POSTMODERNISM N Barna (3). doc

8/7/2019 POSTMODERNISM N Barna (3). doc

http://slidepdf.com/reader/full/postmodernism-n-barna-3-doc 1/20

POSTMODERNISMUL ROMÂNESCCurs I-IIArticol din „Dicţionarul general al literaturii române”,vol. V, P-R

POSTMODERNISMde Nicolae Bârna

Termen frecvent utilizat şi examinat, în ultimele decenii,în câmpul disciplinelor umaniste – filozofia culturii, istoriacivilizaţiilor şi a mentalităţilor, istoriografie, teoria artei şicritica de artă, teoria, istoria şi critica literară etc. – ,postmodernismul rămâne mai degrabă un obiect de disputeşi controverse decât un concept pe deplin clarificat, fixat şigeneral acceptat. Trebuie precizat că postmodernismul nueste considerat a fi un „simplu“ curent artistic şi/sau literarcu identitate relativ clar definită şi cuprindere relativrestrânsă – cum au fost, de pildă, simbolismul,parnasianismul, dadaismul, letrismul, constructivismul,expresionismul, chiar suprarealismul – , şi nici o modalitate

estetică mai cuprinzătoare, cu desfăşurare istorică maiamplă – ca romantismul ori realismul –, ci mai degrabă un stilcultural atotcuprinzător – cum a fost barocul, de pildă – , şichiar mai mult decât atât: un concept prioritar filozofic,interesând situarea ontologică şi gnoseologică a omului înpostmodernitate. Acest mod de a-l concepe este, desigur,cam îndrăzneţ şi cam riscant, dat fiind că postmodernismulpriveşte trecutul recent şi prezentul imediat, epoci desprecare se pot formula mai degrabă ipoteze şi presupuneriprudente decât concluzii peremptorii. Literal, termenulînseamnă „după modernism“, dar lucrurile rămân vagi în

privinţa datării ivirii postmodernismului şi a periodizăriimanifestării sale de până acum. Însăşi durata istorică demanifestare a „modernismului“ – căruia postmodernismul îisuccede, diferind de el dar, totodată, continuându-l şi„moştenindu-l“ – nu e fixată consensual. Utilizat sporadic, şicu înţelesuri diferite, încă din prima partea secolului al XX-lea – de către istoricul englez Arnold Toynbee, de pildă, carenumea „postmodernă“ epoca de după anul 1870 – , apoi, tot



mai frecvent, mai târziu, vizând evoluţii din domeniul artelor(arhitectura şi literatura, dar şi artele plastice şi muzica),adjectivul „postmodern“ (împreună cu derivatele sale) s-a„specializat“ la un moment dat în desemnarea unui anumittip de literatură americană din perioada de după al doilearăzboi mondial, şi în special de după 1960 (literatura unorautori ca Thomas Pynchon, John Barth, William Gass, DonaldBarthelme, Kurt Vonnegut ş.a.). Dar în scurtă vreme,accepţiunea i s-a amplificat, ajungând de la desemnareaunui anumit fel de literatură la numirea unui nou „spirit alveacului“, a unei atitudini existenţiale, a „condiţiei“ înseşi acivilizaţiei umane în epoca actuală (o celebră carte afilozofului francez Jean-François Lyotard, apărută în 1979, seintitulează La condition postmoderne; rapport sur le savoir ),cu implicaţii pe plan ontologic şi gnoseologic (definitoriipentru postmodernism ar fi renunţarea la credinţa înposibilitatea unui adevăr transcendent, dobândireaconştiinţei că lumea nu poate fi reprezentată şi că, de fapt,reprezentările nu reflectă realitatea, ci o creează). La nivelulde conceptualizare cel mai cuprinzător, se vorbeşte delumea postmodernă, care ar fi intrat în epoca

postmodernităţii. Aşadar, termenul „postmodern“ (ca şiderivaţii lui „postmodernism“ şi „postmodernitate“) adevenit un concept mai ales filozofic, dar în contexteparticulare continuă să aibă şi semnificaţia de stil cultural, şichiar de curent literar. Despre amploarea şi persistenţapostmodernismului ca fenomen nu se va putea pronunţa cuacurateţe decât exegeza din viitor: deocamdată,„postmodernism“ e un termen „mobil“, fluid, în permanentămişcare şi redefinire. S-ar putea ca această să rămânăprincipala lui caracteristică. A devenit aproape un „tic“ alanaliştilor şi comentatorilor cu scrupule de obiectivitate care

se apleacă asupra fenomenului postmodernismului să-şideschidă examinarea prin recenzarea in extenso a fluidităţiişi polisemiei extreme a termenului. Iată – ales din exegezaromânească a chestiunii – un exemplu, dintre numeroasealtele similare, de astfel de atestat de incertitudinedenotativă a noţiunii: „Pe traseul întortocheat al deveniriinoţiunii, au survenit uitări şi reveniri spectaculoase, ajustărişi aclimatizări puţin previzibile. Ricoşeul de la un continent la



altul (Europa-America-Europa) i-a deviat considerabil sensuloriginar (valabil exclusiv în sfera istoriei civilizaţiilor şi amentalităţilor). Dinamica de ping-pong între ţărmurile opuse(nu doar geografic) ale Atlanticului; între un domeniu şi altul,mergând de la urbanistică şi arhitectură la teoria literară,apoi la metadiscursurile plasticii, filmului sau coregrafiei;între o etnie şi alta ş.a.m.d. – dinamica aceasta, deci, explicăextensia semantică aiuritoare a conceptului, un veritabilleviathan de înţelesuri, adeseori contrare. Astăzi,postmodernism înseamnă aproape totul ( o variantăantifrastică a lui nimic). O secţiune transversală prinbibliografia – imensă – acumulată în ultimul timp pemarginea problemei în cauză demonstrează că există camatâtea postmodernisme câte zone geografice, culturi,domenii speculative şi de creaţie există (eventual şi câtevaîn plus). Polisemia babilonică a termenului genereazăfrecvent reacţii umorale contradictorii: fie ameţeli entuziastenaive (simptome tipice de euforie a noviciatului), fie, invers,iritări furibunde inexplicabile, ambele atribuindpostmodernismului tendinţe de-a dreptul incompatibile.Acesta s-ar face vinovat, simultan, de istorism excesiv şi de

