Structura temelor:

1. Trăsături generale2. Operele principale3. Metoda și concepția istorică

03.09.2014

Istoria istoriografiei se preocupă de evoluția scrisului în raport cu o seamă de factori ce au condiționat apariția și evoluția lui din cele mai vechi timpuri până în prezent. Istoria istoriografiei spațiului românesc cuprinde materialele curente în care s-au încadrat concepțiile, teoriile și metodele.

Istoriografia română în sec. XV-XVII.1. Începuturile istoriografiei române. Analistica medievală românească. Conceptul și metodele.2. Cronistica sec. XVI3. Istoriografia umanistă a sec. XVI4. Istoriografia sec. XVII. Umanismul Moldo-iorgaMuntean.

1. Românii au început scrierea istorică în sec. XV-XVI. (grecii în sec. V a. Chr, germanii în sec. IX..) . Cauza este evoluția istorică, condițiile. Istoriografia e legată de evoluția istorică.

În evul mediu român, istoriografia apare în corelație cu creația statală, din inițiativa domnitorilor, ei inițiind consemnarea faptelor, exprimându-și propria identitate. Tradițional se consideră că primele cronici datează cu finele sec. XV. Cel dintâi anal a fost redactat în Moldova pe timpul lui Alexandru cel Bun (o listă a domnitorilor); nu conținea lista bogdăneștilor și începea de la Petru I Mușat.

O formă mai evoluată cu paragrafe dedicate lui Dragoș, Sas, cu ajutorul lui Teoctist și marele logofăt Mihail, dedicat lui Alexandru.

A 3-a fază – Letopisețul. Cronica lui Ștefan cel Mare – are 4 perioade sau părți:1. Dragoș – Al. cel Bun2. Al. cel Bun – Ștefan cel Mare3. Ștefan cel Mare (domnia)4. 1504-1507.Spre deosebire de Ioan Bogdan, ce consideră că partea de până la Ștefan a fost scrisă de contemporani,

Petre Panaitescu plasează redactarea întregului text pe timpul lui Ștefan. Locul scrierii – la curtea lui Ștefan, în contextul politic de centralizare a puterii și nu la mănăstire.

În Muntenia, scrisul istoric e mai târziu și mai sărac. În sec. XV avem 2 scrieri anonime în limbile germană și slavă ce vorbesc despre prințul valah Vlad Țepeș sau Dracula.

Se denotă un interes limitat în cazuri de istorie și o concepție adecvată timpului. Concepția istorică ce domina scrisul medieval în spațiul românesc era una providențială – istoria era văzută ca voință a lui Dumnezeu și se realiza prin agentul uman.

„A rămas Ștefan-Voievod stăpân în țară cu ajutorul lui Dumnezeu…” Rezultă că istoriografia medievală se racordează la concepția general europeană și la spiritul creștin. Autorul scoate în evidență rolul îndeplinit de Moldova ca apărătoare a creștinătății.

Paralel filosofiei creștine, în istorie apare și o idee politică. Rolul lui Ștefan cel Mare ca apărător al creștinătății. În corespondența diplomatică, concepția providențială are un rol determinant. Se poate vorbi despre existența unei mentalități politice. Se delimitează în acest sens 2 planuri:

1. Dominat de sacralitate

1

2. Intervine realismul omului politicScrisul istoric medieval românesc, deși unul providențial nu era străin de concepția pragmatică a istoriei.2. Cronografia moldovenească continuă în timpul lui Ștefăniță Vodă. Pe timpul lui se realizează Cronica

integrală a Moldovei. Reflecția despre primejdia otomană crește și pe timpul lui Soliman cel Mare, trezește necesitatea unei meditații politice care se inspiră din ideologia epocii lui Ștefan cel mare. Astfel se regăsesc evenimentele de glorie a Moldovei. Această referință relevă funcția pericolului extern la confluența dintre evul mediu și Renaștere.

În aceste împrejurări, începe elaborarea primelor lucrări cu caracter istoric legat de inițiativele culturale ale lui Neagoe Basarab – „Viața patriarhului Nifon”, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” la sud de Carpați.

În timpul lui Radu de la Afumați își are apariția …Apogeul istoriei istoriografiei îl reprezintă Macarie, Eftimie și Azarie – cei trei cronicari.Macarie a redactat Cronica Moldovei de la Bogdan III până la a doua domnie a lui Petru Rareș și a fiilor

acestuia - Iliaș și Ștefan. Eftimie a scris din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, fiind istoriograf al acestuia. Cronica acestuia

începe în 1541 și se sfârșește în 1546. Azarie scrie din porunca lui Petru Șchiopu. Continuă cronica lui Eftimie până în 1474 sau 1475.Cei trei autori în intenția directivei oficiale continuă „Cronica Moldovei”, prin apelul la mijloace stilistice,

mai cu seamă bizantine. Ele reprezintă evoluția stilului, aprofundându-se creația umanistică. Există o continuitate și o discontinuitate (apelul la mijloace de expresie literară), ce le oferă un caracter deosebit de operele de cancelarie). Sunt influențate de renașterea paleografilor, depășesc referirea la doar evenimente, se fac elogii faptelor de cultură, încorporează propriul discurs, referințe la tradițiile Bizanțului.

Lucrările celor 3 reprezintă o trecere de la notările analistice la o narațiune mai densă a faptelor de istorie politică, cu elemente de considerații morale, atitudini politice sau religioase, sporesc elementele de natură laică, se reduce elementul providențial, se face referință tot mai mult la diferite stări de spirit.

În explicație intervin tot mai frecvent invocarea onoarei, lipsa de cultură, gândurile rele, înțelepciunea. Cel mai important e elementul culturii clasice, prezența retoricii bizantine.

Cronistica sec. XVI o continuă pe cea precedentă, dar ca expresie și conținut e superioară prin idealul, conștiința de sine, interes pentru ideea de stat. Dar se constată atitudini ce oscilează între concepția de stare și autoritate.

3. Dintre cărturarii umaniști ai sec. XVI fac parte:Nicolaus Olahus (Transilvania) – a ocupat mai multe funcții, a scris în latină și greacă. Opera lui –

Hungaria în care a încorporat și teritoriile Daciei, și Moldova și Țara Românească. E vorba despre o descriere istorico-etno-geografică, relatându-se despre Silvius Picolomini. A fost primul dintre cei ce au subliniat latinitatea poporului român. Descrie limba și obiceiurile române. În spiritul reformei și contrareformei catolice, el a dorit să prezinte Europei civilizațiile central-europene pentru a îndemna la cruciada antiotomană. Scopul său a fost integrarea în timp și a spațiului românesc.

10.09.2014Un umanist de factură europeană este Ishtvan Zamoscozy, maghiar de origine ce are mai multe scrieri

umanist la Padova (1593) „Instituțiile din Dacia”Ștefan Tauricius – „Stauromateia” (războiul cruciaților), se referă la războiul țărănesc a lui Gh. Doja.

Lucrarea reprezintă o combinație a realităților istorice cu mitologia greco-romană, îl caracterizează pe Gh. Doja. Ideea centrală a studiului e una inspirată din izvoarele umaniste – blazonul nu face nobil pe nimeni, ci e nevoie de virtute.

2

Cristian Chaesus (sas de origine) – Primele panonice – izvor important pentru istoria Transilvaniei și Ungariei (mijl. sec. XVI). Lucrarea e caracterizată prin spirit, autenticitate, insistându-se asupra Ruinării Ungariei (1541)

4. Umanismul moldo-muntean din sec. al XVII-lea. Reprezentanți: Gr. Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul. Grigore Ureche (1590/1595-1648) – Letopisețul Țării Moldovei de la 1559-1595 până la Aron Vodă. Pe

timpul lui Vasile Lupu este numit mare vornic în Țara de Jos. Lucrarea e o copie a lui Simion Dascălul, deoarece nu s-a păstrat în original. S-a inspirat din mai multe izvoare, în special poloneze, utilizând și lucrarea lui Al. Guagnini.

Miron Costin (1633-1691) – de origine nobilă. În 1634 se refugiază în Polonia, primind indigenatul. Se reîntoarce în anii 50. E mare logofăt. În 1683 participă la asediul Vienei. A scris lucrarea Problema (Poema Polonă)

În 1691 e condamnat la moarte de tatăl lui D. Cantemir. Cu Miron Costin începe revoluție în istoriografia română, fiind un prim autor în sens mai larg. Letopisețul Țării Moldovei (1595-1661) are o largă bază documentară. Autorul a utilizat lucrările

istoricilor transilvăneni, polonezi (Cronica celor mai însemnate evenimente din Europa; lucrarea lui Guagnină)„Cronica Moldovei și Munteniei” – dominația latino-roman, legenda lui Dragoș, obiceiuri, tradiții.Poema Polonă – problema originii romane a poporului său.De neamul moldovenilor – Imperiul Roman, Dacia, Cucerirea lui Traian, obiceiurile, strămutarea din

Maramureș în Moldova. Scopul: demonstrarea originii nobile a neamului său..În Țara Românească:Constantin Cantacuzio Stolnicul (1650-1716). A sprijinit realizarea primei traduceri complete a bibliei,

prima hartă a Munteniei. „Istoria Țării Românești” (de la colonizarea romană – sec. XV) –contactează cu umanismul european. Utilizează 20 antici și umaniști. Abordează problema cunoașterii istoriei, aspecte metodologice, ample discuții asupra izvoarelor.

Istoriografia românească din secolul XVII imprimă o serie de particularități față de perioada precedentă:1. Utilizarea unor genuri noi istorice specifice umanismului2. Încadrează sistematic istoria românilor în istoria universală3. Îmbină elocvența cu spiritul critic;

Problemele abordate:

Interesul deosebit pentru dezvăluirea funcției și valorii cunoașterii istoriei – semnificația constituirii conștiinței istorice. Grigore Ureche subliniază „rolul istoriei ca depozitar al memoriei colective, ca revelator al faptelor petrecute în trecut, ca instrument de cunoaștere a trecutului, ca o carte pentru contemporani, una de reflecție asupra celor bune și cele rele, întrucât să-i facă pe aceștia „să se ferească și să se socotească pe cele rele și să le urmeze pe cele bune”. O altă idee – scrierea istorică bazată pe respectul adevărului „ca să nu mă aflu scriitoru de cuvinte deșarte ci de dreptate”. Aceasta se întâlnește și la Ion Neculce. Această idee capătă o funcție de oglindă a unui popor la M. Costin. De asemenea, el vorbește și de responsabilitatea istoricului: „Eu voi da seama de ale mele câte scriu”. El reflectă și asupra necesității sau nu a scrierii istoriei: „Să scot lumii la vedere felul neamului din care izvor și semințe sunt locuitorii Țării Moldovei, Țării Muntenești și românii, că toți un neam și o dată descălecatu-mi”

Un alt aspect aspra căruia insistă istoricii umaniști este sentimentul nestatorniciei lucrurilor, al sorții schimbătoare, impactul împrejurărilor asupra poporului român. „Moldova se află în calea tuturor răutăților” – Grigore Ureche ; „Cumplite vremi ai neamului nostru” – M. Costin. Dacă în epoca lui Ureche se credea în idealul asupra unei Moldove luptătoare, cei din timpul lui Costin se bazau pe ajutorul extern.

Problema identității: toți cronicarii se axează pe ea. Grigore Ureche reia în discuție convenționalitatea denumirilor din Moldova și Țara Românească, împletind atributele adevărului cu ale legendei,

3

fiind conștient că ambele sunt locuite de aceeași etnie. Ideea unității e susținută de unitatea și latinitatea limbii („…ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor…”). Miron Costin prezintă aceleași probleme. Dezbate larg latinitatea limbii române. Aspectul primului descălecat și al latinității există și la C. Stolnicul. El ridică problema destinului olahilor după cucerirea lui Traian („Romanizarea nu a golit teritoriul de daci). Nu a susținut puritatea poporului român precum Cantemir, considerând că romani au asimilat dacii, formând o populație daco-romană. A criticat sursele istoriei latinești și grecești-bizantine și scrierile cronicarilor străini. Vedea istoria unui stat ca progres și evoluție în trei stadii: creștere, repaus, descreștere.

Miron Costin pornește scrierea critică împotriva celor ce denaturează adevărul, respingând interpretările lui Simion Dascălul, cum că Traian a colonizat Dacia cu delagvenți și alte elemente de delicvenți din Roma. Atribuie denumirea de popor moldovean pentru locuitorii Țării Moldovei, identificându-i totodată cu vlahii: „Ca și noi, muntenii se numesc români, termen ce vine de la Traian. Același nume e dat și moldovenilor ce locuiesc în Transilvania”.

17.09.2014

Istoriografia Iluministă (Sec XVIII-încep sec XIX)Iluminismul a fost un curent cultural care a lăsat mai multe urmări în diferite domeniul cultural, artistic,

filosofic și istoric. La dezvoltarea acestui curent au contribuit geneza relațiilor capitaliste, marea revoluție franceză, Independența SUA, absolutismul luminat, etc.

Caracteristic acestui curent este ridicarea rațiunii la rang de instanță supremă în ordinea cunoașterii. Numai pe baza ei, spunea Kant, poate fi o cunoaștere a adevărului, o pătrundere în ordinea lucrurilor. Rațiunea imprimă caracter de universalitate naturii umane.

Autorii de vază ai iluminismului european sunt Montesqueu, J.J. Russeau, Gibon, Voltaire..

Particularități pentru Europa centrală și de Sud și spațiul românesc:

1. Decalajul cronologic. Dacă în Europa de Apus, preiluminismul este în sec XVII-încep sec XVIII, atunci în sp Românesc, preiluminismul se încheie în deceniul 8 al sec XVIII.

2. Deschiderea spre fenomenul național

Istoriografia preiluministă. În sp. Românesc aceasta este reprezentată de Dimitrie Cantemir (1673-1723). El a cultivat diverse domenii, de ordin cultural. Are studii de logică, metafizică, filozofie politică și istorie. Printre lucrările sale sunt „Cercetarea naturală a monarhiilor” (Monarhiarum psihica examinatium). Aceasta este o lucrare de filozofie a istoriei în care împarte istoria lumii în 4 perioade care corespund cu 4 monarhii universale. Urmând logica lui Aristotel, Cantemir vorbește despre noțiuni generale și particulare. Cele particulare, adică finite, trebuie să aibă în chip necesar un sfârșit și la termenul unei din desfacerea ei, trebuie să urmeze nașterea alteia. Deși pornește de la revelație (descoperirea unui adevăr ascuns, necunoscut), el este totuși partizanul evoluției în istorie. Monarhiile, ca și ființele vii se nasc, se transformă, mor și dau naștere altora. Nu putem spune că lucrarea lui Cantemir e una pur științifică totuși se deosebește de cronicare, prin faptul că el încearcă să vadă o rânduială în istorie

Monarhiile enumerate sunt: monarhia asiatică (Asiria, Babilon, Persia); Monarhia Egipteană; Imperiul Roman; Imperiul Romano-German; Imperiul din Nord. Această demonstrație pt Cantemir este esența lucrării și scopul ei.

4

O carte de educație creștină și de asemenea de reflecție filozofică este „divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, scrisă la sf sec XVII. Prin această lucrare, Cantemir introducea în cultura română interesul pentru destin și disputa dintre suflet și trup. Se consideră că acesta ar fi primul eseu de acest gen scris în limba română. Problema propriu-zisă nu este una originală, ea fiind dezbătută și anterior în lucrarea Diopatra a lui Filip Solitarul. Ideile sunt de genul: Viața, este trecătoare, curățătoare de suflete, nu poate fi un scop în sine ci un mijloc pentru dobândirea vieții de după moarte. Spre deosebire de Filip Solitarul care dă doar o singură soluție – cea pur ascetică, adică părăsirea lumii de către înțelept, Cantemir mai propune altă soluție: împăcarea între înțelept și lume, pe baza unor criterii morale și lupta cu păcatul.

