Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

Rod al unei minuţioase activităţi de cercetare în domeniul slavisticii, dublată de formaţia teologică a autorului, cartea de faţă – susţinută ca teză de doctorat la 4 martie 2008, la Universitatea din Bucureşti, sub conducerea prof. univ. dr. Mihai Mitu – tratează probleme fundamentale ale culturii vechi româneşti de expresie slavă, axându-se cu deosebire asupra slavisticii oltene şi a locului ocupat de aceasta în cadrul istoriei lingvisticii româneşti.

Autorul îşi structurează cronologic lucrarea, mergând atât pe firul istoriei propriu-zise – reprezentate, iniţial, de informaţii privitoare la relaţiile românilor cu slavii, apoi la condiţiile specifice fiecărei epoci analizate –, cât şi pe cel al istoriei culturii româneşti de expresie slavonă.

Primul capitol, Slavica şi slavo-romanica din Oltenia până în secolul al XVII-lea (p. 15-61), este consacrat realizărilor trecutului, dinaintea constituirii slavisticii ca ştiinţă: influenţa slavă asupra limbii române în regiunea Olteniei; cultura veche românească de expresie slavă manifestată aici (mănăstirile oltene – focare de cultură, manuscrisele slave copiate în aceste locaşuri religioase, legăturile cu lumea slavă sud-dunăreană şi cu muntele Athos); rolul sfântului Nicodim de la Tismana în viaţa culturală şi spirituală a Olteniei; documentele slavo-române relative la Oltenia; Învăţăturile lui Neagoe Basarab – ,,întâia mare carte a culturii româneşti”, după cum afirma Nicolae Noica – şi Lexiconul slavo-român al lui Mardarie Cozianul, prima operă a lexicografiei româneşti, păstrată integral.

În cel de-al doilea capitol, Slavica olteneşti în secolul al XVIII-lea (p. 62-101), se analizează activitatea unor mari cărturari, care au sprijinit, prin activitatea lor, în special prin înfiinţarea unor tipografii, dezvoltarea culturii româneşti. Printre aceştia se află Antim Ivireanul (tipăriturile româno-sârbe de la Râmnic), Mihail Moxa (Cronica), episcopii Chesarie şi Filaret (traducerea şi tipărirea în limba română a mineelor, între anii 1776-1780).

Secolul al XIX-lea face obiectul celei de a treia părţi a lucrării: Momente olteneşti în slavistica românească a secolului al al XIX-lea (p. 102-142). Aici sunt expuse cercetările lui Alexandru Odobescu de la mănăstirea Bistriţa – Vâlcea, legăturile lui Hasdeu cu slaviştii din Oltenia şi activitatea de cercetare a lui Alexandru Ştefulescu şi Witold Rola Piekarski.

Ultimul capitol, Momente olteneşti în slavistica românească a secolelor XX-XXI (p. 143-190), este dedicat publicaţiilor din Oltenia, care au avut în paginile lor materiale de slavistică, îndeosebi ,,Ramuri” şi ,,Arhivele Olteniei”, studiilor de slavistică ale unor clerici, în frunte cu Dumitru Bălaşa şi Nestor Vornicescu, şi, nu în ultimul rând, activităţii slaviştilor originari din această zonă, în frunte cu Ion Constantin Chiţimia şi a celor grupaţi la Universitatea din Craiova în jurul regretatului prof. Gheorghe Bolocan.

Lucrarea de faţă reprezintă, de fapt, cea dintâi monografie ştiinţifică referitoare la slavistica olteană, atingând, în acelaşi timp, şi probleme importante

Iustina BURCI

ale istoriei bisericii româneşti şi istoriei românilor. Din conţinutul cărţii constatăm că autorul ei a folosit temeinic izvoarele şi publicaţiile, reuşind să aducă la lumină date noi şi interesante: sfântul Nicodim nu era din Prilepul Macedoniei, iar nota finală a Tetraevangheliarului din 1404-1405 nu-i aparţine; Neagoe Basarab a folosit la redactarea Învăţăturilor sale texte din slujba înmormântării; Mihail Moxa a utilizat în Cronică şi termeni specifici limbii române, pe care nu-i adaptează perfect; tipăriturile româno-sârbe de la Râmnic, din 1726-1727, s-au făcut la presiunea episcopului sârb Moise Petrović.

