CONF. UNIV. DR. CARMEN MARILENA POPATEORIA GENERALĂ A DREPTULUIManualpentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţăEditura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu2009

CUPRINSTEMA I: ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL SISTEMULUIŞTINŢELORTEMA II: TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI PARTE INTEGRANTĂ AŞTIINŢELOR JURIDICETEMA III: GENEZA ŞI ESENŢA DREPTULUITEMA IV: DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL TEMA V: NORMA JURIDICĂ TEMA VI: DELIMITAREA APLICĂRII DREPTULUI PE COORDONATELETIMP – SPAŢIU ŞI PERSOANETEMA VII: IZVOARELE DREPTULUI. LEGEATEMA VIII: ACTELE NORMATIVE SUBORDONATE LEGIIALTE IZVOARE ALE DREPTULUITEMA IX: ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI SISTEMATIZAREADREPTULUI TEMA X: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE TEMA XI: REALIZAREA DREPTLUI TEMA XII: RAPORTUL JURIDICTEMA XIII: RĂSPUNDEREA JURIDICĂTEMA XIV: SISTEMUL DREPTULUI

TEMA I: ŞTIINŢELE JURIDICE, ELEMENT CONSTITUTIV AL SISTEMULUI ŞTINŢELOR

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• studentul să facă diferenţa între ştiinţele juridice şi celelalte ştiinţe sociale• studentul să poată să înţeleagă ce este o ramură de drept şi care sunt criteriilede autonomizare a lor• studentul să cunoască importanţa studierii ştiinţelor auxiliare ştiinţelor juridicestudentul să diferenţieze şi califice corect fiecare dintre trăsăturile oricăreiştiinţe

1

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT• însuşirea cunoştinţelor teoretice privitoare la ştiinţele juridice care studiazădreptul în general, ştiinţele juridice de ramură,ştiinţele juridice istorice şiştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice• formarea deprinderii de a face distincţie între conceptele de ramură de drept,ramură a ştiinţei de drept şi disciplina didactică ce studiază ramura de dreptrespectivă.• competenţa de defini şi reţine trăsăturile oricărei ştiinţe• să califice şi distingă în baza criteriilor cunoscute structura sistemului de dreptromânesc, în ramuri de dreptIII. CUVINTE CHEIE: ştiinţe sociale, juridice, ramură de drept, disciplina didactică,ştiinţe ajutătoare ştiinţelor juridice.IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:1. Noţiuni introductive2. Clasificarea ştiinţelor juridice3. Ştiinţele juridice istorice4. Ştiinţele juridice de ramură5. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridiceV. REZUMATÎn cadrul ştiinţelor despre societate distingem mai multe ramuri ale acestora,cum ar fi ştiinţele politice, istorice, economice, juridice, etc. În cadrul ştiinţelor juridice,ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare. Dreptul şifenomenele sociale juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţie istorică,fie pe anumite părţi care grupează normele juridice în instituţii de drept, ori ramuri dedrept. La rândul lor ramurile dreptului alcătuiesc sistemul de drept.CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEI1. Noţiuni introductivePrin ştiinţă în general înţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitateexterioară verificabilă (direct sau indirect) şi care sunt exprimate într-un limbaj propriusub formă de principii, concepte şi teorii perfectibile în timp.10Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor, compus din subsisteme aflate

2

în interacţiune, interdependenţă şi condiţionare reciprocă.Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:a). verificabilitatea veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima sau apărea că exprimă adevărul despre obiectul său de cercetare;b). ce dă posibilitatea de a controla, examina ori confirma că enunţurileformulate corespund realităţii, adevărului;c). raţionalitatea, adică enunţările, cunoştinţele, judecăţile sale sunt corectesub aspect logic;d). perfectabilitatea, în sensul că cercetările, studiile întreprinse pot fidesăvârşite, perfecţionate şi apoi integrate sistemului său de cunoştinţe,prin acumulările, descoperirile noi ce apar.Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat domeniul său distinct decercetare cunoscut sub denumirea de obiect de cercetare, să uziteze de un limbaj propriuşi să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele,fenomenele cercetate.Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude existenţa unor graniţe fixe, rigide întrediferitele ştiinţe şi presupune dimpotrivă, posibilitatea apariţiei de noi ştiinţe, uneori degraniţă, de interferenţă cu cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privimştiinţa nu doar ca un sistem static de idei, teorii şi reprezentări, ci ca un sistem dinamic,în permanentă dezvoltare, care întreţine procesul de investigare a lumii înconjurătoarecu noi cunoştinţe şi teorii.Din numeroasele clasificări ale ştiinţelor realizate de-a lungul timpului o reţinempe cea trihotomică, de largă generalizare în:• ştiinţe despre natură;• ştiinţe despre societate;• ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii).2. Clasificarea ştiinţelor juridiceÎn funcţie de obiectul lor, de gradul de generalitate al investigaţiei, de scopurileurmărite, ştiinţele juridice se pot clasifica în următoarele categorii:a). cele care studiază dreptul în ansamblul lui: teoria generală a dreptului,filosofia dreptului, sociologia juridică

3

b). ştiinţele juridice istorice care studiază dreptul şi concepţiile juridice înevoluţia lor istorică concretă, cum ar fi spre exemplu dreptul roman,istoria dreptului românesc, istoria doctrinelor juridicec). ştiinţele de ramură care studiază diferite categorii de norme juridicegrupate după obiectul lor comun, cum sunt: dreptul civil, comercial,familiei etc.d). ştiinţele ajutătoare sau participative care nu fac parte propriu-zis dincategoria ştiinţelor juridice, dar sunt indispensabile cunoaşterii unorfenomene juridice.3. Ştiinţele juridice istoriceŞtiinţele juridice istorice studiază aşa după cum am arătat, dreptul în evoluţia luiconcretă istorică, în mod cronologic. Istoric vorbind, dreptul poate fi studiat fie îngeneral, fie pe anumite ramuri sau instituţii juridice. În cazul în care este cercetatdreptul, fenomenul juridic în dezvoltarea sa generală, incluzând majoritatea ţărilor careau lăsat o urmă de organizare juridică ori statală, vorbim despre istoria generală a11dreptului, iar atunci când este cercetat dreptul numai în cadrul naţional al unei ţări,disciplina va purta în mod firesc denumirea acelui stat: istoria dreptului românesc,francez, canadian, etc.Importanţa cercetării ştiinţelor juridice istorice este evidentă dacă avem învedere că acestea oferă Teoriei generale a dreptului materialul necesar unorfundamentări şi concluzionări teoretice în plan general.Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus continuitatea poporuluinostru pe acest teritoriu prin utilizarea în Ţara Românească, Moldova sau Transilvania aunor instrumente juridice asemănătoare.Totodată istoria dreptului românesc, extrăgând şi fixând din epocile istoriceparcurse, noţiuni, concepte, instituţii juridice transmise de la o perioadă istorică la alta, aconferit dreptului românesc o identitate, o personalitate distinctă faţă de dreptul altorpopoare.

4

Ştiinţele juridice istorice pot cerceta un domeniu mai limitat, grefat pe o singurăramură de drept (spre exemplu, istoria dreptului civil) ori chiar a unei instituţii juridice(proprietatea, căsătoria).În subgrupa ştiinţelor juridice istorice, intră şi istoria ideilor (doctrinelor)juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice care studiază diferitele concepţii,curente, şcoli care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept, la esenţa şi roluldreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin drept. Înprezent, programa de învăţământ nu mai prevede studiul acestei discipline dedicateanalizei istoriei (gândirii) doctrinelor juridice.4. Ştiinţele juridice de ramurăRamura de drept este totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiisociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unor metode specifice dereglementare şi a unor principii comune.Prin obiect al reglementării juridice înţelegem un anumit grup de relaţii socialecare au anumite trăsături comune.Prin metodă de reglementare este desemnată modalitatea practică de influenţarea conduitei în cadrul unor relaţii sociale.Principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului normelor juridice.Criteriile în baza cărora sunt structurate ramurile de drept sunt: obiectul propriude reglementare, metoda şi principiile comune ramurii respective. Caracterul autonom,distinct al unei ramuri de o alta este determinat în principal de obiectul de reglementareşi metoda sau metodele de cercetare ale acesteia.Ştiinţele juridice de ramură alcătuiesc subsisteme ale sistemului ştiinţelorjuridice, iar totalitatea ramurilor de drept formează sistemul dreptului.În ceea ce privesc ştiinţele juridice de ramură, acestea s-au format treptat, pemăsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice din cele mai diverse domeniisociale şi constituirea ramurilor (şi apoi a subramurilor) de drept.

5

Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect de cercetare totalitatea normelor juridicecare formează o ramură de drept precum şi raporturile şi instituţiile juridice constituiteîn baza lor. Aşa spre exemplu, dreptul penal, are drept obiect de reglementare relaţiilede apărare socială, relaţii care iau naştere între stat pe de o parte şi cei ce încalcănormele penale pe de altă parte. Ştiinţa care studiază normele şi raporturile juridice careiau naştere în cadrul apărării sociale, este ştiinţa dreptului penal. Este important deremarcat că în mod curent nu se foloseşte terminologia completă (de ex. ştiinţa dreptului12comercial) ci doar aceea a ramurii de drept (drept comercial) pentru a desemnadisciplina ştiinţifică respectivă.Ansamblul lucrărilor ştiinţifice, monografiilor, tratatelor, studiilor în legătură şidespre normele juridice, care formează o ramură de drept constituie ramura ştiinţeirespective. Ramurile de drept sau ramurile ştiinţei respective pot fi privite pe planmondial sau la nivelul unei singure ţări. Spre exemplu, ramura ştiinţei dreptului familieicare poate fi privită ca ramură a ştiinţei universale, cuprinzând totalitatea lucrărilor,monografiilor, tratatelor etc. din toate ţările în această materie, ori, ca ramură a ştiinţeidintr-o singură ţară (spre exemplu dreptul familiei francez).Ramurile ştiinţei dreptului sunt mai numeroase decât ramurile dreptului, cumotivaţia că nu oricărei ştiinţe a dreptului îi corespunde o ramură a dreptului. Exempluîn acest sens, ar fi teoria generală a dreptului sau disciplinele juridice istorice.Aşa cum am exemplificat deja, ramurile de drept şi ramurile ştiinţei dreptuluipot fi privite pe plan mondial, ori pe plan naţional.În cele mai numeroase cazuri, în sistemul de drept al unui stat, ramurile de dreptnaţional şi ramura ştiinţei dreptului din ţara respectivă au corespondent în programeledin învăţământul juridic superior, sub forma unor discipline didactice. Între ramura de

6

drept, ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică respectivă există o strânsă legăturăşi corespondenţă, însă ramura ştiinţei este mai largă ca sfera de cuprindere decâtdisciplina didactică în mod constant, întrucât aceasta din urmă conţine numai o parte aproblematicii juridice din cadrul ştiinţei respective. Disciplina didactică este de fapt osinteză a dreptului pozitiv, a ramurii de drept studiate, conţinând cele mai semnificativereglementări şi cuprinde în acelaşi timp şi o parte a ştiinţei din ramura de dreptcercetată, problemele teoretice de bază din ramura acelei ştiinţei juridice.Ştiinţele juridice de ramură pot fi studiate ca şi discipline didactică pe parcursulunuia sau mai multor ani de studiu, fără ca prin aceasta să fie afectat caracterul unitar alacelei ştiinţe. Spre exemplu, dreptul familiei este studiat pe parcursul unui an, iardreptul civil este plasat în 2, 3 sau chiar 4 ani de învăţământ.Pe măsură ce reglementările juridice au în vedere noi domenii de activitate, caurmare a progresului rapid din epoca contemporană a ştiinţelor, a tehnologiei etc. - secristalizează şi dobândesc autonomie noi discipline ştiinţifice: dreptul afacerilor, dreptulmediului, dreptul consumatorilor etc.În literatura juridică se consideră a fi ramuri ale dreptului românesc actual:dreptul constituţional, administrativ, financiar, civil, familiei, comercial, muncii, penal,procesual penal, procesual civil, un loc aparte avându-l dreptul internaţional. Ştiinţadreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi de alte subiecte de dreptinternaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat prin tratate, convenţii şi alteizvoare de drept. Normele de drept internaţional se creează în baza acordului voinţelorstatelor care compun societatea internaţională şi în care relaţii, acestea apar ca titulareale drepturilor lor suverane.5. Ştiinţele juridice auxiliare ştiinţelor juridice sau ştiinţele participative

7

„Înţelegerea dreptului care condiţionează cunoaşterea sa, implică recurgerea laştiinţe auxiliare dreptului. Fără îndoială, acestea nu au doar o virtute documentară, nicidoar cognitivă. Ele ţintesc mult mai departe spre viitor, în sensul ameliorării dreptului.Rămâne ca înainte de a schimba, dacă este cazul, ordinea vieţii juridice, să o înţelegemmai bine. Şi atunci putem, în cadrul unei transdisciplinarităţi bine înţeleasă, să nefelicităm pentru dezvoltarea ştiinţelor auxiliare ale dreptului în epoca noastră”.iŞtiinţele auxiliare ştiinţelor juridice nu sunt parte a acestora, dar se află înstrânsă legătură şi conexiune cu acestea, fiind discipline indispensabile cunoaşterii13fenomenului juridic ori aplicării corecte a dreptului. Aceste ştiinţe ajutătoare sauparticipative, cum mai sunt denumite, uzează de metode proprii şi specifice altor ştiinţecum ar fi ale chimiei, fizicii, psihologiei etc.Rolul acestor ştiinţe este de a ajuta activitatea juridică derulată de unele organejurisdicţionale. Astfel de ştiinţe participative la fenomenul juridic sunt medicina legală,criminalistica, psihologia juridiciară, cibernetica juridică, etnologia şi antropologiajuridică, lingvistica, semantica şi semiotica juridică, economia juridică, dreptulcomparat ş.a.m.d.În literatura juridică s-a atras atenţia asupra faptului că prin recurgerea laştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice se condiţionează cunoaşterea şi ameliorareadreptului.iiUn singur exemplu, cel al criminalisticii este credem edificator spre a conturaimportanţa acestor discipline, pentru o mai bună cunoaştere şi cercetare a fenomenelorjuridice, precum şi pentru o corectă aplicare şi interpretare ştiinţifică a unor probe şimijloace de probă. Criminalistica este definită ca fiind ştiinţa investigaţiei penale. Princaracterul ei pluridisciplinar s-a dezvoltat încă de la început în strânsă legătură cu ştiinţa

8

dreptului. Utilizând tehnici ultramoderne permite examinarea urmelor şi corpurilordelicte în spectrul invizibil, indentificarea persoanelor pe baza A.D.N.-ului. Din anul1996iii s-a introdus în dotarea Poliţiei Române un sistem de tratare matematică a analizeiimaginilor urmelor papilare, care permite identificarea automată a amprentelor. Acestsistem AFIS are capacitate de stocare de 60.000 impresiuni digitale cu posibilităţi deextensie pentru impresiunile a 1 milion de persoane, iar până în anul 1999 utilizândacest sistem au fost identificaţi peste 4.000 de infractori.INTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Ce se înţelege prin ştiinţă în general?2. Cărei categorii de ştiinţe aparţine ştiinţa dreptului?3. Ce studiază ştiinţele juridice istorice?4. Ce alcătuieşte totalitatea ştiinţelor ?5. Care sunt trăsăturile oricărei ştiinţe?TESTE DE AUTOEVALUARE1. Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat:a). obiectul,metoda de cercetare şi principiile călăuzitoareb). limbajul propriuc). conceptele2. Clasificarea trihotomică a ştiinţelor este:a). ştiinţe despre gândire, auxiliare, particulareb). ştiinţe despre natură, societate şi gândirec). ştiinţe juridice, tehnico aplicative3. În cadrul ştiinţelor despre societate distingem:a). ştiinţe fundamentaleb). ştiinţe particularec). ştiinţe juridice4. Ştiinţele juridice de ramură sunt:a). ansamblul lucrărilor ştiinţificeb). sisteme de instituţii juridicec). ştiinţele care studiază ramurile de drept5. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice:a). studiază statul şi dreptul în generalb). istoria statuluic). sunt ştiinţe care fără a fii juridice, sunt indispensabile cunoaşteriifenomenului juridicRăspuns 5: cTESTE DE EVALUARE1. Principale trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:a). veridicitateab). verificabilitatea

9

c). raţionalitatea2. Totalitatea ştiinţelor juridice alcătuieşte:a). sistemul dreptuluib). disciplina didacticăc). ştiinţa dreptului3. Potrivit datelor UNESCO există peste 1100 de ştiinţe structurate în:a). ştiinţe fundamentale, particulare, tehnico - aplicativeb). ştiinţe despre gândirec). ştiinţe despre societate4. Obiectul ştiinţelor juridice îl formează:a). instituţiile juridiceb). normele juridicec). dreptul5. Ştiinţele juridice istorice studiază:a). dreptul şi concepţiile juridice în evoluţie istoricăb). categorii de norme juridice în evoluţie istoricăc). ramurile de drept

TEMA II: TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI PARTE INTEGRANTĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul sa înţeleagă care este locul şi rolul teoriei generale a dreptului incadrul ştiinţelor juridice• Să desprindă importanţa studierii acestei discipline• Să îşi însuşească cunoştinţele teoretice referitoare la metodele de cercetare aledreptuluiII. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Să ofere definiţia disciplinei• Să poată face distincţia între de drept obiectiv şi drept subiectiv• Să identifice care sunt trăsăturile specifice şi cele comune ale disciplinei, cucele ale celorlalte ştiinţe juridice• Să cunoască obiectul de cercetare al teoriei generale a dreptului• Sa deosebească intre metodele de cercetare generale a fenomenelor sociale incele de cercetare în drept şi să le poată enumeraIII. CUVINTE CHEIE: DREPT OBIECTIV, DREPT SUBIECTIV, OBIECT DECERCETARE, METODE DE CERCETARE IN DREPTIV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU

10

1. Definiţia Teoriei Generale A Dreptului2. Obiectul de cercetare3. Trăsăturile generale ale dreptului4. studierii Teoriei Generale A Dreptului5. Scurt istoric al disciplinei şi denumirii6. Metodele cercetării ştiinţificeV. REZUMATTeoria Generală A Dreptului este disciplina care studiază dreptul în ansamblulsău, formulând conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului.Obiectul de cercetare al disciplinei îl constituie observarea şi cercetarea fenomenuluijuridic , a legilor generale ale vieţii juridice ale vieţii juridice precum şi a categoriilor şinoţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridica. Această disciplină are trăsăturicomune cu alte altor ştiinţe precum şi trăsături specifice. Cele mai importante metode decercetare ale dreptului sunt: logică, istorică , comparată, sociologică şi cantitativă.CONTINUTUL TEMEI1). DefiniţieTeoria generală a dreptului este disciplina ştiinţifică şi didactică care studiazădreptul în ansamblul său, formulând conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile debază ale dreptului.Pentru a avea o imagine clară a disciplinei teoria generală a dreptului, va trebuiîncă de la început să facem distincţiile ce se impun privitor la conceptul de drept.Termenul de drept poate fi înţeles în sens filosofic, redând ideea de echitate,justeţe şi în sens juridic - urmând a deosebi aici dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.Conceptul de drept are de fapt trei accepţiuni şi anume: „drept obiectiv”, „dreptsubiectiv” şi de „ştiinţa dreptului”.Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de conduită impuseindivizilor, colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în anumite condiţii şi la nevoie, chiarprin forţa de constrângere a statului. Pe scurt, dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind,totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor conduită.