anacronism pernicios; de radicalism nihilist şi totodată deconservatorism nostalgic; de comercialism şi «culinarism»,care frizează kitsch-ul, dar şi de aroganţă aulică etc. Dinsfera fenomenologiei, valabilitatea noţiunii este adeseoriextinsă cu cea axiologică, unde devine instrument aljudecăţii de valoare. Din unghiuri opuse, simptomele de«postmodernitate» funcţionează drept criteriu de encomiusau de blam, de cele mai multe ori pentru motive identice.Acoperind o simptomatologie culturală imposibil de stăpânit,într-un sistem unic de referinţă, postmodernismul esteactualmente, în plan noţional, o omonimie generică

derutantă, alimentând o serie de confuzii“ (citatul e dinMonica Spiridon, dar concluzii similare se găsesc şi în studiilealtor teoreticieni, eseişti sau cercetători, români sau din alteţări). Oricât ar fi termenul „postmodernism“ de bogat însensuri, şi oricât ar fi de nedefinit ori evanescent fiecaredintre acestea, există totuşi un set de trăsături definitoriicare sunt invocate şi larg – chiar dacă nu unanim – acceptatepentru recunoaşterea şi identificarea postmodernismului.



Se spune uneori – şi fără prea mare exagerare – că ar existatot atâtea „postmodernisme“ câţi cercetători aipostmodernismului, dar există, cu toate acestea, un fel de„portret robot“, operaţional, al postmodernismului, obţinutprin adiţionarea sau compilarea particularităţilor celor maipregnante ale diferitelor „postmodernisme“, invocate cel maifrecvent ori prezente în listele de trăsături definitoriifurnizate de cercetătorii cei mai prestigioşi ai chestiunii. În cepriveşte literatura, şi în special proza literară, este în generalacceptat că ar fi caracteristice postmodernismului trăsăturişi practici precum: deconstrucţia, intermitenţa „vieţii“ficţionale, descentrarea, eclectismul, scepticismulgeneralizat, absenţa oricărei pretenţii de „obiectivitate“ şi„adevăr“, solipsismul şi narcisismul auctorial, destructurareadeliberată şi mereu „surprinzătoare“ a formei, în general –pluralitatea şi mobilitatea infinită a formelor artistice şi aprocedeelor narative (de pildă schimbarea frecventă anaratorului, a registrului stilistic, a timpului ori loculuinaraţiunii, destructurarea până la aneantizare a cronologieificţionale etc.), fantezismul fără limite, subminarea funcţieide „reprezentare“ a „realului“ (susţinută de credinţa că

„realul“ nu există în afara „jocurilor de limbaj“),autoreferenţialitatea, deconspirarea ficţiunii ca artefact şiconvenţie, recursul la metalimbaj, cultivarea ludicului, aironiei, a contradictoriului, a incertitudinii referenţiale, aexperimentului lexical, a caracterului fragmentar şi (dupăexigenţele esteticilor anterioare, inclusiv ale esteticiimoderniste) „dezorganizat“ al textului, repudierea elitismuluişi a „seriozităţii“ convenţionale, caracterul aparent fortuit şiderizoriu al imageriei şi al intrigii (conform unui model„entropic“), recurgerea la sarcasm, la grotesc şi la bizarerie,la elemente tematice şocante şi la procedee compoziţionale

„abstruse“, amestecul derutant între fabulos şi realism,manipularea kitsch-ului şi conivenţa deliberată cu arsenalulde teme şi procedee ale culturii „populare“, excelenţa şisofisticarea „tehnicii“ (dublate însă de refuzul fetişizăriiperformanţei tehnice, de tip modernist, în detrimentul„conţinutului“, şi întoarcerea la „conţinuturi“, laatracţiozitatea şi savoarea povestirii, la vigoarea naraţiunii),intertextualitatea, recursul la pastişă şi parodie, „revizitarea“



deliberată a trecutului (adică utilizarea, cu distanţare ironică,dar cu îndemânare „tehnică“, a unor procedări literareproprii unor epoci anterioare), ficţionalizarea istoriei şi – însubtext, pe planul filozofiei implicite – refuzul oricărei „marinaraţiuni totalizatoare“, al oricărui discurs legitimator, alvreunei realităţi transcendente şi al vreunui adevăr obiectiv.Bineînţeles că un astfel de inventar (de altfel cât se poate deeterogen) de trăsături şi procedee, departe de a fi exhaustivşi univoc definitoriu, are un caracter mai degrabă orientativ.La toate nivelurile conceptuale la care este vehiculat – şi nunumai la cel vizând strict literatura – , postmodernismulrămâne o realitate incertă, plurală, în permanentă redefinire,şi – dacă presupoziţiile anticipative ale unora dintrecercetătorii şi susţinătorii fenomenului se vor adeveri – s-arputea să rămână astfel în eternitate, refuzându-se oricăreisistematizări descriptive scientist-„obiective“, de tipul celoraplicate retrospectiv, până acum, de istorie şi teorie, marilorcurente de idei şi literar-artistice din trecut. E adevărat, însă,că teoriile postmoderniste tocmai asta susţin: că, de acumînainte, ar fi imposibile o descriere şi o analiză „ştiinţifică“sau „obiectivă“ (în înţelesul „vechi“, presupus perimat, al

termenilor), întemeiată pe logica binară, pe principiul non-contradicţiei ş.a.m.d., logica postmodernă fiind una de tipul„şi-şi“, iar nu una de tip „sau-sau“. Mobilizând, în toatălumea, impresionante energii teoretice şi hermeneutice,pătrunzând şi difuzându-se şi la nivelul orizontului cotidian şial mentalităţilor populare, postmodernismul – căruia unii îiprevăd un viitor infinit, iar alţii i-au proclamat deja sfârşitul– , acest „concept-şperaclu“, maleabil până la irelevanţă,presupus a da seama de o vârstă a civilizaţiei care a generato „literatură a epuizării“, calificat în fel şi chip (considerat afi, de pildă, un „nihilism voios“, sau un „romantism

postelectronic“, sau o „epocă de aur postistorică“ ş.a.m.d.),a devenit un adevărat mit cultural, al cărui proteism aparentinepuizabil nu-i afectează, ci, dimpotrivă, îi sporeşteimportanţa. În cultura şi în literatura română, referirile lapostmodernism au apărut şi s-au înteţit o dată cuconsolidarea „modei“ postmodernismului pe plan mondial.Se poate ca prima utilizare cu oarecare ecou a termenului



