care esteechivalentă cu consacrarea „omului vechi", caută să ocolească condamnarea la moarte şi, de aceea,

nu duce decît la frustrare şi eşec. Cînd, cu toate acestea, tu şi cu mine suntem pregătiţi, ca în simplăsmerenie, să facem din faptul morţii noastre cu Cristos o bază zilnică a vieţii şi slujirii noastre,atunci nimic nu mai poate opri izbucnirea şi revărsarea de viaţă nouă care să răspundă nevoiisufletelor însetate din jurul nostru“.

Tocmai aceasta este dificultatea. Problema este: care viaţă trebuie să-I fie consacrată Lui - viaţaveche a eului sau viaţa nouă în Cristos? Dumnezeu nu poate accepta absolut nimic de la vechi - Elvede şi recunoaşte numai ceea ce este centrat pe Fiul Său, care este viaţa noastră. Iată de ceDumnezeu nu are decît o singură condiţie pentru consacrare: „Daţi-vă (prezent) pe voi înşivă luiDumnezeu, ca... vii dintre cei morţi“ (Rom.6: 13). Acesta este singurul nostru temei, şi pe acesttemei trebuie să ne considerăm morţi faţă de păcat, cu, lege şi lume şi, pe de altă parte, vii penrtruDumnezeu în Cristos înviat - a umbla în „viaţă reînnoită11 (Rom.6:4); „viaţă înviată" (vezi v.ll).

„Acesta este locul real al consacrării. Pentru ca credincioşii să se consacre lui Dumnezeu înainte dea fi învăţat unificarea cu Cristos în moarte şi înviere (identificare) înseamnă doar să-şi prezinte luiDumnezeu mădularele unui om natural, pe care El nu le poate accepta. Numai aceia ,înviaţi din



morţi4 - cu alte cuvinte, care şi-au însuşit pe deplin asemănarea cu El în moarte - sunt chemaţi să-şi prezinte mădularele ca instrumente lui Dumnezeu'' (J. Penn-Lewis).

„Dumnezeu ne cere să-I prezentăm Lui trupurile noastre ca pe nişte jertfe vii (Rom.12:1). Pînăcînd nu facem acest lucru, nu putem face nimic altceva. Observaţi că acest îndemn vine dupăRomani 6. Există o anumită raţiune pentru această ordine - crucificarea este înaintea consacrării.Eul necrucificat refuză să fie consacrat. Acesta este motivul pentru care aşa de mulţi oameni păşesc

în biserică cu toată sinceritatea, consacri ndu-i lui Dumnezeu mereu acelaşi eu necrucificat'' (H.Duncan).Iată de ce adevărul identificării trebuie prezentat cu atîta atenţie şi rigurozitate, ca realitatea

acestuia să poată în cele din urmă să fie înţeleasă şi pătrunsă. Nici nu putem ajunge măcar laconsacrare fără acestea! Mulţi cred că identificarea este ceva pe care se insistă, „un subiectinteresant, prezentat la diferite conferinţe şi convenţii. Aceste adevăruri însă nu sunt periferice, suntfundamentale". Romani 6 nu este un aspect al adevărului, ci adevărul de bază pe care trebuie să se

bazeze fiecare credincios ca să ştie ceva despre biruinţă" (De V. Fromke). „întreg adevărul (deidentificare) pe care l-am învăţat despre cruce, al morţii noastre cu Cristos, a morţii noastre cu Elfaţă de păcat, al asemănării noastre cu moartea, ca şi bobul de grîu ce cade pe pămînt ca să moară,sunt pregătitoare pentru o viaţă biruitoare. Acestea sunt temelia şi elementele fundamentale ale

acesteia“ (J. Penn-Lewis).„Un studiu atent al tuturor epistolelor lui Pavel va arăta că ele sunt scrise pe baza crucii

explicate în Romani 6-a faptului că Dumnezeu condamnă pe cruce viaţa veche, decăzută a lui Adamşi nu are nimic a-i spune. Dumnezeu îi tratează pe toţi creştinii egal, pe temeiul —“ ai murit înCristos“. Biserica lui Cristos însă, ca întreg, ignoră acest lucru. Ea tratează creaţia căzută (viaţaeului) ca fiind capabilă de îmbunătăţire, în felul acesta anulîndu-se însemnătatea crucii care aducemoarte vechii rase adamice, decăzută şi fără vreo speranţă de reabilitare" (DeV. Fromke).Eul

Unul dintre cei mai importanţi factori în creşterea creştină este revelarea făcută de Duhul Sfîntfiecărui credincios a vieţii eului. Eul este viaţa carnală a naturii, viaţa primului Adam - “mort înfărădelegi şi păcate“ (Ef.2:1); adînc coruptă înaintea lui Dumnezeu (vezi Gal.5:19-21); viaţa în carenu este nici un lucru bun în ochii lui Dumnezeu (Rom.7:18). Nicăieri principiile spirituale nuînseamnă mai mult decît aici. Plato, cu al său: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, avea mai multă dreptatedecît ştia, dar totuşi doar pe jumătate. Pavel cu al lui Dumnezeu „Nu eu, ci Cristos“ (Gal.2:20) aavut dreptate deplină!

Pentru ca cineva să treacă dincolo de a şti doar despre Domnul Isus şi să intre într-o cunoaştere personală, conştientă şi crescîndă şi să aibă părtăşie cu El, trebuie să ajungă în primul rînd să secunoască pe sine - nu despre introspecţie este vorba aici - Duhul Sfînt foloseşte revelaţia empirică.în primul rînd, crcdinciosul învaţă că „nu eu“; apoi, „ci Cristos11. Mai întîi: „dacă bobul de grîu nucade în pămînt şi nu moare, rămîne singur“; apoi: „dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Io.l2:24).Mai întîi: „totdeauna suntem daţi morţii“; apoi: „pentru ca şi viaţa lui Isus să sc arate“ (2.Cor.4:ll).

La slujba religioasă, mai întîi este: „în noi lucrează moartea“; apoi: „dar în voi viaţa“(v. 12). Toată viaţa de înviere izvorăşte din moarte, sau altfel, nu va fi viaţă de înviere - viaţa Sarenăscută (vezi Rom.6:5,6). Noi trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, ca unii care suntînviaţi dintre cei morţi (v.13).

Dc cîţiva ani buni deja, scena a fost dominată de o convertire cunoscută drept „dedicare", caredeseori, din păcate, ajunge să însemne puţin mai mult decît un avort spiritual. Cînd există o fărîmăde viaţă, de obicei înfloreşte peste noapte într-o floare mare şi se îngreuiază repede cu un fruct de

personalitate „dinamică''', „ce radiază'', asociindu-se unei slujiri agitate. Tragedia acestui fel de a fieste că eul este acasă la el şi prosperă în toată această strălucire şi doar rareori se dezvăluie cuadevărat. Toate, fără nici o deosebire, sunt numai „inimi şi flori44.

O naştere din nou sănătoasă, bazată pe o adîncă convingere asupra păcatului şi a pocăinţei faţă

de Dumnezeu, începe clar şi puternic cu dragoste şi devotament faţă de Mîntuitor. Dar nu după multtimp, apare descoperirea sîcîitoare a unui element dinăuntru care te trage înapoi spre egocentrism,spre lume, spre supunerea la Lege, spre păcat. Această iniţiere pe calea experienţelor care-ţi frîng



inima, a totalei păcătoşenii şi a puterii de dominare a eului în viaţa creştină de zi cu zi este calea prin care ajungem să-L cunoaştem pe Domnul Isus deasupra nivelului naşterii - ca fiind Mîntuitorulnostru; spre faza de creştere - ca pe Domnul şi Viaţa noastră. „Pentru mine a trăi este Cristos"(Fii.1:21). Nici un credincios nu va ajunge cu adevărat să-L cunoască pe Domnul Isus ca fiind viaţalui pînă cînd nu cunoaşte din proprie experienţă ce înseamnă natura adevărată a vieţii eului.

La o conferinţă de viaţă spirituală, cu mulţi ani în urmă, Dr. C. J. Scofield a spus: „In nici un

caz, nu oricine are şansa de a fi trăit Romani 7, acea agonie a conflictului, a dorinţei de a face ceeace nu putem face, a dorinţei de a face binele pe care aflăm că nu-1 putem face. Este o mare binecuvîntare cînd o persoană ajunge la Romani 7 şi începe să-şi dea seama de conflictul copleşitor al luptei şi înfrîngerii sale; pentru că primul pas pentru a ieşi din lupta capitolului şapte şi de a intraîn biruinţa capitolului opt, este să intri în al şaptelea. Dintre toate clasele de oameni nevoiaşi, ceimai defavorizaţi de pe pămînt nu sunt cei care duc o luptă care le frînge inima, agonizantă pentru

biruinţă, ci aceia care nu luptă deloc şi sunt lipsiţi de izbîndă, care nu o cunosc, care sunt mulţumiţiaşa şi aleargă lamentabil de lipsiţi de toate posesiunile care le aparţin în Cristos".

