Tema modelării individului, dezvoltată în nuvela Budulea Taichii, este abordată în creaţia

lui Slavici ca umare a modelării colectivităţii, prin puterea exemplului oferit de creaţia Popa

Tanda, al cărei protagonist este o inovaţie în literatura română a autorului, care introduce în

peisajul literar tipul ţăranului ardelean harnic, ambiţios şi doritor de avere, pe care o câştigă prin

muncă asiduă.Personajul eponim este un preot desăvârşit, care reuşeşte să schimbe mentalitatea

şi evoluţia comunităţii pe care o îndrumă prin transformarea pe sine prin eforturi intense, dar

cinstite. Astfel, Popa Tanda este una dintre primele scrieri ale lui Slavici din perioada studenţiei

vieneze, publicată în 1873 în revista Convorbiri literare şi inclusă în 1880 în volumul Novele din

popor.

Titlul nuvelei este porecla personajului principal, preotul Trandafir, dată de săteni în

perioada în care eforturile sale nu sunt înţelese; încă din titlu cititorul ia contact cu limbajul

regional şi arhaic al lumii ficţionale: cele două substantive în cazul nominativ aparţinând

registrului colocvial informal al limbii – denumirea populară, familiară pentru ocupaţia de preot,

anume substantivul comun „popă” şi substantivul propriu „Tanda”, derivat regresiv al

substantivului „tândălitură” , regionalism ce înseamnă pierdere de vreme, fără rost.

În ceea ce priveşte structura nuvelei aceasta respectă ordinea firească a momentelor

subiectului, iar evoluţia acţiunii conduce personajele textului spre un deznodământ fericit,

încărcat de semnificaţii morale. Naratorul operei este obiectiv, însă face numeroase digresiuni

pentru a comunica învăţăturile morale desprinse din situaţiile prin care trec personajele. Opera

debutează cu o exclamaţie retorică a naratorului, procedeu prin care Ioan Slavici îşi implică

naratorul în acţiune, deşi adoptă un stil impersonal şi sobru. Expoziţiunea textului ne înfăţişează

pe dascălul Pintilie, un om deosebit, din a cărui famile provine preotul Trandafir, fiul său.

Subliniind frumuseţea spirituală a tatălui, naratorul îşi înzestrează protagonistul cu trăsături

caracteriale alese: „Este om bun; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar şi

răposatul tatăl său”1; comparaţia cu tatăl îi asigură eroului un fundament moral şi caracterial

solid. Astfel, unul dintre cei doi copii ai dascălului Pintilie din Butucani, Trandafir este hirotonit

preot în localitatea natală. Acest fapt este pe placul părintelui, întrucât comunitatea este înstărită.

Tehnicile literare abordate de autor sunt inovatoare – naratorul relatează obiectiv, dar prin suita

de amănunte pare să facă parte din lumea satului ardelenesc, ceea ce conferă autenticitate

relatărilor sale. Descrierile de tip balzacian, cât mai exacte, realizate prin procedee stilistice ( de

1 Slavici Ioan, op. cit., pag. 5

exemplu epitetul dublu „Bun sat şi mare, oameni cu stare şi cu socoteală”2) vin în sprijinul

relatării cât mai fidele faţă de realitate. Preotul Trandafir nu are o relaţie prea bună cu consătenii

săi, deoarece lipsa sa de diplomaţie în relaţiile cu enoriaşii devine supărătoare. Sătenii din