Dacă să ne referim la literatură, opera cea mai importantă a lui Cantemir este „Istoria Ieroglifică ”(1705) – un pamflet politic sau un roman alegoric legat de lupta pentru domnie dintre partidele boierești – cantemiriști și brâncoveneni pentru ocuparea tronului Moldovei de către Mihai Racoviță, nepot al lui Constantin Brâncoveanu, în defavoarea fraților Cantemir (1688-1705). În aprecierea unor specialiști cum ar fi Nicolae Manolescu, în lucrarea Istoria Critică a Literaturii române spune că probabil aceasta este prima operă literară în deplinul sens al cuvântului. A adoptat această formă pentru a dezvălui unele secrete politice, personale care nu puteau fi spuse public, astfel compromițând personalități de vază din Țara Românească, Moldova și Imperiul Otoman. Ca gen de literatură, aceasta nu e ceva nou. El s-a inspirat chiar dintr-o operă analogică – „Istoria Secretă” a lui Procopius din Cezarea. Personajele sunt prezentate ca diferite animale, păsări și insecte (păturile de jos ale societății). Când a scris lucrarea, Cantemir nu avea încă o concepție științifică despre istorie (nu înțelegea rolul acesta ca o disciplină care trebuie să explice trecutul) (după P.P. Panaitescu în cartea Viața și opera lui Dimitrie Cantemir)motiv din care predomină lucrurile cu caracter individual. Lucrarea este importantă ca izvor istoric, nu atât ca una de interpretare, deoarece ea descrie instituțiile și împrejurările sociale, despre adunarea țării, despre urcarea la tron, despre organizarea agenției diplomatice a Țărilor Române, și nu în ultimul rând despre viața intimă a diferitor pături sociale. Printre publicațiile mai târzii amintim lucrarea excepțională Descriptio Moldaviae, publicată în 1760 în limba germana și abia la 1853 sau 57 apare în limba Română. Aceasta este o sursă excepțională de informație cu caracter geografic, etnografic, politic, instituțional. Este de fapt un compendiu al civilizației române. Dintre izvoarele utilizate amintim letopisețul lui Ureche, Miron Costin, Ioachim Belski, Nicita Sconiates (cronicar bizantin), etc. Sunt și unele erori în această lucrare, despre care vorbește amănunțit și Panaitescu. Are mai multe părți: partea geografică, politică și despre cele bisericești. În această lucrare el atinge și problema identității locuitorilor MD, mai ales cu referire la limbă. Folosește des termenul de limbă moldovenească, menționând că locuitorii Valahiei și Transilvaniei au aceeași limbă ca și moldovenii, dar pronunțarea lor este mai aspră. Volohii urmează atât limba cât și ortografia moldovenească. El afirmă că moldoveneasca este mai curată decât limba volohilor, chiar dacă antipatia dintre moldoveni și volohi îi împiedică să spună acest lucru deschis.

Lucrarea care l-a plasat însă pe Cantemir în seria celor mai marcante personalități ale timpului este Istoria Creșterii și descreșterii Imp. Otoman, (1716), temă preluată ulterior de Montesquieu, E. Gibon și alții. Nici aici Cantemir nu e original, în cea mai mare parte, el reia textul unui autor oriental – Sabi Efendi, adăugându-i reflecții, considerații proprii. Cantemir a folosit și alte surse cum ar fi istoria lui Neșri, cronicarii bizantini, cum ar fi Laonic Chalcocondil. A apelat și la lucrări europene. Sunt interesante și izvoarele românești, el citind de mai multe ori analele moldovene.

Concepția istorică.. Însăși titlul atrage după sine ideea de cauzalitate: societățile evoluează datorită unor cauze politice, economice, morale. Dacă admitem că aceste idei au fost preluate ulterior de Montesqieu, atunci desigur că rolul lui Cantemir crește considerabil, lucru care bineînțeles nu e sigur. Este interesant dacă Cantemir s-a condus într-adevăr de concepția cauzală în evoluția statelor. Cantemir vorbește de un teritoriu și nu de creșterea statului, adică despre progresul general. Despre cauza acestor schimbări nu se amintește în lucrare. Se presupune că

5

ideea a fost luată de la un alt autor – Lacroix. După acesta, cauzele creșterii au fost: discordia între creștini, disciplina turcilor și fanatismul religios. Pentru decădere cauzele au fost: stricarea moravurilor și faptul că împăratul nu mai conducea direct. Este totuși o lucrare științifică, drc folosește metoda critică a izvoarelor, prin comparația și evaluarea lor, are o concepție vasta de istoria civilizației, nu se oprește doar la istoria politică, descriind instituțiile, cultura, religia, viața socială.

Pentru istoriografia română, cea mai importantă scriere a acestuia, este Hronicul Vechimii a româno moldovlahilor 1719-1722, scrisă în limba latină. Folosește cca 150 de izvoare, din acest considerent rămânând cea mai erudită din sp românesc până la opera lui Gh. Șincai. Multe dintre aceste 150 de sure sunt prezentate pt prima dată, cum ar fi cel al lui Nicitas Choniatis (Despre imperiul româno-bulgar al Asăneștilor), Cronica bizantină a lui Nchifor Gregoras, Pasaje din cronica polona a lui Glugoj, informațiile din Cronica lui Nistor, se adresează de asemenea și izvoarelor documentare, cum ar fi colecția de diplome a regilor ungari, inscripții romane găsite. Referitor la metoda de cercetare aceasta este critica izvoarelor. Principiile critice utilizate se desprind uneori din argumentația autorului, iar uneori chiar sunt amintite expres de către autor. De exemplu:

importanța primordială a izvoarelor contemporane (evenimentelor) și rezerva sporită față de cele indirecte

Importanța și întâietatea izvoarelor externe față de cele interne care, spune el, pot fi părtinitoare

Istoricul nu trebuie să se călăuzească de un fals patriotism

La începutul cărții, Cantemir face o expunere de metodă istorică a „canoanelor” de care s-a călăuzit:

1. Lipsa izvoarelor nu este dovada că un fapt sau o situație istorică nu a existat2. Zisa îl și pune și-l ridică, adică izvoarele istorice dau existența sau inexistența unui fapt în

istoriografie3. Tăcerea după zisa adeverește zisa odată (un fenomen odată constatat poate fi considerat în

ființă până a se dovedi încetarea sau schimbarea lui.

Pe acest principiu el susține continuitatea daco-romană: devreme ce izvoarele atestă colonizarea Daciei, apoi tac despre aceste colonii, este dovada că ele continuă să fie pe acest loc.

Nu este hipercritic, din contra, se ridică împotriva celora care pun totul al îndoială. De asemenea nu dispare complet elementul providențial. Hronicul este opera capitală a lui D. Cantemir, destinată să cuprindă istoria românilor de la origini până la epoca contemporană. Se subliniază ideea unității poporului român, latinității și continuității în Dacia. Însuși titlul este semnificativ în acest sens. Critică de asemenea pe Simion Dascălul și Misail călugărul care pun la îndoială noblețea latină a originii românilor. În hronic, spre deosebire de descrierea MD, el deja nu mai vorbește despre o ortografie moldovenească și volohă ci de una românească. Tot aici, el nu mai admite că limba moldovenească e alta decât limba română. Pentru a desemna teritoriul din N Dunării, el folosește termenul de Dacia care include propriu-zis cele trei țări românești. El recunoaște că denumirea Moldova vine de la numele râului Moldova.

Hronicul evidențiază o vastă problematică social-politic, cum ar fi domnia, feudalismul, asuprirea otomană, problema rolului românilor în istoria universală, „Noblețea neamului constă nu atât în ascendența romană cât în faptul că se trage din purtătorii unei strălucite civilizații. Prin concepție și metodă, Cantemir reprezintă o treaptă superioară față de Costin și ceilalți umaniști români. Opera lui învederează experiențe istorice care nu sunt străine de școala savantă și de spiritul inovator al preiluminismului. În preiluminismul lui Cantemir, făcându-se

6

remarcate câteva elemente: spiritul critic, repudierea retoricii, larga erudiție legată de critica textului și apelul riguros la surse. Astfel, opera sa, înscriind creația spațiului românesc în cultura universală.

24.09.2014

Ion Neculce 1672-1745

Se trage dintr-o familie de nobili, a ocupat mai multe funcții în stat, a fost hatman pe timpul lui D. Cantemir. 1731 este numit vornic în țara de Sus. A scris Letopisețul Țării Moldovei, din 1661-1743, continuându-l pe cel al lui Miron Costin. Caracteristic pentru scrierea lui este darul narațiunii, capacitatea de a atrage cititorul prin frumusețea cuvântului. Lucrarea sa este o operă educativă, fără a fi didactică și tinde spre obiectivitate fără să facă din aceasta o virtute. La Neculce prevalează un talent de prozator, de creator de atmosferă. Important este introducerea la lucrare, numită „O samă de cuvinte” care constituie mai mult însemnări, punctându-se o serie de momente din Viața Moldovei, începând cu Ștefan cel Mare. Neculce de fapt nu e nici iluminist și nici chiar umanist în sensul larg al cuvântului. În viziunea lui nu atât veridicitatea sau neveridicitatea faptului în sine contează cât răsfrângerea în imaginar a acestuia.

Istorici germani, transilvăneni din aceeași perioadă: Sulzer, Eder și Engel. Aceștia au lansat o polemică cu românii asupra începuturilor acestora. Sulzer, într-o istorie neterminată a dacilor, acesta descrie geografia, originea vlahilor, structura geografică a locului. El susține că toți romanii au părăsit Dacia în sec III. Românii au apărut prin amestecul slavilor cu romanii la sudul Dunării, undeva în pen-la balcanică. În sec XIII ei au trecut la nord de fluviu, inclusiv și în Transilvania. Aceeași idee e susținută și de Eder. El a tipărit un Suplex Libellus Valachorum și a încercat să o combată punct cu punct. El de asemenea neagă continuitatea românilor în Dacia, susține că românii sunt un popor eterogen care a venit în sec XIII din pen-la balcanică. Engel are o idee similară, dar deplasată în timp. El era un șvab protestant, funcționar în cancelaria Transilvaniei care a scris istoria Ungariei , Croației și Serbiei, precum și despre Moldova și Muntenia. În viziunea lui, rădăcina românilor este în prizonierii de război greco-bizantino-slavo-romani, izgoniți de hanul bulgar Krum la nordul Dunării, spre râul Tisa, de unde mai târziu s-au mutat spre Est. Ca argument al genezei balcanice el vede unele elemente grecești în limba română

Istoriografia iluministă

Principalii protagoniști ai acestei școli sunt reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior. Aceștia au dat un sens activ politic ideilor de până acum (origine latină, unitate, continuitate) și încearcă să facă din aceste idei o pârghie de apărare a drepturilor românilor. Se cere de remarcat că, de fapt reprezentanții școlii ardelene nu au fost originali, întrucât ei au avut un înaintaș: Inochentie Micu Clain, episcop unit care a apărat drepturile românilor într-o serie de demersuri îndreptate dietei Transilvaniei, Curții de la Viena, Papei de la Roma în 1728-1751. În baza faptului de vechime și latinitate a românilor, caracterul lor etnic majoritar, principalul contribuabil fiscal și militar, Inochentie Clain a elaborat un întreg program de revendicări care vizau egalarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni (politic, religios, cultural, etc). În 1743, acesta adresează un Suplex Libellus, împărătesei Austriei, Maria Tereza, apoi și Papei de la Roma, dar fără rezultat. Important e că acesta dă ideii de națiune o concepție modernă, nu una feudală, prin care națiunea avea un înțeles politico-juridic, unind grupuri de persoane cu interese comune sociale, profesionale, confesionale, etc.

Samuil Micu – a fost o persoană erudită, a studiat la Viena filozofie, teologie, a scris peste 160 de lucrări dintre care 13 tipărite în timpul vieții. A tradus o parte a bibliei, a compilat un dicționar român-latin, indicând legăturile etimologice între limba latină și limba română, subliniind că limba română modernă a fost influențată și de alte limbi. În studiile cu caracter istoric, s-a inspirat în mare măsură din opera lui Cantemir, asupra începuturilor

7

românilor în sp CDP. În 1778 a scris în latină „scurtă cunoștință a istoriei românilor”, dar lucrarea lui principală este „Istoria, lucrurile și întâmplările românilor”, în câteva volume. 1. Istoria Românilor în Dacia, 2. Istoria ȚR; 3. istoria MD, 4. Istoria bisericii românești din Transilvania. Referitor la etnogeneză, în viziunea lui, etnogeneza românilor nu a fost atenuată (influențată) de alte naționalități. Coloniștii romani nu au dispărut complet din Dacia, după 271, o parte din ei au rămas, românii i-au invitat pe unguri în 899 să conducă Transilvania. Au colaborat bulgarii împotriva imperiului Bizantin. Au urmat luptele cu turcii, rezistența în fața habsburgilor. Micu se opune inovațiilor sociale și religioase în Transilvania (calvinism, lutheranism, etc). Avea, în schimb, încredere totală în Imperiul habsburgic, care, credea el, că se bucură de grația lui Dumnezeu. Totodată, pentru Micu, responsabil de schimbările istorice erau mai degrabă conducătorii, precum Traian, Mihai Viteazul, Leopold I al Austriei, și mai puțin Dumnezeu. Concepția istorică a lui relevă și unele trăsături noi cum ar fi: înlănțuirea cauzală a faptelor, folosirea exactă a izvoarelor, îndemnul pentru luminarea maselor. În domeniul lingvistic, el este coautor al primei gramatici românești „Elemente ale limbii daco-romane sau valahe”.

Gheorghe Șincai – a avut studii la Viena, doctor în filozofie. Se spune că a fost omul unei singure idei și a unei singure opere. A scris „Hronica românilor și a mai multor neamuri”. A publicat doar începutul acestei lucrări, fapt cauzat, probabil, de rezistența cenzurii, din cauza criticii la adresa ungurilor și a istoricului german Engel. Integral, ea a fost publicată ulterior în 1853-54. Hronica românilor nu este de fapt o lucrare de interpretare istorică. Autorul folosește modelul cronicilor, fixând evenimentele și faptele în succesiunea lor cronologică. Limitele cronologice ale acesteia sunt 86 a. Chr – 1739. Face mențiuni, însă asupra evenimentelor, comentează izvoarele (a folosit în jur de 450 de izvoare). Ca și Micu, a susținut că arborele genealogic al românilor pornește direct din nobilii romani, stabiliți în Dacia, fără nici o imixtiune barbară, nici măcar din partea vechilor daci. A afirmat tendențios că românii s-au creștinat în timpul stăpânirii romane în Dacia. Deși deseori a criticat politica papei, este de acord cu crearea bisericii uniate române. A deplâns situația nedreaptă a românilor din Transilvania. El spune că termenul de ugrovlahi îi desemna pe românii din nordul Dunării. Șincai a negat controlul unguresc și polon asupra românilor. Ca și Micu a găsit cauza evenimentelor din lume în oameni și împrejurări și nu în miracole. A acordat mare atenție operei de educare a maselor. A fost foarte sensibil la istoria țăranilor „românii cei proști au gemut sub tiranie până la 1785”. Vorbește și despre răscoalele țărănești.

Petru Maior – istoric, filolog, cu studii de filozofie și teologie la Roma. S-a numărat printre autorii Suplex Libellus Valachorum de la 1791. Perspectiva iluministă a sa apare cu toată claritatea în scrierea sa Procanonul, rămasă în manuscris și publicată la sf sec. XIX – o carte de predici în mM volume, în care el se pronunță ca adept al raționalismului, al dreptului natural și interpretării libere a bibliei. Sub aspect istoriografic, lucrarea sa principală este „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, publicată în 1821. El este unicul care reușește să-și publice principala lucrare în timpul vieții. Textul lucrării încearcă de asemenea să se expună asupra originilor românilor și continuității lor în Dacia. Maior simte nevoia să răspundă unor istorici contemporani, precum Sulzer, Eder, Engel. care neagă continuitatea românilor. Lucrarea este bine structurată, fiecare capitol combătând ideile „greșite” referitoare la subiect și expunând apoi părerile argumentate de autor. Autorul pornește de la ideea că toți autorii străini care neagă latinitatea și continuitatea românilor, sunt ghidați nu de scopuri științifice ci urmăresc mai degrabă interese politice și denigrarea imaginii românilor. De fapt ei făceau lucrul acesta în scopul apărării propriilor interese. „Voitorii de rău românilor” spun că toți romanii, în zilele lui Aurelian să fi iești din Dacia peste Dunăre, fără nici o cercetare a adevărului. Istoria pentru începutul românilor în Dacia debutează astfel cu o recomandare de metodă și cu un apel la critică. Replica urma să restabilească adevărul, iar prin aceasta, să reabiliteze moral un popor de origine nobilă. Maior a respins concepția lui Engel, potrivit căreia, românii sedentari s-au transformat în păstori nomazi. El a argumentat că românii s-au retras temporar de pe câmpiile Dunării în Munții Carpați, unde și-au găsit adăpost în timpul invaziilor barbare. Nici ungurii n-au cucerit Transilvania, cele două naționalități au concis simplu în recunoașterea autonomiei românești pe de o parte și a suzeranității ungurești, de aceea românii au avut până în

8

veacul al XVIII aceleași drepturi cu ceilalți locuitori ai Transilvaniei. În tendința sa exagerată de a demonstra latinitatea, Maior ajunge și la unele idei mai deplasate: ca și Cantemir el susține puritatea etnică a românilor, negând orice rol al Dacilor în procesul de constituire a poporului român. Merită remarcată și o altă lucrare a aceluiași autor: „Istoria bisericii românilor atât acestor dincoace, precum și a celor de dincolo de Dunăre” 1813 – este de fapt o primă lucrare care cuprinde întreaga istorie a bisericii române, insistându-se asupra unității de credință ca factor de coeziune și unitate a românilor. Autorul se pronunță, de fapt în favoarea unei ierarhii uniate independente în locul convertirii la romano-catolicism, care i-ar despărți și mai mult pe românii din Transilvania. Tot lui îi aparține inițiativa întocmirii lexiconului de la Buda –dicționar român-latin-unguresc-german. El sugerează că limba română modernă a luat naștere, probabil, din latina populară, mai degrabă, decât din cea clasică. În ciuda prezenței unor cuvinte vechi slavone bisericești, el credea că româna timpului său era cea mai pură din limbile romanice.