J. C. Mctcalfe aduce acestui fapt o mărturie în plus: „Mulţi creştini tineri care n-au fostavertizaţi despre acest voiaj necesar de descoperire, în care îi va antrena cu siguranţă Duhul Sfînt(Rom.7), au intrat într-o disperare aproape incurabilă la vederea propriei păcătoşenii pe care o au

din naştere. S-au bucurat în primul rînd de iertarea păcatelor şi de acceptarea lor de cătreDumnezeu; dar mai devreme sau mai tîrziu încep să-şi dea seama că nu toate sunt în ordine şi că augreşit şi au căzut de la standardul înalt pe care şi-au propus să-l atingă în primul val al convertiriilor“.

„Ei încep să-şi dea seama de experienţa pe care Pavel o descrie atît de elocvent: „Ceea ce aşvrea, nu fac; ci ceea ce urăsc, aceasta fac“ (Rom.7:15) şi în consecinţă, simt că li s-a năruit temeliacredinţei lor creştine; şi apoi poate că Diavolul le şopteşte că n-are nici un rost să continue, pentrucă nu vor fi niciodată capabili să treacă clasa cu bine. Prea puţin îşi dau seama de cît de bună le estestarea şi că această descoperire zguduitoare nu este decît preludiul unei serii magnifice de ulterioaredescoperiri a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a desemnat în mod expres pentru îmbogăţirea lor eternă. De-a lungul întregii vieţi Dumnezeu trebuie să ne arate păcătoşenia şi nevoia noastră totală,înainte ca El să fie capabil să ne ducă în domenii de har, în care să-i întrezărim gloria Sa“.

Revelarea de sine o precedă pe cea a lui Dumnezeu - principiu valabil atît pentru naşterea, cît şi pentru creşterea spirituală. Credinciosul care trece prin luptă şi eşec este creştinul care este modelatcu dragoste şi grijă de Domnul său într-un fel foarte personal. El este condus printr-o experienţă (deani de zile) de autoevaluare şi spre moarte, singura bază prin care să-L „cunoască pe El, şi putereaînvierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui“ (Fii.3:10). Dumnezeulucrează prin paradoxuri. Succesul vine prin eşec, viaţa ţîşneşte din moarte şi aşa mai departe.Singurul element din viaţa credinciosului care se dărîmă este cel care trebuie să piară oricum — viaţa nouă nu poate fi atinsă sau afectată niciodată. Această dezintegrare este ceva în carecredinciosul nu poate intra şi nici nu poate să şi-o genereze de unul singur - eul nu-1 va expurga pe

eu. El trebuie condus în acest proces prin îndurarea Duhului Sfînt - spre o ratare deplorabilă.„Pentru că noi cei care trăim suntem daţi totdeauna la moarte de dragul lui Isus, pentru ca şi viaţalui Isus să se arate în carnea noastră muritoare” (2.Cor.4:ll). De aşa multe ori metoda folosită deDuhul Sfînt este printr-un om nemîntuit sau chiar mîntuit! Sau printr-o sănătate şubredă; da, şi osănătate bună de asemeni! O mie şi una de lucruri sunt folosite de El - de fapt, totul (Rom. 8;28,29),să scoată afară ce-i mai rău din noi; ca încele din urmă să ne facă să vedem că viaţa creştină trebuie să fie „nu eu, ci Cristos“ (Gal.2:20).Oamenii, circumstanţele, etc. nu sunt niciodată o cauză a eşecului. Reacţia eului la acestea estecauza şi singurul aspect de tratat.

„Mulţi dintre noi au aflat probabil ce înseamnă să te bucuri de harul lui Dumnezeu, fără a fiînţeles prea bine adevăratul caracter al cărnii. S-a observat ades că acolo unde este o exuberantă mai

mare a bucuriei, la tinerii convertiţi, există adesea o uşurinţă care nu reuşeşte să ia în considerarefaptul că totuşi carnea este neschimbată. în astfel de cazuri, harul lui Dumnezeu este preluat cu unfel de autoîncredere; există prea puţină îndoială de sine sau de sentiment al slăbiciunii şi al



dependenţei. Iar consecinţa inevitabilă este o cădere sau o succesiune de căderi, care treptat îi face pe credincioşi conştienţi de slăbiciunea şi incapacitatea lor totală cînd sunt în firea pămînteas- că“(C. A. Coates).

Evan Hopkins pune subiectul într-o lunimă importantă: „Cît de infinite sunt formele în careapare eul! Unii sunt preocupaţi de eul lor cel bun. Aceştia se mîndresc cu virtuţile lor. Alţii sunt lafel de preocupaţi cu răutatea eului lor. Murmură încontinuu nemulţumiţi de imperfecţiunile lor şi

luptă cu carnea ca şi cum ar spera ca în timp s-o îmbunătăţească. Oare cînd ne vom convinge că astae atît de rău încît este cu neputinţă de vindecat? Experienţa noastră despre ascendenţă, în puterea luiDumnezeu este direct proporţională cu experienţa, descendentă, de eliberarea de sine.

„Este problema ,să te socoteşti slab pe tine însuţi referitor la păcat? Nu, este mai jos decît atît.Să te socoteşti a fi pe moarte? Nu, încă şi mai jos‘. Socoteşte-te mort - (Rom.6:ll) - cu adevărat faţăde păcat“. Unii se consideră foarte slabi. Ce implică însă acest lucru? Că au ceva putere. Atunci însăcînd un om este mort, nu mai are putere deloc. Trebuie să acţionăm în virtutea faptului că suntemmorţi faţă de păcat. Nu vom mai vorbi atunci de dificultatea de a rezista la ispită în ce ne priveşte.Trebuie să luăm locul cel mai jos şi să spunem: este imposibil. Dar trebuie să ştim că ceea ce esteimposibil cu eul nostru, cu noi, este posibil cu Dumnezeu. Trebuie să ne situăm de partea învierii, înraport cu crucea şi acţionînd în felul acesta, lăsăm în urmă viaţa vechiului eu în avantajul vieţii noi

în Cristos. Pentru că a trăi în El care este Viaţa noastră înseamnă să fii cu adevărat în puterea luiDumnezeu".

Cineva a spus pe bună dreptate: „Sunt mulţi creştini ,despărţiţi de lume" care nu sunt,despărţiţide ei înşişi".Negarea de sine

Atunci cînd credinciosul începe să descopere ceva despre tirania teribilă a vieţii eului, sau dupăce luptă la nesfîrşit împotriva acelei tiranii, începe să-l preocupe intens negarea eului şi libertarea cerezultă de a se odihni şi a creşte în Cristos. Omul are mai multe căi de a căuta scăparea din tiraniaeului; Dumnezeu nu are decît una singură. Pentru început deci să luăm cîteva din aceste metodecentrate pe om.

Mortificarea

Ca cineva să-şi nege anumite lucruri pentru o perioadă de timp, sau chiar pentru totdeauna, nueste nici măcar aproape de răspuns, fiindcă natura cea veche a eului se va adapta şi va propăşi înorice condiţii - în orice condiţie în afară de moartea faţă de sine. Au fost unii care considerau că

pentru a scăpa era nevoie să se retragă din societate; astfel încît au negat toate relaţiile umanenaturale plecînd în deşert, pe un munte sau într-o chilie de pustnic pentru a posti, munci şi lupta casă-şi mortifice carnea. în timp ce motivul lor a fost bun, este imposibil ca să le lăudăm metoda.Pentru că nu este scriptural să crezi că natura veche adamică poate fi învinsă în felul acesta. Ea nuse supune la nimic altceva decît la moartea pe cruce. Este cu adevărat prea aspru să o omori abuzîndde trup sau vitre- gindu-i resursele de afecţiune" (A. W. Tozer).

Cucerirea

Probabil cel mai istovitor şi epuizant efort dintre toate este lupta credinciosului de a cuceri şicontrola acest EU rebel. S-a recurs la mai multe întruniri, mai mult studiu biblic, mai multărugăciune, dar nici una dintre ele nu reprezintă răspunsul lui Dumnezeu pentru această problemă.

InstruireaEste una din metodele folosite care a fost încercată şi totuşi a fost găsită deficitară de-a lungul

anilor. O instruire şi o cultură creştină de calitate în instituţiile potrivite, biserică, acasă, în şcoli aufost metode pe care s-au bazat mulţi pentru a supune natura veche şi de a o stăpîni.