11

Asupra acestei accepţiuni a conceptului de drept, vom reveni într-o altă parte acursului.Prin drept subiectiv se înţelege îndrituirea, prerogativa, facultatea, posibilitateasubiecţilor participanţi la un raport juridic concret, de a pretinde ceva celorlalţi subiecţiparticipanţi.Deci sensul de drept subiectiv desemnează posibilitatea recunoscută uneipersoane de a pretinde să i se dea ceva, să i se execute o prestaţie sau să obţină de la unalt subiect conduita de abţinere de la o anume activitate. Reiese că “dreptul” caprerogativă a unei persoane, este atributul acesteia de a fi titularul sau subiectul aceluidrept. De aici şi denumirea de drept subiectiv al titularului sau al subiectului. Exemplude drepturi subiective sunt: dreptul la pensie, dreptul la nume, dreptul la concediu,dreptul de proprietate etc.Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv. Acesta din urmă exprimăfaptul că normele de conduită, normele juridice (dreptul obiectiv) sunt independente desubiectele raporturilor juridice concrete. Sensul cel mai răspândit al conceptului de“drept” este cel de drept obiectiv şi de aceea ori de câte ori se foloseşte expresia „drept”fără vreun alt atribut, se înţelege dreptul în sensul său de “obiectiv”. Acest drept estemenit a reglementa viaţa indivizilor grupaţi în societate.Al treilea sens al termenului de “drept” este cel de ştiinţă a dreptului şi aceastaare ca obiect de cercetare normele, raporturile juridice, izvoarele dreptului precum şitehnica elaborării, aplicarea şi respectarea dreptului.Teoria generală a dreptului nu se raportează la o singură ramură, ciesenţializează şi extrage ceea ce este comun tuturor ramurilor sistemului de drept. Eaelaborează instrumentele esenţializate cu care dreptul este gândit. Conceptele de „izvorde drept”, „normă juridică”, „raport juridic”, „răspunderea juridică”, etc. aprofundate laaceastă disciplină, vor fi studiate cu particularităţile lor specifice la fiecare ramură de

12

drept (normă de dreptul familiei, de dreptul muncii sau izvor al dreptului civil, penal oriraport juridic de drept procesual penal, civil etc., sau răspunderea penală, disciplinarăş.a.m.d.)Are un caracter fundamentat, iar în absenţa conceptelor, categoriilor, noţiunilorstudiate al această disciplină nu ar fi posibilă.Teoria generală a dreptului are rolul de iniţiere în cunoaşterea rezultatelorcercetării fenomenului juridic.

2). Obiectul de cercetareObiectul de cercetare specific al teoriei generale a dreptului îl constituieobservarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice precumşi a categoriilor şi a noţiunilor universal valabile pentru ştiinţa juridică.3). Trăsăturile teoriei generale a dreptuluiTrăsăturile acestei ştiinţe juridiceiv sunt pe de o parte comune cu ale celorlalteştiinţe despre societate iar pe de alta, specifice.Dintre trăsăturile comune enumerăm:- caracterul social (studiază dreptul ca fenomen social)- caracterul filozofic (abordează fenomenul juridic pe baza unei anumiteconcepţii despre lume şi viaţă)- caracterul deschis, permeabil la cercetările noi efectuate de celelalteştiinţeTrăsăturile proprii ale acestei discipline şi care o plasează în rândul ştiinţelorjuridice sunt următoarele:- caracterul juridic (cercetează dreptul în ansamblul şi în legătură cucondiţiile care îi determină esenţa, conţinutul, structura şi formeleexterioare de manifestare- caracterul general (formulează categorii juridice valabile pentru întregulsistem de drept)- caracterul introductiv (este punctul de plecare pentru studiul celorlalteştiinţe juridic, este “alfabetul” acestora)- caracterul interdisciplinar juridic (se află la confluenţa tuturor ramurilorde drept de unde extrage şi esenţializează conceptele, noţiunile,principiile etc.).

13

Teoria generală a dreptului a fost apreciată ca fiind nu doar o ştiinţă careoperează cu concepte, teorii, principii şi legităţi, dar şi ca o artă în măsura în care apretins organului de aplicare a dreptului (juristului, judecător, procuror) pe lângăcunoştinţe şi talent şi măiestrie în a sesiza, a cerceta şi a aplica corect, în sensul şispiritul legii, litera acesteia.Concluzionând, putem constata că teoria generală a dreptului poate fi ştiinţificăşi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de particularităţile fiecăreiramuri de drept cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului fiecărui stat.4). Importanţa studierii teoria generală a dreptuluiScopul său este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea fenomenuluijuridic, iar necesitatea studierii ei este dictată nu doar de considerente teoretice cât şi decerinţe practice.S-a afirmatv că într-o epocă suprareglementată, cum este cea pe care o trăim,apare necesar să ne amintim că pentru un jurist este mai bine să aibă „un cap bine făcut”decât „un cap plin” - deoarece memoria umană poate să joace feste, ea poate fi înlocuităde calculator şi nu înseamnă nimic fără o concepţie generală despre drept, fără unraţionament şi fără o metodă adecvată. Teoria generală a dreptului este tocmai aceaconstrucţie intelectuală corect organizată şi care poate explica diversele sisteme juridicecare poate construi şi aplica dreptul. Ea stimulează gândirea, fapt ce este preferabilacumulării mecanice de cunoştinţe. Deşi este o perioadă de profunde prefaceri sociale,cu o tendinţă de sporire necontenită a numărului de acte normative care reglementeazădiverse aspecte ale vieţii sociale, cu toate acestea pot apărea situaţii noi, neprevăzute şichiar nereglementate - acel „vid legislativ” într-o anumită problemă de rezolvat. Dupăcum pot apărea şi contradicţii între prea numeroasele reglementări succesive. Pentru

14

amândouă cazuri este imperios necesar ca juristul să soluţioneze aceste carenţe,inadvertenţe prin recurgerea la principiile generale ale dreptului, la diverse metode deraţionament juridic, la procedee juridice generale şi consacrate.Deşi s-ar putea susţine la o apreciere superficială că această disciplină pe care ostudiem nu ar avea aplicaţii practice, la o analiză mai atentă se ajunge la concluziaopusă. Astfel, cunoştinţele dobândite la teoria generală a dreptului privitoare, spreexemplu, la cele referitoare la litera şi spiritul legii, la metodele de interpretare anormelor juridice, la limbajul juridic ori la raţionamente - pot duce la soluţii corecte, lacalificarea justă a unei anumite stări sau fapte, la cercetarea textelor legale ori a practiciijudiciare.4. Metodele cercetării ştiinţifice1) Noţiuni generalePrin metodă de cercetare înţelegem modalitatea de investigare a fenomenelorabordate în cadrul obiectului de studiu dintr-o ramură a ştiinţei.În cazul ştiinţelor despre societate, deci şi a celor juridice, se disting metodegenerale de cercetare a fenomenelor sociale şi metode concrete, specifice de investigarea acestora.Prin metode de cercetare a ştiinţelor juridice desemnăm ansamblul de procedee,de mijloace tehnice folosite pentru investigarea fenomenelor juridice fără de care nupoate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen.Teoria generală a dreptului fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţeijuridice, are rol metodologic în sensul că, prin premisele metodologice pe care le oferăcelorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice încadrul tuturor acestor discipline.Definim metodologia juridică ca fiind ansamblul normelor, principiilor,criteriilor metodologice care explică raporturile şi legăturile care se stabilesc întremetodele specifice de cunoaştere şi cercetare a fenomenului juridic.2) Principalele metode de cercetare în dreptDintre metodele cercetării juridice vom studia metoda logică, istorică,

15

comparativă sau comparatistă şi sociologică.Metoda logică de cercetare juridicăMetoda logică este larg utilizată în orice demers al gândirii ştiinţifice, iar îndrept, ea reprezintă o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologicevi

specifice prin care se poate afla structura şi dinamica componentelor sistemului juridicprecum şi interrelaţiile acestor componente.Metoda logică este cea mai uzitată în drept, fiind practic utilizată în orice act degândire elementară şi ştiinţifică, întrucât permite analiza fenomenului juridic, elaborareaşi aplicarea dreptului, toate acestea având caracter logic. Logica este aplicabilă aşadarunei sfere largi de probleme, cum sunt definiţiile legale, metodele de clasificare aconceptelor, interpretarea normelor juridice, aplicarea acestora.Făcând abstracţie de ceea ce este neesenţial şi întâmplător în drept, uzitândlogica, cercetătorul ştiinţific tinde a găsi esenţialul, caracteristica, definitoriul în drept.Există o disciplină denumită logică juridică care priveşte în sens restrâns logicanormelor juridice iar în sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentarejuridică. Ea ajută şi practicianul dreptului în opera de aplicare a normelor juridice.

Metoda istoricăEvenimentele istorice, succesiunea lor, a determinat modificări şi în conţinutulreglementărilor juridice, de aceea metoda istorică de cercetarea a dreptului este strânslegată de istoria dezvoltării sociale şi permite analiza evolutivă în timp şi spaţiu afenomenelor juridice, în succesiunea dezvoltării lor istorice şi în contextul social politicdat, favorizând elucidarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat apariţia,dezvoltarea sau dispariţia unui tip istoric de drept sau a unei instituţii juridice orievoluţia unui concept juridic.Originea şi apariţia statului şi dreptului nu pot fi explicate decât pe baza dateloristorice.

16

În egală măsură, metoda istorică scoate în relief permanenţele dreptului,constantele acestuia, factorii de configurarea ai lui, categoriile şi normele juridice careşi-au menţinut existenţa pe parcursul mai multor perioade istorice.Metoda comparată sau comparatistăComparaţia se defineşte a fi operaţiunea prin care se stabilesc şi fixeazăelemente identice sau divergente la două fenomene analizate.Prin studiul comparat al diferitelor sisteme de drept sau instituţii juridice, anormelor juridice etc., de la o ţară la alta, se pot concluziona trăsăturile comune şi celespecifice.Este utilizată această metodă la nivelul cercetării dreptului prin abordarea spreexemplu, simultană a aceleiaşi instituţii juridice sau concepţii existente în acelaşi timpsau succesiv în aceeaşi societate, în societăţi diferite sau chiar în sisteme de dreptdiferite.Cunoaşterea dreptului altor state este un imperativ al organelor legiuitoare.În vederea efectuării unui demers comparativ, cercetătorul fenomenului juridicde analizat, trebuie să ţină seama de cele patru reguli ale comparaţiei şi anume:- se compară numai ce este comparabil în sensul că, se va verifica dacăcele două sisteme de drept sunt sau nu aparţinătoare aceluiaşi tip istoricde drept- niciodată nu se face o comparaţie a două instituţii juridice în afaracontextului legal în care acestea sunt încadrate - cu alte cuvinte termeniide comparat să nu fie izolaţi, ci luaţi în consideraţie în conexiunilor lorreale şi în contextul social, politic, economic şi cultural din care fac parte- cercetarea trebuie realizată avându-se în vedere toate izvoarele de dreptdin sistemele comparate, ţinând cont de forţa juridică a izvoarelor dedrept, de ierarhia lor, de raporturile lor şi modul în care acestea secompletează unele pe altele- termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama de sensul său iniţial şi

17

de evoluţia în timp a acestuia pe parcursul aplicării normei juridice (cumeste spre exemplu cazul termenului din codul nostru penal de „avutobştesc” existent în reglementarea anterioară anului 1989 şi înţelesulacestuia până la modificarea textului în cel de „avut public” şi apoiulterior acestui moment)vii.Metoda sociologicăMetodele sociologice sprijină cercetarea dreptului, în principal în următoareledirecţii: legiferare, cercetarea cauzelor care determină încălcarea normelor juridice,stabilirea formelor extrajudiciare de influenţare a conduitelor umane, poziţiadestinatarilor normelor juridice faţă de reglementările în vigoare sau în curs deelaborare, etc.În zilele noastre cele mai multe măsuri legislative ce urmează a fi adoptate destatele democratice sunt fundamentate ţinând cont şi de concluziile studiilor,investigaţiilor ori cercetărilor sociologice.Metoda cantitativăCercetarea ştiinţifică apelează din ce în ce mai mult la metodele cantitativepentru analizarea unor fenomene juridice comensurabile, cum ar fi rata fenomenuluiinfracţional ori frecvenţa acestuia - metode care permit formularea de observaţii şiconcluzii pertinente, privind cauzele ori tendinţele unor fenomene juridice precum şiformularea de propuneri orientative pentru politica legislativă şi judiciară.Se resimte din ce în ce mai acut şi în domeniul juridic necesitatea prelucrării cumijloace moderne de calcul a cantităţii considerabile de informaţii localizate în actelenormative, utilizându-se pe scară largă ordinatoarele. Informatica pune la dispoziţiecercetătorului ştiinţific, a analistului, a organului de aplicare a dreptului (magistrat,poliţist, funcţionar public) bănci de date cu informaţii utile (evidenţa cauzelor, evidenţapopulaţiei, evidenţa autorilor faptelor penale după modul de operare, după amprenteledigitale, evidenţa practicii judiciare, a legislaţiei etc.).

18

Ca o concluzie putem reţine că metodele de cercetare ale dreptului prezentate(precum şi altele asupra cărora nu am mai insistat, cum ar fi metoda experimentală,analizei structurale, sistemice şi funcţionale, prospective, etc.) nu trebuiesc înţeleseizolat şi nici utilizate ca atare, ci în interdependenţă şi complementaritate, cercetătorulştiinţific procedând astfel, putând avea garanţia obţinerii de rezultate fructuoase,valoroase şi totodată utile demersurilor sale.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Definiţia Teoria Generală a Dreptului.2. Identificaţi cele mai importante metode de cercetare în drept.3. Enumeraţi trăsăturile specifice Teoriei Generale a Dreptului.4. Care este importanţa studierii acestei discipline?5. Enunţaţi obiectul de cercetare al disciplinei.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Trăsăturile generale şi comune ale Teoriei Generale a Dreptului şi ale ştiinţeijuridice în general sunt:a). Social, filozofic, deschisb). Juridicc). General2. Dreptul obiectiv este:a). Posibilitatea de a pretinde ceva celorlalţi participanţi la un raport juridic.concretb). Dreptul in înţeles filozoficc). Totalitatea regulilor de conduită impuse indivizilor în cadrul vieţiisociale.3. Prin caracterul filozofic al Teoriei Generale a Dreptului înţelegem faptul că :a). Abordează fenomenul juridic pe baza unei anumite concepţii despre lumeşi viaţă.b). Studiază dreptul ca fenomen socialc). Cercetează dreptul in ansamblu şi în legătura cu condiţiile care îidetermină esenţa, conţinutul, structura şi formele exterioare demanifestare4. Metoda istorică scoate în relief:a). Permanenţele dreptului,,constantele acestuia.b). Cercetează cauzele care determină încălcarea normelor juridice.c). Elementele de comparaţie ale fenomenelor juridice comensurabile.5. Caracterul interdisciplinar juridic al Teoriei Generale A. Dreptului presupune

19

ca:a). Formulează categorii juridice valabile pentru întregul sistem de drept.b). Reprezintă punctul de plecare pentru studiul celorlalte ştiinţe .c). Se află la confluenţa tuturor ramurilor de drept de unde îşi esenţializeazăconceptele, noţiunile, principiile.TESTE DE EVALUARE1. În funcţie de trâsâturile sale Teoria Generală a Dreptului este o disciplină:a). Juridicăb). Didacticăc). Ambeled). Niciuna2. Conceptul drept poate fi înţeles in sens:a). Filosoficb). Juridicc). Filosofic şi juridic3. Metoda sociologică de cercetare în drept :a). Sprijină cercetarea dreptuluib). Compară entităţi juridice comensurabilec). Prezintă cronologic instituţiile juridice4. La început disciplina s-a numit:a). Filozofia dreptuluib). Enciclopedia dreptuluic). Ambele5. Faceţi distincţia intre drept obiectiv şi drept subiectiv.

TEMA III: GENEZA ŞI ESENŢA DREPTULUI

I. OBIECTIVE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă valenţele juridice ale conceptului definit• Studentul să aprofundeze etimologia cuvintelor• Însuşirea cunoştinţelor teoretice legate de factorii de configurare ai dreptului• La sfârşitul temei studentul va putea să identifice care este esenţa conţinutuluişi forma dreptului..• Să definească şi să desprindă funcţiile dreptului• Să cunoască principiile fundamentale ale dreptuluiII. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Studentul să fie capabil să deosebească principiile fundamentale şi să ledeosebească de cele specifice ale ramurilor de drept

20

• Studentul să opereze cu accepţiunile termenului de drept obiectiv, subiectiv,pozitiv, naţional, internaţional, comunitar• Studentul să aibă capacitatea de a deosebi între factorii politici, sociali, umanişi naţionali de configurare a dreptului• Studentul să aibă capacitatea de a califica fiecare din funcţiile dreptului şi să leexpliceIII. CUVINTE CHEIE: DREPT POZITIV, DREPT OBIECTIV, DREPT ACTUAL,FACTORI DE CONFIGURARE AI DREPTULUIIV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Etimologia cuvântului2. Valenţele juridice ale termenului drept3. Apariţia şi evoluţia dreptului4. Factorii de configurare ai dreptului5. Tipologia dreptului6. Esenţa conţinutului, formă în drept7. Funcţiile dreptului8. Definiţia dreptului9. Principiile dreptuluiV. REZUMATModulul tratează noţiuni generale referitoare la etimologia şi valenţele sensului„drept”. Se tratează dreptul ca o componentă a realităţii sociale din partea căreia esteinfluenţat şi care îi configurează trăsăturile esenţiale prin cei trei factori: cadrul natural,politic-social şi uman. Sunt tratate apoi definiţia, funcţiile şi principiile fundamentale îndrept.

CONŢINULUL TEMEI1. Etimologia cuvântuluiPentru a putea defini şi a vedea ce este dreptul, vom porni de la etimologiaacestui cuvânt şi vom reveni asupra accepţiunilor în care este utilizat.Cuvântul drept vine de la adjectivul latinesc „directum-directus” care înseamnădrept şi care provine din verbul „diregere”, adică a îndrepta, a se conformă, a fi conformcu regula. Acest termen evocă sensul de direct, rectiliniu, respectiv o regulă de conduită,fără a specifica conţinutul acesteia. În înţelesul etimologic al acestui termen, prin drept

21

se înţelege aşadar ceva ce este conform cu regula.Expresia „directum” care e derivat al verbului „dirigere” nu o întâlnim laromani. Aceştia numeau dreptul „jus”, care în latină înseamnă fie „drept”, fie „lege” darşi „justiţie”. Această nuanţă se bănuieşte că este cea care a dat naştere la confuzia dintredrept-lege şi justiţie.Există şi alte păreri exprimate. Astfel, unii autori consideră că acest cuvânt „jus”ce la noi echivalează cu „drept” ar proveni de la verbul „jubere” şi care înseamnă aporunci; Ihering a susţinut că „jus” provine din limba sanscrită, din cuvântul „jus” careînseamnă „legătură” şi de aici şi definiţia dreptului că ar fi „ceea ce leagă pe toatălumea”.Am afirmat că acest cuvânt „drept” a fost confundat uneori cu cele două noţiuni,respectiv cu „lege” şi „justiţie”. Etimologic cuvântul lege provine din limba latină şianume din „lex”. Sunt însă autori care susţin provenienţa acestui cuvânt din verbul„legere” care înseamnă a citi, a lua cunoştinţă, a face o lectură prin formularea deinterpretări.Termenul de „justiţie” ca noţiune se confundă adesea cu dreptul şi provine de lalatinescul „juristare” ceea ce înseamnă „a se baza pe drept”.Indiferent care este corectă explicaţia privind etimologia cuvântului „drept”, esteunanim recunoscut că sensul acestui cuvânt, este acela de „conform cu regula”, „ceea ceeste obligatoriu”. Toate limbile au în vocabularul lor acest cuvânt şi uneori cu multiplesensuri, mai mult sau mai puţin apropiate.În franceză acest cuvânt se traduce prin „droit”, în spaniolă „derecho”, îngermană „recht”, în italiană „diritto”, în engleză „law” sau „right” după cumdesemnează dreptul obiectiv, respectiv dreptul subiectiv.2. Valenţele juridice ale termenului „drept”a) Am arătat cu alt prilej că într-un prim sens, cuvântul drept este utilizat înaccepţiunea sa de drept obiectiv, fiind definit ca ansamblul normelor juridice elaborate

22

de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii sociale. Aceste reguli de conduită aucaracter general, ordonează viaţa indivizilor şi au un caracter obligatoriu putând fi adusela îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, în cazul încălcării, ori neaplicării lorde bună voie. Normele juridice, dreptului obiectiv, cuprind norme impersonale şiabstracte.După cum dreptul cuprinde norme juridice de interes public, dintre o autoritatede stat (legislativă, executivă sau judecătorească) şi o persoană fizică sau juridică situatepe o poziţie de subordonare, ori cuprinde norme juridice dintre părţi aflate pe poziţiiegalitare, dreptul obiectiv se divide în drept public şi respectiv drept privat.b) Accepţiunea de drept subiectiv desemnează aşa cum s-a precizat deja,prerogativa sau posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la unalt subiect de drept.Între cele două accepţiuni de „drept obiectiv” şi „drept subiectiv” există o relaţielogică în sensul că, „drepturile subiective” se pot exercita, în măsura în care suntrecunoscute şi reglementate de „dreptul obiectiv”.c) Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare la un momentdat şi care se aplică într-o anumită ţară. Se mai numeşte şi drept „actual” sau dreptobiectiv în vigoare.d) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui anumit stat şi exemplificăm cu:dreptul românesc, american, canadian, italian, francez ş.a.m.d.e) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse înacordurile de voinţă, tratatele încheiate de două sau mai multe state, prin care acesteareglementează anumite domenii din sfera relaţiilor lor internaţionale.f) Dreptul comunitar cuprinde ansamblul normelor juridice conţinute de tratateleComunităţii Europene şi a celorlalte acte fundamentale prin care statele ComunităţiiEuropene reglementează relaţiile economice, politice, militare, monetare etc. dintre ele.