Ion Budai Deleanu – consilier imperial austriac la tribunalul din Lemberg (Liov). A compus un poem satiric – Țigăniada, despre domnitorul muntean Vlad Țepeș, în care arată că insurecția armată era singura cale de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Lucrarea principală este însă „De originibus populoris Transilvaniae” (despre originile poporului din Transilvania), rămasă până nu demult în manuscris, fiind publicată doar la 1991, băi, o lucrare amplă și de mare erudiție. Prima parte – o istorie a Daciei de la Traian până la 1699 (tratatul de la Karlowitz); a doua parte – problema originii popoarelor din Transilvania. El subliniază continuitatea, mai puțin vorbește despre puritatea etnică, spre deosebire de Maior, Budai Deleanu susține că dacii sunt strămoșii slavilor. Aceștia nu au fost exterminați, cei neasimilați de romani au fugit spre nord, formând naționalitatea poloneză. Cu naivitate el afirma că romanii nu au părăsit Dacia, odată cu legiunile romane, deoarece în Bulgaria nu era loc suficient pentru toți. A lăsat un studiu excepțional și de istorie constituțională (legat de evoluția instituțiilor de drept) – „Despre unirea celor trei națiuni ” Aporobatae constitutione Transilvanae. Cu argumente juridico-politice, el demonstrează neconstituționalitatea statutului de tolerat al românilor. Incompatibilitatea tradiției juridice și politice, constituționale cu excluderea românilor din regimul de stări și de ogine a provinciei. El de asemenea se pronunță în potriva unirii greco-catolice. În 1815, I. B. Deleanu întocmește un raport – „scurt tratat asupra Bucovinei” în care include informații despre moravuri, etc din provincie.

Ioan Monorai – preot uniat. A redactat cronica dacilor de la romani, până la 1813, bazându-se pe surse catolice și ortodoxe, în care vorbește despre moștenirea latină a poporului român; unirea sub Mihai Viteazu; răscoala lui Horea, apreciindu-l pentru inteligența și curajul cu care a apărat cauza românilor transilvăneni la Viena.

În Principate nu avem un iluminism în istoriografie, avem, însă doi cronicari care au activat în această perioadă:

Dionisie ecleziastul – a scris un hronograf al Țării Românești (1764-1815) lucrare memorialistică care poate servi ca izvor istoric și în care se vorbește despre lupta de eliberare în SE Europei.

Naum Râmniceanu – „Adunarea cronologiei domnilor”. În cuvântul înainte al acestei lucrări, el vorbește despre continuitatea dacilor și amestecul lor cu coloniștii romani.

Amintim și pe Mihai Cantacuzino cu lucrarea „Istoria politică și geografică a Țării Românești”. Această lucrare a servit ca model și sursă de informație pentru Dionisie Fotino care a întocmit în greacă „O istorie generală a Daciei”.

01.10.2014

9

Istoriografia românească în sec XIX-încep sec. XX.1. Istoriografia romantică românească (deceniile 4-6)Anii 30 ai sec. XIX au fost ani de coexistență a câtorva curente: clasicismul, iluminismul și romantismul.

Pe măsura dezvoltării contactelor cu apusul și în special este vorba de mișcarea literară din Franța, romantismul se configurează ca mișcare caracteristică vieții culturale românești și devine fenomenul dominant în deceniile 4-6 ale secolului XIX.

Caracteristicele generale: Subiectivitate și individualism Trăirea intensă a existenței Căutarea culorii și a reliefului în literaturăÎn istorie avem pe lângă acestea, preocuparea pentru fenomenele legate de originile popoarelor,

națiunilor, pentru psihologia poporului, pentru trecutul acestuia și o atenție specială se acordă schimbării societății. Pentru istoriografie este caracteristică proiectarea imaginii viitorului (uneori prin glorificarea trecutului). Această imagine se manifestă prin câteva repere caracteristice:

Necesitatea stringentă pentru modernizarea societății, sensibilitatea pentru oamenii simpli Acuitatea perceperii problemelor sociale, în primul rând problema agrară Transformarea politică instituțională a societății Triumful ideii naționale

Toate aceste aspecte se regăsesc în istoriografie.

Aaron Florian – român din Transilvania, s-a inspirat masiv de la istoricul austriac Engel, este cel dintâi care apără teza daco-romanității. Are lucrarea „Idee repede de istoria Principatelor Românești”. Tot el este primul care întocmește o schiță a istoriei lumii de la Adam, până la vremurile sale, intitulată Elemente de istorie a lumii. Recunoaște că nu împlinise condițiile despre care ar trebui să se lucreze (să se scrie o istorie aparte). Gândul său era însă să prezinte cauzele cercetării istorice și să stimuleze interesul pentru trecut. De fapt, Aron Florian realizează în istoriografia românească trecerea de la iluminism la Romantism. Face un cald elogiu istoriei. El o numește: oglinda cea magică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum și cheia cea de mare preț cu care se descuie oarecum ascunsurile viitorului. El proclamă un principiu național în evaluarea trecutului, aducând în prim plan al procesului istoric – națiunea. Vorbește cu admirație despre Mihai Viteazul care, spune el, a stimulat conștiința națională românească. Judecă regimul fanariot și vorbește pozitiv despre renașterea țării după 1822. A propus și o periodizare a istoriei Țării Românești

1. Istoria veche până la 12902. Istoria de mijloc de la 1290 până la 1822 (1526 -punct de mijloc)3. Epoca fanariotă

Este primul român care menționează utilitatea disciplinelor auxiliare istoriei cum ar fi genealogia, heraldica, numismatica și epigrafia.

Un elev al său a fost Constantin Aricescu. Este primul în literatura română modernă care scrie o istorie locală – a or. Câmpulung. Tot el a scris o istorie a revoluției lui Tudor Vladimirescu, prezentând-o ca o mișcare național, democratică, în care conducătorul ei a avut un rol providențial

August Treboniu Laurian. A editat împreuna cu N. Bălcescu „Magazin istoric pentru Dacia”, unde a publicat mai multe documente. A scris o istorie a românilor în 3 volume, unde vorbește despre originea latină a

10

românilor. Prezintă această istorie în contextul Istoriei Universale. Ca supliment el adaugă și un studiu de numismatică

Alexandru Papiu Ilarian. A activat în Transilvania, scrie o istoria a românilor din Transilvania până în vremea sa. Primul volum este despre evenimentele din Dacia Superioară de la venirea romanilor până la 1847. Al doilea volum se referă în special la revoluția de la 1848, susține o idee mai veche, despre exterminarea totală a dacilor de către romani, încearcă să explice înrobirea sau legarea de glie a țăranilor români ca o consecință a cuceririi ungare. Evenimente precum 1437 – răscoala de la Bobâlna, și celelalte răscoale – eforturi de eliberare a românilor. Sinteza lui Laurian, aberant într-un fel, în revendicarea antichității române, a servit mult timp ca manual de școală și de instrucțiune publică. A acordat o atenție deosebită publicării izvoarelor.. are lucrarea Tezaur de monumente istorice pentru România. Ideile sale despre istorie sunt similare cu cele ale lui Aron și Kogălniceanu. Expune idei precum „Istoria generală și națională, mai cu seamă nu trebuie să fie un registru de regi, o grămădire de ani, un agregatu de fapte și documente ci o astfel de descriere filosofică a faptelor, cauzelor, consecințelor, care să servească pentru prezent și viitor” (caracterul interpretativ și nu descriptiv al istoriei și depășirea caracterului pur politic al istoriei)

Un exponent al bisericii române din Transilvania care și-a lăsat o urmă și în istoriografia a fost Andrei Șaguna. A scris „O istorie a bisericii ortodoxe” în care așează creștinarea românilor în epoca apostolică. El condamnă convingerile religioase ale aristocrației române care au părăsit ortodoxia în favoarea catolicismului sau calvinismului, și care prin aceasta s-au dezis de la rolul de conducători ai românilor din Transilvania, lăsând păstrarea idealurilor românești pe seama bisericii ortodoxe sau a oamenilor simpli.

George Barițiu – fondatorul ASTRei , a PNR. Este influențat de istoriografia romantică liberală, are și influențe iluministe. Este promotorul istoriei moderne în spațiul românesc, a interesului pentru fenomenul istoric contemporan. Cea mai impunătoare lucrare se ocupă de Transilvania sub dominația Habsburgică 1683-1883, cu accent pe cauzele și consecințele revoluției de la 1848-1849. (În realitate, dominația habsburgică se instalează definitiv în 1879?). Abordează istoria din perspectiva biografică și pedagogică. Datoria istoricului este să depășească simpla înregistrare de date seci, el trebuie să omită opinii despre faptele din trecut.

Ca și indivizii, popoarele ce-și uită trecutul, trăiesc în provizorat și în confuzie deplorabilă. El era întristat că inteligența românească s-a vădit adesea ineficientă tocmai pentru că nu și-a exercitat judecata prin istorie.

Exponenții principali ai istoriografiei romantice sunt M. Kogălniceanu (1817-1891) și N. Bălcescu.

Kogălniceanu – membru al boierimii, adept convins al școli ardelene, cu studii în Franța și la Berlin unde l-a întâlnit pe Ranke. Este editorul primei reviste de istorie. A publicat „Corpus Narativus”. Este autorul unei sinteze a istoriei românilor, intitulată „Istoria Valahiei”. Prin el, istoriografia română s-a eliberat de vechea tradiție cronicărească, intrând în spiritul secolului al XIX-lea, care era unul liberal și critic. Este elev al lui L. von Ranke, admirator al istoricilor francezi, Kogălniceanu nu a fost doar un spirit critic, pragmatic, ci a căutat să formuleze idei noi asupra finalității și metodologiei cercetării istorice.

Debutul său istoriografic se petrece la Berlin. Lucrarea sa de bază este „Istoria Valahiei”. Motivația sa istorică era următoarea: „este nevoie de o sinteză completă, sistematizată și critică!” Într-adevăr, lucrările mai vechi nu aveau această calitate.

Caracterul lor accentuat polemic urmărind să demonstreze puritatea latină a poporului român, fapt care a dus la erori de interpretare și la acea „romanomanie” pe care el s-a străduit să o combată într-un spirit realist și pozitiv. În prima parte a lucrării, dedicată istoriei Daciei, înfățișând situația de aici până la cucerirea romană, apoi

11

colonizarea romană, epoca invaziilor barbare și populații transdanubiene. Într-un capitol abordează problema raporturilor româno-ungare. Deși nu face confuzie între români și romani, ca alți compatrioți ai săi, el sugerează descendența directă a românilor din romani, accentuând prezența lor continuă în Dacia: „Românii nu au adoptat obiceiuri barbare ale migratorilor, s-au ținut de creștinismul ortodox, folosind alfabetul chirilic doar ca mijloc de opunere împotriva influenței catolice”. Cea mai mare parte a lucrări e dedicată istoriei Țării Românești, începând cu 1241-1792. Un capitol aparte este dedicat lui Mihai Viteazul, perceput în spirit romantic, apoi lui C. Brătianu și alte personalități. Tratează în termeni critici dar veridici epoca fanariotă. Paragrafe speciale sunt dedicate moravurilor, instituțiilor și vieții religioase a valahilor: „Acolo găsește el, poporul, adevărata față a statului.”

08.10.2014

Kogălniceanu are intuiția unor repere valide de periodizare a istoriei Ț. R. deși pornește de la câteva vârfuri ale domniei. De exemplu: de la întemeiere la Mircea cel Bătrân; De aici, la Radu cel Mare, apoi la Mihai Viteazul. Fixează o limită despărțitoare odată cu instaurarea regimului fanariot și se oprește la 1792 – tratatul de la Iași. Ulterior, Kogălniceanu va fixa drept punct de pornire a unei noi epoci acțiunea lui T. Vladimirescu. Din punct de vedere metodic, el imprimă istoriografiei o direcție nouă, mai riguroasă, cel puțin dacă să vorbim despre formularea principiilor de metodă, fiindcă practic, această direcție era subminată încă de multe neajunsuri. Kogălniceanu adoptă după modelul apusean principiul analizei și explicației cauzale a faptelor. Dar aplicarea lui a rămas în bună parte o formulă „externă” după cum avea să spună Alexandru Zub, autorul, neajungând să fixeze în istoria Valahiei corelația logică între structura societății, regimul de proprietate, forma de guvernământ și nivelul culturii. Dacă avem în vedere vârsta timpurie a autorului și condițiile în care scrie, este vorba de o slăbiciune inerentă.

Geneza istoriei lui Kogălniceanu de asemenea, nu este mai puțin critică și combativă. Tânărul autor a dorit să demonstreze falsitatea aserțiunilor lansate de rău-voitori, pe seama poporului român care era tratat ca unul sălbatic, abrutizat și nedemn de libertate. Dimpotrivă, replica el, istoria descoperă virtuți cum anevoie se pot întâlni la un alt popor. Ca să le pună în valoare, Kogălniceanu a și inițiat această sinteză pe care, însă, el însuși avea să o considere de prematură, abandonând-o la jumătatea drumului pentru a-și pregăti instrumentele de lucru și pentru a lumina diverse aspecte. Istoria Valahiei reprezintă una din lucrările de bază a generației de atunci, păstrându-și în bună parte actualitatea, grație orizontului pe care l-a deschis în istoriografia română, prin afirmarea unei noi concepții asupra finalității istoriei și mijloacelor ei de realizare. Denunțând istoria dinastică și militară, în acord cu orientarea nouă în istoriografia apuseană, Kogălniceanu a căutat să descopere dincolo de biografia domnilor, viața poporului apreciată „ca izvor al tuturor mișcărilor și isprăvilor și fără de care stăpânitorii n-ar fi nimic”. Alexandru Zub afirma că „numai un spirit critic dublat de o conștiință profesională putea susține la acea vreme că puterea boierimii se întemeiază pe silnicie și fraudă și să explice șerbia prin cucerirea populației autohtone de elemente alogene”. De aici și până la doctrina liberală a omului politic nu mai era decât un pas și Kogălniceanu l-a făcut în anii următori.

Concepția istorică și-a expus-o în articolul său program din „Arhiva Românească”. În Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană (noiembrie 1843), el sublinia: „după priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai vrednic de luarea noastră aminte, decât istoria. Istoria, după Biblie, trebuie să fie și a fost întotdeauna cartea de căpetenie a popoarelor și a fiecărui om îndeosebi; o carte de învățătură cu scopuri didactice și de informare, un mijloc de a cunoaște trecutul, legătura cu prezentul și o predicție pentru viitor”. În spiritul doctrinei critice a lui Ranke declară „primatul absolut al adevărului ca principalul element al istoriei sănătoase”. În același timp, K, atribuind istoriei o funcție socială, politică și națională o transformă într-o armă de luptă împotriva privilegiilor aristocrației agrare, pentru difuzarea ideilor liberal-democratice, pentru cristalizarea conștiinței naționale în sensul unirii și independenței de stat. Aici el sublinia că „o istorie națională, implică însă istoria poporului” (deci nu istoria clasei dominante). Kogălniceanu era un liberal luminat. Convingerea lui

12

era că progresul societății se realizează prin reforme graduale și nu prin zguduiri revoluționare, el susținând că „când revoluția începe, civilizația încetează”. Este interesant că nici chiar la 1848 el nu împărtășea revoluția în termen de acțiune, deși elaborase poate cele mai cuprinzătoare programe revoluționare.

Examinarea atentă a operei sale istorice justifică aprecierea lui Dimitrie Onciu că Kogălniceanu, este cel dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc.