RenaştereaUn alt eşec s-a dovedit a fi practicarea unor întruniri speciale o dată sau de două ori pe an.

Aceasta implică intervenţia unor invitaţi străini (necunoscători ai problemelor individuale) şi ' rutinadevastatoare a trezirilor (confesiuni, rezoluţii noi, etc.) cu speranţa ca ceva să se schimbe — foarte

rar se întîmplă şi atunci nu pentru mult timp.Creşterea



Atît de mulţi creştini dragi insistă să înainteze anevoie (chiar să alerge) pe făgaşul istovitor alactivităţilor şi obligaţiilor multiple din biserică, aşteptîndu-se ca în timp eul să se schimbe în mai

bine, pe măsură ce cresc. Dar eul niciodată nu se schimbă în altceva, decît în mai mult de acelaşifel! „Ceea ce este născut din carne este carne“ (Io.3:6). „Uneori acest eu este în întregime rău, caatunci cînd este plin de mînie, ranchiunos, lipsit de bunătate, nedrept, mincinos, lipsit de dragoste,răutăcios. în alte cazuri un exterior bun ascunde o inimă rea ca în situaţia în care suntem mîndri de

smerenia noastră, vanitoşi de slujirea noastră creştină, lăudăroşi de ortodoxia noastră. Şi o afirmareflagrantă şi o înfumurare evidentă la auzul vocii proprii dăunează multor întruniri de rugăciune".CurăţireaMărturisirea la zi a păcatelor şi curăţirea concomitentă au constituit de asemenea o metodă

populară. Totuşi, l.Ioan 1:9 are de-a face cu păcate deja comise şi nu cu sursa - eul - din care emanăele. „Sîngele îmi poate spăla păcatele, dar nu-mi poate curăţa ,omul meu cel vechi'. E nevoie decruce ca să mă răstignească... pe mine păcătosul... De păcatele noastre se ocupă Sîngele, dar de noiînşine se ocupă Crucea. Sîngele va aduce iertarea; ...Crucea ne aduce eliberarea de ceea ce suntem"(Watchman Nee).

ExperienţeleAstăzi una dintre încercările dominante pentru ceva mai bun este să accepţi „botezul Duhului",

vorbirea în limbi, etc. Aceasta este de departe cea mai periculoasă şi mai patetică capcană, pentru căeste pur şi simplu eul, nevrotic şi violent religios. „Calvarul precedă Cincizecimea. Moartea cuCristos precedă plinătatea Duhului. Putere! Da, copiii lui Dumnezeu au nevoie de putere, dar Dumnezeu nu dă putere vechii creaţii şi nici sufletului necrucificat. Satan este cel care dă putere,vechiului Adam‘, dar nu Dumnezeu“.

Care dintre noi nu ştie cîte ceva despre eşecul căilor noastre, oricît de bine intenţionate ar fi ele?Ceea ce nu ştiu cei mai mulţi dintre noi este că tocmai acest eşec este calea învăţării şi intrării învoia lui Dumnezeu „Căci gîndurile Mele nu sunt gîndurile voastre, nici căile voastre nu sunt căileMele, zice Domnul. Căci aşa cum cerurile sunt mai înalte decît pămîntul, atît sunt căile Mele maiînalte decît căile voastre, şi gîndurile Mele decît gîndurile voastre" (Is.55:8,9). Acum care este calealui Dumnezeu a negării de sine? El nu are decît o singură cale şi este fondată pe baza tuturor celorlalte căi ale Lui: principiul lucrării terminate. Calea Lui pentru noi în orice este calea pe care Ela mers deja, a cucerit-o şi a terminat-o în Cristos.

Crucea - calea lui Dumnezeu Numai pe crucea calvarului s-a ocupat Dumnezeu, în Cristos, pe deplin şi complet cu eul, natura

din care curg toate păcatele noastre. „Ştim că eul nostru vechi (neregenerat) a fost pironit pe crucecu El pentru ca trupul (nostru), (care este instrumentul) păcatului, să fie făcut ineficace şi inactivfaţă de rău, astfel ca să nu mai fim sclavi ai păcatului" (Rom.6:6, versiunea amplificată). Motivul

pentru care nu există o altă cale pentru ca eul să fie negat este că Dumnezeu a întocmit lucrarea înacest fel: identificarea noastră cu Cristos Isus în moartea şi învierea Sa! Este îndeplinită; acum erîndul nostru să o credem.

„Carnea se va supune numai crucii; nu tuturor hotărîrilor pe care le poţi lua la o conferinţă, nuoricărui efort al eului, nu oricărei încercări de auto-crucificari; numai co-crucificarii, crucificatîmpreună cu Cristos (Gal.2:20). Nu prin a te aşeza în moarte, ci prin a-ţi lua, prin credinţă şi predarelocul unirii cu Cristos în moartea Sa. Aceasta este bariera binecuvîntată a siguranţei dintre tine şi toate atracţiile cărnii, şi aceasta deschide calea către voia lui Dumnezeu" (G.Watt).

Crucea calvarului a dus la moartea Domnului Isus, atît pentru păcat cît şi faţă de păcat. Prinfaptul că a murit faţă de păcat El a murit afară din domeniul păcatului şi a înviat în domeniul „stăriinoi a vieţii" (Rom.6:4), viaţa eternă. Identificarea noastră cu El pe Calvar ne-a dus în moarte, jos înmor- mînt, şi sus în viaţa cea nouă. Mai întîi Romani 6:3 - „Botezat în moartea Lui"; apoi, Romani6:4 - „Înmormîntat cu El“; apoi, Romani 6:5 - „Căci dacă am fost sădiţi împreună în asemănarea

morţii Lui, vom fi şi în asemănarea învierii Lui". De asemenea, Coloseni 3:3: „Căci voi aţi murit, şiviaţa voastră este ascunsă cu „Cristos în Dumnezeu"; de aceea, Romani 6:11: „Socotiţi-vă morţi faţăde păcat, dar vii faţă de Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru".



păcatele noastre şi acest act de credinţă i-a permis Duhului Sfînt să ne elibereze de plata păcatului -îndreptăţire. Acum, odată ce suntem aduşi la situaţia de a vedea faptul din aspectul următor, noisuntem îndemnaţi prin Cuvînt să ne postăm pe adevărul eliberator a morţii noastre cu Cristos faţă de

păcat, ceea ce permite Duhului Sfînt să aducă în vieţile noastre eliberarea de puterea, de înrobirea păcatului - sfinţirea progresivă. Şi desigur, cînd vom fi cu El în glorie, vom fi eliberaţi pentrutotdeauna de prezenţa păcatului - sfinţiţi pe deplin şi glorificaţi.

„Ca înlocuitor al nostru, El a mers la cruce singur, fără noi, pentru a plăti pedeapsa pentru păcatele noastre; ca Reprezentant al nostru, El ne-a luat cu El la cruce şi acolo, sub privirea luiDumnezeu, noi toţi împreună am murit odată cu El. Calea lui Dumnezeu pentru a ne elibera, ca rasăde disperaţi incurabili, este să ne pună deoparte la crucea Fiului Său şi apoi să pornească un nouînceput recreîndu-se în uniune cu El, Cel înviat, Cel viu (2.Cor.5:17). Duhul Sfînt este cel care faceca aceste fapte să devină realitate şi adevăr în trăirea noastră, în măsura în care noi cooperăm cu El;şi astfel chinul inimilor noastre va înceta şi vom fi transformaţi după chipul şi asemănarea luiCristos".

„Prin crucificarea omului vechi odată cu Cristos, credinciosul a fost adus la starea de a fi mortfaţă de păcat, a fost eliberat total de puterea păcatului, a fost trecut dincolo de puterea păcatului,

pretenţia păcatului asupra sa a fost anulată. Aceasta este nesfîrşită provizie de har de la Dumnezeu,

însă ca un fapt împlinit poate deveni o realitate vie în viaţa credinciosului numai dacă credinţa îlstăpîneşte şi-i permite ca, clipă de clipă, zi de zi, împotriva asalturilor ispitei să „socotească" acestfapt adevărat. Pe măsură ce recunoaşte, Duhul Sfînt adevereşte totul; pe măsură ce continuă sărecunoască şi Duhul Sfînt continuă să traducă faptul în realitate. Nevoia de a păcătui nu mai are

putere asupra credinciosului decît atît cît îi acordă el prin necredinţă. Dacă credinciosul este viu faţăde păcat aceasta se datoreşte în mare faptului că a eşuat în a se socoti pe sine mort faţă de păcat"(Ruth Paxson).