Butucani îl reclamă instituţiilor superioare ecleziastice, drept urmare episcopia decide

strămutarea parohiei sale la Sărăceni. Aceasta constituie intriga textului, sătenii din Sărăceni

fiind oameni nevoiaşi, dar şi leneşi. Slavici surprinde prin realismul poporal, întrucât zugrăveşte

oameni şi locuri cu aspectele lor pozitive şi negative, deopotrivă. Această viziune asupra lumii va

fi alterată de pitorescul excesiv şi de idilicul sămănătoriştilor. Desfăşurarea acţiunii îl surprinde

pe preot într-o situaţie dificilă: fără avere, cu soţia şi doi copii faţă de care trebuie să fie

responsabil, ajuns într-un sat aflat într-o stare deplorabilă. Descrierea începe cu prezentarea

regiunii în care se află satul, anume în Valea Seacă – ambele toponime sunt simbolice, sugerând,

pe de o parte, sărăcia absolută a unui pământ neroditor, pe de altă parte, un mediu social lipsit de

perspective. Ironia cu care descrie naratorul toposurile atinge punctul maxim în prezentarea

bisericii ca „un lucru de prisos”3, permiţându-i acestuia să îşi exprime dispreţul faţă de indolenţa

sărăcenilor. Fiind o comunitate de oameni leneşi, pasivi, sătenii din Sărăceni au fost adesea

lipsiţi de un conducător spiritual, ceea ce îi împiedică pe aceştia să cultive un respect deosebit în

conştiinţa colectivă faţă de preot. Părintele ştie că Episcopia nu va accepta să îi dea altă parohie,

aşa că se hotărăşte să schimbe mentalitatea colectivă a sătenilor. Monologul interior surprinde

frământarea preotului, dar perzintă şi motivul egoist pentru care acesta doreşte să îi schimpe pe

enoriaşi: ca să aibă parte de comfort în comunitate. Iniţial întreprinde acest demers prin predici

elocvente la biserică. În prima duminică reuşeşte să trezească conştiinţa sărăcenilor, care vorbesc

cu înflăcărare despre cuvintele preotului. Deoarece doar vorbesc, fără a acţiona, părintele

continuă cu morala, iar sătenii orgolioşi nu acceptă mustrarea şi nu mai participă la slujbele

bisericeşti. Din acest moment, preotul începe să îi ironizeze, căpătând supranumenele de Tanda.

Ironia devine, în nuvelă, procedeu indirect de portretizare atât a părintelui Trandafir, cât şi a

sărăcenilor, ca personaj colectiv. Slavici îşi dovedeşte măiestria artistică prin succedarea rapidă a

naraţiunii cu monologul; amestecul de ironie şi umor, precum şi înlocuirea naraţiunii cu

monologul fac posibilă pendularea viziunii auctoriale, reprezentată prin punctul de vedere al

naratorului, cu viziunea actorială a ţăranului care vrea să scape de vorbele preotului,

exprimându-se cu familiarul termen „popă” în locul reverenţiosului termen „preot”. Repetiţia

2 ibid.3 Slavici Ioan, op. cit., pag. 9

cuvântului „popă” creează impresia unui personaj omniprezent, dovedind o tenacitate ieşită din

comun şi o dorinţă remarcabilă de a-i reeduca pe oameni. Oamenii nu se schimbă însă după cum

ar fi fost firesc, ci încep să îl ironizeze la rândul lor pe părinte. În acest punct al nuvelei autorul

introduce un reper cronologic: „Doi ani de zile au trecut fără ca părintele Trandafir să fi mişcat

satul înainte...”4 care anunţă, pe de o parte, zădărnicia eforturilor sale, pe de altă parte,

prefigurează o schimbare a evoluţiei ulterioare a protagonistului. Familia sa se mărise, soţia era

bolnavă, mijloacele de supravieţuire devin limitate, în această etapă, preotul cade pradă disperării

şi cere ajutor divin pentru rezolvarea situaţiei în care se află. Trăirile eroului sunt surprinse

gradat: de la frica neînţeleasă cu care intră în biserică să se roage, până la plânsul său care indică

prăbuşirea sa interioară, năruirea valorilor şi concepţiilor sale. Din acest moment, preotul nu va

mai gândi egoist, ci altruist, punând binele soţiei, al copiilor şi al sătenilor înaintea binelui

personal. O astfel de atitudine nu putea rămâne nerăsplătită, din punct de vedere moral, şi

revelaţia divină nu întârzie să apară. Capitolul al II-lea îl înfăţişează pe preot schimbându-şi

strategia de persuasiune: va fi el model pentru sătenii săi. Astfel, începe prin a-şi repara casa,

moment în care naratorul accentuează, prin relatările sale, nu atât faptele, cât mai ales

sentimentele protagonistului, bucuros că poate schimba ceva în bine. Monologul interior se