Nicolae Bălcescu (1819-1852) are studii în Europa. Deși mai restrânsă ca dimensiuni, opera istorică a lui nu este mai puțin semnificativă. Sub raportul contribuției la dezvoltarea spiritului critic. Ca și în cazul lui K, această operă s-a inspirat din tradiția locală și din impulsurile din apus fie și indirect. În momentul plecării sale la Paris în 46 el se manifestase deja sub aspect istoriografic prin Table istorice, Puterea armată și artă militară și mai ales prin Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor care deschideau revista Magazin Istoric pentru Dacia. Concepția lui expusă în aceste lucrări este una romantică, încadrându-se în aria romantismului istoric care năzuia o valorificare a trecutului drept temei al evoluției ulterioare. Descinderile sale în bibliotecile și arhivele apusene, cum ar fi Paris, Roma, Genova, Viena, au contribuit la extinderea orizontului său documentar. A cunoscut și opera lui Marx, ale cărei reflexe se pot distinge în lucrările sale cum ar fi Problema economică a principatelor danubiene și Mersul revoluției în Istoria Românilor. La prima lucrare a acestuia, Marx a făcut referire în lucrarea sa Capitalul. Pentru Bălcescu, revoluția era un zeu. Nu neapărat o revoluție violentă ca acțiune, dar o reconversie prin rupturi dinamice, prin transformări adânci ale procesului istoric. Bălcescu considera că Providența se aliază cu năzuința spre bine și frumos al popoarelor, iar acestea străbat din treaptă în treaptă mișcarea spre împlinirea idealului. Așa s-a întâmplat și cu poporul român, spune el, care a ajuns până la revoluția de la 1848.

Activitatea lui Bălcescu se definește în dependență de marile probleme ale vremii și anume: Problema socială și problema națională.

De o deosebită însemnătate pentru concepția istorică a lui Bălcescu, este Introducerea publicată la Românii sub Mihai Viteazul. El îl elogiază pe Mihai Viteazul pentru că a adus românilor dreptate, frăție și unitate temporară. În unele pasaje el scrie, însă prea înflăcărat și cade în exces, făurind un personaj imaginar. Lucrarea este pătrunsă de reflecții asupra ideii de națiune, unității naționale, însuși Mihai fiind privit ca un purtător al acestei idei și a conștiinței naționale. Este adevărat că Bălcescu nu omite să menționeze că în sec. XVI, ideea de națiune se manifesta mai degrabă ca un sentiment. De fapt istoricul proiectează asupra domnitorului propriile sale idei, gânduri și năzuințe. În acest context, M. Viteazul este proiecția unui simbol și a unui ideal în spiritul generației de la 1848. Despre națiune, în „Privire asupra stării de față asupra trecutului și viitorului patriei noastre”, el menționa cu mândrie că „românii sunt cea mai veche națiune în Europa care și-a păstrat neclintit naționalitatea ei și o existență politică protejată de o mână providențială. De altfel, despre Providență: oamenii, spune el, nu sunt unelte oarbe în mâna destinului, deși guvernați, în ultima instanță de ordinea divină a universului, oamenii au fost înzestrați cu voință liberă și trebuie să aleagă între bine și între rău. În viziunea lui, dacă scopurile istoriei sunt dinainte stabilite, de o ordine providențială, istoricului îi revine sarcina de a descoperi drumuri ascunse pe care Providența le-a hărăzit acestui neam. Istoria este chemată să elaboreze argumente justificatoare ale dezideratelor naționale actuale și viitoare. În acest context, el vede progrese chiar în evenimentele contemporane lui. De exemplu, rev. de la 1821 a fost democratică pentru că a urmărit dreptatea. Cele de la 1848 au fost sociale pentru că au urmărit frăția, iar revoluția care va avea loc în viitor va fi națională pentru că va avea ca scop constituirea unui stat unitar.

Istoriografia românească între romantism i coala criticăș șUltima parte a sec XIX și anii de până la WWI reprezintă o perioadă distinctă în istoriografia românească.

Deși nu este omogenă, totuși are o trăsătură comună: perspectiva criticistă schițată cu mult înainte ajunsă acum la o

13

maturitate relevantă. (Al. Zub – de la școala critică la criticism). Referitor la școala critică avem personalități ca: Dimitrie Onciu, Ioan Bogdan și Nicolae Iorga (mai sunt numiți și triada critică). Unii cercetători îl mai adaugă și pe C. Giurescu. Oricum, școala critică nu ar putea fi închipuită fără eforturile anterioare, spunea Zub, având aici în vedere perioada de trecere cu personalități ca B P Hașdeu, etc

22.10.2014

Reprezentanții perioadei de trecere de la romantism la școala critică au fost Titu Maiorescu și Junimea (a avut și ea un aport critic în cultură; s-a expus împotriva latinizării excesive, a ignorării tradiției locale, etc). Școala critică constituită la finele sec. XIX se va sprijini direct și sub mai multe forme pe opera junimii, nu fără a o contesta în alte cazuri. Nicolae Iorga a colaborat în primii ani de carieră la „Convorbiri literare”, iar ceilalți fondatori au fost chiar membri mai marcanți ai cenaclului. Timp de câțiva ani, Ioan Bogdan a condus revista Junimii, transformată aproape într-o revistă de istorie. De altfel, pe Ioan Bogdan și Dimitrie Onciu, Titu Maiorescu i-a ajutat să vină la universitate. Pe Iorga l-a primit cu rezervă, din cauza colaborării la „Lupta” și „Revista Nouă”, publicații conduse de Gheorghe Panu și B. P. Hașdeu, cu care acesta se află în redutabilă polemică. La 1 noiembrie 1894 când Maiorescu, în calitatea sa de Rector îl prezenta pe Iorga, el a spus doar atât: „Vă recomand pe domnul Iorga chemat să vă facă lecții de istorie”. Maiorescu a stat la originea școlii critice pe tărâm istoriografic nu numai datorită spiritului de adevăr, de precizie, dar și prin politica sa universitară.

Titu Maiorescu 1840-1917. În 1862 are cursuri la universitatea din Iași consacrate Republicii Romane. A fost rector, deputat, ministru, prim-ministru. Viziunile lui: Este împotriva transformărilor revoluționare; se pronunță pentru o dezvoltare a instituțiilor moderne (noi), dar în prelungirea fondului tradițional. Este influențat în special de lucrarea lui Buckle: „Istoria Civilizației în Anglia” pe care o consideră drept izvor a cercetării sale. Acesta spunea că formele trebuie să izvorască din fond, așa cum precizase Federico Savigni și evoluționismul englez. Treptat, însă, el va accepta „formele”, acționând pentru împlinirea lor prin creșterea fondului, apropiindu-se astfel mai mult de Hegel

Preocupările lui istorice țin de problematica izvoarelor istorice și de Istoria contemporană expusă în 5 volume sau în 5 discursuri parlamentare cu privire asupra dezvoltării politice a României.

Spiritul Junimii este preliminat și de Alexandru Odobescu – părintele arheologiei românești. Mai multe călătorii în Europa, Studii la Londra, limbi clasice la Paris, în Germania. Este un adept al evoluționismului secolului XIX, dominat de istoriografia europeană până la Ranke. Spiritul său critic a avut însă menirea să înlăture manifestările târzii ale romantismului. Din această perioadă datează studiul său prestigios „Despre unele manuscripte și cărți tipărite aflate la mănăstirea Bistrița”, studiu important pentru arheologia medievală și literatura slavonă. Este unul dintre întemeietorul Muzeului național de antichități. A deschis drumul școlii critice în arheologie. Alexandru Zub menționa că cu el începe în România arheologia științifică. Deși nu s-a angajat personal în lucrările de săpături. Pornind din zonele istoriografiei romantice, el a evoluat spre o istorie critică bazată pe studiul interdisciplinar și subordonată unui larg orizont de cultură. Pentru Odobescu, arheologia cuprinde și instituțiile, și îndeletnicirile, credințele, obiceiurile oamenilor din trecut. De aceea, pe lângă obișnuitele vestigii plastice și grafice, el examinează și practicile sociale și tradițiile orale. În cea mai importantă lucrare de arheologie a sa Odobescu descrie un tezaur datând din sec IV p. Chr descoperit la Petroasa, ca având origine amestecată, dar în primul rând, vizigotă.

Bogdan Petriceicu Hașdeu – născut în Basarabia, la Hotin a făcut studii în Ucraina la universitatea din Haricov. Conduce arhivele din București. Este primul slavist al culturii române. În 1864-68 editează Arhiva Istorică a României, la 1865 apare lucrarea sa Ioan Vodă cel Cumplit, lucrarea apreciată diferit în istoriografie, astăzi se consideră nu prea serioasă. În lucrare, el nu prezintă un Ioan Vodă real, ci o figură care să întruchipeze ideea de erou. Permanentele asocieri cu alte situații din istoria Europei nu luminează înțelegerea problemelor ci doar îngreunează

14

textul. Mulți cercetători consideră ca aceasta a fost o replică care a vrut să o dea lui Bălcescu care a scris despre Mihai Viteazul. Se ocupă de începuturile românilor. Principala sa scriere istorică este „Istoria Critică a românilor”. Apelând la argumente lingvistice, el susține că românii s-au format pe ambele maluri ale Dunării din amestecul slavilor, tracilor, dacilor și romanilor, însă daco-romanii au apărut mai întâi în Banat și Oltenia. Descriind evoluția României contemporane, Hașdeu glorifică statul și identifică românismul cu omenia, libertatea și adevărul. A acordat o atenție deosebită problematicii economice, inițiind studii de pionierat în spațiul românesc. Este vorba despre „originile agriculturii la români”, originile viticulturii. Menționăm și valoarea metodologică a studiilor diplomatice, precum „Io – în titlul domnilor români, a moldo.. Concepția istorică și-a expus-o în „Istoria” (articol intitulat foiță de istorie și literatură); „Introducere la Arhiva istorică a României”, ”Studii critice asupra istoriei românilor” și mai cu seamă în prefață la „Istoria critică a românilor”. Istoria, după el, este criteriul legilor, nașterii, creșterii, dezvoltării, slăbirii, pieirii și renașterii popoarelor în spațiu și timp. Aceasta nu înseamnă, însă că autorul Istoriei Critice a fost lipsit în general de spirit critic. În realitate, subliniază al. Zub, Hașdeu a stăruit până la obsesie asupra aspectului critic al muncii sale. În prefață la „ Istoria critică” el face o expunere a principiilor metodologice care îl călăuzeau:

Afară de fântâni scuturate cu orice dubii nu există nici o autoritate în istorie și cu atât mai puțin, nici o nefailibilitate

Hașdeu este un evoluționist inspirat de Buckle care rezumă legile universale în cadrul civilizației engleze. El își propune să aplice la istoria românilor complexul științelor bio-sociologice pentru a lămuri această istorie prin prisma generalăă a romanității și chiar a Europei Orientale.

Istoria critică se pretindea a fi un studiu sub toate raporturile: teritoriale, etnografic, religios, juridic, economic, etc – o istorie care se va scrie cu făclia criticii în mână. Și el, ca și precedenții s-a lovit de lipsa informației, a încercat și el să o rezolve prin cercetări proprii de arhivă și prin editarea de documente. A inițiat restituiri parțiale și a realizat în parte o sinteză, deși era convins de caracterul ei prematur. Cum avea să sublinieze Zub, din cele 3 faze succesive (culegerea datelor, deslușirea lor în parte și clădirea edificiului) istoriografia română nu străbătuse încă atunci nici una. El însuși recunoștea: am fi fericiți în aceste condiții dacă ne-ar ajuta din când în când și alții printr-o critică luminată, completând lacunele sau corijând erorile ce ne vor fi scăpat din vedere.. Totodată, el îi condamnă pe cei ce se aventurează cu prea multă frivolitate în „cea mai grea dintre toate științele ” și cea mai complex determinată de concursul celorlalte discipline. Tot el spunea că „ nu poate fi cineva istoric fără un studiu preparator în științele biologice și sociologice, nici fără cunoașterea limbilor care-i asigură accesul la izvoare” el recunoștea că istoria critică nu este fără cusur. În noua ediție el îndemna criticii să judece pornind însăși de la această temelie a edificiului.

Considerații interesante găsim și în „Originea Civilizațiunii”, în care transpar elemente ale apriorismului romantic, considerații despre rolul providenței pe care o vede limitată de acțiunile omului: „Providența nu impune vreo direcție ci numai facilitează posibilitatea de a alege”. Ea lasă curs liber acțiunii umane pe linia acțiunii și progresului. Hașdeu nu poate fi considerat pozitivist în istorie. El spunea: „Filosofia noastră nu se limitează nici la o teorie nici la Vico, nici la Cant. Ne-am ținut și ne ținem de metoda experimentală, admițând ca unica bază de discuție realitatea. În această realitate, însă, mai presus de toate se manifestă o forță conducătoare omniprezentă și inexperimentabilă pe care omul nu o poate cunoaște

Personalitatea cea mai de seamă care a precedat școala critică, exercitând o înrâurire decisivă asupra domeniului a fost Alexandru Xenopol, dat fiind că opera sa e în parte contemporană cu istoriografia critică și nu o dată s-a aflat cu aceasta. Xenopol s-a născut în1846 la iași. În … începe studiile în Germania, datorită unei burse junimiste. La Berlin a fost elev al lui Momzen . A inspirat tmosfera inspirată de criticism din jurul lui Ranke. Se familiarizează cu clasicii istoriei francezi, englezi, cu Buckle. Se pare că anume Ranke și Mobzen au contribuit la

15

definirea spiritului său critic. Aceștia l-au stimulat mai ales prin îndemnul de a porni orice studiu de la restituirea critică a faptelor și de a le subsuma apoi viziunii istorice pe baza metodologiei cât mai riguroase. Important e că pentru Xenopol, istoria era o disciplină aspirând la treapta de știință menită să conducă la înțelegerea trecutului, nu la reproduecerea lui,( ideea de reproducere fiind un deziderat romantic). A avut 2 doctorate: unul în drept și unul în filozofie. Din 1875 este prfesor de istorie la universitate din 1883 are cursul de istorie a românilor și din 1891 suplinește și catedra de istorie universală. Lucrează temeinic și metodic la cursul de istorie a românilor. Începe cu combaterea lucrării lui Robert Roisler. Xenopol afirmă că românii nu au părăsit complet Dacia. Ciobanii români s-au retras în munți, iar ceilalți, în special țăraniia u rămas pe la casele lor. În 1888 apare primul volum al săi de „Istoria Românilor din dacia Traiaă„ până la 1893 apar 6 volume. În general este o lucrare care s-a distins nu numai prin bogăția izvoarelor, prin expunerea sistematică, ci și prin diversitatea subiectelor. A cuprins aspecte prcum evoluia socială, situația financiară, moravurle, literatură. Istoria lui avea menirea să înfățișeze civilizația românească sub toate aspectele. El face și o periodizare a istoire:

1. 513 a. chr – 1290 – când s-a format naționalitatea română2. Epoca medievală sau slavică 1290 – 16333. Epoca modernă sau greceascp 1633 – 18214. Epoca contemporană sau românească 1821 – 1859.

Pentru Xenopol cursul istorie românilor a fost determinat de condițiile geografice. Lanțul munților carpați i-a separat fizic pe români, de aceea ei urmau să fie lipsiți de unitate, supuși influențelor străine, fiind o insulă latină într-o lume slavă. El identifică cu atenție influențele slave asupra obiceiurilor, bisericii, limbii române. Deși nu subscrie teoriei purității etnice, acceptă ideea descendenței latinești a românilor. Un minus al lucrării e faptul că el n-a consultat izv. Primare. S-a bazat în fond pe izvoarele publicate. Din această cauză argumentele sale se consideră nu întotdeauna temeinice. A accentuat evenimentele din Muntenia și Moldova față de Transilvania. Au fost reacții negative asupra acestei lucrări. Una a fost din partea lui Maiorescu, Hașdeu care o găseau prematură. Dar a avut și aprecieri pozitive în special din partea reprezentanții școlii critice, în special. „Xenopol ne-a dat cea dintâi formp ssintetică a istoriei naționale. În expunerea cea mai largă înâă acum pe temeiul materialului ci=unoscut la moment. Nicolae Iorga estima la rândul său marea operă, plin de spirit național, mai abstract decât al nostru, dar de o perfectă consecvență. Ca replică lui Hașdeu, Xenopol, în prefață la lucrare spunea: Fiecare epocă e în drept să aibă istoria ei, iar istoria unui timp se clădește întotdeauna cu materialul adunat până atunci. Alexandru Zub de asemenea apreciază pozitiv lucrarea spunând: problematica pe care o abordează nu e una nouă, însă nimeni nu a urmărit sistematic și pe întreg teritoriul țării, nimeni nu a îmbinat atât de organic problemele economice, sociale și politice-culturale.

