Stoicismul a devenit popular pentru că era un gen de „filosofie populară”, coborâtă în

agora, propovăduită în Stoa Pictată, nu arestată între zidurile gimnaziilor şi rezervată unor

iniţiaţi. Era apoi o învăţătură accesibilă, simplificată la câteva principii convingătoare, care nu

mai erau justificate, scrisă într-un limbaj literar atractiv, formele tipice de exprimare fiind

epistola, jurnalul, maxima, versul.

Cu acest prilej, susţine Hadot, stoicii au redefinit radical cuvântul „filosofie”, aplicându-l

nu la o anumită activitate teoretică ci la un anume mod de viaţă înţelept adică un fel de a trăi

cotidian aflat în conformitate cu doctrina susţinută. De aici aspectul de conglomerat de sfaturi

de viaţă al acestei „filosofii,, unele bazate doar pe propria experienţă a autorului.

Mulţi politicieni, militari, afacerişti au intrat în această ”sectă” internaţională a stoicilor.

Unii pretind şi azi că mai trăiesc în conformitate cu preceptele ei. E simplu: orice om poate

deveni „filosof”, deci egalul lui Crisip şi Zenon, dacă urmează un reţetar de exerciţii spirituale

zilnice pentru purificare şi fortificare sufletescă personală, fără a se mai chinui cu doctrina care

era doar pentru ochii sofisticaţilor savanţi ai stoicismului. „Filosofia” propriu-zisă era trăirea

unitară a celor trei părţi teoretice: logica, fizica şi etica. Odată ce am învăţat logica, vom trăi

conform cu preceptele ei; studiind etica vom trăi moral etc. Iată ce zice Epictet: „Un zidar nu

vine la tine şi-ţi spune: „Dă-mi voie să-ţi ţin un discurs despre ce e zidăria”, ci face un contract

pentru construcţia unei case şi construieşte casa. Faceţi şi voi asta, mâncaţi ca oamenii, beţi ca

oamenii, căsătoriţi-vă, aveţi copii, luaţi parte la viaţa civică, învăţaţi cum să faceţi faţă insultelor

şi să toleraţi alţi oameni”.1

Stoicii și-au formulat principalele idei ale concepției lor morale într-un mod simplu,

accesibil, ușor de reținut și de transmis: îndemnuri, aforisme. Cu toate acestea, calea filosofică de

salvare individuală ramîne accesibilă unor cercuri restrînse. De asemenea, soluțiile individuale

nu reușesc întotdeauna să aducă o potolire a suferinței colective.

Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Filosofii stoici precum Seneca, Epictet, Marcus Aurelius au propus în lucrările lor mai

multe tipuri de exerciţii pe care subiectul trebuie să le desfăşoare în primul rând pentru a-şi

descoperi propria identitate, adevăratul sine. Ei sunt de părere că pentru identificarea,

circumscrierea şi delimitarea sinelui, subiectul trebuie să înţeleagă că adevăratul său sine nu este

corpul, ci sufletul său, mai precis hegemonul, cel care are puterea de a alege. De asemenea, în

procesul de delimitare a sinelui, subiectul trebuie să privească evenimentele care se pretrec în

jurul său ca fiindu-i străine, întrucât ele sunt produse de cauze exterioare lui, chiar dacă

reprezentările lucrurilor şi evenimentelor sunt recepţionate în corp şi în suflul său vital. Astfel

sinele devine conştient de faptul că, datorită libertăţii sale de judecată care implică şi o libertate a

1 Valentin Mureşan, Filosofia ca mod de viaţă, p.5-6

dorinţei şi a voinţei, este străin de fluxul evenimentelor şi că el poate să se ridice deasupra celor

hotărâte de destin.

Această delimitare a eului – după cum aprecia Pierre Hadot – reprezintă exerciţiul fundamental

al stoicismului, deoarece implică o transformare totală a conştiinţei subiectului despre el însuşi, a

raportului cu trupul său şi cu bunurile exterioare, a atitudinii în legătură cu trecutul şi viitorul, o

concentrare asupra momentului prezent, o asceză a detaşării, recunoaşterea cauzalităţii universale

a destinului, descoperirea puterii de a judeca liber, adică de a da lucrurilor valoarea pe care

oricine doreşte să le-o dea.

În sens restrâns acest imperativ presupune la stoici un ansamblu de practici și exerciţii

spirituale menite să corecteze unele greşeli, deprinderi rele, deformări şi dependenţe instaurate şi

întipărite în suflet, care trebuie eliminate. Pentru stoici, preocuparea de sine reprezintă aşadar o

corecţie-eliberare.

Din textele filosofilor stoici aflăm că preocuparea de sine nu mai este văzută ca un exerciţiu

absolut necesar formării individului pentru a deveni un bun conducător, ci pentru a face faţă,

indiferent de profesia sau de activitatea socială pe care el o desfăşoară, tuturor evenimentelor

nefericite, tuturor posibilelor necazuri, tuturor nenorocirilor şi eşecurilor pe care viaţa i le poate

scoate în cale.

O altă caracteristică a preocupării de sine o constituie faptul că formula ,,îngrijeşte-te de

tine însuţi” apare în textele filosofilor stoici ca un principiu universal care se adresează tuturor

indivizilor, indiferent de modul de viaţă adoptat.

De aceea, din perspectiva filosofilor Porticului, grija de sine nu constă în însuşirea unor

cunoştinţe de natură tehnică şi necesare formării profesionale, în vederea unui anumit tip de

activitate, ci în alcătuirea unui ,,scut protector” faţă de evenimentele şi nenorocirile care pot

surveni. Iar în alcătuirea acestui scut protector, stoicii au elaborat un ansamblu de procedee

extrem de atent elaborate, cu o desfăşurare complexă care presupune trei etape:

I. prima etapă presupune adoptarea de către subiect a unei atitudini prin care acesta caută să

instituie în propria-i gândire o ordine. Această primă etapă determină raportul omului cu sine

însuşi, deoarece partea esenţială a omului este situată la nivelul facultăţii gândirii şi a judecăţii.

Filosofii stoici precum Seneca, Epictet, Marcus Aurelius au propus în lucrările lor mai multe

tipuri de exerciţii pe care subiectul trebuie să le desfăşoare în primul rând pentru a-şi descoperi

propria identitate, adevăratul sine. Ei sunt de părere că pentru identificarea, circumscrierea şi

delimitarea sinelui, subiectul trebuie să înţeleagă că adevăratul său sine nu este corpul, ci sufletul

său, mai precis hegemonul, cel care are puterea de a alege.