Reforma a adus în centrul atenţiei încă odată accentul asupra naşterii spirituale, fără de care nu poate exista un început. Ceea ce lipseşte azi între creştini este accentul adecvat asupra creşterii - nudoar spre a fi mîntuit şi cerul în curînd. Ce fel de mîntuire am avea dacă Tatăl nostru ne-ar fi salvatdoar de pedeapsa pentru păcatele noastre şi apoi ne-ar fi lăsat singuri să ne ocupăm noi de puterea

păcatului în viaţa şi umblarea vieţii noastre creştine? Cei mai mulţi însă dintre credincioşi considerăcă El a mers cam pînă aici şi apoi ei să se descurce cît pot mai bine, cu ajutorul Lui. Aceasta este şigreşeala galateni- lor, la fel de evidentă chiar şi acum printre cercurile creştinilor născuţi din nou.

Noi trebuie să fim aduşi înapoi la două lucruri de bază: eliberaţi de pedeapsa păcatului, prin lucrareaSa încheiată; şi eliberaţi de puterea păcatului, prin aceeaşi lucrare, „îndreptăţiţi prin credinţă"(Gal.3:24); „Noi umblăm prin credinţă" (2.Cor.5:7); „După cum L-aţi primit deci pe Cristos IsusDomnul, aşa să umblaţi în El" (Col.2:6).

Noi nu suntem lăsaţi să ne ocupăm singuri de viaţa noastră veche; de ea s-a ocupat Cristos pecruce. Acesta este faptul care trebuie cunoscut, pentru că pe acest fapt este construit princi piui şidoctrina de sfinţire a Noului Testament. Cu alte cuvintc, Calvarul este în aceeaşi măsură temelia

sfinţirii cît şi a îndreptăţirii. Ambele daruri izvorăsc din aceeaşi lucrare şi sunt două aspecte aleaceleiaşi mîntuiri.Acum, atîta vreme cît credinciosul nu cunoaşte aceste două aspecte ale mîntuirii sale, cel mai

bun lucru pe care-l poate face este să caute să-şi rezolve problema păcatului prin mărturisire(l.Io.l:9) - adică, după ce răul a fost făcut! Aceasta se îngrijeşte de pedepsirea rezultatului, dar nu şisursa. N-ar fi oare timpul ca să lăsăm Duhul Sfînt să meargă la sursă şi să curme acest şir de păcateînainte ca ele să fie comise? N-ar fi acest lucru infinit mai bun decît dezastrul pe care-1 face

păcatul, chiar dacă a fost mărturisit? Atunci cînd credincioşii se vor sătura să se învîrtească an de anîntr-o colivie spirituală - păcătuind, mărturisind şi apoi păcătuind din nou - ei vor fi gata pentrurăspunsul lui Dumnezeu faţă de sursa păcatului, care este moartea faţă de eu, împlinită de lucrareaterminată pe cruce.

„Atunci cînd lumina lui Dumnezeu străluceşte pentru prima oară în inima noastră, singurulnostru strigăt este pentru iertare, pentru că ne dăm seama că am păcătuit înaintea Sa; dar odată ceam cunoscut iertarea păcatelor, facem o nouă descoperire - descoperim păcatul şi ne dăm seama că



avem natura unui păcătos (o natură păcătoasă). Există o înclinaţie interioară spre păcat. Există o putere lăuntrică ce ne trage spre păcat, şi cînd această putere erupe, noi păcătuim. Putem să cerem şisă primim iertare, dar după aceea păcătuim din nou. Şi viaţa continuă într-un cerc vicios —

păcătuire şi iertare de păcate, apoi din nou păcătuire. Noi apreciem iertarea lui Dumnezeu, dar vremmai mult decît atît, vrem eliberare. Avem nevoie de iertare pentru ceea ce am făcut, dar vrem şieliberarea de ceea ce suntem“.

încredinţarea noastră în lucrarea terminată pentru moartea noastră faţă de păcat, prin Cristos peCalvar, este singura calea lui Dumnezeu pentru eliberare - nu există nici o altă cale pentru că aceasta este calea stabilită deEl. Am învăţat să nu adăugăm nimic la această lucrare terminată, în ce priveşte îndreptăţirea şi acumtrebuie să învăţăm să nu adăugăm nimic nici lucrării terminate a emancipării. Vor fi eliberaţi atuncicînd vom intra în libertatea Sa pregătită — nu există alta.

„Credinciosul nu va putea învinge niciodată omul cel vechi, nici chiar prin puterea celui nou,decît prin moartea lui Cristos şi de aceea, moartea lui Cristos pentru păcat este indispensabilă; şi

pînă cînd crucea nu devine temeiul pe baza căruia să-l învingă pe omul cel vechi, va cădea doar într-o altă formă de moralitate; cu alte cuvinte, va căuta prin efort propriu să învingă eul, iar lupta esteuna lipsită de speranţe" (C. Usher).

Marcus Rainford a refuzat să nu ia în seamă ultimatumul lui Dumnezeu pentru libertate:„Aceasta nu trebuie să fie doar o impresie trecătoare a minţii cînd suntem netulburaţi de o ispită înacţiune; nici o simplă dispoziţie fericită cînd suntem într-o înviorare trecătoare prin prezenţaDomnului; nici o autoflatare conştientă a inimii, ce a practicat fapte bune; din nici una dintreacestea credinciosul nu trebuie să deducă puterea practică de a stăpîni păcatul ci pe temeiul căCristos a biruit prin moartea faţă de păcat, şi că El va trăi pentru Dumnezeu prin Isus CristosDomnul nostru44.

„Trebuie să recunosc că duşmanul dinăuntru - carnea, natura cea veche, şinele, eul, Adamul celvechi, este un uzurpator. Prin credinţă trebuie să-l socotesc la locul la care l-a aşezat Dumnezeu -crucificat cu Cristos. Trebuie să-mi dau seama că acuma viaţa mea este ascunsă cu Cristos înDumnezeu; că El este viaţa mea44 (Ian Thomas).Ucenicia

Un ucenic este cineva care menţine în primul rînd părtăşia crucii, care rezultă din părtăşia cuDomnul său: ucenicie. „Răscumpărarea crucii şi părtăşia crucii trebuiesc în egală măsură predicatedrept condiţia adevăratei ucenicii". „Cristos este răspunsul, dar este nevoie de Cruce pentru a-ideschide calea".

Domnul nostru nu forţează niciodată pe drumul creşterii spirituale. El este conducătorul nostru,căpetenia, (vezi Evrei 12:2) şi El ne conduce pas cu pas. Noi ne zbatem şi eşuăm (au- toefort), ceeace ne face să tînjim după răspunsul la acest eşec deprimant. Cînd începem să vedem faptelescripturale ale eliberării prin cruce (identificare), aceasta la rîndul ei ne induce foamea necesară de aintra în această libertate, libertatea de părtăşie în răspuns, - Domnul nostru Isus cel înviat.

„Nimic nu ne poate rezerva pentru Dumnezeu, nimic nu ne poate sfinţi, cu excepţia cazului încare crucea lucrează în noi, pentru că numai crucea poate ţine piedicile spre sfinţire la locul morţii"(G. Watt). „în spatele întregii lucrări de succes pentru cei pierduţi există un impuls spiritual interior;iar în spatele acestui impuls este Duhul Sfînt care-1 reproduce pe Cristos în noi; iar semnulrecunoaşterii autentice a tuturor acestora este crucea, experienţa vie în care trebuie nu numai săintrăm, ci prin care să ne şi controlăm viaţa înainte de a fi apţi pentru slujire" (J. E. Conont).

Nicăieri nu a fost Domnul nostru Isus mai explicit şi mai ferm decît cînd a menţionat ucenicia.„Şi El le-a zis tuturor: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se tăgăduiască pe sine, şi să-şi iacrucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze" (Lc.9:23). „Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine dupăMine, nu poate fi ucenicul Meu" (14:27). Raţionamentul Lui pentru acest lucru este simplu: eul nu

poate şi nu vrea să-L urmeze pe El; dar acţiunea cuiva de a-şi purta crucea, rezultă în moartea faţă

de sine şi reînoirea vieţii în Cristos Isus.Un ucenic este cineva care este liber de vechi şi liber pentru nou. Cu alte cuvinte, textulScripturii: „mort cu adevărat faţă de păcat, dar viu faţă de Dumnezeu“ (Rom.6:ll). Şi pentru acest



motiv Domnul Isus afirmă clar că fiecare trebuie să-şi ia crucea sa. Iată ultimatumul, şi acum săvedem cum.