Urmărind toate aceste lucruri putem trage concluzia că, adeseori, fiind „obişnuiţi cu marile sinteze naţionale de anvergură, puţini şi-au închipuit că, mergând mai adânc cu cercetarea, pe un spaţiu mai restrâns (în cazul de faţă, numai Oltenia) se pot descoperi lucruri nebănuite, se poate ajunge la interpretări noi, la concluzii inedite” (p. 7).

Dat fiind caracterul specific al cărţii, o recomandăm spre lecturare şi utilizare în primul rând slaviştilor, dar şi istoricilor, filologilor, teologilor şi tuturor celor interesaţi de valorile spirituale ale societăţii româneşti.

Iustina BURCI

2

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

Hermann Bluhme, Etymologisches Wörterbuch des deutschen Grundwortschatzes,

München, LINCOM Europa, 2005, 682 p.

Bluhme’s dictionary is conceived according to cultural and linguistic principles about the origin of words and human speech, the relationship between the real world and its perception, between reality and description. The linguistic sign was often analyzed, from the Middle Ages to the present days, as the representation of things and materiality. Modern scholars such as Mayrhofer, Meier and Malkiel took the initiative of constructing scientific etymological studies of the vocabulary; their method supposes finding all the derived terms from an Indo-European root and all words of a certain lexical family. 46 categories make up the semantic field section (WF), every item being classified in one of these groups: there are totally 3800 German words that are registered in Duden and Wahrig, as they are very frequent and well-known (NHD). Out of these 3800 basic words, 1770 are borrowed words, 364 are onomatopoeic; related words are indicated by reference to the basic word: Ob die angegebenen Wörter wirklich mit dem Grundwort verwandt sind, hängt auch davon ab, welches idg. Etymon angenommen wird. (p. 11) The foreign influence on the German vocabulary is mentioned by the identification of the precise source: Dutch (NL, MNL): there are 3323 NL and 2487 MNL correspondences to German words, English (NE) and Old English (AE): 2828 and 2615 etymons, Germanic (GER) 1840 reconstructions, Latin (Lat): 2964 cases, Greek (GR): 2939 words, Slavic (SL): 2105 words, Greek (GR): 2939 words, Slavic (SL): 2105 words, Indo-European: 3438 words, Semitic (SEM): 154 words. The sign “>” means “becomes”, while the sign “<” means “comes from”. A list of abbreviations helps the reader get through the book and understand names and linguistic terms.

In the chapter about the phonology of German, the author provides rules about good writing, the quantity of vowels, groups of consonants. The description of the phonological system supposes historical processes such as the two vowel mutations, the monophthongizing of diphthongs and the diphtongizing of long vowels. The genetic relation between words is established according to four criteria: phonetic, morphologic, semantic and contextual. The statistics show that 2964 Latin words, 2939 Greek words and 2105 Slavic words are related to 3800 German basic words. Phonetic and morphologic principles are presented in the introduction: the minimal units in both domains are the morpheme and the phoneme; more than 7 words are onomatopoetic (of these, 351 occur in phrases). The difference between “Fremdwörter” and “Lehnwörter” shows that the former are directly taken from other languages, while the latter undergo adaptations and assimilations to the German language. 2043 words are originally German, while

Iustina BURCI

1757 are borrowed from the basic stock: 416 from Dutch, 299 from Latin, 97 from French, 59 from Italic, 54 from English, 44 from Slavic.

At the internal level of the country, there are 697 items (dialectal phrases) representative for the German regions: Westniederdeutsch, Ostniederdeutsch, Sächsich, Thüringisch, Hessisch, Rheinisch, Pfälzisch, Schwäbisch-Alemanisch, Fränkisch, Bairisch.