II. Cea de-a doua etapă, care priveşte raporturile interumane, pregăteşte subiectul pentru a

acţiona în interesul şi spre binele neamului omenesc în spiritul dreptăţii. Sub atenta supraveghere

a unui ,,director de conştiinţă”, un amic, fiinţă dragă sau un iubit, cel care doreşte să ajungă la

statutul de înţelept învaţă să fie mai atent cu sine însuşi, să se ferească de greşeli şi să se pună la

adăpost de pericole. Subiectul trebuie să tindă nu spre o cunoaştere care să ia locul ignoranţei

sale, ci spre o voinţa raţională care caracterizează acţiunea dreaptă din punct de vedere moral.

Acţiunile sale după această etapă a preocupării de sine trebuie să se desfăşoare în interesul şi spre

binele neamului omenesc în spiritul dreptăţii. Pentru filosofii stoici, relaţiile umane au un

caracter natural, oamenii fiind împinşi, prin voinţa naturii, să trăiască împreună, în grupuri sau în

comunitate, spre deosebire de alte vieţuitoare. .

III. Etapa a treia se referă la atitudinea privind evenimentele care rezultă din cursul Naturii

universale, din acţiunea ,,cauzei exterioare” şi a ordinii cosmosului. După această etapă, care

priveşte raportul omului cu universul, subiectul acceptă cu bucurie şi cu pietate tot ceea ce

depinde de Natura universală şi nu-şi doreşte decât ceea ce depinde de el, adică ceea ce pentru

stoici reprezintă acţiunea morală dreaptă. Preocuparea de sine în raport cu universul are în vedere

adoptarea de către subiect a unei perspective metafizice asupra lucrurilor şi evenimentelor acestei

lumi.

Pentru a ajunge la conştiinţa de sine, subiectul are nevoie de o expansiune în univers şi de

o mişcare prin care sinele se reintegrează într-o totalitate din care face parte, dar care, fără a-l

face prizonierul său, îi va permite să se extindă într-un spaţiu şi un timp infinit. În concepţia

filosofilor stoici, perspectiva cosmică îi îngăduie subiectului să cunoască aspectele şi legile

universului, ajungând astfel la o familiaritate cu Natura. A fi familiar cu Natura reprezintă o

atitudine fundamentală a celui care practică disciplina dorinţei, subiectul acestui exerciţiu

spiritual recunoscând ca familiare lucrurile şi evenimentele, şi înţelegând că ele aparţin aceleaşi

lumi şi provin din aceeaşi sursă ca şi el.

Cunoașterea de sine în filosofia stoică, este așadar, un proces îndelungat şi anevoios, la

capătul căruia subiectul ajunge, prin schimbarea viziunii asupra sa, a vieţii şi a universului, să-şi

conştientizeze cât mai exact locul pe care îl ocupă în lume şi sistemul de necesităţi în care se află

inserat, are ca obiectiv transformarea sinelui, care ajunge să se identifice cu o natură care nu a

avut încă niciodată ocazia să se manifeste în el.2

Rabdarea

Termenul patientia (răbdare) provine din verbul latinesc patire, care înseamnă a suferi, a

suporta, a îndura şi are două semnificaţii fundamentale, constante în toată latinitatea: acela

2http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/filosofie/ BEJAN_CRISTIAN_RO.pdf

original şi prevalent de „capacitate de suportare, rezistenţă, răbdare” şi un al doilea secundar de

„suferinţă, pasiune”. Prima semnificaţie are valoare activă şi pozitivă, se poate spune absolută; a

doua are valoare pasivă şi negativă. În timp ce semnificaţia de „suferinţă şi pasiune” este redusă,

post clasic semnificaţia primară de „suportare rezistenţă şi răbdare” cuprinde o bogată tipologie

şi un vast câmp de aplicaţie. 3

Despre răbdare stoicii zic că este ,,ştiinţa lucrurilor de a suporta şi de a nu suporta sau

virtutea care ne înalţă deasupra celor care par greu de suportat.”4 Stoicii epocii imperiale în

cadrul operelor lor, explică în mod experimental această doctrină: ea este atitudinea normală a

omului care, supus în întregime raţiunii, se armonizează în totalitate cu natura providenţă, care

mai întâi se exprimă prin autori sau de-a lungul evenimentelor. Pentru ei singurul lucru care

depinde de om este intenţia sa morală, sensul pe care îl dă evenimentelor.

Ceea ce nu depinde de om corespunde înlănţuirii necesare a cauzelor şi efectelor, adică a

destinului, a evoluţiei naturii şi acţiunii altor oameni. Astfel le sunt indiferente viaţa şi moartea,

sănătatea şi boala, plăcerea şi suferinţa pentru că niciuna nu depind de om.5 Unii rabdă diferite

nedreptăţi ca să treacă în ochii lumii drept oameni virtuoşi. Aşa a fost răbdarea stoicilor în

antichitate. Prin voinţă, ei se exersau în răbdare până la o asemenea treaptă, încât puteau să rabde

liniştiţi toate nenorocirile care apăreau.

Astfel răbdarea stoică este emanarea tăriei şi a virtuţilor cardinale care au un fundament

autonom în sine, în voinţa şi practica omului. Aceasta se înscrie şi se împlineşte în orizontul

prezent şi exclude viitorul, pentru că în aşteptare se cuibăresc tulburările şi nonvalorile plăcerii şi

fricii. Virtutea răbdării şi exercitarea sa pentru înţeleptul stoic sunt deja în ele însele paradisul.6

Spre exemplu la Seneca, dintr-un total de peste şaizeci de atestări ale folosirii termenului

patientia, cel puţin patruzeci şi opt se referă la semnificaţia pozitivă a răbdării, anume la

accepţiunea primară de capacitate de „suportare, rezistenţă, răbdare”. Seneca afirmă că virtutea

slăbeşte fără adversar, măreţia şi vigoarea sa aratându-se doar atunci când ea îşi dezvăluie

capacitatea de suportare. Astfel, oamenii ca să nu se plângă, să nu se teamă de împrejurările

aspre şi dificile care vor apărea în viaţa lor, trebuie să ia partea bună din tot ce se întâmplă şi să

transforme orice într-un bine. Deoarece, după părerea lui Seneca, „nu este important ce anume se

suportă, ci modul în care se suportă”.7

Seneca spune că suportarea este un lucru care se întâmplă tuturor şi se învaţă tocmai cu

repetarea ofenselor8, deci răbdarea se dobândeşte prin practică şi perseverare în suportarea 3 CLAUDIA-RENATA DAVID, RĂBDAREA ÎN DOCTRINA STOICĂ în STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI THEOLOGIA CATHOLICA LVI, 1, 2011, p.694 5 P. Hadot, Ce este filosofia antică?, Iaşi: Polirom, 1997, p. 160.6 CLAUDIA-RENATA DAVID, op. cit., p. 727 Seneca8 Seneca, De constantia sapientis, 3,2, în Dialoguri I, Ed. Polirom, Iaşi 2004 p. 47.