Dar mai întîi cum să nu se ia crucea: „Creştinii au nevoie să înţeleagă faptul că purtarea cruciinu se referă în primul rînd la încercările pe care noi le numim „cruci“, ci se referă la renunţareazilnică la viaţă, la a muri faţă de sine, ceea ce trebuie să ne marcheze tot atît de mult cum l-a marcat

pe Domnul Isus, lucru de care avem nevoie mai ales în vremuri de prosperitate, aproape mai mult

decît în cele de adversitate şi fără de care plinătatea binecuvîntărilor crucii nu ne poate fidezvăluită" (Andrew Murray).„Fie ca noi să încetăm să confundăm cuvintele ,o cruce4 cu ,crucea". Uneori credincioşii se

autocompătimesc şi îşi spun, ,Mi-am luat, sau trebuie să-mi iau crucea şi să-l urmez pe Isus4. Ar însemna că noi ne-am pierde din vedere crucea noastră în crucea Lui, şi apoi crucea Lui devine anoastră; moartea Lui, moartea noastră; mormîntul Său, mormîntul nostru, învierea Sa, înviereanoastră; viaţa Sa înviată, viaţa noastră cea nouă''. Nu, a ne lua crucea nu înseamnă purtarea custoicism a unei poveri grele, greutăţi, boală, situaţii sau relaţii neplăcute. în- durînd orice din celemenţionate nu înseamnă să-ţi porţi crucea. A-ţi lua crucea poate să implice sau nu asemenea lucruri,dar asemenea lucruri nu constituie crucea noastră.

Crucea credinciosului este crucea Calvarului, cea pe care el a fost crucificat cu Cristos (vezi

Galateni 2:20). Acolo s-a semnat proclamarea emancipării eterne cu sîngele Mielului şi a fost pecetluită cu Duhul lui Dumnezeu. Fiecare credincios este în consecinţă eliberat de toată sclavia,dar nu fiecare credincios este conştient de acest adevăr eliberator.

Trist de constatat, dar singurii credincioşi pe care îi interesează eliberarea sunt aceia care auajuns la starea în care să-şi urască mai curînd decît să-şi îmbrăţişeze lanţurile lor.“ Este adevărat căintelectul se poticneşte de cruce; totuşi, antagonismul faţă de cruce este mai cu seamă moral, atît la

păcătos cît şi la cel sfînt, pentru că mesajul ei este bine primit doar de cei care doresc eliberarea dinrobia păcatelor lor, şi care flămînzesc sau însetează să trăiască în dreptatea empirică a luiDumnezeu". Da, nevoia trebuie să fie intensă, aşa cum spune Norman Donty: „calea divină (caleacrucii) pentru emanciparea spirituală este la fel de neplăcută pentru copilul lui Dumnezeu cum estecalea Divină pentru mîntuirea celui pierdut".

Atunci cînd credinciosul începe cu adevărat să vadă crucea la valoarea ei - un loc al morţii - eleste înclinat să ezite în a alege o astfel de părtăşie. Domnul nostru Isus înţelege bine aceasta, dar nuexistă o altă cale, de vreme ce aceasta este maniera în care El a sfîrşit lucrarea în folosul nostru.Astfel că El lasă pur şi simplu ca nevoile noastre să-şi continue presiunea neobosită pînă cînd, încele din urmă, ne vom pleca în mod neabătut în faţa inevitabilei Sale căi a crucii.

Vom fi gata să ne luăm crucea cînd eul ne va deveni insuportabil, cînd vom începe „să ne urîmviaţa" aşa cum o menţionează Luca 14:26. Această povară grea a eului şi foamea de a fi ca El faceca funcţia crucii - crucificarea — să devină atrăgătoare. Anii lungi devastatori ai sclavieirespingătoare fac ca libertatea în Domnul Isus să fie deosebit de preţioasă - preţul devine aproapenimic pentru noi! începem să împărtăşim (gîn- diţi-vă la asta!) atitudinea Domnului nostru Isus şi a

lui Pavel. „Pentru bucuria care-I era pusă înainte", Domnul Isus „a îndurat crucea" (Evr.l2:2).Atitudinea apostolului Pavel a devenit:„Departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Cristos(Gal.6:14). „Să fie în voi gîndul (atitudinea) acesta care era şi în Cristos Isus“ (Fil.2:5).

Da, noi începem să ne fălim cu actul crucii, propria noastră libertate faţă de tot ceea ce neînrobeşte, „de tot ce ne-ar reţine sau împiedica în părtăşia cu Domnul nostru înviat. Astfel căîncepem să ne luăm crucea, eliberarea noastră, lucrarea noastră personală întru credinţă, sfîrşită,

păstrată îndelung şi cu răbdare pentru noi de Duhul Sfînt. Vorbiţi despre resursele voastre deîncredere!

Şi iată cum ne luăm şi purtăm Crucea: în cele din urmă, pregătiţi de nevoile noastre, conştienţică robia noastră a fost zdrobită în Cristos pe Calvar, vom începe în mod hotărît să ne bazăm pe acea

lucrare terminată - să ne-o însuşim. Atitudinea noastră devine: bucuros şi de bunăvoie, iau princredinţa în fapte, lucrarea mea desăvîrşită de emancipare care a fost stabilită la Calvar; mă socotescmort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos. Aceasta înseamnă a-ţi lua crucea. Pe măsură



ce învăţăm să facem aceasta începem să constatăm că aceste fapte sunt adevărate în viaţa noastră.Duhul Sfînt aduce acea lucrare finită a morţii şi o aplică în totalitate întregii naturi vechi, care înfelul acesta este ţinută în locul morţii - moartea de la Calvar. Dacă şi cînd ne întoarcem de la fapte şiîncepem să ne bazăm pe oricine şi orice altceva, inclusiv pe noi înşine, eul este eliberat de pe cruce,la fel de activ şi înrobitor ca totdeauna. Prin acest proces noi suntem învăţaţi cu răbdare să umblăm

prin credinţă, să ne menţinem atitudinea de încredere în lucrarea terminată a crucii.

Adolph Saphir scria: „Calea îngustă începînd cu crucea - ,voi aţi murit cu Cristos4

şi sfîrşind cugloria Domnului Isus, este calea pe care se apropie Domnul şi păşeşte alături de ucenicii Săi“.„Cristos trăieşte în mine! Domnul din interior trăieşte ca unica sursă a vieţii. Vechiul ,eu‘ n-are

nici o contribuţie la viaţa şi slujirea creştină; el nu poate fi niciodată înhămat la scopurile luiDumnezeu. Moartea îi este partea hărăzită. Nu pot exista doi stăpîni în vieţile noastre. Dacăvechiul ,eu‘ ne stăpî- neşte activ, atunci nu o poate face Cristos. Dacă noi însă ne ţinem strîns demarele fapt al răscumpărării — ,am fost crucificat cu Cristos4 - atunci Cristos prin Duhul său iacomanda vieţii noastre interioare si ne conduce ca robi ai Săi (ucenici), în suita biruinţei Sale“.

Procesul ucenicieiîn pilda semănătorului, sămînţa semănată „pe pămîntul bun sunt cei care dintr-o inimă sinceră şi

bună, auzind Cuvîntul, l-au reţinut, şi aduc roadă cu răbdare" (Lc.8:15). Principiul creşterii este

întotdeauna „mai întîi un fir verde, „apoi spicul şi după aceea bobul de grîu plin în spic“ (Mc.4:28).De aceea, „plugarul aşteaptă roada preţioasă a pămîntului, şi are o răbdare îndelungă cu ea“(Iac.5:7). Aşa cum este exemplificat foarte clar, „cel care crede nu se va grăbi“ (Is.28:16).

Pentru cei mai mulţi dintre noi a trecut un anotimp îndelungat de creştere de la micul fir verde pînă la bobul plin din spic“. Atît de mulţi încearcă să se instaleze la acest stadiu: de a fi mîntuit,cerul asigurat - plus o măsură de siguranţă privind respectabilitatea creştină, cel puţin în cercurile

bisericeşti. Aici avem creştinul ca un bob normal de grîu, conţinînd viaţa în interiorul, unui înveliş,mai mult sau mai puţin galben auriu, în părtăşie sus pe tulpină cu alte boabe similare de grîu. Acestanu este decît un stadiu, nu şi scopul. Şi ca şi vîrsta mijlocie, acesta poate fi un stadiu periculos -unul de căutare a „foarte mult meritatei odihne“, de a te desfăta fără nici un scop în părtăşiaîntrunirilor, claselor, etc., de a ignora sau a uita durerile zbaterii şi creşterii firişoarelor verzi jos la picioarele cuiva şi aşteptînd sau îndemnîndu-le să seformeze sau maturizeze fără întîrziere.