The dictionary contains valuable information about the role of etymology: the search for the perfect language, for the right description of the word, for the Garden of Paradise, for the power over all things, as we read in the Genesis. Some consider that myth and language were created out of the fear of things, in order to replace the objects through linguistic signs.

A table of abbreviations shows how complex this dictionary is and how many criteria it uses. Moreover the introduction to the book is made up of rules of orthography, of a phonological and morphological description of German, also of lexical division of the German fundamental vocabulary into layers of influences; the author (H.B.) believes that language must be compared to a river: it continually changes waters, but preserves the same course; the duty of a lexicographer is to envisage both aspects: to express present-day words and to demonstrate how they reached the form they now have (through chronological phases of phonological mutations), also how their meaning evolved in time.

This is a very useful book for all those who study German, proposing a thorough and subtle research into the past and the present of this language.

Ioana-Rucsandra DASCĂLU

4

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

FLORICA BECHET, Introducere în dialectologia greacă, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, 222 p.

Lucrarea Introducere în dialectologia greacă a Floricăi Bechet este o primă parte a unui proiect amplu, intenţionat să cuprindă „o istorie completă a limbii greceşti, de la indo-europeană la neogreacă”, după cum mărturiseşte ea însăşi în Cuvântul înainte (p. 6). Această întreprindere editorială vine să suplinească o mare lipsă în bibliografia românească a domeniului istoriei limbii greceşti. Cursurile cu acest conţinut din secţiile de filologie clasică din universităţile noastre s-au bazat întotdeauna pe bibliografia străină şi, până în prezent, nici un profesor sau cercetător nu s-a încumetat să elaboreze propria carte care să cuprindă cercetările rezultate din experienţa sa de predare şi din articolele şi comunicările prezentate în reviste şi diverse manifestări profesionale. Lucrarea a fost întâmpinată foarte favorabil de către specialiştii filologiei clasice, după cum atestă şi citatele excerptate din referatele celor doi referenţi ştiinţifici, Prof. dr. Dan Sluşanschi şi Conf. dr. Ioana Costa, prezentate pe coperta a IV-a.

O parcurgere prin răsfoire a cărţii, de la cuvântul introductiv la secţiunea de bibliografie, este de natură să incite atât interesul, cât şi entuziasmul şi să dea naştere dorinţei de a relua şi adânci pe îndelete lectura, cu convingerea că va rezulta un mare profit cognitiv şi cultural. Deşi este intitulată cu modestie Introducere în dialectologia greacă, prin concepţia şi modul de structurare a materiei, lucrarea are toate caracteristicile unui tratat ştiinţific de înaltă ţinută. Între multele calităţi ale acestei cărţi se cuvine remarcată capacitatea autoarei de a oferi o imagine complexă şi vie asupra dialectelor greceşti, prin integrarea cunoştinţelor lingvistice despre ele în contextul istoric şi social în care au funcţionat. Astfel, istoria dialectelor greceşti devine şi ocazia unor incursiuni în istoria diverselor comunităţi greceşti care s-au servit de ele. Cercetarea se întemeiază pe o bibliografie valoroasă, procurată, după cum spune cu regret chiar autoarea, cu destul de multă dificultate, lucru care reprezintă pentru cercetătorii români o problemă obişnuită, cu care totuşi nu se pot împăca. Dar, cu tenacitate şi răbdare, adesea prin solidaritatea recunoscătoare pentru ceea ce ei înşişi au primit de la profesoara lor a unor foşti studenţi deveniţi cercetători în spaţii academice mult mai generoase, a fost posibilă studierea necesarei bibliografii şi acest lucru este în beneficiul tuturor celor care citesc această carte.

Introducerea (p. 12-20) face o scurtă prezentare a limbii greceşti reţinând ca relevante două caracteristici care, în opinia autoarei, sunt definitorii în raport cu celelalte limbi indo-europene vechi: „durata şi bogăţia variantelor”. Ca urmare, încearcă să dea răspunsuri la câteva întrebări: „cum au luat naştere aceste dialecte”, „cum s-a ajuns la această spectaculoasă fărâmiţare” şi „care este legătura dintre dialectele greceşti atestate în mileniul al II-lea, în perioada arhaică şi în cea clasică.”