tuturor relelor care apar în viaţă. Omul înţelept, stăpân pe sine, nu se tulbură în faţa nedreptăţilor,

deoarece ştie să se apere de acestea cu răbdare şi măreţie sufletească, pe care le-a dobândit

printr-un antrenament îndelung şi constant, şi astfel are tăria de a suporta orice atac al

duşmanului. ,,Când veţi considera cât judecaţi voi cei în măsură să suferiţi, prin capacitatea de a

suporta a înţeleptului puneţi o limită puţin dincolo, dar pe el virtutea l-a aşezat în altă regiune a

universului, el nu are nimic în comun cu voi”9. Oricât de multe sau grave ar fi ofensele aduse

înţeleptului, el nu va fi doborât de ele, deoarece prin răbdare el ştie să le ţină piept.

Seneca socoteşte că virtutea este cea care suportă nu numai cu răbdare, ci şi de bună voie

orice se întâmplă, pentru că orice greutate sau suferinţă îi va aduce omului fericirea în clipa

morţii, deoarece a suferit pentru acela care îi poate oferi fericirea eternă. Când cineva suportă

plin de curaj suferinţele, exersează astfel toate virtuţile. S-ar putea ca una dintre ele să apară cu o

evidenţă particulară, şi anume aceea a suportării. Astfel, răbdarea este rădăcina tuturor virtuţilor,

deoarece prin răbdare se dobândesc şi celelalte virtuţi.

Spre deosebire de Seneca, Epictet afirmă că răbdarea se realizează mai bine dacă se acordă

atenţie desfăşurării cosmosului. El consimte la acţiunea harului: ,,Am judecat vreodată modul tău

de a conduce? Am răbdat boală când tu ai vrut. Ceilalţi la fel, dar eu de bună voie. Am răbdat

sărăcia fiindcă tu ai vrut, dar cu bucurie. Eu sunt plin de recunoştiinţă faţă de tine pentru că tu m-

ai considerat demn de a lua parte la marea sărbătoare cu tine, de a contempla operele tale şi de a

înţelege felul în care stăpâneşti”10.

După părerea lui Epictet, omul când se loveşte de greutăţile vieţii trebuie să caute în el

puterea prin care să le ţină piept. La ispita frumuseţii omul trebuie să lupte cu înfrânarea; la

greutatea muncii, are nevoie de curaj; la vorba rea de răbdare, iar după ce omul a ajuns la

deprinderea de a ţine piept greutăţilor nimic nu-i mai poate sta în cale. Stăpânirea de sine în orice

împrejurare îndeamnă omul la moderaţie, la dobândirea răbdării. Orice dificultăţi ar avea omul

de întâmpinat în viaţă, el trebuie să se concentreze asupra lui însuşi şi să afle ce putere îi este de

folos împotriva evenimentului respectiv11. Dacă este vorba de a îndura o muncă trudnică, atunci

el are la îndemână răbdarea, care la Epictetus duce la cunoaşterea lucrurilor, sugerându-i care

trebuie şi care nu trebuie să fie îndurate, dar este şi virtutea ce îl ridică pe om deasupra lucrurilor

greu de suportat.

Un alt stoic al vremii, Marcus Aurelius cultivă şi aplică în viaţă mai ales acele principii

stoice care corespundeau caracterului său: sârguinţa, iubirea de ştiinţă, bunătatea, blândeţea,

modestia, dreptatea, adevărul, răbdarea, pentru că raţiunea supremă ne-a dat viaţa pentru a o

întrebuinţa potrivit originii ei divine, nu spre a o înjosi prin păcate zice el. Deznădăjduieşte în a

9 Ibidem, 64.10 Claudia Renata David, op. cit., p. 74.11 Epictet, Manualul, Bucureşti: Minerva, 1977, p. 15.

mai găsi vreun sens în evenimentele lumii exterioare şi, se mângâie cu speranţa că în tot haosul

dăinuie un spirit divin care contopeşte totul într-o armonie perfectă.

Datoria înţeleptului este de a se acomoda cu seninătate la toate situaţiile vieţii, de unde

reiese atitudinea lui resemnată faţă de tot ceea ce vine din afară. Încercările trimise de zei merită

venerarea din partea omului, datorită calităţii lor, iar cele ce vin de la oameni merită iubirea şi

suportatea cu răbdare din pricina înrudirii dintre oameni, dar şi compătimire din cauza neştiinţei

lor cu privire la bine şi rău. Pentru Marcus Aurelius răbdarea este şi suportare: ,,Eu mă acomodez

cu tot ceea ce pot! Nimic nu vine prea repede sau prea târziu pentru mine, de ceea ce este o

problemă pentru tine, este rod pentru mine ceea ce produc anotimpurile”12. El sfătuieşte ca la

fiecare întâmplare neplăcută ce apare în viaţa omului, acesta să ştie de unde vine: „asta vine de la

Dumnezeu, celălaltă de la înlănţuirea lucrurilor orânduite de soartă, aceea de la aproapele”13

fiecare întâmplare să fie evaluată cu răbdare după valoarea sa adevărată. Îndemnul lui Marcus

Aurelius este ca omul să-şi îndrepte toată grija spre o simţire dreaptă, a vorbi numai adevărul, a

avea o stare bună de spirit pentru ca astfel să primească cu răbdare orice întâmplare ce îi apare în

viaţă, ca pe o necesitate. Suferinţă omului are rădăcina nu în felul de gândire obişnuit al altuia, ci

în aceea parte din el unde îşi are sediul puterea ce creează anumite păreri despre suferinţă; dacă

acolo nu ar fi nicio idee falsă, totul ar merge bine. El afirmă că omul ar trebui să fie ca o stâncă

de care valurile se lovesc într-una, ea stând totuşi neclintită şi domolind furia valurilor ce

spumegă în jurul ei; tot astfel omul trebuie să rămână senin în faţa nenorocirilor, pentru că

acestea nu-l împiedică să fie drept, mărinimos, cu voie bună. Mai mult, poate să-şi caute refugiul

în cuvintele: „Aceasta nu este o nenorocire, ci un bine, dacă este suportată cu mare curaj”14. Dacă

o durere persistă, ea poate fi suportată cu răbdare, deoarece omul concentrându-se în sine însuşi,

sufletul cugetător îşi păstrează seninătatea, iar raţiunea călăuzitoare din el nu pierde nimic, în

ciuda participării sale la senzaţiile corpului.