23

3. Factori de configurare ai dreptuluiDreptul se înfăţişează ca o componentă a realităţii sociale, din partea căreia esteinfluenţat şi care îi configurează trăsăturile esenţiale. Aceşti factori sociali inerenţidezvoltării dreptului şi care-i configurează existenţa sunt denumiţi în teoria generală adreptului, factori de configurare şi sunt grupaţi în trei categorii: cadrul natural, cadrulsocial-politic şi factorul uman.a) Cadrul naturalMediul sau cadrul natural, prin toate componentele sale: mediul geografic,factorii biologici, demografici, fiziologici etc. influenţează dreptul. Analizat din punctde vedere al influenţelor sale asupra fenomenului juridic, mediul geografic înseamnămediul înconjurător, respectiv spaţiul aerian, pădurile, marea teritorială, terenurileforestiere, agricole etc.Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează viaţasocială, dezvoltarea politică, economică etc. Prin aceşti factori specifici, mediul naturalare influenţă asupra vieţii sociale în ansamblu, conferind acesteia specificitate şioriginalitate în funcţie de rolul şi ponderea lor în teritoriul geografic al statuluirespectiv.b) Cadrul social politicCadrul social politic influenţează dreptul, constituindu-se ca o forţă motrice denatură a-i determina şi orienta reglementările juridice. Are în compunerea sa domeniuleconomic, politic, ideologic şi cultura, fiecare factor la rândul lui cu un puternic impactşi de o mare complexitate, cu o acţiune specifică.Analizând cronologic evoluţia dreptului, se poate observa cum, una sau alta dincomponentele cadrului social-politic au avut tendinţe de a-şi subordona dreptul, pentrua-l transforma exclusiv în interesul puterii de stat. Într-un stat de drept, democratic,dreptul trebuie să joace un dublu rol: acela de receptor, dar şi de tampon, de filtrudinspre trebuinţele, semnalele, mesajele venite de la sistemul social.

24

Ca element component al factorului analizat, economicul condiţiile vieţiimateriale, ale societăţii îşi impune autoritatea asupra celorlalţi factori amintiţi.Economicul nu este însă factorul dominant, aşa cum a susţinut teoria marxistă. Dreptulare o relativă autonomie în relaţia cu factorul economic. Aceasta se manifestă prinsupravieţuirea unor norme juridice, chiar după dispariţia agenţilor cauzali de naturăeconomică care le-au generat. Apoi, independenţa relativă a dreptului se manifestă şiprin aptitudinea acestuia de a pregăti legislativ condiţiile favorabile ale formării şidezvoltării unor procese economice.Grupurile etnice îşi spun de asemenea cuvântul într-un fel sau altul asupradezvoltării sociale. În unele state acestea sunt organizate în partide politice, uniuni,asociaţii şi sunt recunoscute de autorităţile etatice.c) Factorul umanÎntr-un stat democratic, factorul uman reprezintă principala preocupare aactivităţii legislative. Dreptul nu ar trebui să intervină în viaţa şi gândurile intime aleomului, dar prin funcţia sa normativă trebuie să reglementeze comportamentul acestuiaşi să-i ofere reguli de conduită obligatorii pentru protecţia celor mai importante valori.Studierea factorilor de configurare a dreptului impun analiza pe scurt şi a valorilorsociale pe care le urmăreşte societatea civilă şi în slujba căreia se află dreptul. Capitoluldin filozofia dreptului care detaliază acest studiu, poartă denumirea de axiologiejuridică.Încă de la începuturi, curentele, şcolile juridice au încercat să prezintefundamentat conceptele generale pe care le-au apreciat a fi valori de ocrotit şi anumejustiţia, binele comun, securitatea juridică, egalitatea, proprietatea, libertatea, progresul,esenţa şi drepturile fundamentale ale omului etc.În dreptul nostru, idealurile proclamate de Revoluţia din decembrie, suntcompletate cu noi valenţe, cu noi valori ce implică instaurarea democraţiei, securitatea

25

juridică, statul de drept, proprietatea, suveranitatea naţională, demnitatea omului,dreptului şi libertăţile fundamentale ale acestora ş.a.m.d.6. Esenţă, conţinut şi formă în dreptDreptul, ca fenomen, reprezintă o unitate a laturilor sale cantitative şi calitative.Noţiunile filozofice de „esenţă” – „conţinut” şi „formă” aplicate dreptului ne vor ajutasă determinăm trăsăturile fundamentale ale dreptului, modul de organizare internă şiexternă a conţinutului acestuia.a) Prin esenţa oricărui fenomen, înţelegem unitatea laturilor, trăsăturilor şiraporturilor interne necesare şi relativ stabile care formează natura internă afenomenului.A cerceta care este esenţa dreptului, presupune cercetarea laturilor sale,interioritatea fenomenului, sesizarea legăturilor care-i asigură stabilitatea şi a calităţilorinerente, interne ale acestuia.Dreptul are calitatea de a fi expresia voinţei şi interesului. În drept, rolul voinţeiare dublă semnificaţie: voinţă generală şi voinţă individuală.Ca expresie a unor interese şi a voinţei sociale generale, trebuie înţeles cumdreptul nu dă curs nici voinţelor şi intereselor individuale, şi nu este suma aritmetică avoinţelor a acestora. Societatea nu operează cu interesul comun şi corolarul utopic,voinţa comună; ea produce o sinteză a intereselor şi voinţelor individuale: interesulgeneral şi voinţa generală.Interesul general nu trebuie înţeles ca oprimatorul intereselor personale ori degrup şi nici ca sumă a intereselor individuale, care după cum se ştie, pot fi opuse saucontradictorii într-o societate dată. Interesul general nu dă curs tuturor nevoilorindividuale şi tuturor intereselor şi motivaţiilor formate în baza lor, ci trebuinţelorsociale generale şi fundamentale, care constituie o sinteză practică, nu abstractă şi nuiluzorie, a societăţiiConstituind esenţa dreptului, această voinţă generală oficializată, devine voinţă

26

juridică exprimată în norme juridice edictate şi apărate de stat. Voinţa juridică este unuldin elementele conştiinţei juridice. Ea nu se identifică cu conştiinţa juridică, darreprezintă o parte activă a acesteia.viii

b) Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul laturilor, elementelor şiconexiunilor care dau expresie voinţelor şi intereselor sociale şi care sunt oficializate şigarantate de stat. Conţinutul este mai stufos decât esenţa, nu se reduce la aceasta şi nueste la fel de profund ca esenţa.ix Conţinutul dreptului este mai aproape de realităţilesociale, este mai mobil, avându-şi o dinamică proprie.Vorbind despre conţinut în drept, ne raportăm la două planuri: conţinutulnormativ şi conţinutul social. Prin conţinutul normativ este relevată însăşi conduita saucomportamentul prescris subiectelor de drept, respectiv drepturile şi obligaţiile concreteale acestora în situaţiile date. Conţinutul social al dreptului, este dat de voinţa şiinteresele pe care dreptul le consacră prin intermediul normelor juridice edictate. Înprincipiu, dreptul exprimă voinţa şi interesele deţinătorilor puterii de stat.x Se poatevorbi despre elemente, laturi, conexiuni ale conţinutului dreptului, dar nu despre maimulte conţinuturi ale acestuia (normativ, voliţional, social, politic etc.). Este în afaraoricărei discuţii că latura normativă a dreptului reprezintă elementul cel mai pregnant şiaceastă latură, conferă dreptului pozitivitate.c) Forma dreptului are în vedere modul de exprimare a normelor juridice. Eadesemnează aspectul exterior al conţinutului, a modului său de a se exterioriza prinnorme. Se distinge forma internă, de forma externă.Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, sistemulde drept, gruparea normelor juridice pe instituţii şi ramuri.Forma externă sau exterioară a dreptului poate fi analizată pe mai multe paliere:• ca formă a modalităţilor de exprimare a puterii legiuitoare a regulilor dedrept, prin izvoarele dreptului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri,obiceiuri, precedent judiciar);

27

• din punct de vedere a modalităţilor de sistematizare a dreptului pozitiv,prin codificări ori încorporări;• din punctul de vedere al procedeelor specifice tehnicii juridice deexprimare a dreptului prin, concepte, clasificări, tipare logice (substanţaintelectuală a normei juridice).7. Funcţiile dreptuluiPrin funcţiile dreptului înţelegem direcţiile, orientările fundamentale aleacţiunii mecanismului juridic.Dreptul are patru categorii de funcţii:funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social politice.funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Prinaceastă funcţie dreptul ocroteşte şi garantează ordinea constituţională, proprietateastatului şi a persoanei, rolul individului în viaţa socială şi totodată prin ea se stabilescprincipiile de bază ale convieţuirii în societate şi se asigură securitatea persoanei şidrepturile sale fundamentale.funcţia de conducere a societăţii. Actul normativ juridic este în fapt, un act deconducere a societăţii prin drept, fiind reglementate relaţiile interne şi internaţionale,prin el fiind modelate raporturile sociale conform nevoilor sociale în armonie.funcţia normativă. Această funcţie apare ca una de sinteză a celorlalte. Dreptulare menirea de a ordona şi asigura subordonarea acţiunilor individuale faţă de conduitatip prescrisă de normă. Această funcţie exprimă de fapt poziţia sa specifică în societatede a fi un mijloc real şi eficace de organizare şi conducere a societăţii civile.

8. Definiţia dreptuluiVom defini dreptul ca fiind ansamblul de norme elaborate saurecunoscute etatic, prin care se orientează şi disciplinează conduita umană, prin care seurmăreşte atingerea valorilor şi scopurilor societăţii civile şi a căror respectare esteasigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului.9. Principiile fundamentale ale dreptului

28

Principiile dreptului sunt acele idei fundamentale, postulate călăuzitoare,directoare, care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură dedrept sau la nivelul întregului sistem de drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor normesuperioare, generale, ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă înConstituţii sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor socialepromovate.xi

Principiile generale ale dreptului nu sunt create de cercetători, filosofi saulegiuitori, ele sunt doar descoperite şi formulate de către aceştia, aceste principii fiindprodusul nevoilor societăţii omeneşti. Ele se caracterizează prin mobilitate. Uneleprincipii generale ale dreptului sunt incluse în textul normelor, iar la altele, legea facereferire la ele. Atunci când nu sunt incluse în norme, principiile fundamentale aledreptului devin aplicabile prin recunoaşterea şi deducerea lor, din conţinutul unor normede drept.Cunoaşterea principiilor de drept are importanţă deosebită întrucât asigurăcoerenţa procesului de elaborare a normelor juridice şi apoi sprijină organele deaplicare, în procesul realizării dreptului.Clasificarea principiilorDin punct de vedere al conţinutului lor, principiile pot fi de inspiraţie filozofică,socială, politicăxii, juridică sau pot să aibă preponderent caracter juridic sau tehnicojuridic ori pot avea exclusiv acest caracter (exemplu: principiul “lex speciali derogatprincipali” - legea specială derogă de la cea generală).După criteriul importanţei şi sferei de acţiune, principiile pot fi principii generalesau fundamentale şi principii de ramură, teoria generală a dreptului fiind cea carestudiază pe cele din prima categorie, iar ştiinţele juridice de ramură, pe celelalte.Caracteristicile principiilor fundamentale ale dreptului:în fiecare tip istoric de stat şi drept se întâlnesc principii proprii;

29

principiile fundamentale sunt mobile, în sensul că schimbările intervenite înprocesul evolutiv al societăţii îşi pun amprenta asupra conţinutului lor, fiind permanentregândite;de regulă îşi au sorgintea în legile fundamentale ori constituţionale ale statului,motiv pentru care principiile generale se mai numesc şi constituţionale;au rol valorizator, prin ele fiind exprimate cerinţele obiective ale societăţii;principiile generale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură existândîntre ele relaţii de corespondenţă;în unele sisteme de drept sunt folosite în practica juridică când nu existăreglementări exprese ori apropiate situaţiei deduse judecăţii.Prezentarea principiilor fundamentale ale dreptuluiPrincipiul legalităţii în conformitate cu care, toţi destinatarii normelor juridicesunt obligaţi să respecte legea. Acest principiu se referă, pe de o parte, la faptul că înactivitatea lor, organele etatice trebuie să-şi exercite atribuţiile conform cu legilestatului, iar pe de altă parte, are în vedere faptul că, activităţile desfăşurate de toatesubiectele de drept au circumscrise drepturile şi obligaţiile în lege, având îndatorireafundamentală de a o respecta.Aceste aspecte fundamentale sunt consacrate în art. 16 din Constituţia Românieicare stipulează că „Nimeni nu este mai presus de lege”.Principiul libertăţii şi egalităţii presupune faptul că, într-o societate modernă,democratică, statul ca organism politic ce deţine forţă de constrângere, impune şigarantează manifestarea libertăţii şi egalităţii tuturor persoanelor.Principiul enunţatstrăbate întreaga gândire juridică universală actuală, fiind înscris şi în DeclaraţiaUniversală a drepturilor omului: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale îndemnitate şi drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să secomporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii”.

30

Principiul egalităţii juridice a cetăţenilor români este şi el înscris în Constituţie şiare în vedere egalitatea juridică, atât în relaţiile dintre ei, cât şi în faţa legii, a organeloretatice indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere (art.16 din Constituţie).Concept complex, libertatea, are în vedere suma libertăţilor religioase, a presei,de exprimare, de asociere, de întrunire, etc.În articolul 4 al Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturiloromului şi libertăţilor fundamentale, Consiliului Europei recunoaşte anumite drepturi şilibertăţi dintre care, enumerăm: dreptul de a i se respecta fiecăruia bunurile sale; nimeninu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât în condiţiile prevăzute de lege; oricine aredreptul să circule în mod liber, să-şi aleagă în mod legal reşedinţa în oricare din statelemembre; orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa; nimeni nupoate fi expulzat de pe teritoriul al cărui cetăţean este etc.Principiul responsabilităţiiNumai dacă omul acţionează liber el poate deveni responsabil. În felul acesta,principiul responsabilităţii este legat nemijlocit de principiul libertăţii şi este unprincipiu fundamental al dreptului. Un individ este socotit responsabil din punct devedere juridic şi moral, numai dacă acţiunile sale voluntare, respectiv pentru acţiunile pecare şi le poate controla, pe care le-a săvârşit cu voinţă, liber. Din punct de vederejuridic, viaţa socială înseamnă acceptarea coexistenţei libere a propriei voinţe cu altevoinţe libere; aşa după cum remarcau Hegel, Spinoza şi alţii, libertatea este necesitateaînţeleasă.Responsabilitatea juridică nu trebuie însă confundată cu răspunderea juridică:dacă răspunderea implică un raport juridic de constrângere, impus din afară,responsabilitatea reprezintă actul de conştiinţă al individului prin care el se raportează la

31

normele şi valorile societăţii; ea desemnează subordonarea conştientă a omului faţă delege.Principiul echităţii şi justiţieiPrincipiul echităţii priveşte atât activitatea de elaborare a dreptului cât şi pe ceade aplicare şi interpretare a acestuia. Justiţia socială ca principiu fundamental aldreptului exprimă acea stare generală a societăţii care asigură pentru fiecare individ înparte şi pentru toţi împreună, realizarea drepturilor şi intereselor lor conforme cu legea.Alţi autori adaugă acestor principii şi altele, cu motivaţia că, deşi se manifestăpregnant într-o ramură sau alta a dreptului, totuşi ele sunt reprezentative pentru întregulsistem de drept, sens în care se mai reţin şi următoarele principii:- principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca nerecunoaşterea sau ignoradreptul, exprimat sub forma adagiului: „nemo censetur ignorarem legem” (nimeni nu sepoate apăra de necunoaşterea legii);principiul incriminării comportamentelor neconforme cu prescripţia juridică;principiul autorităţii lucrului judecat, care desemnează situaţia juridică rezultatăprin soluţionarea definitivă a unei cauze deduse judecăţii şi care numai poate fi reluatădacă există identitate de părţi, obiect şi cauză;principiul pluralismului politic în conformitate cu care se pot constitui şifuncţiona legal mai multe partide politice şi prin care să fie exprimată voinţa politică acetăţenilor;principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia cele trei sisteme deorgane: legiuitoare, executive şi judecătoreşti, sunt autonome şi independente unele faţăde celelalte;principiul exercitării suverane a puterii de stat de către popor în interesulsecurităţii astfel încât nici un grup sau persoană să nu-şi poate aroga suveranitatea înnume propriu.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Care sunt accepţiunile termenului drept?2. Care sunt factorii de configurare ai dreptului?

32

3. Ce se înţelege prin esenţa şi conţinutul dreptului?4. Care sunt principiile fundamentale în drept?TESTE DE AUTOEVLALUARE1. Dreptul internaţional desemnează:a). Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat care se aplicăintr-o ţarăb). Dreptul obiectiv al unui statc). Totalitatea normelor juridice cuprinse în acorduri de voinţă, tratateleîncheiate de două sau mai multe state prin care acestea reglementeazăanumite domenii din sfera relaţiilor internaţionale.2. Prin esenţa dreptului înţelegem :a). Voinţa generala oficializată care devine voinţă juridică exprimată prinnorme juridice edictate de statb). Ansamblul laturilor , elementelor şi conexiunilor care dau expresievoinţelor şi intereselor sociale şi care sunt oficializate şi garantate de stat.c). Modul de exprimare a normelor juridice .3. Funcţia de apărare şi conservare a dreptului garantează:a). Ordinea constituţională, proprietatea, rolul individului în societateb). Cadrul de funcţionare a organizării şi social politic.c). Actul de conducere al statului.4. Cuvântul drept provine de la:a). „derictum directus”b). „juristare”c). „derecho”5. Forma exterioară a dreptului poate fi analizată:a). Din punct de vedere al procedeelor specifice tehnicii juridice .b). Din punctul de vedere al conţinutului dreptului .c). Din punctul de vedere al esenţei dreptului .TESTE DE EVALUARE1. Definiţi dreptul.2. Definiţi dreptul obiectiv, subiectiv, pozitiv, actual sau în vigoare.3. Enumeraţii principiile fundamentale în drept.4. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării sociale se referă la:a). Asigurarea cadrului legal de funcţionare a întregului sistem organizatoricsocialb). Forma exterioară a dreptuluic). Procedeele specifice de exprimare a puterii legiuitoare5. Principiul legalităţii este principiul conform căruia:a). Toţi destinatarii normelor juridice sunt obligaţi să respecte legeab). Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa

33

c). Toate fiinţele sunt egale în drepturi

TEMA IV: DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul trebuie să cunoască importanţa normării vieţii sociale prin normejuridice• Studentul să aprofundeze problematica categoriilor de norme sociale şi loculnormelor juridice in contextul acestora• Studentul să îşi însuşească cunoştinţele teoretice privind corelaţia dintrenormele sociale• La sfârşitul temei studentul va putea să identifice asemănările şi deosebirileexistente între diferite categorii de norme socialeII. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Studentul va avea capacitatea de a face diferenţierea normelor juridice de celemorale, obişnuielnice, tehnice, politice, religioase şi de convieţuire socială• Studentul va fi capabil să facă o apreciere asupra tipurilor de sancţiuniaplicabile normelor juridice comparativ cu ale tuturor celorlalte categorii denorme sociale.• Dezvoltarea capacităţii studentului de a aplica cunoştinţele teoretice in cazuriconcrete• Utilizarea corectă a limbajului juridic deprinsIII. CUVINTE CHEIE: NORME JURIDICE, NORME MORALE, OBICEIUL,NORME TEHNICE, NORME DEONTOLGICE, DE CONVIEŢUIRE,SOCIALE, NORME SPECIFICE ORGANIZAŢIILOR NESTATALEIV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Consideraţii generale2. Clasificarea normelor sociale3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme:• Morale• Obişnuielnice• Tehnice

34

• De convieţuire socială• Deontologice• Norme specifice organizaţiilor nestataleV. REZUMATRelaţiile sociale contemporane sunt extrem de complexe iar în acest contextdreptul este chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor,să le impună o variantă de conduită şi apoi să îi oblige să o respecte. Normareaactivităţii umane se reflectă în întregul univers al convieţuirii iar norma juridică este ceacare reglementează alături de toate celelalte (morele, tehnice, etice, religioase, etc.)conduita umană.