„postmodern“ (scris cu cratimă: „post-modern“) să fi fostaceea din numărul 4/1978 al revistei „Secolul 20“, în careerau publicate, sub genericul „Proza post-modernăamericană“, trei texte de Donald Barthelme traduse de RaduSurdulescu, Antoaneta Ralian şi Mircea Ivănescu şi precedatede un studiu de Andrei Brezianu, intitulat Post-moderniiamericani, o traiectorie spre viitor (o prezentare, făcută cumultă competenţă şi nuanţare, a „noii proze“ nord-americane a momentului, cu referiri la autori ca John Barth,Robert Coover, Donald Barthelme, William Gass şi alţi câţiva,şi care se încheia într-o notă de circumspecţie şi uşorscepticism: „Pasărea Phoenix a prozei americane recente n-areuşit într-adevăr să omologheze până acum nici una dinînfăţişările sale: în scurte zboruri de încercare, ea simulează,pentru moment, modele de atac a căilor noi – sunt proiecţiiîn spaţiul verbal ale unor traiectorii posibile, aventuri aleimaginaţiei legate de un context istoric şi social bine definit,faţă de care, cu realism, ne luăm distanţele poruncite deprudenţă şi dreapta raţiune: ele rămân pentru noi aşezatesub semnul mare al tuturor interogaţiilor, asupra căroraviitorul singur, suveran, va decide“). În anii următori,

termenii „postmodern“ şi „postmodernism“ au apărutsporadic în presa culturală românească, pentru ca, pe lamijlocul deceniului nouă, interesul pentru postmodernism săcunoască, destul de brusc, o intensificare sensibilă, chiarspectaculoasă, în contextul dat. Ispita sau somaţiasincronizării deliberate cu evoluţiile din centrele de prestigiuale culturii universale se manifesta din nou. De îndată cerigoarea controlului ideologic şi străşnicia obligativităţiiconformării la ideologia oficială a regimului totalitar şi a„angajării“ propagandistice a literaturii şi artei slăbisesensibil, de prin anii şaizeci, necesitatea respectivei

„sincronizări“, postulată de E. Lovinescu în epoca interbelică,fusese asumată ca o datorie în mediile literar-artistice şiacademice umaniste, respectiv de către facţiunea lornovatoare şi aşa-zicând pro-occidentală. De-a lungulprecedenţilor aproximativ cincisprezece ani avuseseră loc şialte „importuri“ rapide şi entuziaste de curente de gândire,teorii sau metodologii în vogă în cultura occidentală(structuralismul, semiotica, contribuţiile de teorie literară ale



„Şcolii formale ruse“, preluate însă prin filieră occidentală,precum şi diferite metode de hermeneutică literară etc., înoarecare măsură şi poststructuralismul şideconstructivismul), însă în cazul acesta, alpostmodernismului, entitatea a cărei „descoperire“ şiaclimatizare, la noi, era iniţiată privea în mod direct creaţialiterară, nu numai cercetarea şi interpretarea ei –postmodernismul fiind „recepţionat“, în primă instanţă, celpuţin, ca un curent literar – , iar centrul de iradiere din careprovenea nu mai era cel selectat tradiţional de culturaromână modernă (adică cel european, mai ales francez), ciera cel nord-american (chiar dacă prestigiul exegezeieuropene, mai ales al celei filozofice, îl consolida pe cel aloriginii americane a postmodernismului literar). Termenulera, de pildă, folosit cu naturaleţe de Nicolae Manolescu, în1986, într-un eseu despre poezie. După mărturia luiAlexandru Muşina, cam în aceeaşi epocă „termenul în cauzăa fost dezbătut în două (furtunoase) şedinţe ale «Cercului decritică» al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (condusde criticul Eugen Simion)“. Un moment de reală însemnătateîn trezirea unui interes mai larg şi în deschiderea

dezbaterilor despre postmodernism a fost marcat, la mijloculdeceniului nouă, de apariţia unui număr – numărul 1-2/1986– al revistei „Caiete critice“ consacrat integral problemelorpostmodernismului

(colectivul de redacţie al respectivului număr de revistă eraalcătuit din Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Ion BogdanLefter, Damian Necula, drept „consultanţi speciali“ eraumenţionaţi Monica Spiridon şi Ştefan Stoenescu, iar sumarulcuprindea texte semnate de Eugen Simion, Ovid S.Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Breon Mitchell, Ion Lucăcel,Ştefan Niculescu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Geta

Dumitriu, Monica Spiridon, Dan Ion Nasta, Magda Cârneci,Mircea Mihăieş, Ioan Buduca, Radu G. Ţeposu, MihaelaSimion Constantinescu, Mircea Cărtărescu, Călin Vlasie,Vasile Andru, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Aug. Doinaş, MarinSorescu, Mihai Dinu Gheorghiu, precum şi, publicate întraducere, importante texte teoretice sau fragmenteeseistice de John Barth, Gerald Graff, Jean-François Lyotard,Ihab Hassan, Guy Scarpetta). Acel consistent dosar-