Iustina BURCI

Intrarea în tratarea propriu-zisă a dialectelor greceşti este precedată de două capitole care netezesc înţelegerea situaţiei speciale a limbii greceşti în cadrul familiilor indo-europene.

Primul dintre aceste capitole preliminare este intitulat Sursele de cunoaştere a dialectelor (p. 21-53). Aici este investigată problematica identificării, a clasificării şi a evaluării surselor de cunoaştere a dialectelor. Pe lângă sistematizarea cronologică – surse antice, surse moderne - şi categorială – inscripţii, texte literare, citări şi informaţii în texte istorice şi literare, precum şi în papiri - a surselor, sunt de remarcat comentariile, exemplificările epigrafice în original şi traducere, precum şi materialul iconografic şi grafic (p. 24-25) care, de altfel, este prezent în întreaga lucrare ca suport indispensabil textului ştiinţific. Elaborarea acestui capitol a beneficiat de consultarea unei bibliografii valoroase, riguros selectate şi atent studiate.

Al doilea capitol tratează Istoria dialectelor greceşti (p. 53-58) şi trece în revistă principalele propuneri de clasificare a dialectelor greceşti din lucrările de specialitate, cărora Florica Bechet le constată uneori insuficienţa sau caracterul provizoriu datorat ajustărilor determinate de achiziţii arheologice care infirmă sau completează ceea ce se ştia sau divergenţei faţă de interpretări mai vechi. Capitolul conţine şi o importantă bibliografie comentată a problemei, care face oficiul unei adevărate istorii a evoluţiei ştiinţei dialectologice greceşti. Datorită amplificării permanente a corpusului surselor de cunoaştere a dialectelor, precum şi îmbunătăţirii metodelor de cercetare lingvistică prin adoptarea celor mai moderne teorii, cercetătorii se află uneori în faţa situaţiei de a fi nevoiţi să reconsidere concluzii care se bucurau de autoritate cu decenii în urmă. De aceea, una dintre cele mai dificile probleme a dialectologiei greceşti rămâne, după părerea autoarei, identificarea unor criterii de clasificare a graiurilor şi dialectelor cât mai corecte, mai realiste şi mai pertinente în mulţimea adesea falacioasă a faptelor de limbă.

Cu capitolul al III-lea începe seria celor cinci capitole dedicate fiecare în parte unui dialect: III. Dialectul micenian (p. 61-113), IV. Dialectul arcado-cipriot (p. 114-150), V. Dialectul ionic-attic (p. 151-172), VI. Dialectul eolic (p. 173-187), VII. Dialectele dorice (p. 188-213).

Pe lângă multele calităţi de conţinut, prin modul în care a fost concepută, această lucrare mai are o calitate care o face foarte utilă şi eficient de consultat. Deşi este un ansamblu de mare coerenţă şi creează o imagine totalizatoare, nu exhaustivă, asupra istoriei limbii greceşti, la nevoie, capitolele pot fi consultate şi independent. Ele au autonomie în cadrul lucrării, fiecare dialect având o fişă completă ce conţine un Scurt istoric evenimenţial, un Istoric al descifrării, hărţi, tabele, ilustraţii, istoria tipului de scriere utilizată pentru notarea respectivului dialect, principalele lui caracteristici la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical, apoi arhaismele, inovaţiile, particularităţile în raport cu celelalte dialecte ori trăsăturile pe care le are în comun cu unele dintre ele. La sfârşitul fiecărui capitol este indicată bibliografia pe care se sprijină cercetarea.

Ordinea în care sunt tratate cele cinci mari dialecte este cea cronologică, primul descris fiind dialectul numit convenţional micenian, chiar dacă este cel mai

6

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

recent descifrat şi studiat de lingvişti, pentru că este cel mai vechi (secolul al XV-lea.). Aş remarca în mod special acest capitol căruia, este vădit, autoarea îi acordă o atenţie specială. Se distinge printr-o foarte temeinică, bogat documentată şi minuţioasă descriere atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere lingvistic. Cu siguranţă, această secţiune reprezintă o contribuţie remarcabilă, caracterizată de acuitate interpretativă, la puţinele studii româneşti de micenologie.