CONŢINUTUL TEMEI

1. Consideraţii generaleRelaţiile sociale contemporane sunt extrem de complexe, iar în acest context destructuri şi relaţii, figura centrală este omul. Acesta îşi ghidează propriile acţiuni înfuncţie de interesele sale imediate sau de perspectivă, ceea ce conferă dinamică vieţiisociale.Dreptul este cel chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentulindivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care îi poate apoi obliga să orespecte. Aceste reguli de comportament pot să prevadă ca destinatarii normelor juridicesă facă ceva, să nu facă ceva, sau să se abţină de a face ceva. Normarea activităţii umanese reflectă în întregul univers al convieţuirii: în familie, la serviciu, la şcoală, pe stradă,etc.Norma socială este cea care reglementează conduita umană, iar norma juridicăeste o normă socială care, alături de toate celelalte (morale, tehnice, etice, religioaseetc.) întruneşte trăsăturile caracteristice normelor sociale, dar totodată se şi diferenţiazăde acestea, prin trăsături specifice, proprii care îi conferă un loc aparte şi care o

35

autonomizează.Superioritatea omului faţă de regnul animal constă tocmai în faptul existenţeiunei programări conştiente în care acesta îşi prefigurează rezultatul final al activităţiisale, îşi gândeşte viitorul, cântărind valoric deciziile de luat funcţie de acest scop final.În categoria normelor sociale sunt cuprinse:• normele morale (etice)• norme obişnuielnice• norme tehnice• norme politice• norme religioase• norme juridice• norme de convieţuire socială.2. Clasificarea normelor socialeÎn literatura juridică au fost făcute de-lungul timpului mai multe clasificări anormelor sociale, pornind de la criterii diferite, cum ar fi obiectul, sfera de cuprindere,sancţiunea, autorul etc. Au fost distinse astfel:• după domeniul de activitate: norme profesionale, tehnice, politice,economice, ştiinţifice etc.;• după valorile încorporate: norme etice, juridice, politice, religioase;• după gradul de generalitate: norme generale, particulare (specifice unuigrup mai restrâns de relaţii sociale)xiii;• după conţinutul lor: prescriptive (care evocă ce trebuie făcut) şiprohibitive (care stipulează ce este interzis de făcut);• după modul de manifestare: explicite şi implicite sau tacite, intime saucolective, spontane sau organizatexiv.3. Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale1) Corelaţia normelor juridice cu normele moraleAşa cum arătam, organizarea societăţii nu are la bază doar normele juridice ci şialte categorii de norme sociale, din care, în primul rând enumerăm pe cele morale.Morala reprezintă ansamblul ideilor, preceptelor, regulilor privitoare la corect -incorect, just - injust, bine - rău. Ca sistem de norme, morale se bazează pe convingereaintimă şi conştiinţa personală a necesităţii respectării preceptelor ei, mobilul normei

36

morale fiind în primul rând datoria faţă de sine şi apoi faţă de ceilalţi membrii aicolectivităţii umane. Sancţiunile normelor morale pot fi interioare subiectului (păreri derău, regrete, mustrări de conştiinţă etc.) sau exterioare acestuia (principala formă demanifestare fiind oprobriul public).Moralitatea poate fi o însumare de virtuţi sociale: justiţie, altruism, milă, iubire,calitate, generozitate, sinceritate, devotament, respectul faţă de ceilalţi.Opusul moralităţii este imoralitatea privită ca sumă a viciilor sociale: ură,egoism, minciună, orgoliu, dispreţ, răutate, perfidie, ipocrizie etc. Ea este contrazisă deinteresul general societăţii, de normativitatea ce trebuie să caracterizeze relaţiileinterumane.Amoralitatea este o stare neutră şi intermediară, caracterizată a exista, la graniţadintre moralitate şi imoralitate. Ea reprezintă treapta de jos a moralităţii şi cea de sus aimoralităţii, însemnând individualism, indiferenţă, izolare socială.Între normele morale şi juridice, între drept şi morală pot fi sesizate asemănăridar şi deosebiri.Atât normele juridice cât şi cele morale au în vedere relaţiile dintre individ şiceilalţi membrii ai societăţii şi ambele categorii de norme se deosebesc de legile naturii,prin aceea că pot fi încălcate.Pe de altă parte, morala şi dreptul se deosebesc prin aceea că, în timp ce moralaprovine din comandamente religioase sau impuse de comunitate (autoimpuse), dreptulîşi are sorgintea în prescripţiile edictate de autorităţile publice cu atribuţii legislative. Semai deosebesc aceste norme şi prin sancţiunile pe care le prevăd (sancţiuni situate lanivelul conştiinţei individuale în cazul celor morale şi prin sancţiuni garantate etatic, încelălalt caz).Cu toate că reprezintă sisteme normative distincte, dreptul şi morala sunt strânslegate între ele: dreptul conţine majoritatea preceptelor morale sau altfel spus, morala

37

stă la baza dreptului. Acest lucru înseamnă pe de o parte, că legea nu poate fi imorală,iar pe de altă parte mai semnifică faptul că ceea ce este imoral nu trebuie ocrotit prinlege. Sunt valori (justiţia spre exemplu) care sunt promovate şi de drept şi de morală.Idealurile de dreptate, echitate îşi găsesc oglindire juridică prin normele juridice dedrept care le garantează existenţa. Spre exemplu, infracţiunile sunt fapte repudiate şi demorală (furtul, minciuna incriminată juridic ca mărturie mincinoasă sau ca denunţcalomnios etc.).Nu trebuie să înţelegem că toate normele morale sunt consacrate de normejuridice. Dacă ar fi să privim cele două sisteme ca fiind două cercuri concentrice, cerculmai mare ar aparţine moralei, normele sale fiind mult mai numeroase. Cu toate acesteaexistă norme juridice care nu au incidenţe morale directe (spre exemplu, normeleprocesual penale sau procesual civile).Între normele juridice şi normele morale se constată existenţa unei corelaţiispecifice care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să secompleteze, să se împrumute una de la cealaltă cu cele mai valoroase idealuri. De altfel,o înaltă moralitate a societăţii, este conferită de educaţia morală a cetăţenilor, de factoriieducaţionali eficienţi care contribuie şi la educaţia juridică a acestora.Pot exista şi situaţii de opoziţie între drept şi morală, dar într-un stat democratic,nu se pune problema opoziţiei lor totale, ci eventual, între unele norme şi nu în principiuîntre dreptul şi morala acelei societăţi. În cazuri de acest fel, rezolvarea se realizeazăprin lupta forţelor politice, în raportul lor cu puterea etatică. Exemplificativ putemaminti fenomenul „nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege” cunoscut de societateaamericană şi caracterizat prin formele neviolente, publice de acţiune justificate printr-oautoritate morală superioară, prin care se urmăreşte abrogarea, schimbarea unei legineacceptabile din punct de vedere moral.

38

Spre deosebire de drept, morala a existat de la începuturile societăţii umane şi vacontinua să se menţină atâta timp cât va dăinui societatea civilă indiferent de soarta,apariţia ori dispariţia dreptului.xv

2) Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului)Normele obiceiului reprezintă o categorie importantă de norme sociale. Istoric,dreptul s-a desprins nu doar din morală ci şi din obiceiuri şi s-a dezvoltat în strânsălegătură cu acestea. În mod curent, obiceiul îl definim ca o regulă de conduităstatornicită printr-un uz îndelungat.Obiceiul a apărut în mod spontan ca urmare a acţiunii oamenilor în mod repetatşi pe o perioadă îndelungată şi care s-a transformat apoi în deprinderi considerateobligatorii. Obiceiul a luat naştere ca urmare a unei repetabilităţi şi stabilităţi sociale, aunor situaţii de durată, care i-au conferit posibilitatea perpetuării relaţiilor create.Legătura dintre drept şi obiceiul nejuridic provine din faptul că membrii colectivităţilorau dobândit obişnuinţa de a se supune aceleaşi reguli, ori de câte ori, se aflau într-osituaţie dată.Obiceiul devine normă juridică - sau cutumă - în momentul în care a fostrecunoscut de stat, de puterea publică. În acel moment - spunea profesorul E. Speranţia -el devine alături de celelalte norme juridice obligatoriu, iar încălcarea sa va atrage dupăsine aplicarea de sancţiuni organizate de stat. Obiceiul recunoscut ca normă juridicădevine izvor de drept.xvi

Aplicarea obiceiului se realizează ca urmare a consensului membrilorcolectivităţilor umane ale căror exigenţe şi necesităţi le ordonează. Ele au corespuns celmai bine societăţilor caracterizate prin lentoarea dezvoltării sociale (compună primitivă,sclavagism, orânduirea feudală), în societatea modernă având mai puţină şineimportantă aplicabilitate.În societăţile arhaice, sclavagiste şi feudale, obiceiurile reglementau un evantai

39

larg de relaţii sociale, începând cu cele de familie, rudenie, obiceiuri legate devestimentaţie, alimentaţie, de purtarea războaielor, comercializarea bunurilor etc.Prima formă de apariţie a dreptului a fost cea a dreptului obişnuielnic saucutumiar, aşa după cum am precizat deja. Apoi este de reţinut că nu orice obicei sauuzanţă a devenit normă de drept cutumiar decât dacă era practicat(ă) regulat, constant caşi o obişnuinţă şi dacă era considerată obligatorie.Obiceiul se diferenţiază de obişnuinţe care apar ca deprinderi individuale(obişnuinţa de a face sport, lectură, de a merge la spectacole) sau de “uzuri” care sunt cucaracter convenţional, de datini ori de mode.În privinţa tratamentului juridic, menţionăm că uzurile trebuiesc dovedite în faţainstanţelor de judecată, dat fiind caracterul lor convenţional, pe când obiceiurile, pot fiînvederate direct, ca dreptObiceiul poate fi izvor de drept, aspect asupra căruia vom reveni într-un capitolviitor.3) Corelaţia normelor juridice cu normele tehniceÎn sens larg, prin norme tehnice se înţeleg normele sociale care reglementeazărelaţii dintre om şi natură în procesul producerii de bunuri materiale şi spirituale.Numeroase norme tehnice (sau tehnologice) vor deveni obiect al reglementăriijuridice şi norme juridice, atunci când, nevoile sociale impun acest lucru.Normele tehnice se înmulţesc ca urmare a dezvoltării cunoştinţelor tehnice, adezvoltării ştiinţelor, iar scopul lor este acela de a obţine cu minimum de efort, maximulde rezultat.Normele tehnice pot dobândi şi caracterul juridic prin implementarea lor în actenormative, a căror respectarea va fi asigurată prin forţa coercitivă a statului. Astfel denorme sunt cele privind circulaţia pe drumurile publice, normele de protecţia munciiNormele de folosire a unei maşini sau ale unui utilaj trebuie să fie cunoscute şi

40

aplicate corect, o societate modernă fiind ce neconceput în absenţa normelor tehnice.Într-o societatea superinformatizată şi supertehnologizată, dereglările cu efectecatastrofale pot fi preîntâmpinate tocmai prin aceste norme tehnice de interes vital. Spreexemplu, domeniul producţiei şi utilizării computerelor trebuie pus la adăpost prinnorme juridice speciale. În acest domeniu, normele tehnice devin rapid şi normejuridice, dreptul implicându-se activ.Normele tehnice aproape că nu mai pot fi uneori detaşate de cele juridice; astfelde exemple fiind normele de tehnică contabilă, juridică, normele de protecţie amediului, normele de protecţie a băncilor de date etc.Însăşi dreptul operează cu tehnologii proprii, cu norme de tehnică juridică:norme de procedură penală sau civilă, contencioasă, norme de tehnica elaborării, sau detehnica interpretării dreptului, etc.Normele tehnice sunt inserate nu doar în reglementările interne ci şi în celeinternaţionale, fiind cuprinse în tratate sau convenţii internaţionale. Un fascicolimportant de astfel de norme sunt cele din cadrul contractual al relaţiilor comercialedintre state. Normele tehnice inserate în contractele concrete încheiate, devin obligatoriipentru părţile semnatare.4) Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socialăTermenul de regulă de convieţuire socială are o largă întrebuinţare atât înlegislaţie cât şi în doctrina şi literatura politică.Regulile de convieţuire socială sunt reguli sociale elementare, fără de care, viaţaîn comun nu ar fi posibilă. Acestea permit membrilor unor colectivităţi să fie feriţi deexcesele care le pot ameninţa liniştita convieţuire: de certuri, jigniri, lipsa de respect faţăde cei mai vârstnici, tulburarea ordinii şi liniştii publice, etc.Această categorie de norme sunt apropiate de obiceiuri şi de normele morale şiinclud normele de bună cuviinţă, norme protocolare, de curtoazie etc.

41

5) Corelaţia normelor juridice cu normele deontologice sau normele dedeontologie profesionalăPrin deontologie profesională înţelegem totalitatea normelor de conduită în carese evidenţiază minimul de moralitate cu privire la exercitarea unei profesii (de avocat,medic, judecător, procuror, poliţist, comerciant, cadrul militar, cadrul didactic,funcţionar public etc.).Aceste norme nu sunt o creaţie imediată a vreunei organizaţii ci ele se formeazăca o sinteză a experienţei unei profesiuni; ele ţin mai mult de convieţuire socială de câtmorală sau de drept şi este adevărat că, uneori, sunt colectate şi înscrise într-oinstrucţiune, statut etc.6) Corelaţia normelor juridice cu normele specifice organizaţiilorneguvernamentale sau nestataleNormele elaborate de organizaţiile neguvernamentale (O.N.G) sau nestatalereglementează drepturile şi obligaţiile membrilor lor, sancţiunile aplicabile în cazulîncălcărilor acestor norme.Sunt astfel de organizaţii nestatale: partidele politice, alianţele politice,organizaţiile apolitice, fundaţiile, asociaţiile, ligile, cluburile sportive, organizaţiileştiinţifice, asociaţiile culturale, asociaţii civile etc.Ele reprezintă o formă de organizare în care subiecţii îşi materializeazădrepturile lor într-o zonă în care statul dă dovadă de rigiditate sau imobilism şireprezintă, definesc, conceptul de societate civilă.Normele elaborate de aceste organizaţii nu sunt norme juridice, întrucât în cazde încălcare a lor, nu au asigurată aducerea la îndeplinire prin forţa coercitivă etatică. Înschimb, toate aceste organizaţii neguvernamentale funcţionează într-un cadrul legal,fiind înfiinţate şi desfăşurându-şi activitatea conform dispoziţiilor din legi sau alte actenormative, emise de organele cu competenţă legislativă, de edictare a normelor în stat.Pe de altă parte, activitatea desfăşurată de aceste organe, organizaţii, nu poatecontraveni şi nu pot afecta ordinea de drept.

42

Sancţiunea cea mai gravă care o poate aplica organizaţia neguvernamentală, esteexcluderea din organizaţie. Unele norme ale organizaţiilor politice au caracterul denorme politice.Societatea cunoaşte alături de alte norme juridice şi alte categorii de normesociale, faţă de care, prezintă o poziţie proeminentă. Împreună cu acestea este asiguratăordinea social politică şi economică dintr-un stat.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Explicaţi etimologia cuvântului „normă”.2. Care sunt normele sociale prin care se reglementează conduita umană?3. Ce este norma socială prin prisma sociologiei?TESTE DE AUTOEVALUARE1. După gradul de generalitate, normele sociale se împart în:a). Explicite şi impliciteb). Spontane şi organizatec). Generale şi particulare2. După criteriul domeniului de activitate, normele sociale se diferenţiază în:a). Etice, juridice, politiceb). Profesional tehnice, politice, economice, ştiinţificec). Obiceiuri, norme morale3. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii de a:a). Ţine sub control activitatea indivizilorb). Facilita continuitatea profesieic). Constata existenţa unei corelaţii specifice între norme4. Opusul moralei estea). Imoralitateab). Amoralitateac). Normativitatea385. Dreptul şi morala:a). Au elemente comuneb). Nu au elemente asemănătoarec). AmbeleTESTE DE EVALUARE1. Normele morale:a). Sunt consacrate în norme juridiceb). Nu toate sunt consacrate juridicc). Nu sunt consacrate juridic2. După criteriul valorilor incorporate în normele sociale acestea se împart în:a). Norme etice, juridice, politice şi religioase

43

b). Norme obişnuielnice, politice, de convieţuirec). Norme elaborate de stat3. In funcţie de modul de graţie normele sociale sunt:a). Obiceiuri, norme morale şi norme elaborate de statb). Explicite şi implicitec). Profesionale, tehnice4. Normele obişnuielnice sunt:a). Categorii de norme socialeb). Categorii de norme juridicec). Categorii de norme tehnice5. Prin norme tehnice se înţelege:a). Norme tehnologice care reglementează relaţiile dintre om şi natură înprocesul producerii de bunuri materiale şi spiritualeb). Norme apărute spontan ca urmare a acţiunii oamenilor in mod repetatoperioadă îndepărtată de timp şi care au devenit obligatoriic). Reguli referitoare la ce este just, injust, bine, rău.

TEMA V: NORMA JURIDICĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să cunoască şi să înţeleagă trăsăturile normei juridice• Studentul să desprindă şi să aprofundeze structura tehnica, juridică a normeijuridice• Studentul să îşi însuşească cunoştinţele teoretice referitoare la elementeleinterne ale normei juridice• Studentul să fie în măsură să clasifice diferitele tipuri de norme juridiceII. COMPETENŢELE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• La finele modulului să fie capabil să opereze cu noţiunile de …..• Formarea desprinderii de a deosebi categoriile de norme principii, normedefiniţii şi norme sarcini• Utilizarea corectă a limbajului juridic propriu modulului• Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice in cazuriconcrete de norme şi de a putea formula exempleIII. CUVINTE CHEIE: NORMĂ JURIDICĂ, STRUCTURĂ LOGICĂ JURIDICĂ,IPOTEZĂ ,DISPOZIŢIE , SANCŢIUNE, STRUCTURĂ TEHNICĂ JURIDICĂ.IV. REZUMATActivitatea socială nu se poate derula haotic , ci in baza unor reguli care să

44

stabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru caacţiunile lor să fie apreciate ca pozitive.Normele juridice sunt de fapt mijlocul prin care se instaurează ordinea juridicăîn conformitate cu voinţa socială exprimată în conţinutul prevederilor normative.Parcurgând trăsăturile normelor juridice şi structura internă şi externă a normelorjuridice se va putea realiza importanţa studierii acestui modul ca şi punct de plecarepentru studiul tuturor celorlalte categorii de norme juridice din sistemul de drept.CONŢINUTUL TEMEI1. Definiţia normei juridiceActivitatea socială nu se poate derula haotic, ci în baza unor reguli care săstabilească cum este mai eficient să se desfăşoare anumite relaţii sociale pentru caacţiunile să fie apreciate ca pozitive. Normele nu sunt altceva decât reguli careprefigurează comportamente viitoare indiferent de natura lor: morală, politică, juridică,artistică etc. Normele juridice nu pot exista în sine, rupte de condiţiile materiale alevieţii sociale pe care le reflectă. Ele constituie structura internă a dreptului, elementelesale constitutive.După părerea aproape unanim acceptată în literatura juridică, norma juridicăpoate fi definită ca fiind o regulă de conduită elaborată sau recunoscută de puterea destat în scopul asigurării ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz denevoie, prin forţă de constrângere a statului.2. Trăsăturile normelor juridiceDintr-o perspectivă socială mai largă, norma juridică se deosebeşte de altereguli-legalităţi (spre exemplu, cele care exprimă legile naturii) prin faptul că poate fiîncălcată, nerespectată, ignorată, adică prin aceea că este violabilă.xvii

Norma juridică are un caracter prescriptiv (şi nu descriptiv) întrucât stabileşte,impune o conduită care poate consta într-o acţiune sau inacţiune îndreptată într-un

45

anume scop şi direcţie dorite de legislator şi totodată prestabilite de către acesta.Norma juridică are un caracter volitiv (sau voliţional) deoarece deosebit delegităţile sociale, ori ale naturii, care există independent de voinţa colectivităţii şiexprimă determinismul obiectiv al fenomenelor - legile juridice, sunt produsul voinţeiumane, iar normele de drept întruchipează şi oficializează tocmai această voinţă socială.În statele democratice această voinţă coincide cu voinţa majoritară.Caracterul voliţional al normei nu presupune arbitrariul sau subiectivismul,existând o rezonanţă între voinţa manifestată prin materializarea raporturilor juridice şivoinţa legiuitorului care le-a prefigurat conţinutul.Norma juridică este o expresie valorică, instituind un model de comportamentcare exprimă exigenţele societăţii care a creat-o sau a recunoscut-o, ca o aspiraţie a unorinterese şi idealuri de comportament.Norma juridică este regulă de conduită generală şi impersonală.Aceste trăsături implică faptul că norma juridică prescrie o conduită standard,destinată unui subiect generic. Faptul că este generală, nu înseamnă că se adreseazăîntotdeauna şi tuturor subiecţilor şi nici că ar cuprinde toate situaţiile în care aceştia s-arputea afla.Norma juridică se aplică la un număr nelimitat şi nenominalizat de cazuri, atâtatimp cât este în vigoare. Ca regulă de conduită ea prescrie modul în care trebuie să secomporte orice subiect care se află sub incidenţa ei; din acest motiv ea se aplică în modcontinuu şi ori de câte ori este cazul şi se întâlnesc împrejurările stipulate de ipoteza ei.Ea nu îşi pierde forţa sa juridică după cum se aplică la una, sau la o infinitate de situaţii.Unele norme juridice se aplică tuturor cetăţenilor şi persoanelor pe teritoriulstatului, indiferent de sex, domiciliu, funcţie, naţionalitate etc. Art. 22 din Constituţieprevede că „dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei, suntgarantate.”