îmbină cu descrierea în prezentarea procesului psihologic prin care preotul repară şi acoperişul

casei. Naratorul surprinde şi reacţia sătenilor la rezultatele muncii părintelui: incapabili să creadă

că un om e în stare să progreseze prin muncă, ei pun pe seama intervenţiei necuratului acţiunile

preotului, afirmând că „Popa e omul dracului”5. Însă preotul ignoră reacţiile sătenilor şi continuă

cu acţiunile sale. Tot din mijloace modeste îşi construieşte un gard pentru a delimita, în mod

simbolic, spaţiul în care el schimbă ceva de restul satului. Toate reparaţiile pe care le face sunt

ieftine, scriitorul urmăreşte valoarea lor subiectivă şi morală, sugerând transformările interioare

ale eroului care devin esenţa nuvelei. Fericirea nu poate fi deplină, decât în sânul familiei, de

aceea sunt surprinse şi reacţiile soţiei; surprinderea atitudinii şi a reacţiilor celorlalte personaje

deosebeşte nuvela de schiţă. Încrezător în schimbare, preotul urmează sfaturile soţiei şi plantează

legume. Accentul cade în continuare pe trăirile erounui, nu pe întâmplări, naratorul relatând

bucuria părintelui. Sătenii rămân la fel de neîncrezători în schimbările pe care le face preotul,

atitudinea lor constantă timp de câţiva ani fiind prezentată detaliat deoarece corespunde moralei

pe care doreşte să o transmită, în final, textul nuvelei. În tot acest răstimp, părintele începe să

4 Slavici Ioan, op. cit., pag. 135 Slavici Ioan, op. cit., pag. 18

crească animale, lucrează chiar şi terenuri la marginea satului. Această extindere îl forţează pe

erou să înveţe lucruri noi. Dascălul Cozonac este uimit de ingeniozitatea preotului, dar îl

consideră şi el „omul dracului”. Când învaţă să împletească nuiele, este ajutat de vecinul său,

Marcu Florii Cucului, care descoperă că se pricepe chiar mai bine decât preotul şi împleteşte

pentru a vinde, astfel se introduce ideea de prosperitate, nu doar de asigurare a supravieţuirii.

Totodată, acest episod marchează prima schimbare a mentalităţii colective: se distinge dintre

săteni vecinul preotului, care câştigă bani prin muncă. Descrierea darurilor pe care le primesc

membrii familiei din primii bani câştigaţi nu este întâmplătoare, având un rol educativ-

moralizator: munca aduce bunăstare. Nuvela ajunge gradat în punctul ei culminant: la răscrucea

drumurilor care merg spre Valea Seacă şi pe Valea Răpiţii, sărăceanul se opreşte întotdeauna,

aşteptând întrebările admirative ale locuitorilor altor sate, pentru a se putea făli cu satul Sărăceni.

Satul se schimbă aşadar sub puterea exemplului, iar sărăcenii se mândresc că au obţinut

bunăstare prin muncă. Deznodământul nuvelei nu poate fi decât unul fericit, în acord cu

concepţiile artistice ale lui Ioan Slavici, înfăţişând un sat frumos şi înstărit. Descrierea satului

este simetrică cu cea de la început, marcând transformările prin care a trecut localitatea: case

mari, cu ferestre luminoase, grădini roditoare, biserică şi şcoală. Descrierea preotului

completează transformarea pe care au suferit-o personajele textului; pentru a fi cât mai

convingător, naratorul relatează o scenă cotidiană în care părintele se joacă în faţa casei cu

nepoţeii săi. Atitudinea sătenilor faţă de protagonist s-a schimbat fundamental: oamenii îl iubesc

şi îl respectă, văzând îl el „omul lui Dumnezeu”6.Antiteza dintre cele două ipostaze: „omul

dracului” şi „omul lui Dumnezeu”, marchează evoluţia părintelui, dar şi a mentalităţii colective.