Virtutea răbdării a evoluat, la Marcus Aurelius, de la o virtute secundară, care permite

echilibrul uman şi perseverenţa în bine, la o virtute centrală care face înţelepciunea invulnerabilă

în mijlocul întâmplărilor vieţii.

Se poate conclude că răbdarea stoică este emanarea tăriei şi a virtuţilor cardinale care au un

fundament autonom în sine, în voinţa şi în practica omului. Pentru stoici răbdarea era şi o acţiune

particulară care consta în reducerea pe cât posibil a superficialităţii, făcând-o dură şi bătătorită în

faţa expunerii la lovituri, un fel de contracţie musculară care, îngroşând şi întărind ţesutul, are

scopul de a ţine suferinţa în exterior, împiedicând-o să pătrundă în profunzime pentru a nu

tulbura armonia interioară. Ca virtute morală, răbdarea este anexată ca parte potenţială virtuţii

12 Aurelius, Marcus, Către sine însuşi,IV, 23, 65, Bucureşti: Vestala, 2006.13 Ibidem, III, 11, 57.14 Ibidem, IV,49, 70

tăriei, care temperează tristeţea provenită dintr-un rău prezent, astfel ca voinţa să nu cedeze de la

scopul de a face binele, ci să se întărească şi mai mult. Este virtutea care aparţine celor umili,

care lasă urme în istorie. Această virtute nu este populară, pentru că aparţine tuturor; fiecare este

în măsură să se formeze, să încerce şi să învingă. Este o chestiune care priveşte pe fiecare în

particular şi în specificul său, este ceea ce se acumulează prin studiu, prin lucru, dar în special

prin speranţă, prin credinţă, prin hotărâre, prin experienţă. Practicarea acestei virtuţi e dificilă. Se

întâmplă ca omul să fie format în dificultăţile vieţii să înţeleagă astfel că viaţa nu mai e grea,

chiar dacă acest fel poate să pară ironic. Un alt punct este simplitatea care reprezintă o altă

dificultate şi, de fapt, fiecare dificultate înfruntată cu loialitate şi cu umilinţă urmează

simplitatea, mai exact ceva urmează şi nu lasă în interior moartea şi distrugerea, ci speranţa

viitoare15.

Libertatea interioară:

Secretul libertăţii, potrivit stoicilor, nu constă în îndeplinirea tuturor dorinţelor şi

idealurilor, în realizarea a tot ce îţi propui ci în dominarea propriilor dorinţe şi instincte. În felul

acesta se poate obţine o stare de linişte interioară numită ataraxia, care odată câştigată, omul

respectiv nu-şi mai doreşte nimic ajungând la o adevărată împăcare cu sine. Această viziune o

întâlnim în special la stoicismul târziu sau roman, prin reprezentanţii săi de marcă: Epictet, Marc

Aurelius şi Seneca.

Epictet, în al său „Manual” va elabora o serie de legi care odată respectate ofereau

garanţia libertăţii şi a depăşirii determinismului cauzal al vieţii sociale. El face celebra distincţie

între SUA (cele proprii) şi ALIENA(cele străine). ALIENA sunt acelea care, aşa cum spune

Epictet, nu ţin de noi, în această categorie intrând: trupul, lucrurile exterioare, bogăţiile,

onorurile şi faima de conducător; iar SUA sunt cele care ţin de noi şi anume toate cele care sunt

proprii eului nostru: părerea, impulsurile, dorinţa şi propria voinţă. A încerca să le obţii pe cele

care prin natura lor nu ţin de tine însuţi, în mod obligatoriu te face să devii sclav.

Aceeaşi idee este exprimată de Marc Aureliu într-un mod mult mai plastic în lucrarea

„CĂTRE SINE”: „Tot ce-ţi este potrivit ţie, o Univers, mi se potriveşte şi mie. Nimic nu mi se

pare prea devreme sau prea târziu, dacă pentru tine apare la timpul potrivit16 (cartea IV)” şi

toate acestea pentru că „Toate se împletesc unele cu altele, sfântă este înlănţuirea lor şi aproape

nici unul nu este străin unul de celălalt. Căci toate sunt rânduite împreună şi desăvârşesc

ordinea aceluiaşi univers. Fiindcă, din toate este alcătuit un singur univers, un singur zeu trăieşte

în toate, o substanţă şi o lege unică…”17

15 Claudia Renata David, op. cit., p. 7616 Epictet, Manualul17 Ştefan Nemecsek, , Controverse Filosofice, Editura Realitatea Românească, 2006 Hunedoara, p. 20

Fiind creatură a aceluiaşi Principiu Unic şi dependent de lucrurile exterioare într-o mai

mică sau mai mare măsură, singura soluţie care i se oferă omului constă în găsirea libertăţii sale

interioare. De aici şi profunda înţelegere pentru slăbiciunile, caracterul şi chiar natura generală a

omului: „Sunt om şi nimic din ceea ce-i omenesc nu mi-e străin (Seneca)”

Ştefan NEMECSEK, CONTROVERSE FILOSOFICE Editura REALITATEA ROMÂNEASCĂ 2006 Hunedoara, p. 20. http://www.bibliotecadeva.eu/repere/n/nemecsek/controverse.pdf

Solutia propusa de stoici problemei libertatii se bazeaza pe doua premise importante.

Prima este aceea ca libertatea reprezinta o stare interioara a omului, starea in care acesta nu

doreste decat ceea ce, conform necesitatii, poate obtine; ceea ce depinde de el insusi, iar nu de

forte pe care nu le poate domina; aceasta este, bineinteles, o stare de seninatate sufleteasca, calm,

resemnare in fata sortii, o stare in care individual se multumeste cu ceea ce are, fara a aspira la

imposibil. In aceasta interpretare, libertatea coincide cu fericirea, dar numai in masura in care

aceasta depinde exclusiv de vointa si suflet, neincluzand componentele dependente de ceea ce

este exterior omului, de soarta (cum ar fi, spre exemplu, bogatia, onorurile etc.).