În întregul ei, Introducerea în dialectologia greacă a Floricăi Bechet este o carte de ţinută ştiinţifică impecabilă. Cu toate acestea, densitatea, concizia, rigoarea şi obiectivitatea nu pun în umbră amprenta personală a discursului său, care depăşeşte ariditatea stilistică şi impersonalitatea cerute de un text ştiinţific. De aceea, lectura cărţii este nu numai interesantă şi profitabilă intelectual, ci şi plăcută şi investită cu o energie care însufleţeşte vechea civilizaţie greacă. Este evident faptul că această carte s-a născut şi a crescut în dialogul viu cu studenţii cursului de dialectologie greacă şi şi-a păstrat atributele didactice datorită cărora discursul este modelat atât de atrăgător şi persuasiv.

Dana DINU

Iustina BURCI

Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofiea limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală.Antologie, argument, note, bibliografie şi indici de

Dorel Fînaru, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,Colecţia Logos, Nº 1, 2009, 465 p.

Ya llamada por algunos recensores el evento editorial del año 2009, la aparición del libro El hombre y su lenguaje, de Eugenio Coseriu, realmente constituye un momento de referencia para el conocimiento de la obra del que es considerado hoy en día uno de los mayores lingüistas y filósofos del lenguaje de todos los tiempos. De hecho, el mismo autor de la antología lo afirma desde el principio, en el Argumento: “Si tenemos que decir las cosas tal y como están, hay que afirmar de una manera muy clara que, en el período post-saussuriano, Eugenio Coseriu es la personalidad más importante y más compleja de las ciencias del lenguaje del siglo XX, y su obra, así como también lo decía Mircea Borcilă, siignificó una mutación radical de los horizontes teóricos de la lingüística contemporánea y, como tal, toda una ‘revolución’, mucho más profunda y amplia que cualquier otra, efectuada o sólo producida en este ‘campo piloto’ de las ciencias humanas. Por su conocimiento magnífico de decenas de lenguas clásicas y modernas, por la envergadura de su apertura hacia todo lo que significa cultura, por su visión integral de la lingüística y del lenguaje, visión que también abarca la perspectiva filosófica y que junta la originaridad con la originalidad, la tradición con la novedad, Coseriu no puede ser incluido en ninguna orientación, escuela o corriente que han estado sucesivamente de moda y con las que no hesitó en polemizar, su reproche más frecuente siendo el excesivo estrechamiento de la perspectiva”.

A diferencia de la mayoría de los lingüistas, que “se especializan” en un campo u otro de la lingüística, Coseriu enfoca todas las dimensiones de las ciencias del lenguaje. Además, como un auténtico “uomo universale”, él sitúa su propio campo de investigación en perspectiva universal y en conexión con todos los campos del conocimiento y de la cultura: “Hoy en día, la existencia del hombre del Renacimiento ya no es posible, porque, con el tiempo, la cultura se ha desarrollado. En nuestros días, la universalidad del hombre de cultura la da más bien el hecho de que él se realiza en un cierto campo, pero con abertura universal. Se trata de situar el propio campo de conocimiento en esta perspectiva y de entender la conexión con otros campos. Entender, por ejemplo, cuál es la posición del lenguaje hacia el arte, la filosofía, el mito, etc. Si se quiere llegar a una definición del lenguaje, se tiene que investigar su relación con el arte y con la filosofía. Creo que especialmente la lingüística – cuando no se limita a información no esencial – es la disciplina que permite las más perspectivas, porque tiene las más conexiones con la manera de ser del hombre y con todas las actividades humanas, en general. Desde el punto de vista de la universalidad de la cultura, el lenguaje tiene la posición central.”