46

O altă categorie de norme juridice pot avea în vedere numai anumite persoane.De exemplu, normele care se referă la protecţia persoanelor handicapate, a copiilor, saunormele care condiţionează antrenarea răspunderii juridice de calitatea de funcţionar saua celei de tutore, salariat, administrator etc.Unele norme juridice au un grad şi mai redus de generalitate şi privesc doaranumite organe, organizaţii, autorităţi publice etc. Spre exemplu, normele juridice carereglementează organizarea şi funcţionarea Parlamentului, Administraţia Publică Locală,fundaţiile ş.a.m.d.În sfârşit, există norme juridice care se adresează strict unor organe unipersonale(Preşedintele statului, Ministrul Sănătăţii, Procurorul General, Primul Ministru,Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie etc.). Chiar dacă au în vedere o singurăpersoană, nu se poate afirma că aceste norme juridice nu ar avea caracter general,deoarece ele se referă la instituţia respectivă, la funcţia nominalizată, indiferent deocupantul acesteia.Concluzionând, caracterul general şi impersonal al normei juridice nu semnificăfaptul că ea ar cuprinde toate situaţiile şi toate persoanele precum şi faptul că ea s-araplica în acelaşi mod, unitar, tuturor situaţiilor reglementate, ci are în vedereîmprejurarea că ea „conţine un model abstract de conduită pentru un agent posibil”.xviii

Hegel caracteriza norma juridică ca o determinare universală care trebuie aplicatăcazului concret.Norma juridică este abstractă în sensul că, priveşte conduita de urmat în modulcel mai esenţializat cu putinţă, fiind rezultatul trecerii de la concret la abstract, de laparticular la general, în cadrul procesului de elaborare a dreptului.Norma juridică este tipică, întrucât prescrie conduita standard, etalon pe caretrebuie să o urmeze destinatarii ei, prevede drepturile şi obligaţiile generice în cadrul

47

raporturilor juridice ipotetice. Norma juridică impune un tip de comportament carereduce şi egalizează diferenţele individuale nesemnificative. În felul acesta societateaapreciază conduita membrilor ei în anumite situaţii concrete, caracterizând-o ca fiindlicită (atunci când este conformă normelor create) sau ilicită (când contravine acestora).O trăsătură importantă a normei juridice o reprezintă obligativitatea ei.Potrivit acestei caracteristici, normele juridice nu reprezintă doar indicaţii saurecomandări, ci constituie dispoziţii obligatorii impuse de puterea publică şi a cărorrespectare este garantată la nevoie prin forţa de coerciţiune a statului. Obligativitateanormei reprezintă condiţia stabilităţii relaţiilor sociale în acord cu voinţa generală. Suntobligatorii de urmat atât normele permisive de conduită, cât şi cele prohibitive sauonerative, dacă sunt îndeplinite condiţiile fixate de legiuitor. Din acest caracterobligatoriu al normei juridice nu trebuie să se concluzioneze că norma ar cuprindenumai obligaţii de conduită. În situaţia în care subiectelor le este permisă o anumelibertate de a acţiona, odată încheiate raporturile juridice (de vânzare-cumpărare,închiriere, încheierea unui contract de muncă etc.) şi opţiunea juridică fiind exprimată,obligativitatea normelor este de necontestat şi ea nu îşi pierde valabilitatea. Spredeosebire de celelalte norme sociale, normele juridice sunt exigibilexix, adicăbeneficiază de garanţii exterioare, oferite de stat pentru aducerea lor la îndeplinire prinmijloace şi organe specializate de constrângere. Obligativitatea normei juridice se referăşi la faptul că acestea se aplică continuu, de la intrarea la ieşirea sa în vigoare, în modnecondiţionat şi imediat. Din acest punct de vedere se poate aprecia că toate normelejuridice sunt la fel de obligatorii, fie că sunt inserate în legi, hotărâri de guvern,dispoziţii ale primarilor sau ordine ale prefecţilor şi indiferent de frecvenţa cu care suntaplicate.

48

Norma juridică este de aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de situaţii,ori de câte ori sunt prezente împrejurările, condiţiile stipulate de ea, iar în cazul în careasemenea situaţii sau împrejurări nu sunt întrunite, norma nu se aplică.O reglementare juridică care ar stipula spre exemplu, condiţiile ce s-ar cereîndeplinite pentru cumpărarea de parcele pe Marte, s-ar aplica în atâtea situaţii în câte arexista astfel de cereri, după cum, în caz contrar, norma respectivă nu şi-ar găsiaplicabilitatea. Ea există şi este de aplicabilitate repetată, chiar dacă nu s-a aplicatniciodată.Norma juridică este publicăxx în sensul că, pentru repetarea comportamentuluistipulat de ea trebuie adusă la cunoştinţa destinatarilor ei, adică trebuie făcută publică.Acest lucru se realizează prin intermediul voinţei legiuitorului, transpusă într-un text,care se dă spre publicare, iar rezultatul tipizat al normei depinde de înţelegerea comunăa majorităţii subiecţilor. Publicitatea normei constă în faptul că ea se bazează peconştiinţa destinatarilor ei, cel puţin la fel de mult ca şi pe voinţa legiuitorului.xxi

Normele juridice determină anumite efecte pentru subiectele intrate înraporturile juridice reglementate. În anumite cazuri, aceste efecte sunt rezultatul voinţeisubiecţilor de drept, iar alteori sunt consecinţa unor fapte sau împrejurări care se producindependent de voinţa acestora (naşterea, decesul, inundaţiile etc.). Dar chiar şi în acestultim caz, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge tot ca urmare amanifestării de voinţă a subiectelor raporturilor juridice (acceptarea sub beneficiu deinventar a unei moşteniri etc.).Încălcarea normei juridice atrage răspundere juridică a celui vinovat deîncălcarea ei, răspundere care diferă în funcţie de natura juridică a normei încălcate(penală, civilă, administrativă etc.) putându-se da naştere astfel, unor raporturi juridicede răspundere (penală, civilă, administrativă etc.).

49

Declanşarea răspunderii juridice este însoţită în cele mai numeroase cazuri deaplicarea coerciţiunii statale, deoarece nerespectarea voluntară a unei norme juridicepoate duce în final, la aplicarea constrângerii etatice prin organe specializate. De aici sepoate reţine ca şi trăsătură a normelor juridice, aducerea lor la îndeplinire, în caz denevoie prin constrângere exercitată de stat.4. Structura normei juridiceStructura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume:internă şi externă. În vreme ce primul aspect are în vedere structura logico-juridică, celde-al doilea, priveşte modul de exprimare a normei în cadrul actului normativ sau a altuiizvor de drept din care face parte, şi poartă denumirea de structura tehnico-juridică sautehnico-legislativă a normei juridice.A. Structura internă sau logico-juridică a normei juridiceStructura internă a normei juridice alcătuieşte partea stabilă a regulii de conduităprescrisă. Ea arată din ce elemente componente şi reciproc dependente este organizatăprescripţia normei, indiferent de modul de formulare sau de ramura de drept căreia îiaparţine. Structura logico-juridică a normei, înseamnă componentele sale şi anume:ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Componenţa trihotomică a normei juridice corespundecerinţei logice de a enunţa condiţiile în care anumite categorii de destinatari vor avea oanumită conduită, va preciza care este acea conduită dorită de legiuitor şi care vor fiurmările nerespectării ei.Schematic, structura internă a normei juridice s-ar putea exprima sub forma: încazul în care, dacă (ipoteza)... atunci trebuie (dispoziţia)... altfel (sancţiunea)....Dacă ipoteza răspunde la întrebarea: în ce împrejurări sau căror categorii desubiecţi li se aplică norma juridică - dispoziţia răspunde la întrebarea: ce trebuie să facăsau să nu facă destinatarul normei?, iar sancţiunea răspunde la întrebarea: care sunturmările nerespectării dispoziţiei prescrise?

50

1). IpotezaConceptIpoteza este acea parte a normei juridice prin care sunt stabilite condiţiile,împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice precumşi categoria de subiecţi la care se referă prevederile dispoziţiei.xxii

Ea stabileşte starea de fapt prin care anumite fapte dobândesc relevanţă juridicăşi prin a cărei realizare se declanşează incidenţa dispoziţiei.Clasificarea normelor juridice în funcţie de ipotezăIpotezele se pot clasifica după mai multe criterii:a) După modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa căroraoperează dispoziţia, ipotezele pot fi determinate, relativ determinate şi nedeterminate.Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numescipoteze strict determinate. Ipotezele sunt relativ determinate atunci cândîmprejurările de aplicare a normei sunt circumscrise cu relativitate, nefiind descrise întoate detaliile lor. Exemplu: art. 72 din Codul familiei: “Autoritatea tutelară va puteaîncuviinţa înfierea numai dacă va constata că cel care înfiază poate asigura o normalădezvoltare fizică şi morală precum şi că înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sauîn alte scopuri potrivnice legii, ori regulilor de convieţuire socială.”Ipotezele nedeterminate sunt ipotezele în care împrejurările în prezenţa cărora seaplică dispoziţia nu sunt circumstanţiate, nici măcar în mod relativ. Aceste norme încare nu este determinată ipoteza, se mai numesc şi “norme în alb”.b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţanormei, ipotezele pot fi simple (atunci când prevăd o singură împrejurare în prezenţacăreia dispoziţia normei devine operantă, exemplu art. 30 din Codul familiei: bunuriledobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune) şi ipoteze complexe care prevăd maimulte situaţii sau împrejurări care, fie împreună, fie fiecare în parte condiţioneazăaplicarea dispoziţiei.Ipoteza complexă poate fi la rândul ei, cumulativă şi alternativă.

51

Este complexă cumulativă, ipoteza în care sunt stipulate două ori mai multeîmprejurări care trebuie să existe pentru aplicarea normei. Exemplu, art. 81 din Codpenal: „Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacăpedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani, infractorul nu a mai fost condamnat anterior lao pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni şi se apreciază că scopul pedepsei poate fiatins chiar fără executarea ei”.Este ipoteză complexă alternativă, ipoteza în care sunt avute în vedere delegiuitor mai multe împrejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară fieexistenţa uneia, fie a celeilalte sau celorlalte. Exemplu: art. 71 din Codul familiei:„Consimţământul la înfiere se dă prin declaraţie făcută direct în faţa autorităţii tutelare,fie prin înscris autentic”.c) După un alt criteriu, cel al numărului împrejurărilor avute în vedere laaplicarea dispoziţiei, ipoteza poate fi unică atunci când este prevăzută o singurăîmprejurare care duce la declanşarea normei şi alternativa când sunt stipulate mai multemodalităţi de realizare a incidenţei legii. Exemplu de ipoteză unică: art. 114 din Codulfamiliei: „Tutela se exercită numai în interesul minorului”, iar de ipoteză alternativă:desfacerea contractului de muncă se poate face ca urmare a iniţiativei angajatorului (art.130 din Codul muncii), a angajatului (art. 135 din Codul muncii, instituţie juridicăcunoscută şi sub denumirea de demisie), ori a ambelor părţi (art. 129 Codul muncii sauîncetare a raporturilor de muncă cunoscută sub denumirea de desfacere prin acordulpărţilor).d) După modul de enunţare a condiţiilor de aplicarexxiii ipoteza poate fi genericăcând prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legeaşi cauzală când enumără limitativ sau exemplificativ împrejurările în care este incidentălegea.

52

2). DispoziţiaConceptDispoziţia normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată înprezenţa stării descrise de ipoteză, sau altfel spus, este elementul normei juridice careprecizează care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de norma sau care aratăce conduită să urmeze acestea. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normeijuridice, este „miezul” ei, elementul său esenţial şi care formează de fapt conţinutulnormei. Dispoziţia poate să prevadă obligaţia de a comite anumite acţiuni (exemplu: dea înregistra o societate comercială), de a se abţine de la săvârşirea acestora (exemplu:interdicţia construirii fără autorizaţie) după cum, ea poate să permită, să recomande, săstimuleze o anume conduită prescrisă.Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei, avândcaracter dinamizator şi un rol atât de important încât, nu este de conceput ca o normăjuridică să fie eliptică de dispoziţie.Clasificarea normelor juridice în funcţie de dispoziţiia) Ţinând seama de modul cum este formulată, prescrisă conduita de urmat,dispoziţia poate fi determinată şi relativ determinată.Ea este determinată când stabileşte strict, categoric conduita subiecţilor, fărăvreo posibilitatea de derogare. Exemplu: art. 127 din Codul de procedură civilă:„Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa de judecată.”Drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi pot fi formulate astfel: trebuie, esteinterzis, este autorizat, este îndreptăţit, este obligat etc..Dispoziţia relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduităsau limite ale conduitei de urmat, iar subiecţii pot să aleagă una dintre aceste posibilităţi,ori în cadrul acestor limite să aleagă conduita dorită. Exemplu: art. 136 lit. b C.p.p.:„dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală pentru alte fapte, dar ceretrimiterea cauzei la procuror, instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penalsau poate dispune trimiterea la procuror”.

53

Uneori dispoziţia poate fi subînţeleasă.b) După criteriul modului de conformare a subiecţilor faţă de conduita prescrisă,sau după caracterul acestei conduite, dispoziţiile pot fi imperative sau categorice şidispoziţii permisive. Cele imperative pot fi onerative, prohibitive şi interpretative, iarcele permisive pot fi dispozitive (care la rândul lor sunt dispoziţii de împuternicire, derecomandare şi de stimulare) şi dispoziţii supletive.Dispoziţiile imperative impun o anumită acţiune sau inacţiune şi de aceea se mainumesc şi categorice. Dispoziţiile onerative sunt dispoziţii care prevăd obligaţia de asăvârşi anumite acţiuni.Dispoziţiile interpretative ca şi normele de acest gen, au drept scop explicareaunor reglementări anterioare, cu care fac corp comun şi care se aplică retroactiv, de ladata intrării în vigoare a normei interpretate.Dispoziţiile permisive nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni,lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care să o urmeze. Spre exemplu,dispoziţiile procesuale care permit părţii să declare sau nu căi de atac împotrivahotărârilor instanţelor. Prin aceste dispoziţii legiuitorul recunoaşte subiecţilor dreptul dea acţiona sau nu într-un anumit fel, lăsând posibilitatea liberei folosiri a facultăţiirecunoscute, respectiv a dreptului de a alege liber conduita de urmat.O varietate a normelor permisive o alcătuiesc normele dispozitive carestipulează conduita de urmat, conduită pe care nu o impune cu caracter absolut. Deexemplu, dispoziţia prin care angajatorul poate lua avizul consultativ al consilieruluijuridic al societăţii, fără a fi însă sancţionat pentru nesolicitarea acestui aviz.Dispoziţiile permisive pot fi: de împuternicirexxiv când îndrituiesc un subiect, îistabilesc drepturi (exemplu: instanţa poate înlătura pedeapsa complimentară privativă dedrepturi, dacă există circumstanţe atenuante - art. 76, alin. final C.p.p.); dispoziţii derecomandare când se dă un sfat cuiva, o recomandare ce nu este obligatoriu de a fi

54

respectată (exemplu: se recomandă acordarea unei prime de aport sau de emisiuneasociaţiilor societăţilor comerciale care doresc să-şi majoreze capitalul social, pentru anu-i defavoriza pe ceilalţi acţionari); dispoziţii de stimulare, prin care se prevădposibilităţi de recompensare a unei conduite deosebite sau de stimulare a iniţiativeicreatoare (exemplu: acordarea de prime celor angajaţi care au brevetat invenţii sauinovaţii).Dispoziţiile supletive ca varietate a dispoziţiilor permisive, sunt dispoziţiile carelasă la latitudinea persoanelor interesate conduita de urmat, însă dacă acestea nu sehotărăsc, atunci organul etatic competent va suplini voinţa lor. De exemplu, în art. 36din Codul familiei este prevăzută dispoziţia că soţii se pot învoi asupra partajăriibunurilor comune, dar dacă aceştia nu se învoiesc şi sesizează instanţa, aceasta va hotărîîn locul lor.c) Ţinând seama de gradul de generalitate şi de sfera aplicării lor, dispoziţiile potfi generale, speciale şi de excepţie. Dispoziţiile generale au o sferă largă deaplicabilitate şi guvernează în general o ramură de drept. Cele speciale cuprind numai ocategorie de relaţii dintr-o ramură de drept (spre exemplu: dispoziţiile părţii generale şispeciale ale codurilor penale şi de procedură penală). Este de remarcat că aceastăgrupare trebuie văzută dialectic, în sensul că în funcţie de elementul de raportare adispoziţiei aceasta poate fi considerată specială faţă de altă dispoziţie de aplicabilitatemai mare, dar poate fi în acelaşi timp o dispoziţie generală faţă de o altă, cu o sferă deaplicabilitate mai restrânsă decât a ei.Dispoziţiile de excepţie reprezintă o completare fie a celor generale, fie a celorspeciale. Aceste dispoziţii sunt cunoscute şi sub denumirea de dispoziţii derogatorii (deexemplu, în codul familiei se prevede că vârsta căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi

55

16 ani pentru femei; cu toate acestea, pentru motive întemeiate se poate încuviinţacăsătoria femeii care a împlinit vârsta de15 ani).3). SancţiuneaConceptSancţiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conţine,indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de faptmăsurile luate împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept de către organeleîmputernicite de stat şi prin care se urmăreşte atât stabilirea ordinii juridice încălcate câtşi prevenirea unor noi violări a normelor juridice. La nevoie, aceste măsuri sunt aduse laîndeplinire prin forţa de constrângere a statului. Toate normele sociale sunt asigurateîntr-un fel sau altul printr-o sancţiune. Aceste sancţiuni reprezintă răspunsul pe caresocietatea îl dă conduitei ilicite, este modalitatea de reacţie împotriva celor care aunesocotit prescripţia normei de drept. Prin aplicarea de sancţiuni se urmăreşte deasemenea îndreptarea subiectului vinovat de încălcarea normei juridice şi reinserţiaacestuia în societate.Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplicănumai în conformitate cu legile în vigoare conform dictonului „nulla pena sine lege” şireprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative.Deşi este o latură importantă a normei juridice, sancţiunea ţine de domeniul general alconstrângerii de stat, dar nu trebuie confundată, identificată cu coerciţia statală. Suntsancţiuni care nu implică exercitarea vreunei constrângeri şi care se execută de bunăvoie. Sunt de asemenea expres prevăzute sancţiuni pentru a căror aplicare se cere,alături de actul de putere statal, o condiţie a manifestării voinţei subiectului ale căruidrepturi au fost încălcate (spre exemplu: instituţia plângerii prealabile în cazulinfracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale şi aplicarea unei sancţiuni

56

sunt condiţionate de depunerea unei plângeri din partea persoanei vătămate).Clasificarea normelor juridice în funcţie de sancţiuneSe pot distinge mai multe feluri de sancţiuni, funcţie de criteriul de delimitareuzitat.a) După modul de determinare distingem sancţiuni absolut determinate, relativdeterminate, alternative şi cumulative.Sancţiunile absolut determinate sunt formulate exact şi nu pot fi majorate saumicşorate de organul abilitat cu aplicarea normelor juridice. Exemplu: art. 30 din Codulfamiliei prevede că “orice convenţie prin care bunurile dobândite în timpul căsătoriei nuar fi bunuri comune, este nulă”.Sancţiunile relativ determinate stabilesc limitele minime şi maxime, iarsancţiunea concretă urmează a fi stabilită de organul de aplicare a dreptului. În cazulinfracţiunii de omor calificat, prevăzut de art. 175 Cod penal, limita minimă a pedepseieste de 15 ani, iar cea maximă de 25 ani.Sancţiunile alternative sunt cele care oferă posibilitatea organului de aplicare săaleagă între două sau mai multe sancţiuni. Sancţiunile cumulative prevăd mai multefeluri de sancţiuni care se aplică împreună şi în mod obligatoriu. Spre exemplu, în cazulsăvârşirii infracţiunii de piraterie, prevăzută de art. 212 Cod penal care a avut ca urmaremoartea victimei, alături de pedeapsa cu închisoare se va aplica şi pedeapsacomplementara a interzicerii drepturilor civile prev. de art.64 C. PEN.b) După criteriul naturii raporturilor sociale reglementate şi încălcate, sancţiunilepot fi: penale, administrative, civile, disciplinare.Exemple de sancţiuni penale sunt: pedepse principale (detenţiunea pe viaţă,închisoarea, amenda penală), pedepsele complimentare (interzicerea unor drepturi şidegradarea militară) care se aplică ulterior executării pedepsei principale şi pedepseleaccesorii ale interzicerii unor drepturi, care se aplică pe perioada executării pedepseiprincipale.