In al doilea rand, daca libertatea este o stare interioara pe care omul o poate atinge

dominandu-si propriile dorinte, atunci, pentru a fi liber, el trebuie sa fie capabil de a stapani

universul propriilor trairi si aspiratii sau pasiuni.

Interpretarea libertatii ca stare interioara ii obliga pe stoici sa limiteze sfera de actiune a

destinului la universul evenimentelor exterioare: ei admit ca, in timp ce acest univers este

dominat de fatalitate, trairile si starile interioare – pareri, dorinte, sentimente – depind numai de

NOI, fiind „libere prin esenta si natura lor”. Astfel, libertatea interioara a omului permite

existenta in genere a libertatii intr-un univers dominat de fatalitate. Prin aceasta concluzie,

solutia stoica se remarca drept un moment fundamental din evolutia conceptelor filosofice despre

libertate.

Stoicii au conchis ca in raport cu autoritatea supranatura, libertatea omului nu consta

decat in punerea sa de acord cu natura, cu ratiunea universala, mai exact in cultivarea dorintelor

realizabile si inlaturarea celor de neimplinit.

Pentru a se justifica perfectibilitatea si responsabilitatea umana, s-a admis si libertatea ca

liber arbitru, ca posibilitate a omului de a alege intre bine si rau.

Stoicul considera ca omul trebuie sa cunoasca si, implicit, sa respecte necesitatea. Astfel,

obtine o stare de liniste interioara, de seninatate, echivalenta cu o anumita libertate si fericire.

Divinitatea stoica este caracterizata prin necesitate, si lumea ca intreg este necesara,

Universul este un mecanism urias, pus in miscare de o inteligenta divina, care tinde spre

desavarsire. Lumea animata de un suflet primordial, este astfel rationala.

Omul are doua motive sa se supuna necesitatii: ideea de predeterminare (un plan divin

este prescris si harazit pentru fiecare om) si ideea de scop suprem, anume ca tot ceea ce se

intampla fiecaruia este parte din desavarsirea universului. Adica, daca actiunile umane urmeaza

planul providentei divine, ele contribuie la desavarsirea universului. Un univers desavarsit nu

este constrans, ci liber. Deci, la capatul supunerii fata de necesitatea morala (reprezentata prin

Providenta divina) omul va afla libertatea.

Stoicul umanizeaza necesitatea, considerand-o determinatia sufletului lumii. Astfel,

libertatea se regaseste prin acordul sufletului uman cu cel al lumii.

Natura divina nu poate fi decat necesara. Datorita raportului de imanenta, natura, adica

lucrurile create, sunt guvernate de necesitate. Omul este supus unei necesitati inexorabile:

necesitatea divina.

Daca prin libertate se intelege cunoasterea cauzei determinante si acordul dintre propria

vointa cu vointa divina, atunci omul stoic, in cadrul necesitatii divine si intelegerii ei, este

nemarginit de liber.

Omul poate cunoaste natura. In mijlocul unei necesitati, altfel constrangatoare, omul prin

intelect, metamorfizeaza necesitatea in libertate. Astfel ne descoperim ca moduri ale unei

substante imuabile si vesnice, Divinitatea. Ceea ce inseamna a ne supune necesitatii presupune

integrarea prin cunoastere, in libertatea lui Dumnezeu. Omul, asadar, nu este liber ca natura, ci

cunoaste pentru a fi liber.

Cu alte cuvinte, daca privim mai indeaproape libertatea ideala a stoicilor, cum ne apare ea

in realitate ? Sa fie ea o veritabila independenta a vointei, care se determina pe si prin ea insasi ?

Nu, caci, dupa cum spun ei, omul nu s-ar putea mandri cu faptul de a fi schimbat ceva din destin,

care este o lege universala. Ca mijloc ne mai ramane atunci pentru a scapa de necesitatea

lucrurilor ? Sa ne identificam cu ea. Si, intr-adevar, atata vreme cat necesitatea ramane exterioara

ratiunii si nu se impune acesteia din urma, ea este o constrangere si o servitute; dar, daca cel

INTELEPT, prin judecata lui, intelege ratiunea necesara lucrurilor, si daca, prin vointa lui, el se

confunda cu vointa care produce tot, oare nu inceteaza el de a mai fi sclav pentru a-si avea, in

egala masura, partea lui din imperiul universului, si nu devine el liber ca insusi Dumnezeu ?

necesitatea inteleasa si voita este libertatea.18

A trăi potrivit cu natura

A trăi conform cu natura potrivit stoicilor conduce la virtute şi la fericirea maximă, iar

"natura" (physis) era, după ei, raţiunea universală, din care licăreşte şi în noi o scânteie - raţiunea

omenească. A trăi potrivit cu raţiunea (hegemonikon) este totuna cu a înăbuşi patimile, a fi senin

(apatheia), a înfrunta sau a socoti ca păreri greşite suferinţele vieţii.

18 Diogenes Laertios, op., cit. p. 243

Etica stoicilor este o consecinta a importantei pe care o are natura ca ordine

rationala si determinanta a lucrurilor. Principiul central al eticii stoice este conformitatea cu

natura. Este vorba, in primul rand, de intelegerea ordini lucrurilor, a ratiunii din ele. Nimic din ce

este natural – moartea, de exemplu – nu poate sa afecteze pe cel care a inteles aceasta ordine a

naturii. Afectele, naturale omului, trebuiesc stapanite fiindca ele nu sunt judecati, ci numai

dispozitii irationale ale sufletului; excitare sau depresiune, insufletire sau tristete.

Atitudinea stoica este lipsa de afecte, apatia, fara pasiune, stare ce caracteriza starea

ideala a inteleptului stoic, insensibil la durere si placere si lipsit de pasiuni, fiindca nu accepta

decat ceea ce este rational, si, de alta parte, accepti tot ce este conform cu ordinea fatala a naturii-

care inchide in ea ratiunea insasi a lumii. Natura omului este o natura rationala. Acest privilegiu

al omului are insa o alta consecinta.

Conformitatea cu natura inseamna, pentru om, conformitate cu natura sa proprie,

cu ratiunea sa. Este deci o deosebire fundamentala intre natura lipsita de ratiune (natura animala,

instinctiva) si natura rationala. Ratiunea, conformitatea cu aceasta natura rationala este principiul

central al moralei stoicilor. Prin ratiune, omul are o cauzalitate proprie, dispune de el insusi.