8

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

El hombre y su lenguaje es la primera antología rumana de la obra de Eugenio Coseriu y también es más compleja que las antologías homónimas – pero con contenido distinto – publicadas en español, alemán, francés e italiano. Dado que Eugenio Coseriu solía colaborar efectivamente en la realización de las traducciones de su obra (mediante adiciones, explicaciones o la adaptación de los ejemplos empleados a la lengua en que se traducía el texto), el autor de la antología rumana recurre a un procedimiento traductológico menos frecuente: una traducción comparativa-cumulativa que consiste en integrar de manera tácita en la traducción rumana las diferencias que aparecen entre las versiones española, alemana, italiana, francesa e inglesa. Este procedimiento supuso un gran esfuerzo de parte del antólogo y de los no menos de 23 traductores, profesores y estudiantes de las Universidades de Suceava, Cluj, Iaşi e investigadores del Instituto de Lingüística de Bucarest.

Comparando las traducciones, Dorel Fînaru ha establecido la versión final de cada variante en rumano, también operando la unificación terminológica necesaria de los textos.

El aparato crítico del tomo es amplio e incluye, además del prefacio, una Nota acerca de la edición donde se mencionan: la primera edición de cada estudio, la lista de los trabajos utilizados para la traducción rumana, el tipo de la traducción y los nombres de los traductores. Al final del libro hay una Bibliografía completa Eugenio Coseriu, una Lista de los estudios citados por el autor, un Índice de nombres propios y un Índice temático extenso y detallado, muy útil para los investigadores que enfocan un tema u otro de la creación de Eugenio Coseriu.

Hay también muchas notas al pie de página del antólogo, notas que aportan más explicaciones, que indican la bibliografía, que definen ciertos términos y conceptos u ofrecen ejemplos similares del rumano para ilustrar el contenido.

La antología incluye 16 textos fundamentales de la obra de Eugenio Coseriu, y su contenido fue establecido junto con el autor en la última edición del Coloquio Internacional de las Ciencias del Lenguaje en la que éste participó (Suceava, 2001). Éste no es el contexto para analizar cada estudio, pero se deben mencionar sus títulos: Lingüística general, teoría del lenguaje, filosofía del lenguaje – págs. 28-35; El hombre y su lenguaje – págs. 36-53; El lenguaje entre physei y thesei – págs. 54-72; Los universales del lenguaje y los universales de la lingüística – págs. 73-111; Signo, símbolo, palabra – págs. 112-134; El lenguaje y el entendimiento existencial del hombre actual – págs. 135-160; Tesis sobre el tema “lenguaje y poesía” – págs. 161-166; La creación metafórica en el lenguaje – págs. 167-197; Determinación y entorno – págs. 198-233; Logicismo y antilogicismo en la gramática – págs. 234-254; La lógica del lenguaje y la lógica de la gramática – págs. 255-281; Semántica, forma interior del lenguaje y estructura profunda – págs. 282-293; Más allá del estructuralismo – págs. 294-300; Competencia lingüística – págs. 301-316; No existe el cambio lingüístico – págs. 317-332; Tiempo y lenguaje – págs. 333-354. La Anexa – p. 355) contiene una emocionante Carta de Tübingen, que Eugenio Coseriu envió a Dumitru Irimia con la ocasión de la entrega del título de Doctor Honoris Causa de la Universidad de Iaşi, la primera universidad en la que Eugenio Coseriu estudió.

Iustina BURCI

También deben mencionarse los nombres de los 23 traductores del español (Mihaela Pohoaţă, Ramona Pohoaţă, Angela Petriuc, Lavinia Seiciuc, Cătălina Pînzariu, Eugenia Bojoga, Lucian Lazăr, Constantin Dominte, Nicolae Saramandu, Dorel Fînaru), del alemán (Laura Mihăileasa, Ioana Rostoş, Ana-Maria Prisăcaru, Eugen Munteanu), del italiano (Ana Covaciu, Ciprian Popa, Dumitru Irimia), del francés (Nicoleta Moroşan, Dan Stoica, Dorel Fînaru, Florian Bratu, Vasile Dospinescu) y del inglés (Georgeta Raţă, Emma Tămâianu).