57

Sancţiunile administrative se aplică mai ales în cazul contravenţiilor şi pot fiprivative de libertate (închisoarea contravenţională), pecuniare (amenda administrativă),ori de altă natură (mustrare, avertisment, interdicţia exercitării unor profesii, închidereaunor societăţi comerciale etc.).Sancţiunile civile constau în: despăgubiri la care poate fi obligat cel care esterăspunzător de prejudiciul cauzat, repunerea în drepturi, executarea în natură, anulareaunui act etc.Sancţiunile disciplinare sunt aplicabile în cazul încălcării unei norme de drept almuncii şi pot avea caracter patrimonial (retrageri de gradaţii, retrogradări în funcţie,suspendări din funcţie, desfaceri disciplinare ale contractelor de muncă) sau cu caracternepatrimonial (mustrare, avertisment).În dreptul internaţional cele mai eficace sancţiuni sunt blocada, ruperea relaţiilordiplomatice, embargoul, intervenţia armată, represalii, declararea războiului - sancţiuniaplicate de state altor state. Este de remarcat că în dreptul internaţional publicsancţiunea prezintă caracteristici determinate de poziţia specifică a dreptuluiinternaţional faţă de dreptul intern, dar acest lucru nu pune sub semnul îndoielii calitateajuridică a nomelor internaţionale, ori a rolului acestui element al normelor juridice.c) După numărul sancţiunilor aplicate distingem: sancţiuni unice (exemplu:infracţiunea de trafic de stupefiante prevăzut de art. 312 Cod penal care prevedepedeapsa închisorii de la 3 la 12 ani) şi multiple, când sunt prevăzute mai multecategorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă (exemplu: infracţiunea de omor prevăzută deart. 174 Cod penal, care stipulează obligativitatea aplicării pedepsei principale aînchisorii alături de pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.În general, pentru comiterea unei fapte se poate aplica o singură sancţiune deaceeaşi natură, de acelaşi gen, conform adagiului „non bis in idem”.

58

d) După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi sancţiuni de anularesau de desfiinţare a actului încheiat în dispreţul normei juridice, sancţiuni reparatorii(adică de reparare sau de desdăunare pentru paguba produsă) şi sancţiuni coercitive saurepresive (adică de constrângere exercitată asupra subiectului vinovat de violare anormei juridice).B. Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativăStructura tehnico-juridică a normei juridice se referă, spre deosebire de structuralogică, la forma exterioară de exprimare a conţinutului normei şi la modul ei deredactare, care trebuie să fie clar, concis şi concret.Pentru a percepe structura tehnico-juridică a normei juridice, trebuie înţelesfaptul că normele de drept nu se întâlnesc singure sau pure şi nu apar într-o formădistinctă, de sine stătătoare, ci ele fac parte dintr-o lege, hotărâre, ordin, statut etc., iarSub aspectul tehnicii legislative, o normă juridică este cuprinsă de regulă, în actenormative. Actul normativ poate fi structurat pe capitole, secţiuni, articole, paragrafe.Articolul reprezintă elementul structural, de bază al actului normativ şi conţineprevederi de sine stătătoare. Nu orice articol de lege va coincide cu o regulă deconduită, într-o situaţie putând conţine mai multe reguli de conduită, în alta, printr-unarticol exprimându-se un singur element al normei juridice. Există şi situaţii când maimulte articole cuprind o singură normă.Pentru a stabili corect conţinutul unei norme cu toate elementele sale, trebuie săse coroboreze texte din articole şi chiar din legi diferite. Faptul că unele norme juridiceapar în cuprinsul mai multor acte normative, poate fi explicat şi prin aceea căreglementarea unor relaţii sociale se realizează la intervale diferite de timp sau de alteorgane (Parlament, Guvern, administraţie locală etc.). Structura tehnico legislativătrebuie să răspundă unor cerinţe de oportunitate şi rapiditate pe care le presupune

59

activitatea legislativă, strâns legată de condiţiile şi etapele dezvoltării sociale. Ea trebuiesă ţină pasul cu cerinţele impuse de accesibilitatea înţelegerii normelor juridice de cătredestinatarii acestora. Structura tehnico-legislativă are aşadar în vedere modul în caresunt formulate prin acte normative normele juridice, iar tehnica legislativă reprezintătotalitatea metodelor, procedeelor folosite în activitatea de elaborare a proiectelor delegi şi a altor acte normative care ajută la determinarea unor soluţii legislative judiciosalese şi la exprimarea normelor în texte corespunzătoare redactate.INTREBĂRI RECAPITULATIVEDefiniţia normei juridice.Enumeraţi trăsăturile normei juridice.Clasificaţi normele juridice în funcţie de structura logică – juridică a acestora cuprivire la clasificarea acestora in funcţie de ipoteză , dispoziţie şi sancţiune.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Norma juridică:a). Este obligatorieb). Nu este obligatoriec). Uneori da, alteori nu2. Constituie o trăsătura a normei juridicea). Caracterul perenb). Caracterul de izvor de dreptc). Caracterul obligatoriu3. Normele juridicea). Au trei elemente componenteb). Sunt ipoteticec). Exprimă din fiecare alternative de comportament4. Dispoziţiaa). Stabileşte sancţiunea ce urmează a se aplica în cazul încălcăriiprescripţiei normeib). Reprezintă împrejurările in care se aplică normac). Stabileşte conduita ce trebuie urmată în prezenţa stării descrise5. Ipoteza complexă prevede:a). Mai multe situaţii sau împrejurări care fie împreuna fie fiecare în partecondiţionează aplicarea dispoziţieib). O singură situaţie sau împrejurare în care se aplică sancţiuneac). Mai multe împrejurări care fac aplicabilă sancţiuneaTESTE DE EVALUARE

60

1. După modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa cărora se aplicădispoziţia ipotezele pot fi:a). Determinateb). Simple şi complexec). Strict determinate şi relativ determinate2. După modul de determinare sancţiunile pot fi:a). Absolut determinate şi relativ determinateb). Alternative şi cumulativec). Permisive şi morale3. Dispoziţiile permisivea). Nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni, lăsând lalatitudinea părţii să aleagă conduita de urmatb). Prevede mai multe variante posibile de conduită iar subiecţii trebuie săaleagă una dintre acesteac). Impun o anumită acţiune sau inacţiune4. Dispoziţiile imperative pot fi:a). Onerative, prohibitive şi interpretativeb). De împuternicirec). De recomandare5. După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipotezele pot fi:a). Generice şi cauzaleb). Determinate şi nedeterminatec). Cumulative şi alternative

TEMA VI: DELIMITAREA APLICĂRII DREPTULUI PE COORDONATELE TIMP – SPAŢIU ŞI PERSOANE

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă că norma juridică a statului se aplică pe teritoriulacestuia , din momentul intrării în vigoare şi asupra persoanelor aflate în acestspaţiu• Studentul să cunoască principiile aplicării normei juridice în spaţiu şi timpasupra persoanelor• Studentul să înţeleagă mecanismul de aplicare în timp a normelor juridice• Studentul să aprofundeze aspectele legate de aplicarea normei juridice asuprapersoanelor aflate sau nu pe teritoriul unui stat.

61

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Să identifice particularităţile aplicării normelor juridice ale statului asupracetăţenilor străini , funcţie de cele trei regimuri judiciare• Să fie capabil să diferenţieze modurile diferite de ieşire din vigoare a normelorjuridice• Studentul să fie în măsură să ofere definiţiile principiilor generale ale aplicăriinormelor juridice în timp şi în spaţiu• Să poată aplica practic la o speţa dată, cunoştinţele teoretice dobândite.III. CUVINTE CHEIE: PRINCIPIUL TERITORIALITĂŢII,NERETROACTIVITĂŢII,ULTRAACTIVITĂŢII,EXTRATERITORIALITĂŢII,ABROGAREA,CĂDEREA ÎN DESUETUDINE,CADUCITATEA,INTRAREA ÎN VIGOARE A NORMEI JURIDICEIV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Privire generală2. Aplicarea dreptului în timp3. Aplicarea dreptului în spaţiu4. Aplicarea dreptului asupra persoanelorV. REZUMATNormele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor.Coordonatele sau vectorii pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunttimpul, spaţiul şi persoana. În principiu , regula este că norma juridică acţionează petimp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unorsubiecte angrenate în circuitul civil, în cadrul acestui teritoriu.CONŢINUTUL TEMEI1. Privire generalăNormele juridice sunt elaborate în scopul aplicării lor, urmărindu-se satisfacereaintereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilorinterumane prin asigurarea realizării lor, prin garanţii etatice.Coordonatele sau vectorii pe care îşi desfăşoară acţiunea normele juridice sunttimpul, spaţiul şi persoana. În principiu, regula este că norma juridică acţionează petimp nedeterminat, într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu statal şi asupra unorsubiecte angrenate în circuitul civil, în cadrul acestui teritoriu. Naşterea, modificarea sau

62

stingerea oricărui raport juridic se încadrează în timp şi spaţiu. Din punct de vedere altimpului, normele juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, coexistă. Întrelegi şi diverse situaţii juridice există raporturi de concomitenţă sau anterioritate, în ceeace priveşte vectorul timp şi raporturi interne ori externe, dacă ne raportăm la spaţiu.Cunoaşterea şi delimitarea acţiunii dreptului pe aceste trei coordonate, prezintăimportanţă în procesul de aplicare a dreptului, pentru o corectă şi justă încadrare în legea multitudinii de situaţii juridice şi sociale.Sunt autori care vorbesc de aplicarea legii, iar alţii despre aplicarea sau acţiuneaactelor normative. Vorbind despre aplicarea dreptului, avem în vedere atât aplicarealegii cât şi a celorlalte acte normative emise în baza şi în vederea executării acestora, îngeneral, aplicarea tuturor normelor juridice.Între graniţele statale fiinţează dreptul intern, iar conduitele statelor îninterrelaţiile lor, sunt obiect de reglementare al dreptului internaţional; normele interneau efect în interiorul statului care le-a edictat. Timpul normei juridice este delimitat deintrarea sa în vigoare (“terminus a quo”) şi încetarea efectelor acesteia (“terminus adquem”), fiind măsurat în funcţie de anumite unităţi: ore, zile, luni, ani. Acţiuneanormelor juridice în timp şi spaţiu sunt studiate şi cu prilejul introducerii în dreptulcivil, după cum sunt analizate şi în cadrul disciplinei de drept internaţional privat. Lateoria generală a dreptului, vom discuta despre acţiunea normelor juridice pe cele treicoordonate: timp, spaţiu şi persoane, cu scopul de a ajuta la o înţelegere de ansamblu adreptului, a fenomenelor juridice în general.2. Aplicarea dreptului în timp (sau acţiunea normelor juridice în timp)1). Noţiuni generaleTimpul normei juridice defineşte durata acesteia, respectiv perioada în careaceasta produce efecte juridice. Aplicându-se numai faptelor săvârşite, petrecute în

63

timpul cât norma juridică era în vigoare, înseamnă că aceasta nici nu retroactivează, nicinu ultraactivează. Perioada cât este în fiinţă o normă juridică, o denumim perioadaactivă a normei. Nimănui nu-i este imputabil că nu a avut în vedere o normă viitoare,sau să-i fie impusă o lege care nu există. Apariţia normelor noi îşi găseşte explicaţia înfaptul că cele vechi încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi pentru acest motiv, eletrebuie înlocuite. Succesiunea în timp a normelor juridice a impus un set de reguli caresă guverneze acţiunea lor. Din acest punct de vedere au relevanţă juridică: momentulintrării în vigoare, ieşirii din vigoare şi perioada acţionării normei juridice.Intrarea în vigoare a unei norme juridice are loc la data aducerii ei la cunoştinţapublicului. Acest lucru se poate realiza odată cu publicarea normei, cu afişarea ei, saudupă o anumită perioadă de timp necesară ajungerii normei publicate la cunoştinţadestinatarilor ei, momente stabilite diferit în legislaţiile contemporane.În sistemul nostru de drept,regula este că legea intră în vigoare la 3 zile de lapublicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, existând prevederea legală şiconstituţională conform căreia, legea poate intra în vigoare şi ulterior la data prevăzutăexpres de textul ei.Astfel, prin art. 78 din Constituţie s-a statuat că legea se publică în MonitorulOficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioaraprevăzută în textul de lege.Regula în materie este că legea intră în vigoare 3 zile de la publicare. Anteriormodificării Constituţiei, legiuitorul constituant prevăzuse că legea intră în vigoare lamomentul publicării ei în Monitorul Oficial. S-a operat această modificare pentru aconferi destinatarilor legii suficient timp pentru a lua la cunoştinţă de conţinutul ei.Pot exista acte normative care să intre în vigoare pe anumite părţi, titluri,

64

capitole sau chiar unele dispoziţii din cuprinsul lor, la date diferite. Acest lucru însălegiuitorul trebuie să-l prevadă în mod expres.Este situaţia acelor normative care prevăd în însăşi conţinutul lor, într-un articol,de regulă final, o altă dată de intrare în vigoare: spre exemplu, după trecerea uneiperioade de timp (după 30 de zile, 2 luni de la publicare) sau la o dată ulterioară precisă(1 aprilie 2012). Când nu există o astfel de menţiune, legea va intra în vigoare, aşa dupăcum am arătat deja, la 3 zile de la publicare.Art. 114 alin. 4 din Constituţie, prevede că, în cazuri excepţionale, Guvernulpoate adopta ordonanţe de urgenţă, iar acestea intră în vigoare numai după depunerealor spre aprobare la Parlament şi la momentul publicării lor in Monitorul Oficial alRomâniei. Ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare, intrăîn vigoare la 3 zile de la publicare in Monitorul Oficial, le fel ca şi legile.Termenul de 3 zile se calculează începând cu data publicării şi expiră la orele24, ale celei de a 3-a zi de la publicare.Din momentul intrării în vigoare, norma juridică devine obligatorie pentru toţidestinatarii ei, existând prezumţia legală şi absolută în sensul că ea este cunoscută detoţi destinatarii ei, astfel încât nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii ca o scuză aconduitei contrarii;este vorba despre bine cunoscutul adagiu: “nemo censetur ignoraremlegem” adică, nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii. Această prezumţie esteabsolută. Dacă s-ar accepta ca moment al intrării în vigoare al unui act normativ, altemomente aleatoriu alese, cum ar fi spre exemplu, data difuzării Monitorului Oficial,data primirii Monitorului Oficial la punctele de difuzare, etc., am asista la momentediferite de recepţionare şi respectiv la momente distincte de intrare în vigoare a actelornormative, ceea ce ar avea incontestabile consecinţe nedorite în ordinea juridică.Legalitatea implică cu necesitate şi aplicarea uniformă a legilor, numai în spaţiu dar şi

65

în timp. Evoluţia alertă a întregului sistem normativ ar putea pune sub semnul întrebăriijusteţea acestei prevederi, dar pe de altă parte, este de neignorat eficienţa acesteia.Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin mai multe modalităţi:abrogarea, ajungerea la termen, decădere, desuetudinea. De regulă, norma juridică iesedin vigoare, prin una din cele două modalităţi:când norma a fost emisă pentru un timp nedeterminat, încetarea efectelor are locprin abrogare, în oricare din formele ei;când durata de timp a fost limitată şi în această situaţie (vorbim aici de cazullegilor temporare) actul normativ îşi încetează aplicabilitatea prin ajungerea la termenulfixat, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate, încetarea efectelor ei operând “opelegis”.Abrogarea este procedeul prin care este scoasă din vigoare o normă juridică careîşi încetează efectele ca urmare a faptului că s-a adoptat un alt act legislativ ulterior şicontrar ei.Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea. În timp ce abrogarea excludeorice aplicare a normei respective, derogarea instituie doar unele excepţii putând face caanumite dispoziţii, sau chiar actul normativ integral să fie inaplicabil unor categorii desubiecţii şi putând în acelaşi timp, să rămână în vigoare, pentru alţii. Derogarea nuscoate o normă din vigoare, ceea ce înseamnă că, înlăturându-se această excepţie, normaredevine aplicabilă. Deosebit de aceasta, abrogarea încetează definitiv efectele normei,iar pentru a putea fi din nou aplicată se impune o readoptare a ei.Abrogarea se poate realiza printr-un act de aceeaşi forţă juridică, eventual înpoziţie superioară normei abrogate, în ierarhia izvoarelor dreptului şi înseamnădesfiinţarea efectelor pentru viitor.Tehnica juridică românească cunoaşte mai multe forme de abrogare pe care, dinpunct de vedere al criteriului întinderii abrogării, o clasificăm în abrogare totală sau

66

parţială, iar după modul de manifestare al voinţei celui ce operează abrogarea, distingemabrogarea expresă de cea totală sau implicită.Abrogarea totală presupune ca actul nou să scoată din vigoare integral pe celanterior, iar cea parţială, doar anumite dispoziţii, celelalte rămânând în vigoare.Abrogarea expresă cunoaşte la rândul ei două forme: abrogarea expresă directăşi expresă indirectă. Abrogarea este expresă directă atunci când prevede explicit căvechiul act normativ (sau parte a acestuia) este abrogat şi este expresă indirectă când,noul act nu numeşte expres actul (sau partea din el) care se abrogă, limitându-se doar astipula că toate actele normative contrare dispoziţiilor noului act, se abrogă. Abrogareatotală sau implicită cum mai este cunoscută ca denumire, este acea formă a abrogăriicare nu abrogă direct sau indirect actul anterior, dar reglementarea nouă este atât dediferită de reglementarea veche încât aceasta nu se mai poate aplica şi implicit seconsideră abrogată. Contradicţia dintre textele celor două reglementări trebuie să fieincompatibilă, de neconciliat. Acest act normativ va fi considerat abrogator, chiar dacănu conţine vreo dispoziţie în acest sens, dat fiindcă o lege posterioară, desfiinţează oricedispoziţie contrară, dacă este anterioară. “Lex posterior derogat priori” spuneau romanii.Într-un sistem de drept cu o tehnică legislativă bine pusă la punct, este uzitatămodalitatea abrogării exprese directe.În dreptul internaţional, abrogarea tratatelor poate fi expresă sau tacită. Ceaexpresă, poate rezulta ca manifestare de voinţa a părţilor semnatare. Abrogarea tacităare în vedere succesiunea în timp a tratatelor, în sensul că un nou tratat încheiat evocă oaltă intenţie a părţilor, sau este diferit şi incompatibil cu prevederile tratatului anterior.Cea de-a doua modalitate de încetare a efectelor normelor juridice este ajungereaacestora la termen

67

O altă formă de încetare a acţiunii normelor de drept o constituie desuetudineasau căderea în desuetudine. Acest caz priveşte actele normative sau reglementările careau fost total depăşite de relaţiile sociale reglementate, astfel încât acţiunea lor nu-şi maiare nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută. Această modalitate mai poartădenumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Odată încetat temeiul normei(“ratio legis”) încetează de fapt şi acţiunea sa. În perioada de trecere de la dictatură lademocraţie, o serie de acte normative ale vechiului regim au căzut în desuetudineîntrucât, nefiind abrogate nici nu mai corespundeau noilor realităţi ca să mai poată fiaplicate.Desuetudinea nu trebuie confundată cu cutuma “contra legem”xxv. Ea presupuneîn aplicare, dar acest simplu fapt nu duce automat la desuetudine. Alături de aceastăîmprejurare, se mai cere să se adauge un element psihologic: convingerea că neaplicareanormei este în contradicţie cu ideea de just ce stă la baza întregii legislaţii, că esteinutilă. Fără acest element nu este suficient comportamentul contrar normei, nici chiarunul tolerat de stat, întrucât, oricând se poate reveni şi să se aplice în continuare normaconsiderată desuetă. Această neaplicare a normei trebuie să aibă la bază convingereajuridică că sistemul de drept se reorientează, are în vedere alte convingeri şi raţiuni.Caducitatea. La edictarea normelor se au în vedere anumite relaţii sociale ce seimpun a fi reglementate. Dispariţia acestor relaţii atrage şi dispariţia normei, care,formal în vigoare, nu mai are aplicabilitate. Aceasta înseamnă că deşi reglementarea afost concepută în termeni generali însă pentru anume circumstanţe determinate,dispariţia acestora atrage caducitatea normei. Spre exemplu, norme care reglementeazăreguli de conduită într-un anume imobil care, dispărând, fac ca efectul obligatoriu alactului normativ să înceteze.