dezbatere, întocmit prin participarea unor scriitori, eseişti şiteoreticieni din toate generaţiile, a trezit un ecou deosebit, încontextul epocii, iar în anii imediat următori discuţia desprepostmodernism a continuat şi referirile la respectivul conceptau devenit tot mai frecvente. După Decembrie 1989, încondiţiile totalei libertăţi de exprimare, dezbaterea şicercetările despre postmodernism s-au amplificatspectaculos, conceptul fiind practic „instituţionalizat“ (nu deoficialitate, ci prin acordul unei importante părţi a obştiiscriitoriceşti şi a mediilor universitare de specialitate, masivprimenite prin accesul unui important număr de specialiştidin rândul generaţiilor mai tinere, marginalizaţi până în 1990în poziţii profesionale care nu le favorizau o exprimarepublică eficace). Dar se poate vorbi de postmodernism – fieşi pe plan strict literar – într-o societate precum cearomânească, al cărei deplin acces la modernitate rămâneîndoielnic ? Întrebarea, incomodă, a fost pusă, iar răspunsulposibil se cade să fie unul nuanţat. Desigur căpostmodernismul este „produsul firesc“ al unor societăţi careau intrat în epoca postindustrială, adică este propriuevoluţiilor din Statele Unite, din Europa Occidentală şi din

alte câteva ţări industriale din cele mai avansate. În materiede evoluţii literare şi, în general, culturale, excesul dedeterminism socio-economic nu este, totuşi, recomandabil.Mult invocata, la noi, în atâtea rânduri, „ardere a etapelor“ etotuşi posibilă, măcar într-o anumită măsură. Omenirea fiind,după cum s-a constat, cuprinsă de fenomenul mondializăriisau globalizării, circulaţia şi transferul codurilor şi practicilorculturale se face cu mai mare uşurinţă. Şi, dacă prinpostmodernism se înţelege un ansamblu de strategii artisticeşi un set, relativ coerent, de sugestii teoretice asociateacestora, atunci e neîndoios că postmodernismul – artistic,

literar – poate fiinţa şi acolo unde societatea nu a pătrunsefectiv în ceea ce se numeşte „postmodernitate“. La fel cum,de pildă, prin aculturaţie, romantismul, s-a putut manifesta –cu, bineînţeles, particularităţi specifice – în literatura dinŢările Române într-o epocă în care stadiul de dezvoltareistorică al acestora era foarte diferit de cel în care se aflauţările în cultura cărora îşi găsise izvoarele romantismul, lafel, în zilele noastre, poate exista postmodernism în



literatura română. Lucru, de altfel, evident, pus în lumină, închip convingător, după 1990, de exegeza de specialitate. Îngeneral, în ultimii cincisprezece ani, raporturile culturiiromâne cu problematica postmodernismului s-au„normalizat“, conceptul este nu numai acceptat, darcunoaşte chiar o „modă“ care nu pare câtuşi de puţin să fiepe cale de dispariţie. Au apărut de-a lungul anilor importantesinteze de critică, istorie şi teorie literară aplicată care auidentificat, investigat şi legitimat filonul postmodernist înliteratura română contemporană (volume ale unor LiviuPetrescu, Gheorghe Perian, Mircea Cărtărescu, Mircea A.Diaconu, Maria-Ana Tupan, Adrian Dinu Rachieru ş.a.), iarcomparatişti ori specialişti în literaturi străine (DanGrigorescu, Mihaela Constantinescu) au publicat pertinentecercetări originale vizând p. şi manifestarea lui în culturile încare s-a cristalizat. „Descoperit“, recunoscut şi consolidat înspaţiul literar românesc, postmodernismul a dobândit oconotaţie axiologică pozitivă: ceea ce este identificat dreptpostmodern, în literatura română contemporană, esteconsiderat automat „bun“, valoros ori, în orice caz, admirabilşi dezirabil, dată fiind „sincronicitatea“ – deşi relativ

întârziată – pe care o manifestă cu literatura americană. Înlupta literară, în confruntarea doctrinelor esteticemanifestată în publicistica şi exegeza militantă, amintitaconotaţie valorizantă a fost utilizată pentru susţinereasupremaţiei valorice, pentru tranşarea unor rivalităţi deprestigiu şi legitimitate, cu substrat „generaţionist“. S-aacreditat, la nivelul percepţiei curente, ideea că, în literaturaromână, postmodernismul este perfect echivalent cu„optzecismul“, fiind manifest exclusiv în literatura„generaţiei ’80“. Utilă, în primă instanţă şi în conversaţiileprivate, echivalenţa „optzecism-postmodernism“ e de fapt

incorectă, grosier simplificatoare. Analize mai nuanţate –datorate chiar unor reprezentanţi ai generaţiei respective descriitori (de pildă, Mircea Cărtărescu) – vin să precizezetermenii chestiunii: nu toţi optzeciştii ar fi pe deplin şi înegală măsură postmoderni, postmodernismul ar fireprezentat, în poezie, de câţiva dintre poeţii afirmaţi la„Cenaclul de luni“ (alţi poeţi optzecişti remarcabili fiindtributari altor orientări, de pildă neo-expresioniste), iar în



proza optzecistă – mai ales de roman (exemplul emblematicfiind Femeia în roşu, de Micea Nedelciu, Adriana Babeţi şiMircea Mihăieş), în vreme ce proza scurtă optzecistă şiexperienţele prozastice „textualiste“ (calificate, acestea, ca„tardo-moderniste“), n-ar aparţine propriu-zispostmodernismului. Din rândul generaţiilor literareanterioare mai apropiate de a lor, optzeciştii care şi-auasumat postura de corifei ai postmodernismului – mai activi,în acest sens, se arată a fi Mircea Cărtărescu, prozator şipoet, dar şi autor al unui consistent studiu academic desprePostmodernismul românesc (1999), şi Ion Bogdan Lefter,care îşi asumă postura de critic de direcţie şi de ideolog alpostmodernismului optzecist – îi recunosc drept precursoripe reprezentaţii „Şcolii de la Târgovişte“ (Mircea HoriaSimionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu) şi pe uniimari poeţi – consideraţi a fi fost „subterani“ şi marginalizaţi –contemporani cu epoca modernismului postbelic (LeonidDimov, Mircea Ivănescu), iar din epocile mai vechi îşiidentifică drept predecesori întru o întreagă constelaţie deautori şi opere reprezentând „curiozităţi literare,experimente, anticipări“ (M. Cărtărescu). Mircea Cărtărescu