Acestea toate sunt foarte comode dar costisitoare, confortabile, dar sterile. „Sămînţa de grîu poate fi frumoasă, dar este dură. Germenele de viaţă este închis sub învelişul ei şi nu poate ieşiafară. De aceea nu produce nimic. Iată motivul pentru care atît de mulţi creştini, chiar predicatorisunt atît de neroditori. Doar cîte unul ici şi colo este un cîştigător de suflete. Cînd bobul de grîu esteîngropat, acesta moare, iar acel înveliş exterior dur se înmoaie şi putrezeşte, pentru a procura hranamlădiţei proaspăt încolţită, care altfel ar muri şi prin aceasta ar rezulta o recoltă proastă. Trebuie săne socotim morţi faţă de eul egoist, rece, dur înainte ca influenţa blajină a Duhului Sfînt să poatăopera, calificîndu-1 pe credincios drept apt de a-L sluji pe Dumnezeu. Mulţi vor să facă lucrarea lui

Dumnezeu, dar nu sunt în stare din cauza ,cărnii"din vieţile lor.Tatăl nostru înţelege toate acestea şi El este Acela care ia iniţiativa în problemă. El picurăsămînţa insatisfacţiei în inimile noastre; începe să ne arate că există mult mai mult în această viaţăcreştină decît a fi numai mîntuit şi activ pentru El. Şi este necesar ca El să opereze schimbareanoastră din creştini cu bob carnal în ucenici cu o părtăşie roditoare. Dintr-un număr infinit de căi, Elo alege pe cea mai eficace pentru tranziţia fiecărui individ. Şi în mîna Plugarului, nu există frică, cilibertate.

„Dăm adesea de creştini care sunt strălucitori şi deştepţi, puternici şi drepţi; de fapt un pic preastrălucitori şi un pic prea deştepţi - îneît pare să existe în puterea lor atît de mult din eul lor, şidreptatea lor este aspră şi gata de critică. Ei au totul pentru a fi sfinţi, cu excepţia... crucificării, carele-ar modela o tandreţe supranaturală şi o nesfîrşită milă pentru alţii. Dacă sunt însă dintre cei cu

adevărat aleşi, Dumnezeu are pregătit pentru ei un teasc de vin, prin care vor trece într-o bună zi,care le va transforma duritatea metalică a naturii lor într-o dragoste blîndă pe care Cristos o scoateîntotdeauna la ultimul ospăţ“.



Imaturitatea îl consideră pe Domnul Isus ca o persoană care ajută. Maturitatea îl cunoaşte căeste viaţa însăşi. Dr. J. E. Co- nant scria: „Viaţa creştină nu înseamnă să trăim cu ajutorul luiCristos, ci este Cristos trăindu-şi viaţa Sa în noi. De aceea, acea parte a vieţilor noastre care nu esteviaţa Lui, nu este viaţă creştină; şi acea parte din slujirea noastră care nu este acţiunea Lui, nu esteslujire creştină; pentru că toată această viaţă şi slujire n-au decît o sursă umană şi naturală, iar viaţaşi slujirea creştină au o sursă spirituală, supranaturală". Apostolul Pavel a insistat, „Pentru mine a

trăi este Cristos" (Fii.1:21) şi „Pot face totul prin Cristos" (4:13).William R. Newell spunea: „Trucul cel mare al lui Satan este să întoarcă sufletele oneste înapoila a-L implora pe Dumnezeu să facă ceva ce El spune că deja a făcut!" Fiecare din noi a trebuit sătrecem dincolo de stadiul de „ajutor" pentru naşterea noastră din nou şi să-I mulţumim pentru ceeace El a făcut deja pentru noi. Dumnezeu nu poate să răspundă niciodată la o rugăciune de ajutor în

problema îndreptăţirii. Acelaşi principiu este valabil şi pentru viaţa creştină. Domnul nostru Isusaşteaptă să fie dorit şi să fie totul în noi şi să facă totul prin noi. „Căci în El locuieşte trupeşte toată

plinătatea Dumnezeirii. Şi voi sunteţi compleţi în El" (Col.2:9,10). Nu-i arătăm încredere lui Dumnezeu şi nici nu-L onorăm prin rugăciunile noastre continue de a-

I cere ajutor. Faţă de „Dumnezeul meu se îngrijeşte de toate nevoile voastre, după bogăţia Sa înglorie, prin Cristos Isus" (Fil.4:19), cum mai putem noi cere ajutor? Răspunderea noastră este să

vedem în Cu- vîntul Său tot ceea ce este al nostru în Cristos şi apoi să mulţumim şi să ne încredemîn El pentru ceea ce avem nevoie.

Mai devreme sau mai tîrziu trebuie să ne confruntăm cu ceea ce declară F. J. Huegel: „Atuncicînd viaţa de rugăciune a creştinului izvorăşte dintr-o poziţie corectă (o ajustare completă la Cristos,în moartea şi învierea Sa), urmează o enormă schimbare a procedeului. Multe din aceste formule decerşire (cu toate că a cere este ceva normal întotdeauna, pentru că Domnul spune: ,Cereţi şi veţi

primi1 (Io.l6:24) te abat spre o dobîndire pizitivă şi plină de o bucurie inexprimabilă. Mare parte dincerşirea noastră nu se primeşte în ceruri pentru că nu provine din nişte relaţii corecte cu Tatăl, înunire cu Cristos, înmoarte şi înviere, poziţie în care cineva pur şi simplu îşi însuşeşte ceva ce este deja al lui. ,Toatelucrurile', spune apostolul Pavel, ,sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al luiDumnezeu'(l.Cor.3:21,23)“.

Deoarece „fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi' (Evr.ll:6), am putea lua în consideraţiecîteva afirmaţii mai puternice, dar adevărate pentru a clarifica în continuare atitudinea credinţeicare-I este plăcută inimii Lui.

„în rugăciunile noastre personale şi în slujirea noastră publică', scrie Dr. A. W. Tozer, „noi îicerem lui Dumnezeu necontenit să facă lucruri pe care El le-a făcut deja sau pe care nu le poate facedin cauza necredinţei noastre. Noi pledăm ca El să vorbească atunci cînd El a şi vorbit deja şivorbeşte chiar şi în momentul acela. îi cerem să vină cînd este deja prezent şi aşteaptă ca noi să-Lrecunoaştem. îi cerem cu insistenţă Duhului Sfînt să ne umple deşi tot timpul noi îl împiedicăm s-ofacă prin îndoielile noastre'.

Dr. S. D. Gordon atenţiona cu toată seriozitatea: „Atunci cînd sunteţi în plină bătălie, cîndsunteţi obiectul atacului, pledaţi mai puţin şi revendicaţi mai mult pe baza sîngelui Domnului Isus. Nu mă refer la a-i cere lui Dumnezeu victorie, ci să pretindeţi ca biruinţa Lui să vă acopere'.

Watchman Nee îi surprinde pe mulţi zicînd, „Calea de eliberare a lui Dumnezeu este completdiferită de cea a omului. Calea omului este de a suprima păcatul încercînd să-l biruie; calea luiDumnezeu este de a suprima păcătosul. Mulţi creştini îşi jelesc slăbiciunea, gîndind că dacă ar fimai puternici, toate ar fi bune. Ideea că eşecul nostru de a duce o viaţă sfîntă s-ar datora neputinţeinoastre, duce la faptul că nouă ni se cere ceva mai mult de făcut, şi de aici apare în mod firescconcepţia falsă a căii de eliberare. Dacă suntem preocupaţi de puterea păcatului şi de incapacitateanoastră de a-i face faţă, atunci în mod firesc ajungem la concluzia că pentru a avea biruinţă asupra

păcatului trebuie să avem mai multă putere. ,Dacă aş fi mai puternic', spunem noi, ,aş putea să-mi

înving izbucnirile violente ale temperamentului meu şi în felul acesta pledăm faţă de Domnul ca săne întărească să putem avea mai mult autocontrol''.



„Acest lucru însă este complet greşit; acesta nu este creştinism. Calea lui Dumnezeu de a neelibera de păcat nu este prin a ne face din ce în ce mai puternici, ci dimpotrivă din ce în ce maislabi. Aceasta este desigur o cale deosebită de biruinţă, veţi spune; este însă calea divină. Dumnezeune eliberează de puterea păcatului, nu prin a face mai puternic omul cel vechi ci crucificîndu-l; nuajutîndu-1 să facă ceva ci scoţîndu-l din cîm pul de acţiune''.