Xenopol se dedică și problemelor de filozofie a istoriei, publicând la Paris 1899 Principiile fundamentale ale istoriei. În 1903 publică la Iași 2 volume „Domnia lui Cuza-vodă” în care caută să aplice ideile sale de istorie într-un caz concret. În 1908, la Paris apare Teoria Istoriei, o ediție modificată și argumentată a principiilor fundamentale.

Ca și mulți predecesori și contemporani ai săi, el consideră studiul istoriei util pentru înțlegerea trecutului, a prezentului și pentru anticiparea viitorului. Prin el se pot prezice evenimente cum ar fi: dispariția în cele din urmă a Imperiului Habsburgic și a celui otoman. Xenpol afirma în mod materialist că spiritul depinde de realitate, de materie. Știința, spunea el, nu este alt ceva decât reproducerea rațiunilor lucrurilor în rațiunea omenească. Seria istorică este specifică fenomenelor de succesiune în timp ce legea se referă la cele de repetiție. El nega pe plan filosofic (punând la îndoială de propriile sale descoperiri, legitățile în istorie, însă era de părerea că fiecare fapt istoric își are originea într-o cauză anterioară. El spunea că istoria nu poate prevedea viitorul ci poate doar indica direcțiile.

Xenopol nu poate fi identificat nici cu neokantienii, nici cu pozitiviștii. El caută explicații cauzele care nu modifică, însă, caracterul precumpănitor idealist al concepției sale. Dar Xenopol a formulat ideea că istoria are

16

specificul ei determinat de împrejurarea că ea studiază fapte de succesiune, de aceea el a plecat în teoria istoriei de la domeniul faptelor istorice, al practicii istoriografice, încercând astfel să definească caracterul științific al istoriei.

coala critică românească. (Sf. sec XIX-încep. Sec XX.)ȘAcest curent pune accent pe document, autenticitate, rigoare a criticii și a structurii. Este momentul

omologării istoriografiei românești la istoriografia universală. Lucru care se va păstra pe perioada interbelică, după care, în perioada comunistă are loc o întrerupere.

Reprezentanți: Triada Critică: Dimitrie Onciu, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Constantin Giurescu.

Dimitrie Onciu s-a născut la 1856 la Straja, în Bucovina. 1876-79 își face studiile la universitatea dein Bucovina, 79-81 – studii la Viena, unde stabilește legături strânse cu Otto car Lorenz, un bun cunoscător al izvoarelor medievale, autor al unei concepții istorice pe care Onciu și-o însușeșete și o eplică la istoria românilor. Concepția respectivă ține de Teoria Generațiunilor, după care cunoașterea dezvoltării istoriei rezultă din cercetarea faptelor și ideilor oamenilor grupați pe generații. Măsura evenimentelor istorice fiind un secol în care se înscriu 3 generații. 1881-82 prezintă tezele de licență la istorie, geografie, filozofie. Relațiile lui Napoleon cu Turcia, Despre problemele psihologiei popoarelor și relațiile lor cu istoria. Din 1895 e profesor de istoria românilor la Universitatea din București. Din 1889 este membru al Academiei Române.

Începe activitatea istorică în „Convorbiri Literare” la 1884 cu studiul Iuga Vodă și articolul Dragoș și Bogdan. Studiul care i-a adus însă lui Onciu întâia recunoaștere mai largă în lumea savantă era defapt o critică, recenzie a lucrării lui Xenopol despre Teoria lui Roisler. Obiectivele formulate nu priveau structura general a demonstrației și oricum nu anulau valoarea generală a acestei lucrări, cum avea să înțeleagă Maiorescu sau Iorga. La 1890-92 apare lucrarea sa Radu Negru și originile principatului Țării Românești. Lucrare care a apărut în revista Convorbiri literare, și publicată într-o ediție completă doar la 1864 de Sacerdoțeanu. În această lucrare e combate teoria descălecatului în cazul Țării Românești. El susținea că nu există temeiuri suficiente pentru a acredita această teză. Unicul lucru despre care se poate vorbi cu certitudine este o dinamică demografică. El vede originile statalității la sud de Carpați în stăpânirile politice ale lui Litovoi și Seneslau. Cel mai înflăcărat susținător al descălecatului a fost Xenopol. Argumente:

Realitatea istorică care e găsește în diploma Ioaniților

Lipsa elementelor ungare în instituțiile medievale românești

Imposibilitatea ca Amlașul și Făgărașul să poată popula un teritoriu atât de mare

Această idee se cristalizează mai departe în alte lucrări cum ar fi 1899 Originile Principatelor Române sau 1907 Tradiția istorică în chestiunea originii românilor. După cum se vede din titluir, cercetarea lui Onciu s-a axat pe 2 mari probleme:

1. Problema originii poporului român. Onciu propune o teorie a „admigrației” – adică migrarea într-un anumit loc, conform căreia, nu toți romanii au părăsit Dacia și prin secolul 7, populația romanizată din Bulgaria s-a întors treptat în Dacia, de aceea, poporul și limba română s-a format pe ambele maluri ale Dunării

2. Problema constituirii statelor medievale românești

Un alt merit al să u e îmbinarea armonioasă a investigației istorice cu cea filologică, fapt care l-a situat la nivelul istoriografiei europene a timpului.

17

Pe plan teoretic, lucrarea sa principală e Fazele dezvoltării istorice a poporului și Statului Român, în care se resimte influența lui Otto carl Lorenz și a teoriei generațiilor. El împarte istoria românilor în câteva perioade:

1. Istoria Antică 168 a. chr – 1247 p. ChrCucerirea romană, clonizare, romanizare în S:E Europei, invaziile popoarelor migratoare în sec III-VII

când se formează limba română. Supremația primului imperiu bulgar, venirea ungurilor în jurul anului 1000, până la sf. celui de-al 2lea imperiu bulgar

2. Evul mediu 1247 – 1600. Constituirea statelor, organizarea lor, apoi stăpânirea otomană3. Epoca modernă 1600 – 1866 împărțită în 3 sub-perioade.a)1600 1711 – domniile pământene. De aici până în 1821 – domniile fanariote și din 1821 – 1866 –

restabilirea domniilor pământene4. Epoca contemporană 1866- 1918. Domnia regilor străin și desăvârșirea unității politice a

românilor. Onciu afirmă că locurile geografice, mediul etnic, curajul ți înțelepciunea, precmu și faptele marilor

personlități se includ în elementele determinante ale istoriei. Periodizarea are la bază elementul politicMetoda sa include observația empirică din experiență și cercetare care ajutăla verificarea doveilor și la

transformarea ideilor subiective în cunoștințe obiective. Pentru Onciu, națiunea este cel mai important subiect al investigației istorice deoarece legăturile culturale și etnice transcend Statul, prefigurând unirea națională.

El spunea că numai prin cunoștința adevărului asupra trecutului putem înțelege cu adevărat prezentul și pregăti viitorul. Numai din adevăr naște adevărata iubire de țară și națiune. În aceste teze, Onciu, ca și Xenopol vede istoria ca un flux progresiv îndreptat către viitor și totodată ca disciplină menită în mod practic să insufle sentimentul patriotismului.

Ioan Bogdan 1864-1919, unul dintre cei mai buni studenți ai lui Xenopol care deși nu a fost istoric, ci filolog, a adus importante contribuții istoriografiei românești, căruia, în aprecierea contemporanilor, școala critică îi datorează, sublinia Al. Zub, poate cel mai mult pe tărâm formativ. A absolvit universitatea din Iași, facultatea de litere, la 1885, cunoștea limbile clasice, salva veche, face studii la Viena, apoi în Rusia, și iar la Viena, la Roma.. din 1891 este profesor la universitatea di n București. Aici s-a preocupat de istoria veche a slavilor, paleografia slavo-română, diplomatica slavo-română. Din 1892 este președinte al comisiei istorice a României. Din 1902 este director la Convorbiri literare. Din 1903 – Membru al Academiei Române.

Opera sa. Fiind convins de importanța și primordialitatea valorificării izvoarelor în raport cu munca de construcție (interpretarea istoriei ) a editat mai multe colecții de izvoare documentare cum ar fi Documente privitoare la relațiile Țării românești cu Brașovul și Țara Românească, 2 volume de documente din perioada lui Ștefan cel mare. S-a remarcat și prin editarea izvoarelor narative: Vechile cronici moldovenești până la Ureche și Cornicele inedite atingătoare de istoria românilor.

A făcut și o periodizare a istoriografiei românești:a) perioada analisticăb) cronicăreascăc) istorică (de la Dimitrie Cantemir la Școala Ardeleană.Are și lucrări de interpretare. S-a ocupat între altele de vechile instituții româneșt. Lucrări: „Io din titlul

domnitorilor români”; „Originile voievodatelor la români”; „Despre cnejii români”. Ca și Hașdeu, Bogdan evidențiază moștenirea slavă din societate și cultura românească cu referire la limbă, literatură, obiceiuri, instituții, drept. El sugerează ideea chiar că naționalitatea românească este produsul unei fuziuni româno-slave care a avut loc între secolele VI-VII. În 1894, are un studiu în care vorbește despre însemnătatea studiul slavilor pentru români. La 1905 vorbește despre istoriografia română și problemele ei actuale în care, analizând realizările și nevoile istoriografiei românești menționa necesitatea unor tratate socio-culturale axate pe exploatarea originii și strucutrii satelor, a

18

orașelor, cercetarea condițiilor economice ale diferitor clase sociale, a proprietății funciare, a guvernării locale. Un alt lucru care se cerea făcut era sctrângerea de noi colecții, de cronici străine și autohtone. Ion Bogdan n-a formulat o concepție istorică aparte, atașându-se doar directivei care punea accentul pe chestiuni de istorie socială și instuții. Din acest punct de vedere, el este mai activ decât Onciu care a cantonat aproape exclusiv în sitoria politică. Fiind convins că pentru un istoric este esențial să dispună de versiuni corecte ale izvoarelor istorice, avertizează totodată realist că spre deosebire de operele de artă, perfecțiunea absolută nu poate fi atinsă niciodată într-o lucrare de erudiție, inclusiv istorică, deoarece, spune el, din cauza că în lanțul evenimentelor trecute, tot timpul va lipsi o verigă care nu va perimte reconstituirea acestei realități.

Nicolae Iorga 1871-1940. La 6 ani, se spune că citea compilația de cronici alcătuită de Kogălniceanu. La 17 ani, intră la studii la facultatea de litere pe care o absolvește cu Magna Cum Laude, în 1889, avându-l ca profesor pe Xenopol. Apoi are studii în Italia, la Paris, în 1893 ia doctoratul în Germania cu Istoricul de cultură germană Carl Lamprech. La 23 de ani se întoarce în Ro și devine profesor la universitatea din București. A fondat partidul național democrat. Se spune că are 1359 de titluri. Barbu Teodorescu vorbește de 13 682 lucrări. Iar alte ori se dă cifra de 25 000 articole. Unii critici au spus că Iorga a scris mai mult decât a citit. Este adevărat că în aceste lucrări sunt multe erori, inclusiv cronologice, comentarii superficiale și confuze,dar, cu toate acestea, nimeni nu poate comenta prinosul de valoare pe care la-a adus istoriografiei românești.

Este ultimul mare spirit enciclopedic care încheie strălucit o tradiție europeană cu personalități de talia lui Leopold von Ranke, T. Momzen sau Carl Lampreh. A avut o activitate istoriografică foarte largă, preocupări de istoria românilor, Bizanțului și a Imperiului Otoman. Prima lucrare a sa serioasă e Istoria literaturii Române în sec XVIII, scrisă la 1901. Mai târziu el are Istoria literaturii religioase a românilor 1904 și Istoria literaturii române în sec. XIX. În 1903 îi trimite lui Lamprecht Istoria poporului român care va apărea în colecția de istorie a popoarelor europene. În 1907 i se publică în anglia Istoria poporului bizantin. 1908-1913 apare Istoria Imperiului otoman. A doua scrisă de un român și apreciată ca a patra ca valoare pe plan european. 1915 scrie Istoria Românilor din Ardeal și Ungaria, istoria lui Ștefan Cel Mare și Istoria lui Mihai Viteazul. Alte lucrări ale lui, apărute în perioada interbelică ssunt: Istoria ROmâior, Istoria comerțluilui românec, istoria învățăturii la români, istoria Românilor prin călători. El a condus revista istorică

Viziuni: Spre deosebire de contempranii săi, orga nu plasează începutul Istoriei românilor în Cucerirea romană a Daciei ci odată cu venirea primilor traco-iliri în regiunea carpato-dunăreană, după care au urmat evenimentele cunoscute, la care se referă și el. Este interesant că el spune că locuitorii acestei provincii și-au păstrat identitatea, cultura aceasta grație unității teritoriale și instinctului de supraviețuire. Iorga găsește dovezi în sprijinul acestei teze a continuității în activitățile tradiționale din mediul rural pe care uneori le idealizează. În același context, Iorga respinge afirmația lui Bogdan referitoare la influența slavilor. Descriind perioada istorică, adică a documentelor scrise, Iorga evidențiază caracterul patriarhal al societății românești, rolul țăranilor liberi, acordând, în opinia unor cercetători, prea multă atenție feudalismului. Ca și Xenopol, pune în discuție natura istoriei. În prelegerea sa inaugurală din 1894, la Universitatea din București, numită Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei, el dovedește o profundă familiarizare cu istoria istoriografiei, cu filozofia istoriei universale din antichitate până în epoca contemporană. În spiritul lui Ranke, el definește istoria ca o expunere sistematică fără scopuri străine de dânsa a faptelor de orice natură dobândite metodic prin care s-a manifestat, indiferent de loc și timp, activitatea omenirii. Definiția relevă o concepție în care obiectul de cercetare a istoricului este omul, activitatea lui, faptele de orice natură considerate istorice. Acestea, spune el, sunt unice și ireversibile. Unicitatea faptului istoric face ca istoria să nu poată cunoaște legi ci fapte dar, în continuare spune, istoria la Iorga nu este doar un repertoriu de fapte ci un sistem care face ca faptele să devină istorie și în care intervine istoricul în măsură să le înțeleagă logic. În același context, el menționa că istoria nu se poate baza doar pe izvoare, asta pentru că de multe ori, acestea tac și istoricul trebuie să ghicească , să interpreteze artistic această tăcere, astfel încât să trezească în cititori conștiința trecutului în totalitatea sa.

19

La sfârșitul vieții sale, Iorga remarca: aș fi vrut din partea mea să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr.

Concepția lui Iorga va evolua spre viziunea istoriografiei umane, spre sfârșitul vieții sale, care dezvoltă niște idei mai vechi și este bazată pe unitatea absolută a vieții omenești în cuprinsul unei istorii universale care urma să fie istoriologia umană, în care trebuie să se regăsească faptul caracteristic expresiv pentru a fi comentat. Deosebirea fundamentală este că istoria spune tot ce știe, iar istoriologie nu se oprește decât la faptul caracteristic expresiv. În conceptul său de istoriologie, Iorga menționează multipli factori cauzali, evidențiindu-l pe cel de mediu. Considerând că evenimentele au o unitate organică, el respinge fragmentarea istoriei în aspecte economice, sociale, culturale, susținând că există o singură dezvoltare și toate manifestările de viață se prind în ea.

Constantin Giurescu. 1875-1918. A absolvit facultatea de litere, i-a avut ca profesori pe Onciul, Bogdan, Iorga. Sub conducerea lui Onciul a scris teza de licență Relațiile Țării Românești cu Ungaria, până la urcarea la tron a lui Mircea cel Bătrân. Și-a făcut studii și la Viena. Din 1906 – profesor la universitatea din București, din 1916 – membru al academiei Române. S-a manifestat mai ales prin cercetarea și publicarea izvoarelor. Apare lucrarea Contribuții la studiul cronicilor muntene, în 1907 - .. a celor moldovene. Mai are o lucrare: Capitulațiile Moldovei cu Poarta Otomană. S-a preocupat și de istoria socială. Menționăm lucrări ca Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, Despre români, despre boieri.