identifică prefigurări „postmoderniste“ anterioare cu multmodernismului, de exemplu în cronici rimate din secolulXVIII, în Ţiganiada, în Neculce, Cantemir, Iordache Golescu,Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, Anton Pann, Macedonski.Reprezentanţii modernismului postbelic, activi în anii ’60-’80,sunt, cu rare excepţii, contestaţi şi depreciaţi valoric, acuzaţide retardare estetică (dar şi de culpa de a fi cauţionatimplicit, prin pasivitate, regimul totalitar comunist, lăsându-se „recuperaţi“ şi recunoscuţi drept valori „oficiale“ de cătreacesta). Implicarea subiectivă a comentatorilor, viziuneapolemică (decurgând din lupta pentru „puterea literară“ şi

din jocurile de prestigiu în care s-a recurs la criteriulapartenenţei la postmodernism) duc însă la simplificareapartizană a unui „dosar“ prin excelenţă complicat. Deşi eevident că „puţini autori şi puţine opere întregi sunt purpostmoderne“ (M. Cărtărescu), susţinătoriipostmodernismului ideologic tind să afirme căpostmodernismul literar ar fi reprezentat plenar, integral şiexclusiv de către o anumită fracţiune a generaţiei optzeciste



şi să ignoreze – cu excepţiile amintite – premize sauanticipări postmoderniste depistabile în scrierileantecesorilor şi contemporanilor lor modernişti. Dar încă însusamintitul număr al „Caietelor critice“, Ştefan Stoenescu,într-un studiu dens şi documentat, care viza cu precăderecircumscrierea modernismului şi a postmodernismului literaroccidental, semnala drept exemple de opere postmodernedin literatura română contemporană poemul Ziua în care îlînmormântează pe tata, de Constantin Abăluţă, şi romanul F ,de D. R. Popescu. Acelor exemple le-ar putea fi adăugatealtele, tot din operele unor pre-optzecişti, precum MarinSorescu sau oniricii D. Ţepeneag şi Vintilă Ivănceanu ş.a. ÎnPoetica postmodernismului, Liviu Petrescu face referiri nunumai la proza optzecistă, ci şi, de pildă, la Galeria cu viţăsălbatică, de Constantin Ţoiu, la romanele lui PaulGeorgescu, la Corn de vânătoare, de Al. Ivasiuc, şi chiar laHuliganii, de Mircea Eliade, opere în care analistuldepistează, după caz, manifestarea uneia sau alteia dintrăsăturile care vor defini poetica postmodernismului.Trebuie însă menţionat şi faptul că, deşi există serioaseargumente care să susţină existenţa efectivă a unei orientări

postmoderniste în literatura română contemporană –ilustrată, cu strălucire, nu numai de unii dintre optzeciştii„canonici“, ci şi de scriitori ceva mai tineri, afirmaţi după1990, cum ar fi prozatorii Adrian Oţoiu şi Dan Perşa – , totuşiscenariul întrucâtva triumfalist acreditat de exegezamilitantă a postmodernismului românesc în ipostaza lui deideologie literară partizan-militantă – linia Cărtărescu-Lefter –nu se bucură de o acceptare unanimă. Contestările care s-auformulat comportă, şi ele, un sistem de argumentaţieconvingător. Unul dintre cei mai energici contestatari ai uneiimagini considerată de el a fi inautentică, idilic-voluntaristă,

manipulată şi „confecţionată“, s-a arătat a fi – încă de laînceputurile dezbaterii – poetul şi eseistul Alexandru Muşina,care – şi el, ca şi adversarii lui de opinii – este unul dintrereprezentanţii marcanţi ai generaţiei ’80. Încă din 1986, într-un text (Postmodernismul la porţile Orientului) pregătitpentru amintitul număr al „Caietelor critice“ – şi, se pare,refuzat sau omis de la publicare de redacţie, poate că datfiind caracterul lui net „în răspăr“ faţă de sensul general al



discuţiei – , Muşina îşi exprima scepticismul faţă deposibilitatea de a se invoca un postmodernism românesc, încondiţiile istorice date. Constatând „manifestarea – încâmpul literelor române – a două fenomene, de anvergurădiferită“, şi anume: „apariţia unei remarcabile şi«revoluţionare» (în plan literar) generaţii de scriitori(generaţia ’80)“ şi „brusca «modă» a termenuluipostmodernism, care e folosit în ultima vreme cu o vioiciunedemnă de o cauză mai bună, dar şi cu o lipsă dediscernământ (în unele cazuri) care nu poate să nu te punăpe gânduri“, scriitorul opina că problemele asupra căroratrebuia meditat erau: „ 1) cu ce sens este şi poate fi folosit înliterele noastre cuvântul postmodernism ? 2) este sau nueste generaţia ’80 postmodernistă ? 3) cât de utilă şistimulatoare este, pentru înţelegerea literaturiicontemporane, pentru nivelul discuţiilor teoretice şi pentruproducerea literaturii înseşi, folosirea vocabuleipostmodernism ?“ Propriile-i răspunsuri la chestiunileformulate erau marcate de rezervă şi scepticism. Trecând înrevistă utilizarea, de către diferiţi scriitori şi critici, înintervenţii din epocă, a termenului „postmodernism“ aplicat

la literatura română, conchidea asupra impreciziei şiconfuziei vădite de accepţiunile diverse şi contradictorii:„Sintetizând şi ordonând, postmodernist e Mircea Cărtărescu(Mircea Cărtărescu), postmodernişti sunt poeţii «Cenacluluide luni» (Florin Iaru), postmodernişti sunt «textualiştii»(Cristian Livescu), postmodernişti sunt poeţii generaţiei ’80(Ion Bogdan Lefter şi «red» din «Caiete critice»),postmodernişti sunt toţi poeţii contemporani valoroşi, de laIon Gheorghe la Mircea Cărtărescu (Nicolae Manolescu)“.Concluzie care îl îndemna să avanseze, swiftian, o „Modestăpropunere“ : „Logic, există următoarele posibilităţi: 1. să