Poate sa faca numai ceea ce ii dicteaza ratiunea sa. Ratiunea singura insa duce pe calea virtutii.

Zenon, in tratatul sau Despre natura omului, indica, cel dintai, drept scop “viata in

acord cu natura“, ceea ce e acelasi lucru cu viata virtuoasa, virtutea fiind scopul catre care ne

mana natura. Tot asa spune si Cleante si alti stoici. Deci, omul a fost dotat fata de animal, pe

langa instinct, si cu ratiune. Fiind o particica din sufletul divin, ratiunea il invata pe om ca

datoria sa este sa traiasca in conformitate cu natura, ceea ce coincide cu o viata virtuoasa,

deoarece virtutea este scopul spre care ne mana natura.

De asemenea, a trai in conformitate cu virtutea cum spune Chrysippos, este deopotriva cu

a trai in acord cu experienta mersului naturii, caci natura noastra individuala este o parte a naturii

intregului univers.

Si fericirea consta in actiunea rationala. Deci, noi sa regasim (in noi) ratiunea

naturala a universului si sa exprimam prin stilul nostru de viata (de munca, de activitate) acea

ratiune. Iata supremul precept al inteleptului stoic.

Instinctul fundamental al tuturor fiintelor este instinctul de conservare. De aici rezulta ca

fiecare fiinta tinde spre ceea ce este conform naturii sale, pentru ca sa se poata conserva.

Conform naturii particulare a oricarei fiinte, este echivalent cu ceea ce am putea numi conform

naturii in general. Si ce este conform naturii ? (Ce se intelege din punct de vedere stoic ?). este

acordul cu legea universala a lumii sau cu ratiunea universala. In consecinta, viata noastra se

apropie sau se indeparteaza de tinta ei suprema (fericirea), dupa cum ea se conformeaza sau nu

se conformeaza legilor de care asculta toate lucrurile, adica legile universului. Acordul cu

ordinea universala a lucrurilor, adica rationalitatea vietii noastre (cumintenia noastra), se cheama

virtute. De aici principiul stoic: „Prin ea insasi virtutea este fericire”.

Fericirea, tinta suprema a omului, nu poate fi realizata decat printr-o supunere completa

legilor ratiunii. Aceasta reprezinta virtutea. Obligatia este izvorul fericirii. Restul, fie ca e vorba

de boala, de bogatie ori de saracie este indiferent.

Trairea in conformitate cu natura umana si cu cea universala inseamna abtinerea de la

orice actiune oprita de legea comuna, adica de dreapta ratiune care oranduieste tot ce exista. In

aceasta conformare rezida virtutea omului fericit si cursul pasnic al vietii. Asadar, cand omul se

conformeaza legilor universului, el dispune de perfectiune, care poarta numele de virtute.

Fericirea consta in virtute, pentru ca virtutea este acea starea a spiritului care tinde sa faca

armonioasa intreaga viata. Ea priveste atat perfectiunea trupeasca, cat si cea sufleteasca. Dar

numai virtutea sufletului, constand in savarsirea binelui, intereseaza teoria moralei.

Binele este perfectiunea naturala a unei fiinte rationale, ceea ce este folositor pentru

suflet, ceea ce-i provoaca totodata si bucurii, ca o consecinta naturala a trairii dupa legile naturii.

Iar pentru suflet, singurul bine este frumosul moral.Frumosul este virtutea si tot ceea ce participa

la virtute.

Natura este perfecta, este Dumnezeu si din punct de vedere moral trebuie sa urmam

poruncile ei. Care porunci ? In om sunt tot atat de naturale si instinctele si ratiunea. Stoicii, insa,

stabilesc o ierarhie. Cand e vorba de om, natura e prezentata numai de ratiune, pentru motivul ca

ea e specifica omului. A trai conform cu natura inseamna a trai conform cu ratiunea.

Telurile instinctelor sunt ceea ce stoicii numesc lucruri indiferente sau cel mult

“preferabile“. Bunuri ca sanatatea, bunastarea nu aduc fericirea, dar sunt de preferat fata de

contrariile lor. In acest fel, se ajunge la dublul sens al termenului natura care desemneaza cand

ordinea integrala a lumii, cand numai ceea ce este rational (referitor la om). In acest chip, se

ajunge la obiectia intemeiata pe care o gasim la Cicero: teoria stoica a binelui suprem ar putea fi

valabila pentru o fiinta care ar fi “numai spirit“, careia i-am rapi tot ceea ce este natural, chiar si

sanatatea. In sanul unui monism care se voia perfect isi face loc cunoscutul dualism moral suflet

– corp. Viata conforma cu natura devine viata virtuoasa si se stie cata incordare interioara cerea

virtutea stoica !

Fii indiferent.

Pentru stoici, cu exceptia intelepciunii, totul este indiferent, existand o perfecta

echivalenta intre bine si rau, intre bogatie sau saracie, etc. Aceasta suverana indiferenta nu

traduce nici apatie fata de destinul uman, nici infrangere a spiritului in fata vicisitudinilor

existentei, ci o calitate implicita a vointei si a reflectiei omului voluntar, a inteleptului care, stiind

sa opteze intre bine si rau, potrivit contextului concret al notiunilor nu-si fixeaza definitiv

alegerea asupra nici unui obiect, constiinta sa fiind avertizata ca totul este schimbator si calitatile

nu au o durata eterna, putand fi rasturnate candva;

Formula lui Zenon – “toate bunurile sunt egale“ sau “toate lucrurile existente sunt

sau bune sau rele, sau nici bune, nici rele “ – este fructificata de Ariston, discipol al initiatorului

moralei stoice, intr-un concept al indiferentei.

“Scopul existentei omului, spunea el, este o viata de totala indiferenta fata de orice este

intermediar intre virtute si viciu, nefacand nici o deosebire intre lucrurile indiferente, ci

comportandu-ne fata de toate la fel.” “Inteleptul, atrage atentia Ariston, este asemenea cu un

actor bun care, chemat sa joace rolul lui Theristes sau al lui Agamemnon, le intruchipeaza pe

amandoua deopotriva de bine.19”

Pentru stoici, indiferenta ca act voluntar al gandirii este un instrument meditativ.