68

2). Principiul aplicării normei juridice în timpArticolul 78 din Constituţie prevede că “legea intră în vigoare la 3 zile datapublicării în Monitorul oficial al României sau la data prevăzută în textul ei” şi seprevede că se aplică pentru viitor, ceea ce înseamnă că o lege se va referi numai lasituaţiile ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi celor anterioare apariţieisale.Principiul fundamental al acţiunii normelor juridice în timp şi care reprezintăregula în materie este cunoscut sub denumirea de principiul neretroactivităţii legii.Acest principiu dă glas regulii juridice potrivit căreia, legea nu se aplică decât pentruviitor. El este înscris şi în Constituţie.xxvi Neretroactivitatea legii constituie o prezumţieabsolută, legală care nu poate fi în vreun fel înlăturată decât doar de legiuitor, în modexcepţional şi expres.În lumina acestui principiu, art. 1 din Codul civil stipulează că “legea dispunenumai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”, iar art. 10 din Codul penal dispune că“legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” şi semai prevede în continuare că “ea nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşitenu erau prevăzute ca infracţiuni” (art. 11 C..p.).3). Excepţii de la principiul neretroactivităţii legiiUnele necesităţi practice au determinat admiterea unor excepţii de la acestprincipiu şi anume:a) principiul retroactivităţiiAcesta se referă la împrejurarea că unele norme juridice intră în vigoare la o datăanterioară publicării lor; ele se aplică pentru trecut şi acest lucru trebuie prevăzutexpres. Dacă neretroactivitatea legii este regula, retroactivitatea este excepţia.Asemenea excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii sunt:- legea penală mai favorabilă sau mai blândă, iar aparente excepţii sunt şi legileinterpretative şi legile de competenţă sau de procedură.

69

Tot legi penale mai favorabile sunt amnistia şi graţierea, ale căror dispoziţiiretroactivează. Raţiunea aplicării legii penale mai favorabile este evidentă: dacălegiuitorul consideră că o faptă nu mai este periculoasă pentru societate şi odezincriminează, sau dacă îi reduce limitele de pedeapsă, apare normal ca de prevederileei să beneficieze şi cei care nu au fost condamnaţi definitiv.Dacă această lege apare după condamnarea definitivă a inculpatului şi până laexecutarea integrală a pedepsei, aplicarea legii mai favorabile este o facultate, putândusedispune fie menţinerea, fie reducerea ei.Legile interpretative pot da o interpretare retroactivă a legii în vigoare dacă prinaceasta se urmăreşte spre exemplu, a îndrepta o nedreptate făcută unor persoane saupentru a se apăra interese legitime ale cetăţenilor (acordarea de pensii invalizilor care aufost pe front). Asemenea cazuri de legi interpretative care să retroactiveze, se întâlnescfoarte rar în practică.b). O a doua excepţie de la principiul aplicării în viitor a legii o reprezintăexcepţia ultraactivităţii legii. Acest principiu se referă la faptul că actul normativultraactivează, supravieţuieşte şi după ieşirea lui din vigoare, producând efecte juridiceşi după acest moment. Practic actul normativ se aplică după abrogarea lui. Potrivit art.16 din Codul penal, “legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul câtera în vigoare chiar dacă fapta a fost săvârşită şi judecată în acel interval de timp”.Legile temporare se emit în timpul calamităţilor naturale, a stării de război etc. Raţiuneaultraactivităţii o găsim în necesitatea de a se asigura eficacitatea legilor temporare. Dacănu ar exista această excepţie de la regulă şi legea penală temporară s-ar aplica numaifaptelor săvârşite, descoperite şi judecate sub imperiul ei, ar exista posibilitateaineficienţei ei, făptuitorii sustrăgându-se judecăţii şi aşteptând împlinirea termenuluistabilit, în scopul de a nu mai putea fi traşi la răspundere.

70

3. Aplicarea dreptului în spaţiu (sau acţiunea normelor juridice în spaţiu)1) Noţiuni generaleEfectele spaţiale ale dreptului sunt strâns legate de principiul suveranităţii, denoţiunea de teritoriu şi populaţia ce ocupă acest teritoriu cu referire la conceptul decetăţean.Suveranitatea statului implică obligativitatea normelor de drept asupra tuturorcetăţenilor săi şi tuturor instituţiilor sociale aflate pe teritoriul etatic.Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă accepţiune, o altăsemnificaţie, decât ceea ce se înţelege prin acest concept din punct de vedere geografic.Norma juridică penală defineşte noţiunea de teritoriu prin articolele 142 şi 143din Codul penal. Astfel, prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinseîntre frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul,subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.2) Principiul aplicării normei juridice în spaţiuDin punct de vedere al acţiunii normelor juridice în spaţiu trebuie reţinutprincipiul care operează în această materie şi anume principiul teritorialităţii normelorjuridice. Acest principiu exprimă faptul că pe teritoriul unui stat acţionează dreptulacelui stat, determinând conduita tuturor acelora care se află pe acel teritoriu.Problema nu trebuie privită simplist întrucât complexitatea relaţiilor interumaneactuale poate duce la conflicte de legi pe acelaşi teritoriu. Dintr-un prim punct de vederese impune să facem distincţie între aspectul intern şi aspectul internaţional al aplicăriinormelor juridice.În statele unitare unionale, în principiu, actele emanate de la organele centrale seaplică pe întreg teritoriul, iar cele edictate de către organele unităţilor administrativteritoriale, au obligativitate în aceste unităţi.În cazul statelor federale suntem în prezenţa a două ordini juridice: dreptulfederal, aplicabil întregului teritoriu, alături de dreptul statelor federale, propriu fiecărui

71

stat federal; în caz de conflict, între legea unui stat federativ şi legea federală, areprioritate cea federală. Acest principiu al preeminenţei legii federale operează doar dacăputerea federală nu a depăşit limitele ce i-au fost conferite prin Constituţie.3) Excepţii de la principiul teritorialităţiiTeritorialitatea normelor juridice nu este absolută, principiul teritorialităţii avândmai multe excepţii cunoscute în literatură juridică sub denumirea de excepţiileextrateritorialităţii. Acestea pot fi privite în dublu sens, fie că legea naţională nu seaplică asupra unor bunuri ori persoane, fie că legea internă are reverberaţii în afarateritoriului etatic. Efectul extrateritorial al dreptului poate apărea ca urmare aautonomiei de voinţă a subiectelor, a părţilor, fie independent de voinţa acestora. Înaceste situaţii pe teritoriul unui stat, pot existe persoane sau bunuri asupra cărora nu seaplică legea statală sau când se recunoaşte aplicarea legii străine pe teritoriul altui stat.În corecta interpretare a problemei supuse atenţiei, trebuie pornit de la principiulegalităţii juridice a subiectelor de drept internaţional public, potrivit căruia statele, pebază de reciprocitate, pot să-şi asigure îndeplinirea în condiţii normale a activităţiimisiunilor diplomatice, fără ca vreunul din ele să îşi aibă încălcată suveranitatea. Acestelimitări ale aplicării legilor statelor în spaţiu, se bazează pe reciprocitatea intereselor şi avoinţei de a-şi face concesii unul altuia, renunţând la aplicabilitatea jurisdicţiei proprii;acest lucru pare normal, întrucât diplomaţii cărora li se acordă imunităţi, inclusiv pentrupătrunderea în incinta misiunii numai cu acordul lor, sunt de natură a conferi garanţiipentru a-şi îndeplinii optim misiune încredinţată în străinătate.Imunitatea se extinde asupra lor personal (nu pot fi arestaţi, urmăriţi,percheziţionaţi) cât şi asupra clădirilor ocupate de sediile reprezentanţelor, mijloacelorde transport (autoturisme, ambarcaţiuni etc.), asupra corespondenţei etc.

72

Statul român acceptă aplicarea legii străine pe teritoriu său când normaconflictuală prevede acest lucru şi condiţionat de principiul reciprocităţii.Dacă personalul diplomatic săvârşeşte infracţiuni el nu va fi răspunzător faţă dedreptul intern al statului acreditar, ci va fi declarat de către acesta “persona non grata”,ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.Excepţiile extrateritorialităţii se mai referă la regimul juridic al străinilor şiapatrizilor, regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara teritoriului statului său,recunoaşterea efectelor juridice ale unor acte săvârşite pe teritoriul altui stat şi aplicarealegii interne unor fapte săvârşite în afara graniţelor statului de origine.Deşi suveranitatea se întinde între limitele frontierelor de stat, există situaţiicând legea statului are aplicabilitate şi în afara acestora.Legea română va avea efecte şi faţă de cetăţenii români aflaţi cu reşedinţa înstrăinătate în ceea ce priveşte regimul juridic al capacităţii juridice şi al stării civile. Deasemenea, legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite de cetăţenii români în afarateritoriului nostru, sau dacă sunt comise de apatrizi cu domiciliul în România. Acestprincipiu este cunoscut sub denumirea de principul personalităţii legii penale şi esteînscris în art. 14 din Codul penal.Principiul realităţii legii penale are în vedere faptul că legea română se aplicăinfracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României dacă sunt îndreptate împotrivastatului, vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român şi dacă au fostcomise de români sau apatrizi cu domiciliul în România (art. 5 din Codul penal). În fine,art. 6 alin. 1 din Codul penal, prevede că legea română se aplică şi altor infracţiuni decâtcele prevăzute în articolul 5 din Codul penal, dacă fapta este incriminată şi de legeapenală a ţării unde ea a fost săvârşită şi dacă făptuitorul se află în România la datatragerii sale la răspundere penală.

73

Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul universalităţii legiipenale.4. Aplicarea dreptului asupra persoanelor (sau acţiunea normelor juridiceasupra persoanelor)1) Noţiuni generaleÎn ceea ce priveşte modul de acţionare a actelor normative în spaţiu şi asuprapersoanelor, se va putea constata cu uşurinţă şi din cele ce urmează că sunt modalităţifoarte strâns legate între ele: pe de o parte, datorită suveranităţii puterii de statmanifestată sub aspectul suveranităţii teritoriale şi apoi al legăturii dintre stat şipersoane prin cetăţenie, pe de altă partexxvii.Datorită interferenţelor existente între coordonatelor aplicării legii în spaţiu şiasupra persoanelor, sunt autorixxviii care consideră că acestea ar trebui tratate împreunădatorită caracterului inseparabil al lor, întrucât aplecându-te asupra problemelor legatede aplicarea legii asupra teritoriului, invariabil sunt atinse şi problemele referitoare lapersoanele care trăiesc în acel teritoriu, fie că au sau nu cetăţenia acelui stat, fie că suntapatrizi sau că au cetăţenie dublă sau multiplă.2) Principiile aplicării normei juridice asupra persoanelorPrincipiile care guvernează aplicarea dreptului asupra persoanelor sunt principiulpersonalităţii normelor juridice şi al egalităţii juridice în faţa legii.Principiul personalităţii normelor juridice se referă la faptul că persoanele aflatepe teritoriul unui stat, se supun legilor statului respectiv. Aceste persoane pot fi cetăţeniai acestui stat, sau străini aflaţi pe teritoriul etatic (fie apatrizi, fie cu cetăţenie dublă saumultiplă, fie cetăţeni ai altor state). Faptul că normelor juridice se adresează persoaneleaflate pe teritoriul unui stat nu înseamnă că se adresează întotdeauna, tuturordestinatarilor actelor normative. Există legi care reglementează relaţiile sociale ale unuigrup sau unei categorii de subiecţii (ex.: categorii profesionale, societăţilor comerciale,

74

cetăţenilor, minorilor etc.) sau care sunt destinate numai titularilor unor funcţii(Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele ţării, etc.).Dacă sfera persoanelor pe care le vizează poate varia (naţionali, apatrizi, străini)ceea ce trebuie reţinut este principiul fundamental al egalităţii lor în faţa legii.Potrivit Constituţiei, în România “cetăţenii străini şi apatrizii au drepturilefundamentale ale cetăţenilor români”, excepţie făcând drepturile politice. Drepturilecivile precum şi orice alte drepturi pot fi recunoscute de lege sau prin acorduriinternaţionale la care România este parte.Constituţia României mai prevede în articolul 18 că cetăţenii şi apatrizii carelocuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantatăde Constituţie şi de alte legi. Atâta timp cât aceştia locuiesc în ţara noastră, au obligaţiade a respecta legile noastre.Pe de altă parte, tot legea fundamentală prevede că cetăţenii români se bucură înstrăinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cuexcepţia acelora care au cetăţenia română şi domiciliul în ţarăxxix. Este de la sine înţelescă îndeplinindu-şi obligaţiile faţă de România, excepţie făcând doar cele incompatibilecu absenţa lor din ţară, cetăţenii români aflaţi în străinătate trebuie să se supună şilegilor statului pe teritoriul căruia se află.3) Excepţiile de la aceste principiiDe la cele două principii enunţate putem reţine şi excepţiile de la ele, uneledintre acestea fiind aceleaşi ca şi cele ale extrateritorialităţii:imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilorregimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără cetăţenieregimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătaterecunoaşterea efectelor actelor şi efectelor juridice ale raporturilor juridiceîncheiate pe teritoriul altor statexxx.Asupra problemelor tratate nu înţelegem să mai insistăm oprindu-ne asupraregimului juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie, regim care se manifestă de

75

regulă sub trei forme:Regimul naţional care în principiu acordă, recunoaşte străinilor aceleaşi drepturica şi românilor. Regimul naţional sau egalitatea de tratament nu acordă însă identitatede tratament cu cea a cetăţenilor români. Aceasta se explică prin faptul că străinulpăstrează legătura cu statul său, ceea ce face ca el să nu beneficieze de toate drepturilecetăţenilor statului pe teritoriul căruia se află. În general străinii se bucură, aşa cum amvăzut de drepturile care le garantează integritatea morală şi corporală, care le garanteazăorice alte drepturi legate de persoana lor, precum şi de drepturi civile. Ei pot fireclamanţi sau pârâţi în procese recunoscându-li-se calitatea procesuală activă saupasivă. Cele mai importante obligaţii pe care străinii le au faţă de statul pe teritoriulcăruia se află, sunt cele legate de respectarea legilor statului în care se găsesc, să nuîntreprindă acţiuni duşmănoase împotriva acestui stat şi să respecte îndatoririlefundamentale ale cetăţenilorxxxi.Pe cale de reciprocitate şi statele pe teritoriul cărora se află cetăţeni români, voracorda acestora aceleaşi drepturi şi în condiţii similare recunoscute de Româniacetăţenilor acestor state străine.Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizateca atare în acorduri internaţionale sau în legislaţiile naţionale.Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - prin care se înţelege acordareastrăinilor, cetăţenilor altei ţări, a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decâtdrepturile acordate de stat cetăţenilor oricărui stat terţ. În temeiul acestui principiu, înbaza unor acorduri, tratate, înţelegeri internaţionale se acordă un regim juridic, untratament la fel de avantajos ca acela acordat cetăţenilor unui alt stat terţ, considerat cafavorizat.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Identificaţi şi trataţi modalităţile de ieşire din vigoare a normelor juridice.

76

2. Momentul intrării în vigoare a unei norme.3. Excepţia retroactivităţii legii.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Legea intră în vigoare :a). La trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României sau la odată ulterioară prevăzută în textul de legeb). La data publicării în Monitorul Oficial al Românieic). La data înscrisă ca fiind data adoptării ei de către Parlament.2. Momentul ieşirii din vigoare al unei legi se numeşte:a). Desuetudineb). Caducitatec). Abrogare3. Desuetudinea este:a). Formă explicită de ieşire din vigoareb). O forma de perimare sau învechire a normei juridicec). O modalitate de intrare în vigoare a legii4. Principiul retroactivităţii se referă la faptul că:a). Legea se aplică numai pentru viitorb). Legea se aplică pentru trecutc). Legea se aplică de regulă pentru viitor şi uneori pentru trecut5. Principiul ultraactivităţii legii se referă la faptul că :a). Legea se aplică pentru viitor deşi a fost abrogatăb). Legea se aplică pentru trecutc). Legea nu se mai aplicăTESTE DE EVALUARE1. Principiul retroactivităţii se referă la :a). excepţia principiului neretroactivităţii legiib). Supravieţuirea unei legic). Aplicarea numai pentru viitor a legii2. Sunt excepţii de la principiul neretroactivităţii legii:a). Ultraactivitateab). Retroactivitateac). Aplicarea legii mai favorabile3. Principiul extrateritorialităţi are în vedere că :a). Este regula în materieb). Nu se aplică asupra unor bunuri sau persoanec). Pe teritoriul unui stat se aplică legea acelui stat4. Imunitatea diplomatică priveşte:a). Persoanele angajate in misiune diplomaticăb). Bunurile aparţinând consulilorc). Clădirile misiunii diplomatice, persoana consulilor şi bunurile sale.

TEMA VII: IZVOARELE DREPTULUI. LEGEA.

77

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă conceptul de formă de exprimare a voinţei sociale prinizvorul de drept .• Studentul să poată delimita izvorul material de izvorul formal• Studentul să îşi însuşească şi să aprofundeze cunoştinţele teoretice privitoare lacele mai importante izvoare de drept.• Să cunoască mecanismul de adoptare şi modificare legislativă.II. COMPONENTE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Studentul să poată opera cu noţiunile de legi organice, fundamentale, ordinare• Să enumere trăsăturile caracteristice legilor şi să le poată diferenţia de celelalteacte normative subordonate legii.• Formarea deprinderii de a oprea cu diferitele izvoare de drept şi de a sesizadeosebirile legate de forţa juridică diferită a acestora.• Utilizarea corectă a limbajului juridic specificIII. CUVINTE CHEIE: IZVOR DE DREPT, FORŢA JURIDICĂ, LEGIORGANICE, LEGI ORDINARE, LEGI FUNDAMENTALE, LEGI CADRU,LEGI DE ABILITARE, LEGI MATERIALE.IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Privire generală2. Sistemul izvoarelor de drept3. Izvoarele dreptului romanesc contemporan4. Actele normative5. Legea ca izvor de dreptV. REZUMATPentru ca voinţa socială să devină obligatorie este necesar ca normele juridice săîmbrace o anumită formă, formă care mai este denumită izvor de drept. Cel maiimportant izvor de drept este legea care se integrează alături de celelalte izvoare dedrept într-un sistem unitar care implică o anumită ierarhie şi caracteristici. Actelenormative se pot clasifica în funcţie de forţa lor juridică, în vârful piramidei aflându-seConstituţia , urmată de legi organice şi ordinare, urmând celelalte acte normative caresunt subordonate legii şi care trebuie să fie conforme cu toate celelalte acte normative.CONŢINUTUL TEMEI1. Privire generală. Clasificare

78

Conceptul de izvor de drept este utilizat în mai multe sensuri, iar o analiză aizvoarelor dreptului în funcţie de diferite criterii pune în lumină mai multe accepţiuni aacestei noţiuni.a) Astfel, după criteriul raportului dintre conţinut şi formă deosebim izvorul însens material şi izvorul de drept în sens formal.Prin izvoare materiale sau izvoare în sens material sunt desemnaţi factorii careconfigurează dreptul. După unii autorixxxii izvorul material al dreptului îl constituiecondiţiile materiale ale vieţii care, direct sau indirect îl determină În ştiinţa juridică s-ageneralizat noţiunea de izvor de drept în celălalt sens, aşa numit “formal” şi care are învedere forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impuneindividului sau colectivităţilor; el este mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorulmaterial. Această accepţiune este deosebit de importantă, avându-se în vedere cănormele juridice nu se prezintă sub formă nudă, ci având o anumită formă exterioară deexprimare; pentru acest considerent, izvoarele formale mai sunt cunoscute subdenumirea de forme de exprimare a normei de drept şi reprezintă de fapt forme deadaptare sau sancţionare a normelor juridice.Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem laîntrebarea “cine creează dreptul?”, pentru “noţiunea de izvor formal” vom răspunde laîntrebarea “cum şi în ce forme sunt create normele juridice?”.La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce se exprimă sau cumse exprimă reglementarea juridică şi externă, respectiv prin ce se exprimă reglementareajuridică (prin lege, decret, hotărâri guvernamentale, tratat internaţional, cutuma etc.).Nu excludem folosirea termenului de izvor de drept în sensul de “sursă” adreptului şi care are în vedere modalităţile de creare şi de expresie a dreptului, indicândsursele de cunoaştere a unui sistem de drept.