renunţăm la termen; 2. să-l folosim cu sensul (sensurile) pecare termenul îl (le) are în Occident, şi anume: a) curent dinproza ultimilor 20 de ani, mai ales cea anglo-saxonă (cuautori ca Pynchon sau Barth); b) tipologie creatoare […]; c)un anume moment cultural, ce urmează modernismului,caracterizat printr-o anume epuizare a invenţiei, prinsentimentul că tradiţia nu e sufocantă, prin eclectism şireluarea/sinteza (în cheie ironică şi parodică) a tuturor



formelor/manierelor anterioare. 3. să-l folosim pentru adesemna fenomene specifice literaturii noastrecontemporane, ireductibile la modelele occidentale. Operaţiecare presupune o reconstrucţie a sensurilor, o reelaborareteoretică a unui concept care are deja o altă «biografie» şiun alt sens în Occident. Toate astea nu înainte să optămîntre următoarele puncte de plecare: postmodernismuldesemnează în spaţiul literar românesc: a) curent poeticlansat în «Cenaclul de luni»; b) generaţie de creaţiedistinctă; c) un anume moment poetic, şi anume celpostbelic, caracterizat printr-o «rescriere» în altă cheie amodelelor (tipurilor) poeziei interbelice. […] d) nu în ultimulrând, un anume mod de a face proza care consună cu cel allui Barth sau Pynchon. Aici chiar că pot spune liniştit căMircea Horia Simionescu e un postmodern […]. Cum suntpostmoderni şi Paul Georgescu, Ştefan Agopian sau IonGroşan ( din Caravana cinematografică şi Şcoala ludică, darnu şi din Marea amărăciune) sau acelaşi, sub pseudonimulArs Amatoria, în seriale ca O sută de ani la Porţile Orientului.Dar, şi aici e întrebarea, sunt oare Mircea Nedelciu,Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Sorin Preda, Viorel

Marineasa sau Daniel Vighi, şase dintre cei mai importanţiprozatori tineri, postmodernişti ? Eu cred că nu[…]“. După opledoarie detaliată în favoarea scepticismului faţă deutilizarea care i se dădea, la noi, în epocă, termenului p.,Alexandru Muşina considera îndreptăţit să reafirme, întrealtele, următoarele : „ – a susţine că întreaga poezie românăcontemporană e postmodernistă e un generos şi frumossofism, care funcţionează compensator şi calmant (în plansocial-cultural) şi narcotizant (în plan estetic; […] – poeţii şiprozatorii generaţiei ’80 nu sunt , în marea lor majoritate,nişte postmodernişti,; ca să ne rezumăm la poeţi: în punctul

de plecare, chiar şi cei care pot fi cel mai uşor interpretaţi capostmodernişti (Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, FlorinIaru) sunt poeţi «calzi», participativi, angajaţi într-o /faţă de orealitate socială şi umană extrem de acută, de «prezentă».Scriitorii generaţiei ’80 participă, prin ce au mai bun, la unproiect existenţial (şi, desigur, literar) care poate fi cel maibine «citit» ca un nou antropocentrism; există, cred- şi autori(mai ales prozatori ca M. H. Simionescu sau Paul Georgescu,



dar şi un poet important, Mircea Ivănescu) ce pot fi analizaţifructuos prin «grila postmodernismului»; această «direcţie»cuprinde, să observăm, autori în general maturi, care scriau«postmodernist» cam în acelaşi timp cu occidentalii (un cazde sincronism, poate – cine ştie ? – chiar «protocronism»,asupra căruia trebuie meditat); – folosirea termenului seimpune, deci, dar numai cu accepţiunea pe care i-o dauteoreticienii occidentali, fără a încerca să îl manipulăm şi,mai ales, fără iluzii; – fără iluzii în sensul că folosirea unuitermen nou nu ne face neapărat mai inteligenţi sau maitalentaţi, că literatura noastră nu devine mai valoroasă saumai «competitivă» pe plan universal dacă «avem şi noipostmoderniştii noştri».“. Optzecist disident – faţă de vulgatalefterianistă şi cărtăresciană privind postmodernismul literarromânesc – , Muşina şi-a susţinut consecvent poziţia criticăşi a susţinut necesitatea şi legitimitatea, în poezie a unui„nou antropocentrism“, pe care l-a teoretizat. În aniiurmători, îşi continuă critica îndârjită la adresa fetişizăriipostmodernismului „instituţionalizat“, prin texte cu caractercvasi-pamfletar: Să-avem şi noi postmoderniştii noştri(1989); Paradisul din tomberon (1994), în care opinează,

metaforizând grotesc, că, „o dată cu sfârşitul «războiuluirece», Estul a început să funcţioneze tacit ca un fel deimensă haldă de gunoi, ca o «curte din spate»“, şi că „înacest context, «postmodernişti» îşi pot permite să fie doar fiiişefilor haldelor de gunoi şi slugile lor cultural-literare, foartefericite, ca orice mahalagiu cu ifose, că «avem şi noipostmoderniştii noştri»“; Postmodernismul socialist (1999),în care se pot citi pasaje ca: „«Pontifii» postmodernismuluiromânesc au, în apariţiile publice şi în textele lor, aceacombinaţie de trufie şi viclenie a şefului de trib dinAmazonia, care – primind în dar de la exploratori un

minicasetofon – şi-l atârnă de gât şi explică canibalilor lui că,de aici înainte, el e Mesagerul Zeilor Albi“ etc., iar volumulPostmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu e calificat –prin parafrazarea unei formule puse în circulaţie despreLevantul – drept „capodopera postmodernismului socialist(şi, normal, «piatra lui tombală» totodată)“. O critică la fel deaspră, dar enunţată pe un ton academic, fără accentepasionale, a fost formulată mai recent, la adresa p.