Părintele Trandafir este personajul principal, real şi pozitiv al nuvelei. Personajul este

caracterizat în mod direct de către narator cu ajutorul epitetelor şi al exprimării aforistice, care

are rolul de a scoate în evidenţă ştiinţa de carte, darul de a cânta frumos, vorba înţeleaptă şi

dreaptă, hărnicia şi chibzuinţa. Prin inversiune, naratorul evidenţiază faptul că eroul a ajuns preot

în Butucani cu multă osteneală şi învăţătură, iar prin coordonarea adversativă se subliniază unul

dintre defectele acestuia: nu meregea bucuros la pomeni,momente importante în viaţa satului,

prilekuind reunirea întregii colectivvităţi, fapt pentru care comunitatea îl va sancţiona. Tot un

defect este şi lipsa diplomaţiei, a blândeţii cu care să îşi trateze enoriaşii ce nu vor să fie aspru

criticaţi pentru eventuale greşeli. Aceste defecte vor fi sancţionate epic, personajul fiind

6 Slavici Ioan, op. cit., pag. 26

dezvoltat ulterior într-un mediu social mai puţin prielnic şi în condiţii materiale dintre cele mai

dificile. Ajuns în Sărăceni, preotul va învăţa să progreseze prin muncă şi va duce cu îndârjire la

capăt misiunea sa de a schimba masele. Aleasa cultură de care dă dovadă preotul reiese în mod

indirect din predica sa din biserică, vocaţia pentru meseria aleasă reiese din talentul de a predica.

Protagonistul este portretizat şi prin reacţiile sătenilor, care surprind perfect evoluţia personajului

din ipostaza iniţială de „omul dracului” în cea finală de „omul lui Dumnezeu”.Tot sătenii îl

caracterizează şi prin porecla pe care i-o dau, Popa Tanda, supranume care arată că sătenii nu îl

înţeleg deloc pe preot, că lor li se pare că acesta aleargă fără rost, nu îi văd intenţiile

binevoitoare. De asemenea, numele personajului sugerează că eroul încearcă să transforme o

lume prin cuvânt şi prin muncă, prin mişcarea ce pare sărăcenilor inutilă şi haotică la început,

aducătoare de bunăstare mai apoi. Despre această postură a personajului Mihai Eminescu

menţionează că „Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de

citire pentru sate, un popă cu gură de lup şi inimă de miel, care, mai cu bătaia de joc, mai cu

sfântul, dar cu pilda proprie ridică nivelul moral şi material al unei colectivităţi cum i-a

sărăcenilor.”7. Popa Tanda întruchipează un caracter care, fără a fi lipsit de defecte, este

exemplar pentru poporul nostru, fiind un model de om care a ştiut să înfrângă adversităţile sorţii

şi să se autodepăşească. Topica afectivă, ca urmare a oralităţii realizată prin propoziţiile

interogative şi exclamative, precum şi maniera didacticistă de relatare a naratorului constituie

elemente de modernitate în literatura noastră.

Realizarea artistică a nuvelei a determinat critica literară să considere această nuvelă

„debutul maturităţii sale”8.

7 Eminescu Mihai, Artocole şi traduceri, apud. Popa Constantin, Firan Florea, Rebreanu, Slavici – Antologie comentată, editura Poesis, Craiova, 1994, pag. 878 Breazu Ion, Studii de literatură comparată, volumul II, editura Dacia, Cluj, 1973, pag. 47