În mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu

1)Generalităţi: In 1966 , apariţia postuma a povestirilor lui Vasile Voiculescu impune un scriitor matur, ”perfect stăpân pe mijloacele sale si care nu datorează nimic poetului “(Nicolae Manolescu).

Povestirile, publicate in volumele Capul de zimbru şi Iubire magica , dezvăluie originalitatea unui prozator înzestrat cu o înţelegere aparte a fabulosului de sorginte magico-folclorica .Situat in proximitatea estetica a unor reprezentanţi de marca ai fantasticului autohton, precum I. L. Caragiale,Gala Galation ori Mircea Eliade, scriitorul devine un maestru al miraculosului de tip arhaic , prezentând intr-un cadru real întâmplări insolite. Vladimir Streinu ,criticul care a prefaţat Povestirile date la iveala in 1966 , remarca substanţa epica străveche a prozei autorului , ce reînvie forţa spirituala a riturilor ancestrale (operaţii magice, descântece, scene sacre de vânătoare si pescuit) si limbajul ce urmează linia tradiţionalista a exprimării regionale si arhaice. Caracteristicile prozei voiculesciene sunt interesul pentru ocultism(constând in magie , eresuri , vrăji , descântece) si instalarea miraculosului chiar in spaţiul realităţii. Spre deosebire de fantasticul din proza lui Mircea Eliade , care ia adesea aspectul firescului instalat în normalitatea cotidiana , fabulosul lui Vasile Voiculescu se îndreaptă frecvent spre senzaţional , căci întâmplările prezentate ca adevărate sunt îndeplinite cu ajutorul unor făpturi si mijloace supranaturale. Elementul de coeziune îl asigură în spirit tradiţionalist , predilecţia artistului pentru fondul patriarhal alcătuit din legi, obiceiuri si interdicţii străvechi , pentru satul mitic , ce conserva , in plina modernitate , riturile magice moştenite din strămoşi. Cele mai multe dintre reuşitele estetice ale scriitorului ( Pescarul Amin , Lostriţa , Iubire magica ,Ultimul Berevoi , In mijlocul lupilor ) sunt povestiri ce evoca ritualurile ancestrale la care colectivităţile rurale , păstrătoare de datini , încă mai recurg , neacceptând desacralizarea lumii vechi , perceputa ca sacrilegiu cu dublu efect: înstrăinarea civilizaţiei moderne de natura si producerea unor dezastre ecologice. Tema centrala a prozei lui Vasile Voiculescu este dispariţia lumii magice din cauza excesului de raţionalitate si a supertehnicizării lumii moderne. De aceea , autorul propune cititorului sau o reîntoarcere in trecut , prin mijloacele artei literare , către fenomenele magice caracteristice civilizaţiei primordiale, o recuperare a sacralităţii in spaţiul profan. Realitatea mitica nu este privita din exterior , ci este trăită , perceputa din interior de către personajele imaginate , precum oamenii timpurilor sacre.

2) In mijlocul lupilor Ca specie epica , In mijlocul lupilor este o povestire , definită prin naraţiune subiectivizată, deoarece relatarea este făcută din perspectiva naratorului participant la întâmplare. Ca orice povestire , In mijlocul lupilor se caracterizează prin dimensiuni reduse ( se limitează la nararea unui singur fapt epic ) , prin interesul pentru situaţia narata si mai puţin pentru personaje , printr-o construcţie a subiectului mai puţin riguroasă decât în cazul schiţei sau al nuvelei.