„Credinciosul nu mai trebuie să ceară ajutor. El chiar trebuie să-şi însuşească mulţumind, ceea

ce este deja al lui în Cristos, pentru că, „cel drept va trăi prin credinţă'' (Evr.l0:38). Iar dragul şisfătosul Andrew Murray ne încurajează spunînd: „Deşi este înceată şi se poticneşte de multe ori,credinţa care-i mulţumeşte întotdeauna Lui - nu pentru trăiri, ci pentru promisiunile pe care poateconta - merge dintr-o putere într-alta, în- tărindu-se şi mai mult prin acea binecuvîntată asigurare căDumnezeu însuşi va desăvîrşi lucrarea Sa în noi (Fil.l:6)''.Cultivarea

Nu pot fi multe întrebări privind importanţa echilibrului, aşa de vital în domeniul mecanicii,fizicii, al celui estetic sau al celui fizic. Un echilibru defectuos duce adesea la dezintegrare şi la o

posibilă devastare a zonei învecinate.Viaţa sinelui nostru este dezechilibru - este întru totul unilaterală. La fel ca şi petrecerea

universală de ceai.

„Am avut o mică petrecere, un ceai într-o după amiază la trei Era foarte mică cu trei oaspeţi de toţiEu însumi am mîncat sandwiciurile,

Numai eu, eu însumi şi cu mine. în timp ce eu beam ceaiul,Eu eram cel ce a mîncat plăcinta Şi-apoi mi-am dat prăjitura mie“.

în calitatea Sa de Plugar, începutul cultivării de către Dumnezeu a credinciosului cu inimaînfometată este îndreptată în jos. Plin de răbdare, persistent şi îndurerat, Tatăl nostru sapă adînc înstrăfundurile eului, revelîndu-ne din ce în ce mai mult tocmai ceea ce suntem sau nu prin noi înşine.Motivul Lui pentru acestă pregătire este dublu: ca Domnul Isus să fie liber să se manifeste pe Sineîn noi şi apoi prin noi spre binele altora - să creştem şi să împărtăşim. „Domnul te va călăuzineîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere oaselor tale; tu vei fica o grădină udată, şi ca un izvor de apă, ale cărui ape nu seacă“ (Is.58:ll).

Fiecare dintre noi trebuie să fie cultivat foarte riguros înainte ca El să poată cultiva eficient pealţii prin noi. Nu este vorba de faptul că nu vom avea nimic de făcut pînă cînd nu vom fi maturispiritual, ci că cea mai mare parte a slujirii noastre pe calea spre maturitate este mai mult pentru

propria noastră dezvoltare şi mai puţin pentru dezvoltarea altora. La început, credinciosul în creşteregîndeşte şi ar vrea ca şi alţii să simtă, că toată slujirea lui este eficientă; dar cu timpul ajunge să-şidea seama că Domnul nu face prea mult prin el ci în el. Domnul nostru se concentrează întotdeauna

pe nevoia mai mare. „Deoarece lucrarea lui Dumnezeu este spirituală în esenţă,ea are nevoie de persoane spirituale care să o facă; iar gradul lor de spiritualitate va determinamăsura valorii lor pentru Domnul. Şi pentru că aşa stau lucrurile, în mintea lui Dumnezeu slujitorulcontează mai mult decît munca sa. Dacă urmează cu adevărat să ajungem în mîna lui Dumnezeu

pentru a fi folosiţi în scopurile Sale, atunci El trebuie să se ocupe de noi în aşa fel ca dimensiuneanoastră spirituală să crească continuu. Nu interesul nostru pentru lucrarea creştină contează; nicienergia, entuziasmul, ambiţiile sau capacităţile noastre; nu calificarea noastră academică sau oricealtceva ce am fi prin noi înşine ci pur şi simplu viaţa noastră spirituală este baza pe care începecreşterea şi slujirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi lucrarea, cînd suntem implicaţi în ea,este folosită de El ca să ne crească statura spirituală" (anon).

„Este greşit să se măsoare maturitatea spirituală numai prin prezenţa darurilor. Prin ele înseleacestea sunt o bază inadecvată pentru un om cu o influenţă care să dureze în timp faţă deDumnezeu. Ele pot exista şi pot fi valoroase, dar ţinta Duhului este cu mult mai mare - să-Lformeze pe Cristos în noi prin lucrarea crucii. Scopul Său este să-L vadă pe Cristos încrustat încredincioşi. Aşa încît nu este doar vorba că un om face anumite lucruri sau spune anumite cuvinte,

ci că acesta este un anume fel de om. El însuşi este ceea ce propovăduieşte. Prea mulţi vor să propovăduiască fără a fi ei înşişi ceea ce spun, dar per total, înaintea lui Dumnezeu rămînem ceea ce



suntem şi nu doar ceea ce facem sau spunem; iar diferenţa rezidă în formarea lui Cristos înăuntru"(Watchman Nee).

Noi nu suntem mîntuiţi pentru a sluji, noi suntem făcuţi maturi pentru a sluji. Doar în măsura încare cultivarea revelează Şinele în ceea ce este el cu adevărat suntem în stare să-i ajutăm pe alţii încultivarea lor. Descoperim pe oricine altcineva în măsura în care ne descoperim mai întîi pe noiînşine.

„Aşa cum în apă faţa răspunde feţei, aşa răspunde omului inima omului“ (Prov.27:19). Pentru aechilibra cunoaşterea de sine, Tatăl nostru ne dă posibilitatea să „creştem în har şi în cunoaştereaDomnului şi Mîntuitorului nostru Isus Cristos“ (2.Pet.3:18).

Acest lucru este adevărat nu numai în ce priveşte slujirea comunitară ci şi în ce priveştemisiunea noastră de mijlocire. Mai mult decît orice altceva, slujirea în rugăciunea pentru alţii arenevoie de o înţelegere triplă - a Tatălui nostru, a noastră şi a altora. „Rugăciunea pentru alţii poateizvorî dintr-o inimă în odihnă faţă de sine, care cunoaşte valoarea dorinţelor care le exprimă pentrualtcineva. N-aş putea fi nici onest şi nici fericit dacă m-aş ruga altfel“ (Stoney). Pavel scria că el seva „ruga cu duhul meu - prin Duhul Sfînt care este în mine; dar mă voi ruga şi inteligent - cu minteaşi priceperea mea“ (l.Cor,14:15).

Sunt atît de mulţi cei dintre noi care, după ce au intrat în unele din cele mai adînci realităţi ale

Domnului nostru, caută imediat să tragă sau să-i împingă pe alţii în acest progres minunat; şi atuncine mirăm de ce învaţă aceştia aşa de greu şi sunt în aparenţă apatici în înţelegerea şi curiozitatea lor.Uităm atît de uşor de anii mulţi de care am avut nevoie şi prin ce căi de rătăcire în pustie a fostnevoit să ne poarte Domnul nostru pentru a ne trece Iordanul în Canaan.

Moise avea toată înţelepciunea egiptenilor, dar cu toate acestea calea lui de a dezrobi Israelul afost să înjunghie un egiptean! A trebuit ca să fie instruit în căile Domnului timp de 40 de ani înMadian, iar atunci cînd a fost trimis înapoi în Egipt, Dumnezeu i-a spus să nu se îngrijoreze în

privinţa lui Israel, ci să meargă direct la Faraon, care era cauza sclaviei lor! Dumnezeu nu a instruitmai întîi Israelul, ci un conducător care să-l călăuzească. El caută să instruiască conducători încunoaşterea căilor Sale“.

în măsura în care înţelegem cum a trebuit Tatăl să se ocupe de noi de-a lungul anilor, vomînţelege şi cum va dori El să împărtăşim acest lucru şi altora. Trebuie să fim cultivaţi pentru a puteacultiva la rîndul nostru. „Este insultător ca un credincios să-l forţeze pe altul într-o binecuvîntare

pentru care acesta să nu fie încă pregătit. O înaintare forţată îi va da duşmanului prilejul să inducă îneroare, pentru că cei care încearcă să se grăbească la îndemnul altora nu pot sta încă pe picioarelelor şi nici nu pot rezista încercărilor de pe poziţiile pe care şi le asumă" (J. Penn Lewis).

Şi apoi, de asemenea, din toată slujirea noastră ceea ce va fi luat în consideraţie mai cu seamăeste motivaţia corectă. „Lucrarea ar trebui considerată mai puţin după rezultatele ei imediate saudupă felul în care poate afecta o persoană sau alta; problema cea mare este dacă va fi acceptabilăLui atunci cînd va fi cernută în prezenţa Sa? Iar acest grad de acceptare faţă de El este răsplata mea:,De aceea lucrăm, pentru ca, fie că suntem prezenţi, fie că suntem absenţi, să putem fi acceptaţi de

E1‘ (2.Cor.5:9). Nu eşti pregătit să porneşti de acasă pentru a-ţi vedea de treburi fără să-ţi fi activat în interior lucrarea de bucurie şi putere a credinţei.