El autor de la antología lamenta el hecho de que el gran lingüista y filósofo del lenguaje es más conocido en Alemania, España, Italia o el Japón que en Rumanía, donde no se ha traducido ni siquiera un cuarto de su obra. Una solución necesaria sería la acción coordinada de traducir y editar su obra integral en rumano. Ésta antología quiere representar un paso hacia el conocimiento del lector rumano de una obra realmente genial y de impresionante tamaño.

La lingüística integral de Coseriu se fundamenta en la propia filosofía del lenguaje, en especial en el concepto de “función significativa”, mediante el que se afirman tanto la autonomía funcional del lenguaje, como sus rasgos primarios: creatividad, semanticidad y alteridad. En este sentido, el Argumento también incluye un microtexto de Coseriu, en su primera versión rumana, llamado Diez tesis a propósito de la esencia del lenguaje y del significado del que citamos algunos párrafos: “El ser humano es el único individuo que trabaja y habla, en el sentido propio de estos términos. Por medio del trabajo, el hombre se construye constantemente un mundo apropiado a su ser físico. En cambio, mediante el lenguaje, se construye un mundo adecuado a su ser espiritual: un mundo pensable (el mundo de la experiencia sensible es representable, pero no es pensable). De este modo, el lenguaje es la apertura de todas las posibilidades culturales del hombre (incluso, el pensamiento discursivo, la ciencia, la filosofía, la poesía). […] El lenguaje se caracteriza por cinco universales, entre los cuales se distinguen tres universales primarios: creatividad, semanticidad, alteridad y dos universales secundarios o derivados: historicidad y materialidad. La creatividad (enérgeia) caracteriza a todas las formas de la cultura. Entre éstas, el lenguaje es la actividad que crea significados, es decir, crea signos con significaciones, y en esto consiste su semanticidad. Estos signos son siempre creados para el otro o, mejor dicho, como perteneciendo desde el principio también al otro, y en esto radica su alteridad. En este sentido, el lenguaje es la manifestación primaria de la alteridad, del ser con el otro característico del hombre. La historicidad resulta de la creatividad y de la alteridad. Esto significa que la técnica de la actividad lingüística se presenta siempre bajo la forma de sistemas tradicionales propios de las comunidades históricas, sistemas que se llaman lenguas: incluso lo que se crea en el lenguaje se crea siempre en una lengua. La materialidad resulta de la semanticidad y de la alteridad. En efecto, la semanticidad es un hecho de la conciencia, pero que no sale de ella. Es decir, para que la conciencia sea realmente para el otro debe estar representada en el mundo sensible por los significantes materiales. Es el mismo caso para las otras actividades culturales, cuyos contenidos, se sabe, se constituyen únicamente en la conciencia y deben estar

10

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

representados en el mundo sensible. Sin embargo, la materialidad del lenguaje es diferente de las otras actividades culturales, puesto que es siempre materialidad específica de una lengua. Lo mismo ocurre en lo que concierne a la especificidad de la historicidad lingüística frente a la de las otras actividades culturales; en este sentido, los estilos, en el arte, no son análogos a las lenguas. Se observará también que el lenguaje es la única actividad cultural definida por dos universales (semanticidad y alteridad), y no por uno solo, y que la alteridad se presenta allí tres veces, por cuanto condiciona la historicidad y la materialidad. […] En el contenido expresado y comunicado por el decir, hay que distinguir designación, significado y sentido. La designación es la referencia a las cosas (estados de cosas, sucesos, procesos) extralingüísticas (o, mejor aún, exteriores a los signos). El significado es la posibilidad objetiva de designación dada en los signos de una lengua. El sentido es la finalidad de cada decir, el contenido propio de un discurso como tal (o de un fragmento de un discurso) […] Es el lenguaje que confiere el ser a las cosas: no es una nomenclatura para clases de cosas reconocidas de antemano como tales. Entendido bien, el lenguaje no crea los entes, sino su ser: los hace ser esto o aquello. Así, el lenguaje no crea los árboles, sino crea su ser árboles”).

Finalizamos la presentación de esta antología remarcable con una observación “intertextual” de Dorel Fînaru: “Al estar más allá de moda y tiempo, Eugenio Coseriu es el autor de una obra realmente genial que, según se puede prever, influirá decisivamente y para siempre en la lingüística y en todas la ciencias del lenguaje”.