1

Ca tehnică narativă , scriitorul optează pentru povestirea in rama (sau povestirea in povestire ) , ilustrata magistral si de Mihail Sadoveanu In Hanu Ancuţei. Naraţiunea propriu-zisa este precedata de o prezentare a cadrului in care se face istorisirea, revenindu-se la acesta in final. Titlul povestirii indica punctul culminant al istorisirii :judecătorul - exponent al lumii moderne – ajunge “in mijlocul lupilor” , experienţa magica prin care el afla despre o lume dispărută. Tema acestei povestiri este dispariţia lumii vechi , a fondului patriarhal alcătuit din legi , obiceiuri si rituri magice , care apropiau omul de natura in mijlocul căreia vieţuia. Rama sau cadrul povestirii reprezintă o punere in tema care avertizează cititorul asupra întâmplării insolite ce va urma. Scriitorul nu insista asupra identităţii naratorului . De aceea , participanţii la discuţie nu sunt individualizaţi prin nume , ei fiind gazda , “cineva” , “altul” . Chiar verbul situat la începutul povestirii este un reflexiv impersonal semn ca accentul nu va cădea pe identitatea personajelor , ci pe faptele narate ( “ se vorbea” ). Subiectul discuţiei este vânătoarea , “ aceasta activitate vitala si primordiala …cu care omul vine din fundul mileniilor de piatra”. Părerea unanima este aceea a “decadentei” ei in era moderna , când omul s-a îndepărtat de natura şi de esenţa acestei practici : “ arta suprema , ştiinţa si magie totodată “. Ecouri ale acestei îndeletniciri răzbat până la noi “in practicile magice ale vânătorilor de la tara : glontul descântat , unsorile vrăjite , talismanele , zile faste si nefaste , precum si alte rânduieli ale vânatului mergând pana la purificare”. Se creează astfel un arc peste timp , din preistorie când vânătoarea era “esenţa idealului omenesc” pana in actualitatea care ignora “pulberea acestei sfărâmate culturi”. Regretul vorbitorului este marcat prin oftatul sau si printr-o interogaţie retorica : “ Dar cine se mai gândeşte sa adune pulberea acestei sfărâmate culturi …” . Punctele de suspensie lasă gândurile “înfiorate” sa se întoarcă “ pe pârtiile deschise de oamenii paleoliticului , la cavernele cu oase de ursi si lei prohodite de magii clanului în incantaţii si vrăji”. Urmează , ca un argument al celor spuse , povestea propriu-zisa, relatata la persoana I de un magistrat . Întâlnim , ca si la Sadoveanu , acţiuni premergătoare care se înscriu in ceremonialul supunerii : “ lăsând cartea din mana” , “ ceru îngăduinţă” . Întâmplarea s-a petrecut demult , pe când era judecător de pace intr-un ocol rural . Intr-o zi el achitase un ţăran învinuit ca vânase o căprioara in sezonul interzis , deoarece acesta susţinuse ca o scosese din ghearele unor lupi care o încolţiseră . Sătenii erau insa de alta părere: omul , mare vrăjitor de lupi , folosea animalele ca un stăpân , in folosul lui. Curios judecătorul începe sa-l cerceteze pe cel numit Luparul. L-a găsit in afara satului , trăind singur , ca un sihastru . Luaparul îi mărturiseşte ca înţelege graiul lupilor. In noaptea Sfântului Andrei , Luparul l-a invitat pe judecător sa-i arate meşteşugul lui la lupi. După ce s-au urcat amândoi intr-un tufan “crenguros” , Luparul a început sa buciume , lupii s-au apropiat si au început “sa răspundă” , stabilindu-se un polilog uimitor pentru cel neiniţiat. Îngheţat de frig si de uimire, judecătorul căzu din copac “ in mijlocul lupilor”. Coborât după el , Luparu începu sa emită din degete si din ochii căscaţi un fel de materie fosforescenta “ ca la licurici” , iar din el un miros nesuferit “ cu o tărie de neînvins”. Cu gura intr-o oala , scoţând sunete scurte si poruncitoare , Luparul reuşi sa-i îndepărteze pe lupi. A doua zi , judecătorul se trezi in patul sau si doar durerea de la glezna scrântita atunci când căzuse din tufan , ii dovedea ca nu visase. Autorul creează un personaj-narator ca argument ca povestea este reala. Angajându-se epic pe un motiv insolit , chiar senzaţional personajul-narator “comunica unui interlocutor cu sentimentul cert al deplinei audiente si comprehensiuni” (Ion Vlad , Descoperirea operei). Întâmplarea ciudata este anticipata prin descrierea spaţiului in care era situat satul in care îşi