Mulţi par că slăbesc pentru că nu există roade şi nu sunt fericiţi pînă ce nu fac ceva. Să faci estedestul de bine în sine, dar ordinea ar trebui să pornească de la bucurie spre a face şi nu prin a face casă fii fericit. Numai cercul interior, stupul, inima unde domneşte Cristos, singur colţ verde, loculdragostei - sanctuarul, este locul din care ar trebui să porneşti la lucru. Calitatea lucrării cuivadepinde de natura odihnei sale - iar odihna trebuie să fie ca a Lui, cunoscută şi împărţită cu El în

bucurie. Noi avem doar idei vagi despre felul în care exteriorul nostru exprimă culoarea interiorului,iar dacă interiorul nostrunu este în odihnă, nu poate fi o slujire de împărtăşire a odihnei, oricît de mult ne-am strădui - Cea

mai mare dovadă a dragostei noastre pentru Cristos este că ne pasă de cei care-i aparţin Lui; Măiubeşti?... Paşte (hrăneşte) oile mele‘ (Io- an 21:16)“ (J. B. Stoney).Perseverenta



Cînd pornim la început, flămînzi şi zeloşi pentru El, adesea ne imaginăm că am făcut un progresde amploare atunci cînd de fapt abia am început. Pe măsură ce Domnul nostru ne conduce prin ani,cu încetul realizăm că există zone vaste, aproape infinite, de dezvoltare prin care El încă trebuie săne mai conducă.

Multe din aceste zone de dezvoltare sunt pur şi simplu deşert - fără nici o divinitate spirituală,fără nici o slujire, cu o păr- tăşie puţină sau total absentă cu El sau cu alţii. Cîtă rugăciune există

este şi ea forţată şi uneori abandonată complet chiar luni de zile. Studiul biblic în cele din urmă seopreşte la un punct; toate însumate par să nu însemne nimic. Aceste perioade necesare suntrăstimpul în care credinciosul simte ades că Dumnezeu a încetat să-şi mai îndeplinească rolul şi căn-are nici un rost sau e prea puţin important să încerce să continuie. Şi cu toate acestea există ofoame în interior care nu-1 lasă să abandoneze. „Temelia lui Dumnezeu stă sigură, avînd peceteaaceasta: Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui“ (2.Tim.2:19). Trebuie oare să-L iubim, să avemîncredere şi s-I răspundem numai cînd El pare că „ne binecuvîntează“? Ce fel de iubire este aceasta?Autoiubire? Tatăl nostru dezgoleşte totul din timp în timp pentru a ne da şansa de a-L iubi, de a aveaîncredere şi de a-I răspunde doar pentru că El este Tatăl nostru. El ştie cîtă însemnătate urmează săaibă crucea în vieţile noastre; El ştie marşul morţii care se aşterne înaintea noastră pentru ca să

poată exista o viaţă de înviere. El cunoaşte inimile goale, în- sîngerate la care trebuie să lucreze prin

noi - de aceea El ne va conduce spre locul în care nu ne mai pasă ce se întîmplă, doar El fiindsingurul care contează!

„A fi fiu este ceva mai mult decît a fi născut din nou. Acesta reprezintă creşterea în plinătate.Este chiar un lucru bun să fii un copilaş cît durează copilăria, dar este rău să continui a fi un copilaşcînd perioada a trecut. Aceasta este condiţia multor creştini. în timp ce a fi fiu este inerent prinnaştere, în sensul Noului Testament a fi fiu înseamnă să-ţi dai seama de posibilităţile naşterii. A fifiu este o creştere către maturitate. Astfel Noul Testament are o mulţime de spus despre creştere,despre părăsirea copilăriei şi despre atingerea condiţiei depline. Odată cu această creştere vine omai mare plinătate a lui Cristos şi bogăţia abundentă întru care suntem mîntuiţi. Este o problemălegată nu atît de mult de condiţia din care am fost mîntuiţi, cît de cea pentru care am fost mîntuiţi"(T. Austin-Sparks).

La început suntem mai mult prinşi de ceea ce înseamnă viaţa creştină în manifestarea exterioară,iar Domnul o permite pentru un timp. Mai tîrziu pentru a înlătura aceste manifestări externe dindrumul nostru în aşa fel încît Domnul Isus Cristos să poată fi al nostru tot, Tatăl nostru începe să neia mult din ceea ce am crezut că aveam. Aici începe lunga tranziţie centrată pe cruce de la „a face"spre „a fi".

Tot acest progres paradoxal - drumul în sus fiind de fapt în jos - are o puternică tendinţă de a neface să simţim că Domnul nu ne călăuzeşte mai departe. Aceasta este pur şi simplu o săgeată aduşmanului, cu uşurinţă parată dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în sensul scriptural,

precum că El este Tatăl nostru.„Este adevărat că Dumnezeu îi îngăduie pe cei care nu sunt vrednici şi le permite să vorbească

cuvintele Sale cu mulţi ani înainte ca ei să înţeleagă pe deplin care este importanţa lor; El însă nudoreşte ca vreunul din noi să se oprească acolo. Putem continua pe acest drum pentru o vreme, dar nu este adevărat, că din momentul în care Domnul îşi începe în noi lucrarea de formare prindisciplină şi pedeapsă, ne vom da seama din ce în ce mai mult ce puţin ştiam de fapt despreadevăratul înţeles a ceea ce spusesem sau făcusem? El intenţionează ca noi să putem atinge loculdin care să putem vorbi cu sau fără daruri vădite, pentru că noi suntem ceea ce spunem. Deoarece înexperienţa creştină lucrurile spirituale ale lui Dumnezeu sunt din ce în ce mai puţin exterioare,adică, ale darurilor, şi din ce în ce mai mult interioare, ale vieţii. în cele din urmă, ceea ce conteazăeste adîncimea şi interiorizarea lucrării. Pe măsură ce Domnul însuşi devine din ce în ce mai mult

pentru noi, alte lucruri - da, şi aceasta trebuie să includă chiar şi darurile Lui - contează din ce în cemai puţin. Atunci, chiar dacă noi predicăm aceeaşi doctrină, vorbim aceleaşi cuvinte, impactul

asupra altora este foarte diferit, manifestîndu-se într-o adînci- me crescîndă a lucrării Duhului şi înei“ (Watchman Nee).



Procesul Lui neobosit ne va descuraja şi ne va deruta dacă vrem pur şi simplu cerul cînd vommuri. Dar dacă vom vrea ceea ce El vrea, toate prin care suntem purtaţi, inclusiv deşertul, ne vaîncuraja. Astfel vom continua pentru că ştim că El continuă să lucreze în şi prin noi ceea ce aînceput şi a sfîrşit de dragul nostru în Domnul nostru Isus Cristos.

„Dacă inimile noastre îi sunt cu adevărat devotate putem fi siguri că El ne va conduce sprecunoaşterea Sa tot atît de repede pe cît suntem de capabili să progresăm. El ştie cît de mult putem

învăţa şi nu greşeşte în a ne administra exact hrana care este potrivită nevoii noastre actuale. Am putea uneori să ne simţim tentaţi de a fi nerăbdători cu noi înşine pentru că nu facem progrese mairapide, însă trebuie să învăţăm să ne în- credem în Domnul prin educaţia noastră spirituală. Dacăochii noştri sunt ţintiţi la El, şi îl urmăm cu simplitatea inimii pe măsură ce ne călăuzeşte, vomconstata că ne conduce pe o cale dreaptă şi ne trece prin toate practicile de care avem nevoie pentrua ne forma sufletele spre a-L aprecia pe El însuşi şi toate lucrurile binecuvîntate care sunt menite săle trecem cu El. Trebuie să ne încredem în dragostea Lui tot timpul şi să învăţăm din ce în ce maimult să nu avem încredere în noi înşine" (C. A. Coates).

Pavel ne scrie la fel cum i-a scris şi lui Timotei: „Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care esteîn Cristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează unor oameni fideli,care să fie în stare să-i înveţe şi pe alţii. îndură deci dificultatea, ca un bun soldat al lui Isus Cristos"

(2.Tim. 2:1-3). „Credincios este Domnul: El vă va întări" (2.Tes.3:3).

Cuprins

Prefaţă 5Credinţa 7Timpul 10Acceptarea 15

Planul 21Pregătirea 26Desăvîrşit în El 31Puterea de a dobîndi 36Identificarea 41Consacrarea 45Eul 50

Negarea de sine 55Crucea 60

Ucenicia 66Selectat 73Odihna 74Ajutorul 79Cultivarea 82Perseverenţa 87

Principii ale creşterii spirituale

Documents

Transcript of Principii ale creşterii spirituale