românesc oficializat şi ideologizat, de tânărul eseist CiprianŞiulea, într-un text cu titlu ironic – Postmodernismuliluminist , în volumul Retori, simulacre, imposturi (2003) – , acărui „ţintă“ principală este activitatea de corifeu şi ideolog alui Ion Bogdan Lefter, examinată pornind de la volumulacestuia Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii“ culturale,2000, pe care comentatorul îl consideră a fi „un text maidegrabă de propagandă decât de teorie“). Ciprian Şiuleareaminteşte din capul locului faptul că „de aproape douăsecole, românii creează mitologii naţionale, compensatorii,care devin repede referinţe obligatorii în scrierea istoriei şipentru proiectele societăţii (sau pentru lipsa lor)“ şi identificăîn „p. românesc“ un astfel de mit compensatoriu, cel mairecent dintre ele: „Mitul postmodernismului românescdatează dinainte de 1989. El avea atunci şi o valoareinstrumentală în cadrul strategiei cultural-politice deimpunere a noilor generaţii şi de evitare a ingerinţelorsistemului, dar, tocmai pentru a dovedi că funcţia lui nudepinde neapărat de conjunctura politică şi culturală acomunismului, adevărata maturitate a dobândit-o doar înultimii ani. În numele acestui mit legitimator, care dezminte

categoric retardarea noastră (nu numai culturală) s-au rostitdestule aberaţii, găsindu-se destui reprezentanţi români(protocronişti, eventual) ai postmodernismului : Blaga şiNoica, T. Mazilu şi D. R. Popescu, Nichita Stănescu şi MarinSorescu“. Identificând, pornind de la textele volumului lui IonBogdan Lefter, teza principală a autorului – „există unpostmodernism românesc incontestabil, anticipat în anii ’60şi definitiv instalat în anii ’80, care sincronizează, dar nu prinimitaţie, cultura română cu cea occidentală.Postmodernismul este rezultatul unei evoluţii organice aculturii române şi, pe alt plan, al rezistenţei prin cultură şi al

unei bătălii canonice pe care această generaţie a purtat-o nudoar în numele ei personal, ci şi în al întregii culturi române“– , Ciprian Şiulea procedează la o critică amănunţită a ei,contestând-o „din perspectiva adevărului, în sensul generalde confruntare cu realitatea“, nu pentru a o respinge înnumele unei alte versiuni, proprii, despre „postmodernismulromânesc“, ci preocupat mai ales să examineze „coerenţainternă a demersului, pertinenţa acestui discurs în contextul



imediat al culturii române“. Reamintind trăsături definitoriiale postmodernismului – „Postmodernismul înseamnă, pescurt, declinul transcendenţei, relativizarea valorii şiconştientizarea caracterului de convenţie al reprezentărilornoastre despre lume, despre noi înşine şi despre creaţiilenoastre, în particular, literare. Odată cu anunţata moarte alui Dumnezeu, moare şi omul ca fiinţă plenară (de undeimposibilitatea unui nou umanism sau antropocentrism),pentru că Dumnezeu nu a fost, de fapt, decât valoareatranscendentă şi absolută, fundamentul pe care omul a pututconcepe unitatea existenţei, sensul ei şi al lui propriu.Dispariţia transcendenţei aduce o doar temporară şi iluzoriecentralitate a omului; în fapt, el îl urmează imediat pe zeulucis, rămânând un simplu individ lipsit de o raţiune maiînaltă decât cea personală, care poate oricând să alunecespre absurd şi aberaţie (de unde şi angoasa ce serveşte decontrapunct hedonismului postmodern). […] Unpostmodernism «autenticist» e o contradicţie în termeni, înmăsura în care a fi postmodern înseamnă (şi) a conştientizaşi a accepta un număr maxim de convenţii, însă nu dinresemnare, ci […] prin asumarea totală a riscurilor şi

savurarea precarităţii condiţiei ca atare, prin integrarealudică şi ironică în mecanismul proliferării convenţiilor“ –eseistul opinează că raportarea la acestea ar învederainadecvarea susţinerilor preopinentului: „Postmodernismulromânesc descris de Ion Bogdan Lefter este, în mod cel puţinbizar, unul umanist, antropocentric şi realist. Autorul descriepostmodernismul în termeni precum: «întoarcerea la real»,«reumanizarea», «recâştigarea referenţialităţii textului», «unpatetism mai profund» şi «patetica angajare ontologică»,întoarcerea la mesaj şi la figurativ. Bizareria vine în parte dinfaptul că generaţia ’80, despre care se discută în principal, e

mult mai complexă decât această descriere ideologizantă,dar mai ales din constatarea că trăsăturile respective nuprea au mult de-a face cu postmodernismul. Un curent literar(cultural) care este umanist, realist, autenticist etc. pur şisimplu nu are cum să fie postmodern“. Trebuie precizat cădemersul critic al lui Ciprian Şiulea nu contestă posibilitateaîn sine a manifestării p. în literatura română, şi cu atât maipuţin valoarea literaturii generaţiei ’80, ci vizează un anumit



mod de a transforma „p. românesc“ într-un mit compensatortriumfalist, prin nesocotirea spiritului critic, rămas – opineazăeseistul – într-o marginalizare categorică „faţă demainstream-ul mesianic, delirant propagandistic şi«constructiv» cu orice preţ şi în orice condiţii“. Existenţaunor asemenea controverse vădeşte faptul că fixareaconsensuală a identităţii, naturii, particularităţilor, amplorii şiimportanţei unui p. (literar şi cultural) românesc e departede a se fi produs: subiectul rămâne deschis, e foarte probabilcă dezbaterea va continua. Nu numai pe plan teoretic,ideologic şi principial, dar şi la nivelul practicii literareefective – şi a disputelor publicistice care o însoţesc –postmodernismul aşa-zicând „canonizat“ al optzeciştilor esupus unor provocări de natură să-i fragilizeze aparentapreeminenţă. Postmodernismul literar nu rămâne monopolulunei generaţii de creatori. Anumiţi autori afirmaţi în anii ’90– Adrian Oţoiu, Daniel Bănulescu, Dan Perşa, Ioan Es. Pop ş.a– pot apărea ca fiind „încă şi mai postmodernişti“ decâtoptzeciştii, deşi aceştia le contestă importanţa şilegitimitatea, considerându-i mai degrabă epigoni imperfecţisau retrograzi („Ca atmosferă artistică şi, câtă e, ca ideologie