2

începuse cariera de magistrat : “Ape furioase sfâşiaseră odinioară pământul si râpi imense…dau o impresie de arhaism si primitivitate tulburătoare. Nicăieri n-am mai văzut cer sfâşiat de apusuri mai adânci si mai misterioase , prin care se scurgea , galben peste meleaguri încremenite in vechime , parca sângele melancolic al unor ere de mult încheiate in restul lumii…” .Este un ţinut in care vechi formaţiuni geologice coexista cu natura renăscută ( “ dealuri acoperite cu păduri feciorelnice”), aşa cum in societate coexista civilizaţia moderna , reprezentata de judecător si cea arhaica, a Luparului. Perspectiva judecătorului asupra faptelor este subiectiva . Povestirea marchează in mai multe rânduri efortul sau de a înţelege faptele petrecute: ”cred” , “sau ştiu eu …” , “ mi s-a părut” , “ nu as şti”, la care se adaugă interogaţiile retorice care ii dezvăluie nedumerirea. Şi totuşi , numeroasele detalii pe care le oferă auditoriului ( cititorului ) evidenţiază strădania sa de a deveni un narator creditabil . Punctul culminat al povestirii este polilogul dintre Lupar si animalele pe care le supune prin sunete numai de el ştiute. Chemarea , răspunsul , polilogul sunt etape ale unui ceremonial in care omul îşi dezvăluie forţa magica moştenita de la ascendenţi. Pentru cel neiniţiat in aceasta taina , spectacolul este fascinant: “ Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Ii certa? Le făgăduia? Împărţea prazi? Ca lupii , mereu cu gâtlejurile in sus îşi schimbau intre ei locurile , se târau pe burta , săreau in picioare…dănţuind parca aşa cum le buciuma stăpânul”. Revenirea la cadru sau rama , din partea finala , nu are rolul de a limpezi sensurile întâmplărilor , dimpotrivă , de a le spori ambiguitatea. Judecătorul înţelege doar posibilitatea supunerii prin magie a sălbăticiunilor, nu si “ meşteşugul” , miracolul de tip arhaic a cărui eficienta o demonstrează. Finalul este descris : trăind in trecut aceasta întâmplare cu rădăcini in credinţe si rituri străvechi , magistratul accepta iraţionalul. In centrul naraţiunii se afla figura Luparului , prezentat de personajul-narator atât direct (portretul fizic) , cat si indirect (prin fapte si limbaj). Luparul este privit de sătenii care îl izolează , considerându-l un spirit malefic , de judecătorul care îl achita iniţial , necunoscându-i taina si de acelaşi judecător , martor al forţei magice deţinute de Lupar. Acest pluriperspectivism are rolul de a accentua impresia de mister , si de a spori complexitatea personajului , dar si de a adânci semnificaţia , talcul întâmplărilor. Acolo unde trăieşte , izolat , Luparul este mai aproape de sălbăticie. De altfel , portretul lui fizic îl prezintă ca o simbioza intre uman si animal: “ privire arzătoare” , “ mâinile lăţite , cu degetele răschirate , ca nişte labe”, “chipul măsliniu si …spânatic , abia ţărcuit pe sub fălci de o zgarda de barba rara si ţepoasa” . Trei epitete par sa anticipeze portretul moral al Luparului : “tainic” , “trist” , “vehement”. După ce trece prin experienţa de iniţiere din noaptea Sfântului Andrei judecătorul încearcă sa găsească explicaţii . Luparul , “magul primitiv” ii apare ca arhetipul lupului , marele lup spiritual de dincolo, stăpân pe o “ formidabila activitate in duh , pe care noi nu o mai putem săvârşi” . Ca si in alte povestiri voiculesciene , In mijlocul lupilor surprinde interferenta dintre două lumi narative : cea a omului modern , citadin , raţional si cea a unei civilizaţii rurale arhaice , cu rădăcini in practici magice , in mituri si in credinţe străvechi. Atât Luparul cat si judecătorul se găsesc permanent sau accidental la confluenta celor doua lumi. Cel dintâi nu este înţeles si , ca urmare , marginalizat de lumea civilizata , celalalt , neiniţiat , nu îşi poate explica raţional întâmplarea la care a fost martor. Limbajul folosit de narator are rolul de a separa si el cele doua lumi . Alături de termeni populari sau arhaici ori regionali ( “ a mursăca” , “ năimi”, “bundă” , “speluncă” , “cotolan”) , apar neologisme precum “lombrozian” , “paria” , “arhetip” .

3

“Povestirile lui V. Voiculescu se constituie ca un demers conştient , ca o tehnica , in fine ca o arta de a impune drept reale nişte întâmplări inventate sau numai posibile , de a crea şi întreţine iluzia adevărului lor” , afirma N. Manolescu. Insa dincolo de aspectul lor real sau fictiv , rămâne gustul cititorului pentru poveste , plăcerea receptării ei.

4