Stoicul Ariston din Chios spune ca scopul existentei omului este o viata de totala

indiferenta fata de orice este intermediar intre virtute si viciu, nefacand nici o deosebire intre

lucrurile indiferente, ci comportandu-se fata de toate la fel. Bunurile sufletesti cuprind virtutile

prudentei, justitiei, curajului, compatimirii si celelalte.

Sunt nici bune, nici rele acele lucruri care nici nu folosesc, nici nu dauneaza unui

om, ca viata, sanatatea, placerea, frumusetea, forta, bogatia, gloria, nobletea si contrariile lor:

moartea, boala, durerea, uratenia, slabiciunea, saracia, lipsa de glorie, originea modesta si cele

asemanatoare cu acestea.

Chrysippos si alti stoici spun ca aceste lucruri de care am vorbit nu sunt bunuri prin ele

insele, ci din punct de vedere moral, sunt indiferente, desi intra in specia lucrurilor de preferat.

Proprietatea binelui e sa foloseasca, nu sa strice; insa bogatia si sanatatea pe cat folosesc pe atata

dauneaza, de aceea ele nu sunt un bun.

Nu poate fi considerat ca bun lucru pe care poti sa-l folosesti si in bine si in rau, or,

bogatia si sanatatea pot fi folosite si spre bine si spre rau. Pe de alta parte, stoicul Poseidonius e

de parere ca si acestea fac parte din bunuri.

Chrysippos si Hecaton tagaduiesc ca placerea ar fi un bun, caci unele placeri sunt

rusinoase si nimic din ce-i rusinos nu este un bun.

Termenul “indiferent“ are doua intelesuri: primul arata ca lucrurile care nu

contribuie nici la fericire nici la nenorocire, ca bogatia, gloria, sanatatea, forta si cele

asemanatoare, caci e cu putinta sa fii fericit si fara acestea, desi folosirea lor intr-un anumit fel

duce la fericire sau la mizerie; al doilea inteles arata ca lucrurile indiferente sunt acelea care nu

sunt de natura a starni nici dorinta si nici aversiunea, de exemplu faptul ca numarul firelor de pe

19 Diogenes Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, p.252

cap e par sau impar, sau ca tii degetul drept sau indoit. Nu, deci, in acest sens au fost numite

indiferente lucrurile mentionate mai sus, deoarece ele sunt totusi in stare sa starneasca dorinta

sau aversiunea.

De aceea, dintre acestea din urma, unele sunt alese prin preferinta, altele sunt respinse, pe

cand indiferenta, la celelalte, nu da motiv nici de a le alege, nici de a le respinge. Dintre lucrurile

indiferente unele sunt preferate, altele respinse; acelea care au o valoare sunt preferate, in timp ce

acelea care au o nedemnitate, sunt respinse. Dar sunt si lucruri care nu sunt nici preferate, nici

respinse. E tot una a spune ca bogatia si sanatatea contribuie la ducerea unei vieti conforme cu

natura.

Sustine et abstine (luptă şi stăpâneşte-te) era formula rezumativă a moralei stoice.

Înţeleptul stoic este stăpânul vieţii sale; el luptă pentru a sădi mai multă raţiune şi virtute în viaţă,

şi în această luptă stă măreţia sublimă şi adânca seriozitate morală a stoicismului,care se ridică

până la culmile sacrificiului voit şi suprauman al vieţii.

http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/tema-preocuparii-sine-seneca-124389.html

http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/filosofie/BEJAN_CRISTIAN_RO.pdfDe ce li se întâmplă oamenilor buni neajunsuri, cu toate că există providenţa? Cum poate omul

să nu fie atins de nedreptate sau insultă? Cum să nu ne lăsăm cuprinşi de mânie şi de celelalte

pasiuni? Cum putem trăi fericiţi? Cum putem scăpa de "alergătura ca de furnici" a "lenei

neliniştite"? Cum să ne bucurăm de schimbare, fără să ne cuprindă nestatornicia?

În primul rând, pentru că dă sfaturi utile. Răspunde unor întrebări pe care timpul nu le-a lămurit

de la sine. Citim Dialogurile şi fiecare din acestea - în care Seneca îi are drept parteneri pe

Lucilius, Serenus sau Novatus, pe Polybius, Marcia sau chiar pe mama sa Helvia - poate aduce o

lămurire grijilor de fiecare zi. Oamenilor buni li se întâmplă neajunsuri, cu toate că există

providenţa (De providentia), pentru că lupta lor cu obstacolele e un plăcut spectacol pentru zei şi

pentru că din această luptă vor ieşi întăriţi. Ignis aurum probat, misera fortes viros. "Focul

probează aurul, iar nenorocirea - oamenii curajoşi". (Dialoguri, I, p.41). "Oamenii buni trudesc,

sacrifică sau se lasă sacrificaţi, şi toate acestea de bunăvoie; nu sunt târâţi de soartă, ci urmează

şi îşi potrivesc paşii cu ai ei: dacă ar şti drumul, i-ar lua-o înainte" (Dialoguri, I, p.39). Cât de

frumoasă este aici prelucrarea citatului din stoicul grec Cleanthes, care apare şi în epistola 107

către Lucilius, pus în perfect simetrice vorbe latineşti: Ducunt volentem fata, nolentem trahunt!

Ce memorabilă concizie!

Mai aflăm de la Seneca şi cum ne putem feri de nedreptate sau insultă (De constantia sapientis,

"Despre fermitatea înţeleptului"). Pare a fi destul de simplu: nedând importanţă "nici cinstirilor,

nici nedreptăţilor pe care ni le face vulgul". Seneca este, alături de Marcus Aurelius şi Epictet, un

stoic care caută în propriul sine puterea în faţa ameninţărilor lumii. Ataraxia duce la fermitate,

înţelepţii nu se lasă tulburaţi în strădania lor de proficientes.