Implicații teoretice și de metodă a școlii critice. Reprezentanții Școlii critice au accentuat primatul metodei, uneori chiar exagerând importanța acesteia. Xenopol spunea: „Înainte de a studia istoria unui popor, să învățăm cum s-o facem” (care e metoda) Nicolae Iorga spunea c „redactarea normelor e posterioară întrebuințării lor. Și o inteligență mică poate folosi dacă lucrează cu disciplină, într-un câmp potrivit cu dânsa, recunoscând avantajul lucrului sistematic.”Tot Iorga, însă sublinia că metoda singură nu poate duce la țintă (scopul final), eficacitatea ei fiind condiționată de valoarea celui care o întrebuințează. Dacă abuzul filosofic a compromis istoria, reabilitarea acesteia trebuia să se obțină prin metodă, iar aceasta nu putea fi decât una critică. Dimitrie Onciu proclama chiar un fel de determinism absolut al metodei.

Dacă să vorbim în termenii contemporani, ceea ce condiționează metoda e cercetarea și nu invers, sublinia Al. Zub. La această concluzie, spune el, se va ajunge cu timpul, însă la finele sec. XIX, încrederea în metodă părea să fie deplină.

Xenopol spunea că trebuie să ne ferim de ipoteze ca să rămânem pe tărâmul sănătos al faptelor concrete. Onciu, Bogdan, Giurescu, vorbeau despre metoda analizei critice (spirit critic, obișnuința de a privi lucrurile sub specia istoircă – u noțiuni și categorii istorice), istoria fiind ea însși o metodă de gândire. Nicolae Iorga spunea că orice istoric autentic e dator de a privi lucrurile în cât mai multe unghiuri a le situa în epocă, în mediu, în spiritul timpului, atent la psihologiile individuale și colective. Tot Nicolae Iorga, la întrebarea cum se scrie istoria, el vedea câteva omponente ale metodei: material, organizare și stil, alături de care el adăuga și noțiunea de frumusețe. În general, metoda admisă de școala critică avea la bază regula de 3 a lui Leopold von Ranke: Precizie în detalii, pătrundere în rostul lucrurilor și expunere clară.

Al doilea moment la care s-au referit și reprezentanții școlii critice este imparțialitatea. Cerând istoricului o depersonalizare cât mai deplină, Ranke fixa o normă ideală a obiectivității care avea să intre în programul oricărei istoriografii. S-au referit la sata și Kogălniceanu, Bălcescu, Hașdeu, Xenopol,dar de fiecare dată, în practică istoricii se confruntau cu factori care nu le permitea să realizeze acest lucru. La finele sec. XIX s-a ajuns la un program structurat pe principiul informării complete și al maximei obiectivități. S-a văzut însă repede că nici informarea istoricului nu poate fi completă și nici obiectivitatea fără umbră. De exemplu, Fustel de Coulange, fără a părăsi acest principiu recunoștea că privirea istoricului e tulburată de pasiuni și accidente cu atât mai puternice cu cât ne aporopiem de prezent. Deci, la vremea când școala critică își începea opera, se admitea în general că postulatul unei obiectivități depline e un vis confuz și un semn de imaturitate. Aceasta nu înseamnă că istoricul trebuie să rămână la discreția pasiunilor sale, dimpotrivă, trebuie să impună, să facă un efort de autocontrol, de veghe continuă în raport cu

20

problemele cercetate. Este ceea ce recomanda Xenopol și ceea ce pe rând aveau să proclame reprezentanții școlii critice. De exemplu, Ioan Bogdan în prelegerea din 1891, sau Nicolae Iorga, sau D. Onciu. În istoriografie, ca în toate celelalte științe, observa Bogdan, fiecare epocă e supusă curentelor de idei contemporante. Dacă așa stau lucrurile, nu rămâne decât ca cercetătorul să ia notă de situația lui și să reducă pe cât e posibil coeficientul de subiectivitate, să elimine metodic factorii care îi tulbură calmul. Xenopol spunea: nici istorie patriotică, nici istorie morală, nici istorie estetică ci istorie pură și simplă. Iorga susținea că, având la îndemână un material subiectiv, istoricul trebuie să tindă să obțină rezultate obiective. Ioan Bogdan recunoștea, însă, că obiectivitatea absolută în istorie este un ideal de care trebuie să tindem să ne apropiem necontenit, pe care nu-l vom atinge însă niciodată, deoarece, în lanțul întâmplărilor vor fi totdeauna verigi lipsă, pe care nici mintea cea mai prudentă nu le va putea reconstitui exact.

Referitor la adevărul istoric. Problema nu era una veche. Toți isotiricii, începâd de la Herodot, până la Drodel au pretins că scriu adevărul. Insistența însă, cu care o epocă, o școală, o personalitate știu să pună în valoare drepturile adevărului pot fi caracteristice. Este și cazul școlii critice, în perspectiiva căreia se rostea Ioan Bogdan, de exemplu, convins că stabilirea adevărului pretinde un grad înalt de profesionalitate. Xenopol care s-a preocupat și el de această problemă crezuse că a ocolit urâcioasa dilemă (ce trebuie să fie pe prim plan: adevărul sau interesul națioanl) prin suprapunerea adevărului istoric peste interesul național. La fel a căutat și Ioan Bogdan să împace iubirea de adevăr cu entuziasmul pentru trecutul Românesc. Constantin Giurescu spunea că din punct de vedere național și individual, adevărul nu poate niciodată păgubi, el aduce dimpotrivă totdeauna foloase. Între patriotism și obiectivitate nu există antinomie (contradicție). Problema care stătea în fața istoricilor la sf. sec XIX era cum să se afle mijloacele de îngrădire a imixtiunii patosului în istoriografi. Bogdan spunea: Datoria noastră, a oamenilor de știință este de a prezenta civilizația trecută nu cum am fi dorit să fie ci cum a fost în realitate. Nicolae Iorga, de asemenea și-a pus întrebarea privind adevărul istoric și raportul dintre datoria civică și adevăr. Ca să se scrie istoria, mărturisea Iorga, el n-avea nevoie de iubire sau ură ci numai de surse și de acea înțelegere umană care e oricând necesară pentru a lumina trecutul. Drept exemplu era Leopold von Ranke care a știut să valorifice o informație imensă și să dea concluziilor sale o formă pregnantă. O erudiție absolută, performantă, este însă imposibilă deoarece, spunea Iorga, există adevărul de simplă constatare și reproducere și adevăr de discernământ. Unul privește fenomenul istoric însuși, celălalt – amănuntele. Erorile sunt cu putință oricând, ceea ce nu înseamă că suntem în drept a sacrifica edificiul din cauza unei scăderi de amănunt. În știință, a evita greșelile, nelucrând, este un act de prudență lașă. Oricine în istoriografie are nevoie de erată. E în firea științei ca rezultatele noi să le anuleze pe cele vechi. Adevărul nu este imobil ci este schimbător, iar durata lui depinde de istoric și de forța lui de convingere. Excesiva încredere document, fetișizarea acestuia poate duce la precizie în detaliu dar și la falsificarea fondului

Ceea ce interesează, concluziona Iorga, nu e adevărul faptelor ci adevărul din fapte.

Istoriografia română în perioada interbelică1. Cadrul general și instituțional2. Prelegerile universitare inaugurale și noile concepții istorice3. Școlile istorice regionale și principalele realizări istoriografice

1. În această perioadă, în evoluția istoriografiei putem vorbi atât de o continuitate, cât și o discontinuitate. Continuitatea se exprimă, în primul rând prin vechea generație (reprezentanții școlii critice) care rămân în continuare protagoniștii scenei istoriografice, în special când e vorba de ist. Medievală. Principalele rezistențe la înnoire se manifestă în împotrivirea de a se desolidariza de istoria evenimențială și apropierea istoriei de alte științe umanistice. Cel mai relevant în acest sens poate fi lecția inaugurală a lui Iorga – Noi direcții istorice din 1920, în care el de fapt nu vorbește despre nimic nou, pronunțându-se doar pentru necesitatea unui contact mai apropiat cu realitatea și conceperea dinamică a istoriei. Discontinuitatea se vede în primul rând prin apariția noii generații care se orientează cu precădere spre Italia și spre Franța (când e vorba de studii de medievistică, sau pentru

21

studiile renascentiste). O caracteristică pentru perioada interbelică și în special pentru deceniul 3 este un larg proces de instituționalizare a istoriei (reorganizarea universităților din Cluj, Cernăuți; întemeierea institutelor de cercetare în cadrul univerisităților (La cluj apare institutul de istorie națională, institutul de istorie universală, institutul de studii clasice; la Iași – institutul de istorie universală, organizat de Gh. Bărtianu;) continuă publicarea analelor academiei române, revista istorică la București, direcționată de Iorga; la Cluj apare Anuarul institutului național de istorie sub conducerea lui Al. Lapedatu și Ioan Lupan. La Iași apare revista cercetări istorice. Cel mai important: din 1932, la București apare Revista istorică română care grupează în jurul ei tânăra generație (C. C. Giurescu, Gh. Brătianu, P.P Panaitescu, Victor Papacostea). Noua revistă este o încercare de disociere de la vechea școală istoriografică și în special de la personalitatea lui Iorga. Ea se dezvoltă sub influența școlii analelor fondată de Lucien Febre și Marc Block. Noile principii ale acestei reviste sunt publicate chiar în primul număr:

Cercetarea trecutului sub toate aspectele, atât separat, cât și în raporturile dintre ele. Este de fapt cea mai valoroasă publicație din perioada interbelică sub aspect istoriografic, una dintre preocupările importante fiind promovarea spiritului critic. Reprezentanții noii școli îl învinuiau pe Iorga și adepții săi că s-ar fi abătut de la criticism. Zub punea că principiile noii școli, de fapt nu se deosebeau prea mult de programul și metodologia lui Iorga în tinerețe. Divergențele dintre aceste două grupări istoriografice erau mai degrabă nu de ordin teoretic ci de unul personal. (este vorba de o reacție împotriva autorității lui Iorga și de apartenența acestora la diferite formațiuni politice)

Remarcăm de asemenea și reist Dacia direcționată de Vasile Pârvan, care a determinat cristalizarea la București, Cluj și Iași a unor centre de studiu a antichității

2. În cadrul prelegeriolr inaugurale din per. interbelică se punctau niște idei noi. De exemplu, la Cluj, Al. Lapedatu are lecția Nouă împrejurări de dezvoltare a istoriografiei române care de fapt este un program de investigare pentru istoria Transilvaniei, racordarea la istoriografia general-românească. Autorul vorbește despre necesitatea cercetării arhivelor, publicării izvoarelor, importanța istoriei politice a Țărilor Române, rolul acestora în context european, ceea ce ține de Istora Transilvaniei, aceasta nu trebuie să aibă în centrul atenției istoria politică, dar trebuie să pună accent asupra vieții proprii românești și relațiilor dintre cele 3 țări române.

Ioan Lupaș – Factorii istorici ai vieții naționale. El spune că istoria românilor este rezultatul a 7 factori: geografic, etnografic, religios, lingvistic, tradițional-legislativ și conștiința națională. Cauzele evenimentelor istorice, spune el, rezidă în acești factori și în voința lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Lupaș respinge teza lui Oswald Spengler referitoare la obținerea de date despre viitor pe baza destinului. Istoria trebuie să explice ceea ce s-a întâmplat.

Cea mai relevantă pentru noua generație este lecția inaugurală a lui Gheorghe Brătianu – Concepția actuală a istoriei medievale – 1923. El aici atinde câteva aspecte:

Necesitatea racordării istoriografiei naționale la medievistica românească Vorbește despre o nouă concepție asupra Evului Mediu, și anume, acesta nu este o perioadă de

secole barbare ci un leagăn al civilizației europene. La sfârșitul lumii antice, menționa el, este o schimbare de formă, de valori morale, dar nu este vorba de o întrerupere, ci de transformare. Cetatea lui Dumnezeu, spune el, a înlocuit pe cea a noroadelor, iar împărăția lui Christos – pe cea a lui Caesar.

Se pronunță de asemenea în favoarea ideii de autonomie a istoriei și metodelor sale, împotriva unui sociologism simplificator

Vorbea și despre necesitatea, sau actualitatea unui proiect de sinteză colectivă asupra Europei medievale

22

C. C. Giurescu. Are lecția de deschidere la cursul de istoria românilor cu titlul Considerații asupra istoriografiei românești în ultimii 20 de ani în care el pledează pentru o istorie instituțională sub toate aspectele, dar pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de 2 lucruri:

1. Întocmirea unui repertoriu a documentelor publicate2. Publicarea celor inedite (lărgirea bazei izvoristice)

În 1927 Ilie Minea, are o prelegere inaugurală la Iași: Există tendințe noi în istoriografia românească de azi în care el spune că fiecare epocă are istoriografia sa. Astăzi, spunea el, ea este diversă, vitală, dar se face abuz de formulări noi. El mai spunea: nu numai „documentele” colaborează în demersul istoriografic, ci și mentalitatea generală a epocii, dispoziția ei de spirit. De asemenea vorbea și el de o istorie sociologizantă.

Perioada interbelică a impus o direcție sociologică în istoriografie, directivă prezentă, de fapt încă de la mijlocul sec. XIX (Bălcescu, Kogălniceanu, vorbeau despre istorie socială, etc) dar această problemă devine foarte actuală după WWI. În 1918, la Iași apare asociația pentru știință și reformă socială, ulterior Institutul Social Român, cu revista Arhiva pentru știință și reformă socială. În această revistă au fost publicate mai multe studii, cum ar fi cele ale lui Ștefan Zeletin. El este un autor cunoscut. Are lucrări destul de serioase cum ar fi: burghezia română sau neoliberalismul, care au avut repercusiuni și asupra spiritului istoric, proiectând mai multe reflecții de ordin metodologic. Pentru cunoașterea originilor societății românești, el propunea trecerea de la critică la creație. Critica negativă, spunea el trebuie să facă loc științei. În 1925 el publică în Ideea europeană un fragment de studiu care se numea Istorie și istorism, unde prezenta istoria tradițională în raport cu istorismul modern. Cercetarea cauzală, făcând deosebire între istoria cronologică și cea socială. Istoria s-a dezvoltat, spune el, în afara noțiunilor de cauză și geneză, noțiuni ce implică plasarea faptelor într-o serie continuă de evoluție. Istoria tradițională, spunea el, prezintă prin sine serii mecanice (înșirarea faptelor, ceea ce nu e știință) iar istorismul modern presupune serii organice. Evenimentele istorice, spunea el, sunt ca o plantă ale cărei ramuri sunt în fața societății, iar ale cărei rădăcini se pierd în adâncul terenului social. Deci, acesta urmează a fi cercetat. Concluzia: o istorie adevărată a cauzalității este o istorie sociologizată. Pentru istoricul social nu există individualități creatoare. Istoria se creează ea însăși prin acțiunea colectivă a societății.

El a încercat și o periodizare a istoriei: El spunea că istoria omenirii are 4 forme de faze sociale:

1. Agrară2. De tranziție de la societatea agrară la burgheză3. Burgheză4. De tranziție de la societatea burgheză la cea agrară

S-a preocupat și de locul istoriei în sistemul de învățământ în special în școala românească. La întrebarea: cum trebuie învățată istoria, el a dat următorul răspuns: alături de principiile generale, trebuie să le căutăm și pe cele speciale, pentru orice neam, adică o istorie socială din propriul punct de vedere.

În replică la acest studiu, Gh. Brătianu a scris: Teorii nouă în învățământul istoriei cu prilejul unui studiu a domnului Zeletin, în care el abordează aceleași probleme: generalități, periodizarea istoriei și studiul istoriei. În primul rând, Gh. Brătianu îl pune pe Zeletin în legătură cu ideile curente în istoriografie dar, a căuta în faptul istoric o dimensiune socială nu înseamnă a nega individualitatea (unicitatea faptelor istorice sau a persoanelor, etc). CU referire la împărțirea istoriei, el spune că ideea lui Zeletin este imperfectă, deoarece nu legătura dintre om și pământ este caracteristica evului mediu ci relația personală dintre suzeran și vasal. În această ordine de idei: nu orice societate agrară este una medievală.

23

Nu putem să facem din învățământul secundar învățământ de clasă, suprimând unele fapte din istoria universală. După Brătianu, o expunere istorică a fenomenelor sociale și economice, trebuie să se întemeieze pe o cunoaștere foarte sigură a cronologiei tradiționale.