Anişoara-Nina DUMITROVRamona-Olga POHOAŢĂ

Universidad „Ştefan cel Mare”, Suceava

Iustina BURCI

Dana Feurdean, Delia Morar, Test d’italiano, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, 118 p.

Il lavoro che segnaliamo qui, Test d’italiano (linguaggio applicato al campo pubblico e degli affari), apparso nella collana Lingue Moderne della Casa Editrice Casa Cărţii de Ştiinţă di Cluj-Napoca, è stato realizzato da Dana Feurdean e Delia Morar, due giovani, ma molto valide docenti di italiano alla Facoltà di Scienze economiche e gestione degli Affari dell’Università Babeş-Bolyai di Cluj-Napoca, laureate qualche anno fa in italiano presso la Facoltà di Lettere della stessa università.

Così come si legge nella premessa, “questo libro si rivolge innanzitutto agli studenti delle facoltà di Scienze Economiche, Studi Europei, Businnes e Scienze Politiche” (p. 3). Il suo obiettivo è quello di sostenere gli studenti nella preparazione dei vari esami di italiano, incluso quello per l’ottenimento del certificato di competenza linguistica.

Il libro comprende venti test, tutti composti di quattro parti: I. Comprensione della lettura ed espressione scritta; II. Prova di usi dell’italiano; III. Prova di composizione; IV. Prova di produzione orale. Attraverso queste quattro parti, i test ripercorrono i temi più importanti dei corsi di italiano degli anni di studio e offrono agli studenti la possibilità di verificare le loro conoscenze di italiano riguardanti tanto la comprensione del testo scritto, quanto la grammatica, il lessico, la produzione scritta e orale. Allo stesso tempo, i test costituiscono una buona opportunità per l’apprendimento e l’approfondimento tanto del linguaggio d’uso comune quanto di quello specialistico.

Gli studenti hanno pure la possibilità di ripassare le nozioni di grammatica italiana grazie agli “appunti di grammatica” (pp. 97-117) messi alla fine del libro, ma anche quelle di correggersi e di autovalutarsi da soli, grazie alla chiave degli esercizi inserita alla fine dei test (pp. 92-96).

I primi dieci test fanno riferimento all’italiano degli affari, toccando argomenti come: il mondo del lavoro (test 1-4), la pubblicità (test 5), turismo e viaggi d’affari (test 6), marketing (test 7), reclami (test 8), il mondo bancario (test 9) e l’etica negli affari (test 10).

Gli argomenti degli altri dieci test utilizzano un linguaggio meno specialistico e toccano temi come: la diversità culturale (test 11), il colloquio di lavoro (test 12), l’Unione Europea (test 13), i diritti umani (test 14), la globalizzazione (test 15), il multilinguismo (test 16), la psicologia del successo (test 17), tempo libero e vacanze (test 18), i mass-media (test 19) e i giovani di oggi (test 20).

Nella realizzazione dei test le autrici hanno tenuto conto dei livelli delle competenze linguistiche in una lingua moderna proposti dal Portfolio Linguistico Europeo. D’altronde, i rispettivi livelli sono presentati all’inizio del libro (p. 5).

12

Cosmin Vilău, Oltenia în istoria slavisticii româneşti, Craiova, Editura Alma, 2009, 240 p.

Concludiamo la nostra presentazione sottolineando che il volume Test d’italiano (linguaggio applicato al campo pubblico e degli affari), ricco di esempi pratici, ma contenente anche una sintesi di grammatica italiana, può essere molto utile anche ai docenti di italiano delle facoltà di Scienze Economiche, Studi Europei, Businnes e Scienze Politiche.

Per il livello del linguaggio adoperato e per i temi toccati, sostenuti da una già classica bibliografia italiana di specialità, il libro di Dana Feurdean e Delia Morar si presenta come uno strumento di lavoro molto utile, ma anche come un volume che si studia con interesse e con piacere nello stesso tempo.

Elena PÎRVU