Tot Seneca dă sfaturi asupra îndepărtării de mânie şi de celelalte pasiuni (De ira, "Despre

mânie"). Prin educaţie putem învăţa să stăpânim afectele, lăsând raţiunea să domolească aceste

"scurte nebunii", să vindece aceste "abcese" defiguratoare. Pasiunile nu au nimic nobil şi pot fi

ţinute în frâu. "Doar virtutea este nobilă şi distinsă, şi nimic nu este măreţ dacă nu este -

deopotrivă - senin". (Dialoguri, I, p.97) "Să fim aşadar mai calmi unii faţă de alţii: răi fiind, trăim

între oameni răi. Un singur lucru ne poate face să fim liniştiţi: convenţia unei indulgenţe

reciproce" (idem, p. 164)

Fericirea poate fi atinsă (De vita beata, "Despre viaţa fericită") în armonie cu natura şi totodată

lucrând pentru ceilalţi, pentru binele semenilor. Alternând însingurarea meditativă cu viaţa

socială, fiindcă omul e născut cu această dublă propensiune: nevoia de singurătate şi dorul de

societate. Fericirea o aduce prietenia faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Darurile sorţii nu trebuie însă

dispreţuite: "Înţeleptul...nu iubeşte bogăţiile, dar le preferă; nu le primeşte în suflet, ci în casă";

nu aparţine acestora, dar "nimeni nu a condamnat înţelepciunea la sărăcie...Încetează, prin

urmare, să le mai interzici filozofilor banii" (Dialoguri, II, p.82).

Dacă ne-am folosi cum trebuie timpul - chiar în vâltoarea "ambiţiilor omeneşti atât de nebune, cu

atâţia defăimători care întorc în rău ce e corect" (De tranqvillitate animi, "Despre liniştea

spiritului", Dialoguri, II, p.111)- n-am mai rătăci fără scop şi judecată, în "lene neliniştită", ca

furnicile! Operose nihil agunt, "în mod laborios nu fac nimic". Ce să mai spunem, de exemplu,

că în România, un partid întreg, dacă ar fi avut măcar un singur consilier care să-l fi citit pe

Seneca, n-ar fi ales furnicile ca emblemă?

Multe sfaturi senecane le-ar fi utile politicienilor. "Răul extrem este să ieşi din rândurile celor vii

înainte de a fi murit. Dar dacă se va întâmpla să ai parte de o perioadă mai puţin favorabilă în

viaţa politică, va trebui să faci în aşa fel încât să reclami mai mult timp... pentru cultivare şi, de

parcă ai face o călătorie periculoasă pe mare, să cauţi din când în când un port şi nu să aştepţi ca

treburile publice să-ţi dea drumul, ci să te dezlegi tu însuţi de ele" (Idem, p. 115) "Care este

rangul pentru care toga, bastonul şi încălţările de patrician să nu fie însoţite de mizerie şi de

blamul public, mii de pete şi extremul dispreţ? Care este regatul pentru care nu sunt pregătite

pregătirea şi răsturnarea, un stăpân şi un călău?"(p.126) Câţi guvernanţi n-au fost trimişi în exil,

ba chiar rupţi în bucăţi de popor, câţi n-au stat după gratii după ce purtaseră sceptru! Atunci nu

rămâne decât "să ne îngrijim de sufletul nostru tremurător, cu atenţie şi fără răgaz" (idem, p.136),

conchide Seneca. "Nici o soartă nu este atât de groaznică încât un spirit echilibrat să nu poată

găsi o pricină de mângâiere".

Viaţa pare scurtă, dar "nu este puţin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut" (De

brevitate vitae, "Despre scurtimea vieţii"). Raţiunea şi înţelepciunea pot lărgi limitele acestui

cerc strâmt, dar viaţa risipită în agitaţie fără scop rămâne scurtă - chiar dacă omul ar trăi o mie de

ani.

Sigur, se poate riposta că toate aceste sfaturi i-au fost date de Seneca şi elevului său Nero, ca

până la urmă Nero să fie cel care i-a poruncit să se sinucidă. Dar, spre deosebire de Socrate, lui

Seneca i-au trebuit vreo trei încercări până a reuşi să moară! Din cauza regimului său de viaţă,

sângele nu curgea când şi-a deschis vinele şi nici otrava n-a avut efect asupra lui.

Cea de-a doua etapă priveşte raporturile interumane şi pregăteşte subiectul pentru a acţiona în

interesul şi spre binele neamului omenesc în spiritul dreptăţii. Sub atenta supraveghere a

unui ,,director de conştiinţă”, care poate fi un did£skaloj ¢gaqÒj sau un amicus bonus, o fiinţă

dragă sau un iubit, cel care doreşte să ajungă la statutul de înţelept învaţă să fie mai atent cu sine

însuşi, să se ferească de greşeli şi să se pună la adăpost de pericole. Subiectul trebuie să tindă nu

spre o cunoaştere care să ia locul ignoranţei sale, ci spre o voinţa raţională care caracterizează

acţiunea dreaptă din punct de vedere moral. Acţiunile sale după această etapă a preocupării de

sine trebuie să se desfăşoare în interesul şi spre binele neamului omenesc în spiritul dreptăţii.

Pentru filosofii stoici, relaţiile umane au un caracter natural, oamenii fiind împinşi, prin voinţa

naturii, să trăiască împreună, în grupuri sau în comunitate, spre deosebire de alte vieţuitoare.

Această viaţă comună are la bază o necesitate biologică: reproducerea şi supravieţuirea speciei.

Dar omul, pentru că a fost dotat cu raţiune de către natură, dezvoltă legăturile interumane

dincolo de necesităţile biologice. Dacă, pentru început, simpla prezenţă a raţiunii îi face pe

oameni să se asocieze şi să colaboreze de o manieră mai strânsă, sub forma comunităţilor de

orice fel, ajutorul reciproc, prietenia şi grija pentru celălalt reprezintă obligaţia pe care o au

fiinţele raţionale de a-şi armoniza acţiunile, adică de a trăi în conformitate cu Natura. Solicitarea

magisteriatului practicii de sine, întrucât devine, în lumea romană a secolelor I-II p. Chr., o

practică socială care nu mai era legată de instituţia şcolii, grija faţă de celălalt se transformă într-

un fel de relaţie între indivizi, într-un soi de control al individului de către ceilalţi, de formare, de

dezvoltare, de instaurare pentru individ a unui raport cu sine însuşi. Practica de sine este

conectată la practica socială sau, cu alte cuvinte, constituirea unui raport între sine însuşi şi sine

se branşează acum, într-un mod cât se poate de clar, la relaţiile dintre sine însuşi şi altul.

Prietenia oferă individului conştiinţa faptului că nicio fiinţă nu este singură şi că noi toţi facem

parte dintr-un Întreg care reprezintă totalitatea fiinţelor raţionale. Se poate spune că principiul

fundamental al stoicismului este dragostea de Întreg, pentru că preocuparea de sine şi coerenţa

cu sine însuşi nu sunt posibile decât prin adeziunea totală la Întregul din care facem cu toţii

parte.