3 decembrie – evaluare

1. Istoriografia românească de la romantism la școala critică2. Școala critică3. Istoriografia interbelică4. Istoriografia postbelică

Sunt trei centre: București, Iași și Cluj. București ca viziune dominantă e tendința spre sintezele de istorie prin persoana lui Iorga și Giurescu, de asemenea Panaitescu continuă tradiția de studii clasice. Petre Panaitescu, alături de Nicolae Iorga și Vasile Pârvan susține că romanizarea Daciei a început înainte de venirea lui Traian și a continuat până în sec. VII. Popoarele migratoare slave, care au venit în Dacia au fost romanizate în timp ce popoarele de la Sud de Dunăre a fost slavizată. Civilizația românească modernă derivă dintr-o sinteză de obiceiuri moștenite și influențe străine (laice și romano-catolice din Vest în primul rând – Polonia, și ortodoxo-bizantine, dinspre Rusia, în Est). În elaborarea istoriei, Panaitescu respinge metoda lui Xenopol de apreciere a instituțiilor antice, după formele ce au supraviețuit, bazându-se exclusiv pe mărturiile contemporane și sursele narative. Lucrarea principală a sa din această perioadă este consacrată istoriei lui Mihai viteazul, 1936, care este orientată nu în direcția mitului lui Mihai Viteazul ci încearcă să-l prezinte prin prisma pragmatismului politic de atunci și a situației create, fapt pentru care a fost criticat de Iorga, căruia Panaitescu îi răspunde: istoriografia trebuie să urmărească un scop științific și nu unul ideologic.

C.C Giurescu, profesor la universitatea din București a colaborat la revista istorică română. Cea mai importantă a sa din per. interbelică este sinteza Istoria românilor – o expunere echilibrată cu aspecte din viața socială, economică. Este adevărat că în lucrare, predomină totuși factorul politic, deoarece, spunea el „statul este mijlocul cel mai perfect spre a asigura libertatea unui popor”. Spre deosebire de Iorga care „căuta poezia în istoria”, Giurescu vrea să obțină adevărul istoric pe baza cronologiei și a legăturii cauză-efect. El spunea: „datoria istoricului este de a judeca trecutul cu imparțialitate, fără patimă și fără prejudecăți”. În realitate, el scoate în evidență momentele pozitive ale istoriei românilor, în detrimentul celor negative. De exemplu, el spune că „românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, cel mai vechi popor creștin din sud-estul European”.

Victor Papacostea s-a evidențiat prin studiile balcanistice, fondatorul revistei Balcanica și a institutului de balcanologie, s-a preocupat de învățământul din țările române, curente de idei în sec XVIII-XIX.

La Iași, istoriografia este mai puțin substanțială în această perioadă decât în perioada precedentă lucru explicat prin mutarea capitalei la București.

Ilie Minea, cel care l-a înlocuit pe Xenopol la universitatea din Iași, a redactat câteva biografii erudite cum ar fi a lui Vlad Dracul, Dimitrie Cantemir, a colaborat la revista cercetări istorice. O lucrare importantă este Informațiile românești din cronica lui Ian Dlugoj.

Personalitatea cea mai marcantă din această perioadă care și-a început cariera la Iași – Gheorghe Brătianu. Este prin excelență un istoric al evului mediu, tematica sa fiind foarte largă, cum ar fi Comerțul italian la marea Neagră, Istoria Bizanțului, regimul de stări. În cercetările sale a cultivat metoda comparativă în spiritului lui Lucien Febre și Marc Bloch (școala analelor), pe urmele lui Iorga, a întregit istoria românilor în istoria universală, tratând subiectele de ordin general prin care a luminat fenomenele istoriei românilor. În planul istoriei universale, de

24

asemenea la Iași se remarcă Andrei Oțetea (1894-18770). Își începe activitatea în această perioadă. Cultivă o linie de cercetare în domeniul renașterii și reformei. Teza sa de licență a fost dedicată lui Francesco Guiciardini. În 1930 are o altă lucrare reprezentativă care apare în limba franceză: „Contribuții la chestiunea orientală” care marchează o nouă etapă în studiul acestei probleme. El spune că după criza Oceacovului, fenomenul a devenit în secolul al XVIII-lea o problemă a echilibrului european. Este una de succesiune și a apărut atunci când Rusia s-a îndreptat spre zona Mării Negre. El a sesizat că lupta marilor puteri pentru hegemonie în Orient a fost în avantajul națiunilor balcanice a căror emancipare a favorizat-o.

În teritoriile nou recuperate, cum ar fi Basarabia, Bucovina, scrierile istorice sunt mai sărace, deși avem unele lucrări. Cu referire la Basarabia îl avem pe Petre Cazacu, istoric amator, are câteva lucrări: Moldova dintre Prut și Nistru; sau Zece ani de la unire. Ștefan Ciobanu are lucrări ca: Cultura românească în Basarabia sub dominație rusă; Unirea Basarabiei. Studii și documente. Cel mai remarcant este Al. Boldur care își face studii și un timp predă la Universitatea din Sct Petersburg. Profesor la Iaș. Are Istoria Basarabiei și Basarabia Românească. Referitor la Bucovina, istoriografia de asemenea nu e atât de bogată. Putem să-l amintim pe Ion Nisotor care și-a obținut doctoratul la Viena. Publică mai multe documente austriece cu referire la români și colaborează la Codrul Cozminului, revistă bucovineană de istorie A scris istorii patriotice despre cauza națională în Bucovina, precum și volume metodice referitoare la Moldova și Basarabia cu accent pe aspectul economic și cultural (Nicolae Stoicescu – „Istoricul Ion Nistor ”). Cea mai bogată din categoria țărilor proaspăt unite este istoriografia din Transilvania. Cea mai remarcată personalitate din Transilvania din această perioadă este Ioan Lupaș. Face studii la universitatea din Budapesta cu specializări în istorie și limba latină. Doctoratul îl are pe tema Biserica ortodoxă din Transilvania și unirea religioasă a românilor pe parcursul sec. XVIII, după care face studii și la universitatea din Berlin. Revine în țară la catedra de istorie modernă a românilor și cea de istorie a Transilvaniei. Lucrările sale principale de interpretare sunt: Istoria bisericească a românilor ardelenii 1918; Voievodatul Transilvaniei în sec. XII-XIII (1936-37). S-a preocupat, de asemenea de teoria istoriei, dezbătând mai multe probleme cu caracter general cum ar fi: sensul și scopul istoriei; Hegel și filosofia istoriei; Influența lui Hegel în scrierile lui N. Bălcescu și Mihai Eminescu; Leopold Ranke și Mihail Kogălniceanu. A abordat și probleme teoretice ce țin de istoria Românilor: Factorii istorici ai vieții naționale sau Epocile principale în istoria românilor. A manifestat interes și pentru problemele legate de istoria istoriografiei românești. Are așa studii cum ar fi: Scrierile istorice ale lui Petru Maior; Activitatea literară științifică a lui Dimitrie Cantemir; Chestiuni de metodă privitoare la lucrări de sinteză istorică. S-a preocupat de asemenea și de problema periodizării sau criteriilor de periodizare a istoriei românilor. Criteriul său era unul precumpănitor politic:

1. Epoca veche (până în 1241)2. Epoca medie – organizării politice, sociale, culturale, instituționale (până în 1593)3. Epoca modernă sau nouă – tendințe de unitate națională (până în 1821)4. Epoca contemporană (după 1821)

De un interes deosebit sunt, însă, observațiile lui privind evoluția constituțională a Transilvaniei. El distinge în cazul dat câteva etape (faze):

1. Faza prenatală a statului transilvănean (până în 2 jum a sec IX)2. Faza ducatelor și a voievodatelor (sec IX-XII)3. Faza principatului și a marelui principat transilvănean Sub suzeranitate otomană (sec XVI-XVII) Sub supremația habsburgică (XVIII-XIX)

25

Multe idei din opera lui Lupaș s-au impus în istoriografie. De exemplu, problema voievodatului și a esenței sale, a periodizării istoriei Transilvaniei, a stăpânirii lui Mihai Viteazul, problema unității românești. S-a remarcat și prin cercetarea istoriei satelor din Transilvania, Are o lucrare cu referire la răscoala lui Horea: Revoluția țăranilor din Transilvania din 1784 care este o încercare încă de explicare tradițională a revoltelor țărănești, dar este și o fixare a ei în evoluția răscoalelor țărănești medievale.

Deși a cultivat istoria bisericii, a vieții religioase, în explicația sa istorică el nu evidențiază factorul religios față de ceilalți factori.

Cercetările arheologice, de asemenea au proliferat în această perioadă, fiind impulsionate în special de personalitatea și activitatea lui Vasile Pârvan. Și-a făcut studiile la București, avându-i ca profesori pe reprezentanții școlii critice. A făcut studii și în Germania aprofundându-și studiile în…

Revine în țară, se ocupă în studii areologice și predă istoria antică la Universitatea din București. A avut și o revistă – Dacia. Din opera sa vastă, ne oprim la câteva titluri: Începuturile vieții romane la gurile Dunării; Getica; Dacia; civilizațiile antice din țările CDP. Pârvan susține că influența romană a pătruns în Dacia cu mult înainte de 106 și că naționalitatea românească este rezultatul fuziunii etnice a coloniștilor romani cu băștinașii. Cunoscuți grecilor sub numele de geți și romanilor sub numele de daci. Dacă să ne referim la gândirea istorică a sa, remarcăm lucrarea Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane; sau lucrarea Idei și forme istorice. Ca filosof al istoriei, este un reprezentant al curentului neohegelian, al dialecticii subiective, evitând tot ceea ce înseamnă fapte istorice, accentuează în filosofia sa caracterul incomplet, parțial și subiectiv al cunoașterii reale a trecutului. Vasile Pârvan credea că realitatea faptelor istorice nu există în afara noastră și că ele nu au o alt valoare decât cea atribuită de gândirea noastră istorică. El ajunge, paradoxal, la o negație pe plan teoretic a propriilor rezultate obținute prin examenul obiectiv al izvoarelor. Între opera lui de cugetător și cea de istoric, este o deosebire substanțială. Dacă filosofia istoriei este sub semnul idealismului, atunci în opera sa de cercetător se regăsesc valorile pozitivismului.

26.11.2014

Istoriografia românească în perioada comunistă……………………….

Periodizarea istoriografiei din perioada comunistă:

1. Perioada de tranziție (1944-1948)2. A doua perioada (1948-1959)3. Perioada 1960-74

Propriile valori naționale și de reluare a contactelor cu mediile istoriografice de peste hotare

1974-89 – perioada neostalinismului național, a ruperii de la propriile tradiții și a definitivării mitologiei comuniste.

Keith Hitchins spunea că scrisul istoric în perioada comunistă a trecut prin trei stadii:

1. De mobilizare încheiat în 1960, se caracterizează printr-o aderarea mai mult sau mai puțin strictă la dogmele marxism-leninismului

2. De „relaxare”, corespunzător perioadei de relativă liberalizare 60-71

26

3. De colaborarea activă cu regimul pentru promovarea naționalismului și a culturii personalității lui Ceaușescu

Prima perioadă – de tranziție (44-48) este o continuitate și o discontinuitate. La București continuă să apară revista istorică română, condusă de Giurescu și orientată spre istoria economică și socială. Apare însă și orientarea spre problemele stimulate de procesele istorice contemporane cum ar fi: reforma agrară, relațiile româno-ruse; la Cluj apare anuarul institutului de istorie națională cu precădere spre istoria Transilvanie în spiritul lui I. Lupaș, dar în concordanță cu problema politică și potrivit unor noi posibilități pentru social, avem și lucrări consacrate mai ales răscoalelor medievale. De exemplu, Ștefan Pascu, David Prodan (se ocupă de instituția iobăgiei). Se intensifică cercetările mișcărilor politice de la sf. sec XVIII și revoluția de la 1848. La Iași, continuă cercetările în spiritul generației vechi (a lui Ilie Minea, Gh. Brăteanu, A. Oțetea), cercetarea istoriei medievale și moderne a Moldovei, dar apare și un element nou - relațiile moldo-ruse. Se manifestă însă și noi orientări. Este vorba de istoricii formai în spiritul istoriografiei europene, dar care s-au apropiat de concepția materialismului istoric (cel mai relevant în acest sens e avid Prodan, care, considerând istoria socială din perspectiva istoriei muncii pe care o opune istoriei elitare deschide calea unei considerări a rolului istoric al maselor în istoria poporului român. Lucrețiu Pătrășcanu, altă personalitate care are câteva lucrări, cum ar fi : Un veac de frământări sociale, Problemele de bază ale României și Sub trei dictaturi, în care își pune ca scop cunoașterea societ. Rom, a evoluției ei spre capitalism și problematica României interbelice. Prin realizarea acestora el urmarea scopul creării unei baze a viitoarei guvernări comuniste pe care cu naivitate o credea întemeiată pe realitățile țării.

Cea mai importantă persoană, în sensul noului este Mihail Roller, viitoarea eminență cenușie a noului regim, unul din autorii Istoriei României de la 1947. M. Roller se spune că era evreu de origine, cu studii în România și la Moscova, membru al PCR după WWII? În activitatea sa el pune accentul pe relațiile cu Rusia, respectiv URSS. Recunoaște continuitate poporului român dar scoate în evidență amestecul dintre daco-romani și slavi și preamărește rolul acestora. El vorbește despre faptul că românii au preluat creștinismului de la slavii bulgari, în sec IX sau de la slavii ruși, românii au primit independența la 1878 și de asemenea dezaprobă retrocedarea Basarabiei la 1918. Accentuiază pentr istoria modernă rolul mișcării muncitorești și a partidului comunist, disporporționat în raport cu fenomenele principale ale istoriei românilor

A doua perioadă (1948-59) când are loc o ruptură evidentă în evoluția instituțională prin reforma învățământului, prin reorganizarea academiei române, desființarea institutului de istorie universală. Noul guvern a căutat să-și justifice existența în parte prin crearea unei noi perspective asupra trecutului românesc, prin respingerea istoriografiei vechi și aderarea la materialismul istoric. Un prim pas în acest context a fost epurarea din universități a savanților on marxiști în 1948 cum ar fi Al. Lapedatu, I. Lupaș, Gh, Brăteanu, Panaitescu, Giurescu, unii din ei ajungând chiar în închisoare (Giurescu). Brăteanu și Lapedatu au murit chiar în închisoare. În 1953, însă, când devine clar că politica guvernului a avut un efect negativ asupra științei istorice, vechii istorici, cum ar fi Giurescu, Panaitescu, Lupaș, au primit permisiunea de a publica unele studii. (Vlad Georgescu - Politică și istorie. Cazul comuniștilor români.) Lucian Boia numește această primă etapă a istoriografiei românești ca o fază antinațională, când se pun bazele unei noi istorii a românilor, orientată precumpănitor spre răsăritul continentului. Săpăturile arheologice ocolesc civilizația romană, accentuând-o pe cea dacică și urmele slave care sunt căutate cu insistență în tot spațiul românesc. Ideea centrală expusă în Istoria românilor din 1947 era minimalizarea latinității românilor și supraestimarea cadrului oriental european. Un rol de propagandă a noii ideologii îl are revista Studii. Cele mai importante realizări naționale sunt interpretate prin prisma luptei de clasă. De exemplu, de unirea de la 1859 au beneficiat burghezia și boierimea și nu masele populare. Unirea de la 1918 – fapt imperialist ptc au fost ocupate Basarabia (ffind vorba de intervenția armatei împotriva bolșevicilor) și în trwansilvania (înăbușirea revoltei din ungaria); Cărturarii vorbeau limba slavă, domnitorii au căutat întotdeauna prietenia cu Rusia, modernizarea se

27

datorează modelului rus (Reg. Organice); lupta antiotomană a fost realizată grație suportului rus, participarea la WWI este imperialistă și agresivă, se vorbea despre imnul de stat și nu cel național și eliberarea care a avut loc la 23 august.

În anii 50 apare și o nouă periodizare a istoriei românilor tot în spirit marxist:

1. Epoca primitivă (până în sec I. p. chr)2. Antică (-271)3. Prefeudală (-sec XII-XII)4. Feudală (-1848)5. Modernă (-1944)6. … socialistă (după 1944)

Roller, împreună cu alți istorici, împreună cu Daicoviciu, A. Oțetea, P. Constantinescu au început în anii 50 să scrie o sinteză a istoriei românilor fiind definită potrivit lui Marx ca o știința bazată pe legi care guvernează dezvoltarea societății, astfel că istoria nu constă în incidente izolate sau individualizate ci este un proces continuu de transformare și succesiune a formațiunilor social-economice în care factorul principal este modul de producție. Lucrarea nu a fost terminată oprindu-se la 1878 din considerentele că:

După Boia autorii au făcut greșeala de a folosi marxismul ca dogmă în descrierea istoriei românilor fără a-l adapta creativ la realitățile românești

Ridicarea, fie chiar și foarte palidă, în col. 3 și 4 a problemei Basarabiei care deranjau relațiile româno-sovietice

Perioada 1960-74. Spre sfârșitul deceniului, factorii naționali ai istorie românești revin în scenă. Paralel cu diminuarea treptată a elementului slav, rus, sovietic, lucru care se întâmplă și pe plan instituțional. .S-au propus tot felul de interpretări pentru a lămuri această deplasare. Fenomenul, în esență, nu este unul românesc. Peste tot, comunismul a manifestat tendința de glisare dinspre internaționalism spre naționalism și campioană la acest proces a fost Rusia, care a promovat în timpul lui stlin naționalismul rusesc în cele mai agresive și aberante forme, lucru întâlnit și în China, Albaia, Coreea de Nord, Ungaria, mai târziu, în RDG. Este adevărat că România a excelat în această privință. Îmbrățișarea discursului naționalist are două explicații:

1. Recursul la istorie, la trecut era cea mai simplă și eficientă cale de a distrage atenția de la greutățile prezentului. Din moment ce nu funcționa viitorul luminos, trebuia să funcționeze trecutul glorios.

