POVESTEA LUI HARAP-ALB

ION CREANGĂ

BASM CULT

CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);

2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales, prin raportare la conflictul / conflictele textului narativ studiat;

3. - relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin citate comentate;

4. - exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema basmului cult studiat în construcţia personajului pentru care ai optat.

În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca marilor clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici, critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”.

Opera lui Ion Creangă este redusă sub raportul cantitatăţii („Poveşti”, „Povestiri”, „Amintiri din copilărie”, nuvela „Moş Nechifor Coţcariul” etc.), dar este înzestrată cu un generos fond de idei exprimate într-un limbaj de o savuroasă oralitate.

Cel mai cunoscut basm al lui Creangă, „Povestea lui Harap-Alb” a fost considerat „o adevărată epopee a poporului român” (G. Ibrăileanu), „cel mai complex, nu cel mai bun basm” (N. Manolescu). Opera a apărut în „Convorbiri literare”, în 1877.

1. Basmul este o operă epică de întindere medie, care înfăţişează lupta dintre bine şi rău, confruntare încheiată întotdeauna cu victoria binelui. El are o mare vechime în literatura lumii, fiind întâlnit în folclorul tuturor zonelor şi reflectând plăcerea oamenilor de a povesti.

Valorificând categoria estetică a fabulosului/ a miraculosului, basmul este o naraţiune structurată pe un singur plan epic, având o acţiune convenţională (subiectul e organizat într-un tipar consacrat), la care participă personaje sau forţe supranaturale, neindividualizate, definite ca funcţii, ca arhetipuri. Basmul cult poartă mărcile originalităţii autorului, amprenta stilului său particular, a principiilor estetice şi a viziunii sale artistice.

În opinia mai multor teoreticieni, basmele, mai ales cele populare, au o construcţie a subiectului stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte un tipar narativ în patru secvenţe, inegale ca lungime, dar la fel de importante. Orice basm începe cu o stare de echilibru. Apare apoi un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (o lipsă, o nedreptate, un furt etc). Se desfăşoară o acţiune de refacere a acestuia, iar în final echilibrul este restabilit, iar eroul este răsplătit.

În opera lui Creangă, acest tipar se concretizează în povestea unui crai care are trei feciori şi trăieşte fericit la curtea sa. Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitori la tron şi cere un nepot. Fiul cel mai mic al craiului pleacă spre unchiul său şi pe drum primeşte o lecţie de viaţă, fiind supus la mai multe probe care îl vor ajuta să se maturizeze. În finalul basmului, Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu fata Împăratului Roş.

Motivele literare sunt de inspiraţie folclorică: motivul împăratului fără urmaşi, cel al superiorităţii mezinului, al probelor depăşite, al călătoriei, al încălcării interdicţiei, al supunerii prin vicleşug, al animalelor fabuloase (calul, crăiasa furnicilor şi a albinelor), al obiectelor magice (obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă), al prietenilor şi ajutoarelor (Sfânta Duminică, cei cinci uriaşi), al demascării şi pedepsirii răufăcătorului, al căsătoriei. Predomină însă motivul omului bun şi milos, menit să aibă o viaţă fericită, după încercări dure pe care le depăşeşte ajutat fiind de divinitate, de oameni, de animale, de gâze, de elemente magice.

Acţiunea este simplă, lineară, constituită din episoade care se înlănţuie. Eroul porneşte spre curtea lui Verde-Împărat şi după mai multe peripeţii îşi îndeplineşte misiunea.

Timpul, neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, „în vremurile acelea”, cum spune povestitorul. Spaţiul se defineşte prin peisaje fantastice: pădurea spânului, grădina ursului, pădurea cerbului solomonit.

Deşi basmul are drept incipit o formulă consacrată („amu cică era odată…”), această scriere a lui Creangă debutează ex abrupto, cu o frază care cuprinde, pe scurt, intriga.

Ca orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un deznodământ bine închegat: eroul trece proba supremă (moarte şi înviere), îşi redobândeşte rangul şi este răsplătit cu o nuntă care „şi acum mai ţine încă”.

Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, este pusă pe seama vocii auctoriale şi se caracterizează prin oralitate şi limbaj popular. Este ordonată într-un subiect clădit din două părţi distincte: confruntarea cu spânul şi confruntarea cu împăratul Roş, susţinând tema binelui biruitor.

2. Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, este personajul principal şi eponim. Numele lui este un oximoron („Harap”- „negru” poate să trimită şi la ideea de rob, în vremea robiei ţiganilor, în vreme

ce „Alb” e atributul stăpânului). Eroul este atipic, deoarece, spre deosebire de un Făt-Frumos obişnuit, din basmele populare, are atât calităţi, cât şi defecte.