literară, cei ce se intitulează nouăzecişti sunt cu un pasînapoi faţă de anii ’80“, opinează Mircea Cărtărescu). Pe dealtă parte, după 1990, romanul postmodernist a fost ilustrat,cu strălucire, nu numai de optzecişti (Cărtărescu,Cuşnarencu) şi de nouăzecişti (D. Bănulescu, Oţoiu, Perşa), cişi de scriitori din generaţii mai vârstnice (DumitruŢepeneag), iar unul dintre prozatorii români postmoderni ceimai importanţi – nu numai romancier – s-a dovedit a fi LiviusCiocârlie, care, prin vârstă, nu aparţine generaţiei ’80. Pe dealtă parte, perspectiva cumva „milenaristă“ în care uniioptzecişti afirmă şi susţin postmodernismul – considerându-l

ca ultimă şi de nedepăşit modalitate literară din istorie –,subapreciindu-i atât pe pre-optzecişti, cât şi pe post-optzecişti, consideraţi autori retrograzi, neinteresanţi şinelegitimi, reiteratori naivi de procedee şi viziunidescalificate istoriceşte afiliaţi unor etape ori formuleanterioare postmodernismului, unor viziuni ori modalităţi decreaţie iremediabil caduce (modernism „metafizic“,autentism, orfism, minimalism, mizerabilism patetic, „nou



realism“, angajare etică şi socială etc.), stârnesc iritare şireacţii de ripostă. Unii dintre cei vizaţi contraatacă,contestându-le optzeciştilor valoarea şi importanţa,învinuindu-i de a fi livreşti, inautentici – confecţionerimanierişti, plăsmuitori de „universuri de carton“ – şievazionişti, demisionari de la angajarea existenţială (din nouvalorizată, mai ales în rândul foarte tinerilor scriitori), şi, înfocul polemicii, procedează fie la contestareapostmodernismului, fie la redefiniri pro domo, uneorifanteziste şi discutabile, ale acestuia.

„Postmodernismul are (şi a avut întotdeauna) un sensdiferit pentru fiecare comentator în parte, la diverse niveluriconceptuale, transformându-se dintr-un termen, printremulţi alţii, de critică literară, în anii ’50, într-oconceptualizare globală în deceniul al 9-lea. Confuzia care arezultat din lărgirea spaţiului de manifestare şi persistă încăe, totuşi, pentru mulţi cercetători, tonică: tocmai pentru cănimic nu pare încheiat, clasat şi consacrat.“

DAN GRIGORESCU

„În literatura română, chiar şi în condiţiile nefavorabileale lumii comuniste, literatura română a luptat pentrulegitimitate şi, după o experienţă underground deliteratură alternativă, s-a impus, către 1980, ca literaturanormală a vremii, destul de permisivă teoretic ca săînglobeze – alterându-le însă definitiv semnificaţiaideologică, pentru că postmodernismul nu este un eclectism– toate experienţele artistice ale modernităţii şi, inextremis, ale literaturii clasice de asemenea. Prin aceasta,sensul însuşi al culturii şi literaturii ca progresiiparadigmatice s-a modificat profund către un concept

extensiv, de simultaneitate şi coplanaritate. Prin conceptulpostmodern literatura română s-a re-sincronizat cu pulsulspiritual al lumii occidentale, democratice şi liberale, id est al lumii civilizate. “

MIRCEA CĂRTĂRESCU



REPERE CRITICE: Postmodernismul, „Caiete critice“, 1986, 1-2; Radu Enescu, Despre postmodernism. După sau dincolo ? ,F, 1988, 1; Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei’80, Piteşti, 1993; Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii,Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, traducereŞtefania Mincu, postfaţă Marin Mincu. Constanţa, 1993;Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80 întexte teoretice, [antologie,] f.l. [Piteşti ?], 1994; MateiCălinescu, Cinci feţe ale modernităţii, traducere de TatianaPătrulescu şi Radu Ţurcanu, postfaţă de Mircea Martin,Bucureşti, 1995, pp. 221-259; Le postmodernisme dans laculture roumaine; „Euresis“, 1995, 1-2; Monica Spiridon,Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, 1996, pp. 93-169;Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti,1996; Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, ediţia a II-a, Piteşti, 1998; Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter,Gheorghe Crăciun, Experimentul literar românesc postbelic,Piteşti, 1998; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc,postfaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1999; Adrian DinuRachieru, Elitism şi postmodernism. Postmodernismulromânesc şi circulaţia elitelor , Iaşi, 1999; Mihaela

Constantinescu, Forme în mişcare. Postmodernismul,Bucureşti, 1999; Dan Grigorescu, Romanul american alsecolului XX , Bucureşti 1999, pp. 262-335; Ion BogdanLefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii“ culturale,Piteşti, 2000; Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Prozageneraţiei ’80, Piteşti-Braşov-Bucureşti-Cluj-Napoca, 2000;Dan Grigorescu, Jocul cu oglinzile. Însemnări despreliteratura şi arta postmodernă. Bucureşti, 2001; MihaelaConstantinescu, Post/postmodernismul, culturadivertismentului, Bucureşti, 2001; Alexandru Muşina,Sinapse, Braşov, 2001, 61-66, 99-128, 183-220; Florin

Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Constanţa,2002, 213-321; Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului,traducere de Dan Popescu, Bucureşti, 2002; Mircea A.Diaconu, Poezia postmodernă, Bucureşti, 2002; Maria-AnaTupan, Discursul postmodern, Bucureşti, 2002; Marian VictorBuciu, Panorama literaturii române în secolul XX. I. Poezia,Craiova, 2003, pp. 56-219; Ciprian Şiulea, Retori, simulacre,



imposturi. Cultură şi ideologii în România, Bucureşti, 2003,pp. 185-218.

Nicolae Bârna

POSTMODERNISM N Barna (3). doc

Documents

Transcript of POSTMODERNISM N Barna (3). doc