2. Puterea comunistă avea nevoie de legitimitate și o căuta în trecut. În acest sens, naționalismul devine cel mai puternic argument istoric și politic, iar ideea dominantă devine unitatea, adică, românii sunt uniți în istorie (lupta de clasă este eludată), iar acum sunt uniți în jurul partidului și a conducătorului.

Un rol important în propulsarea acestei idei l-a avut declarația de independență din 1964, dar cel mai mult – evenimentele din 1968 (românii se opun intervenției din cehoslovaciei și chiar nu au permis trupelor sovietice să treacă pe teritoriul ROmâiei. Istoricii au beneficiat de deschiderea de după 1964 și au apărut mai multe sitneze de istorie a românilor, cum ar fi: a lui Miron Constantinescu, A. Oțetea, C. C Giurescu. De exemplu, volumul lui Constantinescu vede idealist trecutul românesc, prin prisma materialismului istoric, contribuind la „progresul continuu al omenirii”. Oțetea pune accent pe conștiința patriotică și spiritul înțelegerii între popoare. O expunere mai echilibrată este în lucrarea lui GUiresuc, în care e vorbește despre ist. Rom. A naționalităților conlocuitoare precum și a luptei lor pentru libertate și drepturi sociale. Dar, în aceste lucrări, de exemplu, în lucrarea lui Oțetea, se recunoaște aspectul pozitiv al tratatului din 1883 (tratatul cu tripla aliianță). Giurescu merge chiar și mai departe și

28

sisține că acest tratat a fost o consecință a desconsiderării României de către Rusa prin tratatul separat cu Turcia din 1878, și a scopurilor presupus expansioniste ale Rusiei față de Turcia europeană.

Are loc recuperarea vechilor istorici, cum ar fi Iorga, Brăteanu. Începe o epocă de traduceri. În tot acest interval, însă, politicul nu renunță la intervenția sa, mai mult, ea devine mai eficientă datorită lozincilor naționale, care încorporau propriile deziderate.

Etapa a patra 1974-89. Istoria devine iarăși un instrumentum regni. Naționalismul devine argumentul istoric și politic decisiv, având menirea să legitimeze politica statului comunist prin: particularizarea istoriei românești și chiar singularizarea ei. Românilor li se impune vocația unității, subordonarea individului față de organismul național, și totodată

Naționalismul epocii lui Ceaușescu s-a manifestat sub forma protocronismuli, exagerării la maxim a valorilor românești. Modelul este preluat de la ruși. Istoriografia oficială a preluat și dezvoltat mitologia națională din sec. XIX pe care, însă, a denaturat-o și a exagerat-o, conferind astfel credibilitate și legitimitate regimului, iar Ceaușescu având imaginea de patriot. Ceaușescu își dorea ca românii să aibă o istorie de mari înfăptuiri. Se trece de la interpretarea conflictuală, la cea naționalistă. Apar noi lucrări care încearcă să amelioreze imaginea perioadei interbelice, cea mia semnificativă în acest sens: M. Mușat și I. Ardeleanu România după marea unire, unde se scot în evidență realizările democrației burgheze, importanța reformei agrare, este oarecum șlefuită caracterizarea dată lui Carol II și Antonescu. La Antonescu se pune accent pe patriotismul lui. Momentul 23 august nu se mai datorează armatei sovietice „eliberatoare”, vorbindu-se despre o insurecție antifascistă. Pe plan militar, România este arătată între țările învingătoare. Se aduc critici chiar și la adresa regimului din anii 50.

Caracteristică erei Ceaușescu și mai cu seamă acestei perioade, a fost notabila deplasare dinspre contemporanietate spre origini. Din acest moment, asistăm la o adevărată escaladare a dacismului, la negarea implicită a romanității și în special prin tracomanie, la aceasta contribuind mai multe insititute.

03.12.2014

…………………

Proiectul comunist a fost același nu numai în România. Leonid Boicu, într-un studiu, privind istoria relațiilor politice internaționale ale României se referea la necesitatea unei noi abordări a acetora, depășindu-se doar istoria diplomatică. Această idee al a preluat-o de la Lucien Febre. Ștefan Gorovei, într-un studiu din anii 90 (o revistă foarte importantă în acest sens este Xenopoliana se dezbat probleme de teoria și filosofia istoriei)vorbea de necesitatea unui alt ev mediu rmânesc î cercetrr. Face trimiteri la istoricul francez Jacques leGauf care se pronuna pentru un ev mediu cogniscibil în obiceiurile zilnice, în credințele, comportamentele și mentalitățile lui. Avem și careva studii referitoare la metodele de cercetare: Bogdan Murgescu, vorbește despre unele metode noi de cercetare în istoriografia postmodernistă. El spunea: „ghidul metodic modern operează cu șapte atribute principale care configurează profilul analitic, cum ar fi: izvorul, critica internă și externă; criteriul selecției; metoda genetică; criteriul obiectivității și impartțialutății; criteriul sistematizării; estetica scrisului.

În post modernism, acestea rămân î mare parte, dar se vorbește și despre elemente ni, cum ar fi:

Alături de izvor, istoriografia postmodernă vine cu o propunere inovativă – istoria orală Critica izvoarelor. Critica internă este critica de interpretare a izvoruluui sau stabilirea înțelesului

lui exact. Acest punct este discutat în postmodernist. Conform tradiției istoriciste, critica internă vede faptul istoric ca având existență obiectivă în sine independent de subiectul cunoscător. Istoricului revenindu-i misiunea de a-l

29

reconstitui așa cum a fost. În acest fel, reflecția teoretică este îndepărtată. Critica urmărește să descopere înțelesul exact al documentului. Ipoteza de la care se pornește în descifrarea înțelesului exact este postularea unui singur adevăr, sau a unui singur sens. Or, spune Bogdan Murgescu, un singur sens poate avea doar o propoziție din științele exacte. În științele umane noi vorbim despre un set multiplu de posibilități semantice. Adică, vorbim despre adevăr ca un set finit de sensuri

Obiectivitatea. Obiectivitatea pe care o urmărește istoricul este fe fapt o pretenție exagerată, dat fiind că selecția se face prin grila unor criterii culturale cărora istoricul le rămâne prizonier. Obiectivitatea de fapt este imposibilă din cauza faptului că omul, prin definiie este o ființă socială și este influențat. Obiectivitatea este descrisă de postmodernism așa: imparțialitatea este o abreviere a nivelului de înțelegere a istoricului și a formei sale de interpretare.

Principalele realizări istoriografice:

Mircea Petrescu Dâmboviță – Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea

I. Crișan – civilizația geto-dacilor

Constantin Petolescu – Decebal, regele dacilor; Scurtă istorie a Daciei; Dacia și imperiul Roman

Mihai Bărbulescu – interferențe spirituale în Dacia Romană

Dumitru Protase – Dacia postromană până la slavi

…………

Boicu Leonid – Principatele Române în raporturile politicii internaționale

Pentru epoca modernă evidențiem câteva lucrări:

Roânii și europa în perioada premodernă și modernă

Gh. Platon - -De la constituirea națiunii la marea unire

David Prodan – Suplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române

N. Djuvara – Între Orient și Occident. Principatele Române în sec. al XIX-lea

Pentru istoria contemporană:

Ion Agrigoroaiei 0- România interbelică

Scurtu Ioan – Partidele politice în România

Buzatu Gh – România și războiul Mondial

Calafeteanu I. – Politică și interes național în România interbelică

Dobrinescu V. – Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-1940)

Mamina I. – Guverne și Guvernanți în perioada interbelică

Scurtu Ioan – Istoria Românilor în sec. XX

30

Scurtu – Istoria României în 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură

Cristian Săndache – Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea

Cu referire la politica externă avem lucrări cum ar fi:

Stanciu Ion – În umbra Europei. Relațiile României cu SUA în per. interbelică

Viorica Moisiuc – Premisele izolării politice a României (1918-40)

Istoriografia în RSSM i Republica Moldova.șStudii istoriografice.

Grosul Iachim , Mohov N. Istaricescaia nauca moldavskaia RSS, Moscova 1980. Reprezintă o analiză statistică, părtinitoare cu selectarea arbitrară a fenomenelor și a operelor, exclusiv prin prisma intereselor politice și ideologiei comuniste.

Istoricescaia Nauka sovetskaia Moldavii, Chișinău 1984. Se analizează toate lucrările cu caracter istoric apărute î RSSM tot în context ideologic. Se pune accentul pe acele evenimente politice care se înscria în realitate: relațiile româno-ruse, carcterul progresiv al alipirii Basarabiei

Van Meurz – Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunisă. Se analizează unele asppecte ale istoriografiei comuniste în Basarabia, lucrare criticată foarte dur de către Eremia I. din considerentul că acesta nu a cunoscut direct operele respective

Țurcanu Ion – Istoricitatea Istoriografiei. Observații asupra scrisului istoric basarabean. Chișinău, 2004. Face o analiză a evoluției scrisului istoric în RSSM și în anii de după 90.

Academia De științe a Md – istorie și contemporanietate. În aceasta se vorbește foarte lejer și despre scrisul istoric

Istoriografia sovietică, ca i în România a evoluat în dependență de evoluția sistemului politic:

1. Periada de constituire anii 40-50 (perioada stalinistă)2. De afirmare a istoriografiei sovietice moldovenești, anii 60-803. Perioada de revenire a istoriografiei din RM la tradițiile naționale după proclamarea

independenței.

1. Perioada de constituire. În 1949 este publicat în limba rusă un curs de istorie a Moldovei cu participarea cercetătorilor de la Moscova. Materialul este expus conform concepției marxist-leniniste. Ideea centrală este panslavismul rus care propaga misiunea „eliberatoare” a Imperiului Rus în Europa de SE. La începutul anilor 50 apare o Istorie a Moldovei, mai cuprinzătoare, în 2 volume, de asemenea cu participarea cercetătorilor de la Moscova în limba rusă și română. În limba rusă apare tot cu denumirea Istoria Moldovei, iar în română apare cu denumirea Istoria RSSM. În această lucrare avem același concept, aceeeași periodizare, locul central – slavilor și rușilor, că în 1812 a fost unire, iar în 1918 – ocupație, în 1940 – eliberare, etc. Toate aceste lucrări aveau un caracter ideologică. În acest context apar și unele studii monografice. De exemplu: F. Grecu – structura social-economcă și politică a Moldovei în sec. XV. Sau IRelațiile agrare în Moldova, sec XV-XVI. I. Grosu – Țăranii în Basarabia 1812-1861.

31

I. Budac – Dezvoltarea cpitalismului în Basarabia. Același autor – Reforma țărănească în Basarabia. Anii 60-70 ai sec. XIX. Tot el – Revoluțția din 1905-1907 în Moldova.

2. Perioada de afirmare, anii 60-80. Este etapa post stalinistă, în contetul dezgheului hrușciovist cîn dare loc o liberalizare și în domeniul istoriografiei. Cursul rămâne neschimbat, cu aceleași concepții, dar putem vorbi de o deschidere: istoricii din RSSM puteau colabora cu istoricii din alte republici și țări ale lagărului socialist, inclusiv cu România. Pozitiv este că are loc utilizare metodei științifico-comparative. DE exemplu este cercetată tipologia societății medievale din principate. Are loc valorificare moștenirii medievale și moderne. Apare și publicarea cronicarilor moldoveni, etc. Concepția oficială este expusă în câteva lucrări de sinteză: Istoria RSSMîn 2 ediții: 68 și 70 unde avem același lucru: periodizarea pe formațiuni social-economice, prima problemă – originea moldovenilor, rolul slavilor și aprecierea dendențioasă a evenimentelor legate de basarabia și RSSM. Despre justificarea actului din 1940, elogierea colectivizării, etc.

În 1982, apare în rusă și în 84 în română, o scurtă istorie a RSSM din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Atenția specială în evul mediu este acordată relației dintre slavi și volohi și formării „poporului moldovenesc”. Tezele principale erau:

Dacia după retragerea aureliană era puțin populată La Est de Carpați, Romanizarea nu a avut loc Contactele slavilor cu populația romanică s-a făcut în regiunea carpato-balcanică Între timp, teritoriile de la Est de Carpați fuseseră ocupate de slavi Volohii pătrund la răsărit de Carpați doar în secolul XII și îi asimilează pe slavi care erau aici

anteriori

Cât privește naționalitatea moldovenească modernaă, aceasta s-a creat în timpul capitalismului. În acest context avem și o serie de lucrări monografice: N. Mohov – formirivanie moldavscoi naroda i abrazavanie moldavscovo gosudarsco. V. Zelinciuc ș. a. - Etnogeneza poporului moldovenesc. În aceste lucrări se regăsesc aceleași idei: că în sec VII-VIII apar volohii în urma contopirii popoarelor romanizate, mai ales sud-dunărene cu slave, iar ulterior, în sec XIII-XIV ca rezultat al contopirii volohilor cu slavii s-a format poporul moldovenesc. Este adevărat că în această perioadă avem și o opoziție în istoriografie față de această politică anti-națională: istoricul și arheologul Ion Hâncu – moldavscaia narodnaia keramica.

Referitor la perioada medievală

N. Mohov – ocerki istorii moldavsko-ur=crainskih sveazi

Se făcea referire la un document rusesc conform căruia Gheorghe Ștefan ar fi declarat solului rus că este gata să intre în componența Imperiului Rus. Defapt în document este vorba de intrare sub protecție și nu în componența.. Chiar și într-o lucrare mainouă, di 86 avem o lucrare ocerci vneșne-politiciskoi=e… se vorbește până la saturație despre alianțe politice permanente moldo-ruse, orientarea permanentă spre Rusia și misiunea eliberatoare a imperiului rus în principate și în Balcani. Același lucru era și în manualul de istorie. Unul din autorii acestui manual este și Demir Dragnev.

Dacă să vorbim despre epoca modernă: 1812 – pozitiv. Lucrarea lui Iachim Grosu – istoricescaia znacenie pri saidinenie basarabii ili voberejie podnestrovie k rosii. Necesitatea motivării proagandistice a încorporării basarabiei la Rusia a suplimentat efortul de a demonstra cum că populația din acest ținut este alta decât românească, iar națiunea moldovenească s-a constituit definitiv sub oblăduirea țaristă. În acest context avem lucrarea Maldavane, Chișinău 1982 sau formirovanie moldavcoi burjuaznoi nații, Chișinău 78. Tot referitor la istoria

32

contemporană, avem în centrul atenției probleme cum ar fi: biruinața puterii sovietice; S. Afteniuc – Revoluționai dvijenii … i ustanavleniei sovetskoi vlasti v moldove. Același autor, în colaborare cu alții are Predatelskaia roli Sfatul Țării. Brâseakin și Sâtnik – torjestvo istoriceskaia spravidlivosti abrazavanie MSSR. O problemă aparte – crearea RASSM. Afanasie Repida – Abrazavanie Moldavscoi ASSM.

În ceea ce ține de WWII. Avem o lucrare a lui S. Levit – uceastie fascistcoi românii v agresii protiv SSSR, sau

A doua jum a anilor 40 e prezentată ca o etapă de lecuire a rănilor războiului și de reluare a construcției socialiste. Lucrări: S. Afteniuc – Deitelnosti comprtii moldavii po asuscestvlenii korenîh soci… M. Sâtnick, Kolectivizația sescovo hazeaistv. V. Țăranu – Industrialnîi progres sovetscoi Moldavii…

Avem și alte lucrări care nu se încadrează în caracterul istoriografiei oficiale.

3. Reevaluarea istoriografiei din RM și revenirea la tradițiile naționale. Pg. 215-234. În special ne interesează de la pg. 227-234

33