În mod semnificativ, protagonistul şi antagoniştii (Spânul şi împăratul Roş) nu au însuşiri supranaturale. Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii, se va afla în conflict cu răul din lumea oamenilor, nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc). „Omul spân” şi „omul roş” întruchipează răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia. Lor li se opune „crăişorul” care devine un adevărat erou, deşi nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul canonic.

Statutul personajului, la începutul basmului, este cel de neiniţiat. Tinereţea sa justifică lipsa experienţei vieţii. Deşi are calităţi umane deosebite, acestea nu sunt actualizate de la început, fiind descoperite prin intermediul probelor la care este supus. Primele fapte ale feciorului de crai, de fapt întâlnirile cu iniţiatorii săi, cu Sfânta Duminică, în grădină, cu calul năzdrăvan şi apoi cu Spânul, pun în lumină naivitatea, lipsa de experienţă, incapacitatea de a distinge adevărul de aparenţă. Imaturitatea relevată în secvenţa coborârii în fântână, subliniată în caracterizarea directă a naratorului („Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi intră în fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), este sancţionată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat. Astfel, personajul devine rob şi este pus în situaţia de a trece prin încercări dificile, de fapt probe de iniţiere, aşadar de a se maturiza şi de a dobândi calităţile necesare unui conducător. Numele „Harap-Alb”, primit la coborârea în fântână, prima moarte iniţiatică a eroului, defineşte traseul devenirii spirituale a tînărului, de la ipostaza de rob, la cel de „luminat”, de împărat.

3. Portretul lui Harap-Alb se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, vorbe, comportament, atitudine. Dacă portretul fizic este aproape absent, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. El este un tânăr harnic, milostiv, sociabil, având o fire veselă şi simţul prieteniei şi al onoarei, virtuţi consacrate în sistemul etic popular.

Dacă naivitatea se înscrie în codul ritual al iniţierii prin care trece fiul craiului, bunătatea este calitatea înnăscută, aşa cum declară Sfânta Duminică: “Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”. Această principală trăsătură a protagonistului reiese din aproape toate întâmplările.

Fiul cel mic este supus iniţial la proba milosteniei de către Sf. Duminică, personaj fabulos, cu conotaţii religioase, deţinătoare a darului divinaţiei, care îi proroceşte mezinului: „ ...mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”). Prin bănuţul da cerşetoarei, în grădina palatului, bunătatea protagonistului este probată, iar el devine vrednic de a fi ajutat, la rândul său.

Tot bunătate dovedeşte eroul în alte două episoade semnificative . Dorind să treacă un pod peste o apă mare, întâlneşte o nuntă de furnici şi se hotărăşte să le salveze viaţa, punând-o pe a sa în pericol: „Dar mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Mai târziu face, dintr-un buştean, un adăpost unui roi de albine, în confecţionarea stupului dovedind hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat. Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate. Acestea se vor constitui apoi în personaje donatoare, ajutându-l, la rândul lor, pe erou.

Astfel Harap-Alb învaţă lecţia omeniei, a dobândirii propriei experienţe, condiţie absolut necesară, în concepţia populară, dar şi a lui Creangă, pentru echilibru şi dreaptă judecată. Această lecţie este sintetizată de Sfânta Duminică, atunci când îi spune crăişorului: „Când vei ajunge şi tu odată mare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul. Dar până atunci mai rabdă, Harap-Alb...”. Scenariul iniţiatic pe care îl traversează protagonistul conferă operei caracterul de Bildungsroman. Drumul iniţierii crăişorului este o călătorie înspre sine, spre a revela calităţile latente ale fiinţei.

4. În opinia mea, cu toate că naraţiunea se realizează la persoana a III-a, în creaţia lui Creangă eul narator se proiectează în text ca instanţă morală care exprimă înţelepciunea veche a comunităţii, prin comentarii etice ori psihologice, grave, joviale sau ironice.

În cuprinsul naraţiunii, Creangă introduce câteva importante precepte ale eticii populare. În operă se evidenţiază ideeea că omul trebuie să aibă cultul muncii. Văzut din această perspectivă, Harap-Alb se caracterizează prin hărnicie, făcând tot ce este necesar pentru a-şi împlini datoria pe care o are faţă de Spân. De asemenea, basmul transmite ideea că succesul în viaţă depinde, în mare măsură, de valorificarea experienţei generaţiei vârstnice (sfaturile craiului, poveţele Sfintei Duminici). Ca în orice basm, eroul luptă pentru impunerea unor valori morale şi iese învingător. Binele va triumfa, aşa cum se cuvine, iar eroul, individualizat prin bunătate, va fi răsplătit

Deşi în „Povestea lui Harap-Alb” Creangă porneşte de la modelele populare, arta scriitorului se manifestă prin îmbinarea acestor elemente într-o nouă structură, care îndepărtează opera de aceste modele, ea devenind, aşa cum afirma Pompiliu Constantinescu, „o sinteză a basmului românesc”.