79

b) după caracterul sursei normative, distingem izvoare directe sau imediate şiizvoare indirecte, mediate sau complexe. Prin izvor direct se înţeleg în general actelenormative (legea, decretul, hotărârea guvernamentală etc.), acte care sunt elaborate deorganele etatice după o anume procedură; izvoarele indirecte sau mediate (obiceiurile,regulile de convieţuire socială, actele unor organizaţii nestatale etc.) sunt reguli juridicecare nu sunt cuprinse expres în actele normative dar, la care acestea fac trimitere, iarpentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie de a fi recunoscuteşi sancţionate de către autoritatea publică. Spre exemplu, obiceiul sau normaobişnuielnică este izvor de drept indirect sau complex, întrucât este alcătuit din normaobişnuielnică şi din actul juridic de stat care-i recunoaşte forţa juridică. El nu este unizvor de drept, nu are valoare juridică decât dacă un act normativ face trimitere la el.Exemplu: Art. 600 din Codul civil prevede că “înălţimea îngrădirii se va hotărîdupă regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”, obicei ce astfel devine izvorde drept întrucât reglementarea juridică a făcut expres trimitere la el.c) În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere se face distincţie întreizvoarele scrise (documente, inscripţii etc.) şi izvoare nescrise (date arheologice,tradiţionale, norme cutumiare etc.).d) După criteriul ierarhiei sursei, a normelor, putem deosebi surse suverane (carepot reglementa orice domeniu cum sunt spre exemplu Constituţia, legea), subordonate(surse care sunt limitate a reglementa anumite domenii, de exemplu acteleadministrative reglementative) şi surse subsidiare (care au libertatea de a reglementa unanumit domeniu însă, dacă apare contradicţie între ele şi surse superioare din punct devedere juridic, se vor subordona acestora; spre exemplu, un statut profesional sau unregulament de ordine interioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei

80

legi, hotărâri de guvern etc.).Concluzionând, putem defini în termeni foarte largi noţiunea de izvor sau sursă adreptului ca fiind forma de exprimare a normelor juridice dintr-un sistem de drept dat,respectiv modalităţile de instituire sau de recunoaştere a normelor juridice de cătreputerea de stat în procesul de creare al dreptului.2. Sistemul izvoarelor de dreptDe-a lungul istoriei a existat o multitudine de forme de exprimare a dreptului;toate tipurile de drept au cunoscut o pluralitate de izvoare de drept impusă de evoluţiarelaţiilor sociale care au necesitat reglementare juridică.Sisteme de drept asemănătoare s-au exprimat în forme diferite aşa după cum, unsistem de drept concret de-a lungul existenţei sale s-a reprodus în mai multe forme: actenormative ale autorităţilor etatice, cutume, precedente judiciare, doctrină etc.Pluralitatea izvoarelor de drept este proprie tuturor tipurilor de istorice de drept. Ea esterezultatul complexităţii relaţiilor sociale reglementate dar şi varietăţii formelor deorganizare şi guvernare a societăţii, a ierarhiei organelor de stat şi a competenţelorautorităţilor publice.Este anevoios şi dificil a stabili un sistem unic al surselor dreptului care să fievalabil pentru toate tipurile istorice de drept. De aceea unele izvoare de drept au fostrecunoscute spre exemplu în statele de tip sclavagist sau feudal, dar li s-a negat aceastăcalitate în dreptul contemporan, după cum şi ponderea unuia sau altuia dintre izvoare s-amodificat pe de-o parte, în raport cu gradul de dezvoltare al societăţii, iar pe de altăparte, funcţie de varietatea formelor de organizare şi guvernare a societăţii organizate.Se poate astfel observa cum anumite izvoare de drept se întâlnesc în toateepocile (de ex. legea) şi izvoare care există preponderent sau care există numai înanumite perioade sau popoare (de exemplu doctrina în Roma antică care a făcut ca la un

81

moment dat să fie declarate obligatorii ideile juridice ale unor vestiţi jurisconsulţi).Izvoarele formale ale dreptului intern impuse de-a lungul istoriei sunt:• obiceiul juridic sau cutuma• practica judecătorească sau jurisprudenţa• doctrina• contractul normativ• actul normativ.În ceea ce privesc izvoarele internaţionale ale dreptului, în lumina prevederilorart. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, putem aminti următoarele:• convenţiile şi tratatele internaţionale• cutuma internaţională• principiile generale şi alte surse auxiliare.Privitor la jurisprudenţa internaţională, aceasta nu are în principiu decât valoarearelativă a lucrului judecat. Totuşi este de remarcat că efectul relativ al sentinţelor,consacrat în art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu împiedicăjurisprudenţa să aibă o influenţă decisivă asupra evoluţiei dreptului internaţional. La felca şi în dreptul intern, doctrina, operele publiciştilor celor mai calificaţi ai diferitelornaţiuni, nu constituie izvor de drept în sens formal, însă nu este mai puţin adevărat căele pot fi considerate izvoare reale, având în vedere influenţa pe care curentele de idei oau asupra evoluţiei dreptului1xxxiii.3. Izvoarele dreptului românesc contemporanDreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarelecategorii de izvoare:• actele normative emise de organele de stat (fie aparţinând puteriilegislative, fie puterii executive)• actele normative care provin de la organizaţii, asociaţii, persoanejuridice, toate având caracter privat, nestatal (statute, regulamente interneetc.)• alte categorii de izvoare de drept: obiceiul juridic sau cutuma şi regulilede convieţuire socială în măsura în care legea le invocă şi face trimitereexpresă la ele, şi aceasta în mod excepţional• jurisprudenţei sau practicii judiciare şi doctrinei juridice, dreptul

82

românesc nu le recunoaşte calitatea de sursă a dreptului.Izvoarele dreptului românesc se integrează într-un sistem unitar, care implică oanume ierarhie şi caracteristici.Astfel, forma dominantă şi determinantă o reprezintă dreptul scris care seexprimă prin acte normative. Comparativ cu celelalte izvoare de drept, actele normativeprezintă avantajul că permit o mai precisă exprimare a voinţei legiuitorului, o mailesnicioasă înţelegere a lor de către destinatarii reglementărilor juridice şi o premisă aconformării la normă. De asemenea este considerabil restrânsă posibilitatea interpretăriişi aplicării greşite a dreptului scris.În ierarhia surselor dreptului, actele normative se constituie într-un sistemordonat în funcţie de forţa juridică a organului emitent şi au rolul hotărâtor datorităavantajelor menţionate şi a faptului că permit adaptarea rapidă la nevoile prezente sauviitoare ale societăţii.A. Actele normativeDacă din punct de vedere cronologic, obiceiul juridic se află pe primul loc, înceea ce priveşte importanţa, în sistemul izvoarelor de drept, actele normative se află peprima treaptă în ierarhia acestora.Legea ca izvor de dreptLocul central în sistemul actelor normative în ocupă legile, iar o primă distincţiecare se face în cadrul sistemului surselor scrise ale dreptului, este acea între lege şi actenormative subordonate legii.Pentru a defini noţiunea de lege vom avea în vedere faptul că acest concept estefolosit în mai multe accepţiuni.În sens larg, prin lege se înţelege orice act normativ, orice act cu putereobligatorie care provine de la un organ de stat, investit cu o anume autoritate şicompetenţă şi care pretinde a-i fi respectată dispoziţiaxxxiv.Într-un sens restrâns, prin lege este desemnat actul normativ adoptat deParlament potrivit unei proceduri dinainte stabilită, care reglementează cele mai

83

importante relaţii sociale şi care are forţa juridică superioară faţă de toate celelalte actenormative care se întemeiază pe aceasta.Din definiţia dată, pot fi reţinute trăsăturile specifice legii şi anume:a) emană de la puterea legislativă, care în cazul României este Parlamentulbicameral: Camera Deputaţilor şi Senatul. Dacă în statele unitare, există un singur organlegislativ (indiferent dacă acesta este uni sau bicameral), în toate ţările federative saufederale, alături de organul legislativ federal sunt şi organe legiuitoare ale republicilorsau statelor componente ale căror legi trebuie să fie conforme legilor federale;b) legea reglementează cele mai importante relaţii sociale în mod originar,primar; relaţiile sociale importante vor fi normate prin legi şi nu prin conţinutul altoracte normative, care de fapt nu fac altceva decât să nuanţeze sau să completezereglementările primare cuprinse în legi. Această trăsătură a legilor explică şi rolul ei debază, poziţia superioară pe care o ocupă în sistemul izvoarelor de drept. Prin lege suntconsacrate juridic forma de guvernământ, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,infracţiunile etc.;c) legea este adoptată cu respectarea unei anumite proceduri, ceea ce odeosebeşte de toate celelalte acte normative şi care presupune mai multe etape. Iniţiativalegislativă este actul de sesizare al Parlamentului în vederea discutării unei legi. Audreptul de a iniţia legi cetăţenii cu drept de vot, guvernul, deputaţii şi senatorii.Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin 1/4 judeţe din judeţele ţării, să fie înnumăr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot şi în fiecare judeţ să fieînregistrate cel puţin 5.000 de semnături în favoarea iniţiativei legislative. Nu pot faceobiectul iniţiativei cetăţenilor problemele fiscale, amnistia, graţierea sau cele cu caracterinternaţional.Propunerea sau proiectul de lege va fi discutată la camera la care a fost depusă,

84

apoi va fi înaintată comisiei parlamentare competente şi care după examinare, vaîntocmi un raport ce va cuprinde propuneri în vederea adoptării, respingerii saumodificării proiectului primit.Urmează apoi dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative,etapă care este precedată de prezentarea (motivaţiei) motivelor care a dus la promovareaproiectului de lege făcută de către iniţiator precum şi a raportului comisiei permanente.Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca prima Cameră sesizatăproiectele legilor organice,proiectele de legi şi propuneri legislative pentru ratificareatratatelor sau a altor acorduri internaţionale( vezi art.75 alin 1 din Constituţie).Celelalteproiecte de legi se supun dezbaterii şi adoptării Senatului, ca primă cameră sesizată.Prima Camera sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile, iar î cazul Codurilorîn 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele au fostadoptate.După votare, legea este trimisă spre aprobare celeilalte camere şi după adoptarelegea urmează procedura promulgării. Preşedintele promulgă legea în cel mult 20 dezile de la primirea ei. Promulgarea este ultimul act al procedurii legislative prin carePreşedintele României investeşte legea cu formulă executorie, şi dispune publicarea înMonitorul Oficial al RomânieiPreşedintele poate cere o singură dată Parlamentului reexaminarea legii, iar dacăea este readoptată, promulgarea devine obligatorie în termen de 10 zile.d) legea are forţă juridică superioară celorlalte acte normative emise de stat,supremaţia ai fiind depăşită doar de Constituţie. Ca o consecinţă a acestei trăsături, oricealt act normativ subordonat legii, trebuie să fie conform acesteia;e) legea are întotdeauna un caracter normativ, spre deosebire de alte actenormative (ale organelor executive) care pot avea şi caracter individualxxxv;

85

f) efectele legii pot fi “a quo” (numai pentru viitor) cât şi “ad quem” (atât pentrutrecut cât şi pentru viitor).Normativitatea legii presupune generalitate, impersonalitate, tipizare,abstractizare, obligativitate şi permanenţă, iar în absenţa acestor trăsături nu ar fi decât odoleanţă, o petiţie, o declaraţie de principii fără vreo eficienţăxxxvi.Clasificarea legilor1) În funcţie de forţa, de autoritatea lor juridică, doctrina distinge între legifundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare (sau obişnuite)xxxvii.Art. 73 din Constituţie prevede că “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legiorganice şi legi ordinare”.a) Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia ca lege fundamentalăprecum şi legile modificatoare ale acesteia) stabilesc: principiile fundamentale aleorganizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separării puterilor în stat, drepturile şilibertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia şi legile de modificare ale acesteiadispun de o forţă juridică superioară faţă de orice alt act normativ datorită, pe de o partea conţinutului reglementărilor, iar pe de altă parte, procedurii speciale de elaborare şiadoptare a sa.Se poate dace distincţie între constituţia cutumiară şi cea scrisă.Exemplele de constituţie cutumiară întâlnim în cazul Marii Britanii şi aceastaconţine ansamblul regulilor cutumiare referitoare la transmiterea şi exercitarea puterii.Constituţia reprezintă ansamblul regulilor celor mai importante în stat referitoarela instaurarea, exercitarea şi menţinerea puterii de stat.Pentru adoptarea legilor constituţionale este necesar un cvorum de 2/3 dinnumărul membrilor fiecărei camere. Iniţiativa aparţine Preşedintelui României lapropunerea Guvernului, sau a 1/4 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor, ori acetăţenilor.Legile Constituţionale şi cele de modificare a Constituţiei au ca obiect de

86

reglementare principiile fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemulorganelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentaleale cetăţenilor.b) Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Ele reglementeazădomenii de activitate expres şi limitativ prevăzute de art. 73 alin. 3 din Constituţie(sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şidesfăşurarea referendumului; organizarea Consiliului Suprem de Apărare a ţării,infracţiunile, pedepsele şi regimul executării pedepselor, acordarea amnistiei, graţieriicolective, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem al Magistraturii, a instanţelorjudecătoreşti, a Ministerului Public şi Curţii de Conturi; organizarea generală aînvăţământului, cultelor, administraţiei locale etc.).Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere(majoritate absolută). Ele au forţă juridică superioară legilor ordinare şi nu pot fimodificate prin ordonanţe ale Guvernului sau ordonanţe de urgenţă, abilitarea fiindexclusă în acest caz.c) Legile ordinare sunt emise pentru reglementarea oricărui domeniu al relaţiilorsociale, excluzând pe cele rezervate legilor constituţionale şi organice. Iniţiativalegislativă pentru adoptarea legilor ordinare poate aparţine oricărui deputat, senator oriGuvernului. Pentru adoptarea legilor ordinare este suficientă o majoritate relativă,respectiv majoritatea senatorilor sau deputaţilor prezenţi.În sfârşit, un loc distinct îl ocupă şi codurile care constituie un sistem unitar denorme organizate potrivit unor principii şi care constituie o formă sistematizată într-undomeniu dat. De exemplu: Codul civil, Codul penal, Codul familiei etc.Propunerile legislative se supun2) După sfera de cuprindere şi gradul de generalitate al reglementărilor juridice,distingem legi generale, speciale şi excepţionale.

87

3) În funcţie de conţinutul lor normativ, legile pot fi legi de reglementare directă,legi cadru, legi de abilitare şi legi de controlxxxviii.4) După caracterul obiectului de reglementarexxxix, legile pot fi legi materiale şiprocedurale.5) După ramura de drept pentru care reprezintă principalul izvor de drept, legilepot fi: penale, civile, comerciale, financiare etc.6) În statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor componente,legi care trebuie să fie conforme primelor enunţate.În categoria legilor trebuie să amintim ca izvor de drept sui generis decretul lege.Acesta are un caracter hibrid întrucât deşi nu emană de la legislativ ci de la executiv,totuşi are caracter de lege. De aici, şi denumirea sa complexă: “decret” întrucât îşi areoriginea în executiv şi “lege”, întrucât posedă forţa juridică a normelor emise de organullegiuitor.Acest izvor de drept asigură continuitatea funcţionării puterii în condiţii de crizăcând Parlamentul, fie că nu se poate întruni în termen optim, fie a fost desfiinţat încondiţiile precipitării unor evenimente politice şi sociale (lovituri de stat, revoluţie).Într-un stat de drept, însă decretul lege se aplică cu titlu de excepţie.În situaţii provizorii, Guvernul poate edicta acte normative cu putere de lege înbaza legislaţiei delegate şi în cazuri expres prevăzute de Constituţie şi au caracterprovizoriu.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Ce se înţelege prin izvor formal?2. Definiţi legea şi enumeraţi trăsăturile legilor.3. Enumeraţi izvoarele dreptului românesc.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Prin izvor de drept formal înţelegem:a). Condiţiile vieţii materialeb). Forma prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a seimpune indivizilorc). Factorul care configurează dreptul.2. Pentru înţelegerea caracterului de izvor material trebuie să răspundem la

88

întrebarea:a). Cine creează dreptul ?b). Cum este creat dreptul ?c). În ce forme sunt create normele juridice?3. Prin izvor de drept indirect sau mediat vom înţelege:a). Actele normativeb). Hotărârea guvernamentalăc). Reguli juridice care nu sunt cuprinse expres în acte normative , dar lacare fac trimitere pentru a căpăta forţă juridică.4. Obiceiul juridic este izvor de drept :a). Dacă un act normativ face trimitere la elb). Dacă nu se face trimiterec). In ambele cazuri5. În funcţie de caracterul sursei formale de cunoaştere facem distincţie între:a). Izvoare scrise şi izvoare nescriseb). Documente şi date arheologice.c). Inscripţii şi norme cutumiareTESTE DE EVALUARE1. După criteriul sursei putem deosebi:a). Surse care pot reglementa orice domeniu şi care se numesc sursesuveraneb). Surse subordonate care sunt limitate a reglementa doar anumite domeniic). Surse subsidiare2. Conceptul de sursă şi izvor al dreptului:a). Sunt sinonimeb). Sunt antonimec). Diferiţi ca sferă3. Sunt izvoare ale dreptului:a). Actul normativb). Actele subordonate legiic). Cutuma4. Jurisprudenţa:a). Este izvor de dreptb). Nu este izvor de dreptc). Uneori poate fi considerata astfel.5. În sistemul cronologic obiceiul juridic se află:a). Pe primul loc în ierarhia izvoarelor de dreptb). Pe ultimul locc). Pe locul al doilea al importanţei sale

89

TEMA VIII: ACTELE NORMATIVE SUBORDONATE LEGII.ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI.

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să cunoască actele normative ale organizaţiilor nestatale• Studentul să-şi însuşească cunoştinţele teoretice privitoare la actele emise deguvern• Studentul sa identifice calitatea cutumei de a deveni sau nu izvor de drept• Însuşirea cunoştinţelor privitoare la doctrina juridica şi jurisprudenţăII. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Să opereze cu diferite noţiuni privind procedura adoptării ordonanţelorori ordonanţelor de urgenţă.• Să-şi formeze deprinderea de a califica un izvor de drept şi să poatăargumenta dacă opinează spre recunoaştere sau nu a practicii judiciare ,ca izvor de drept• Să enumere actele normative subordonate legii şi să le poată trata pefiecare dintre acestea.• Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la cazuriconcrete• Să cunoască procedura de adoptare a actelor subordonate legii.III. CUVINTE CHEIE: ORDONANŢA, ORDONANŢA DE URGENŢA,PROMULGARE., HOTĂRIRI NORMATIVE, STATUTE PROFESIONALE,OBICEIUL JURIDIC,CONTRACTUL NORMATIV, REGULI DECONVIEŢUIRE SOCIALĂ, PRACTICA JUDICIARĂ, DOCTRINA JURIDICĂIV. STRUCTURA MODULULUI1. Acte normative subordonate legii2. Alte izvoare ale dreptului- Actele normative ale organizaţiilor nestatale- Obiceiul juridic sau cutuma- Contractul normativ- Reguli de convieţuire socială- Practica judiciară- Doctrina juridicăV. REZUMATDistingem în categoria actelor normative subordonate legii: decretele,ordonanţele, ordonanţele de urgenţă, hotărârile de guvern, ordinele cu caracter normativ,

90

actele emise de organele centrale şi locale ale administraţiei publice .Din categoria altorizvoare ale dreptului vom trata actele normative ale organelor nestatatale,obiceiuljuridic, contractul normativ,regulile de convieţuire socială; vom face referiri la doctrinajuridică şi practica judiciară , care în opinia ns. nu sunt izvoare de drept.CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEIActele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite, în sisteme dedrept diferite.Cele mai importante trăsături ale actelor normative subordonate legii sunturmătoarele:- actele emise sunt conforme legilor şi nu pot conţine dispoziţii contrareacestora şi cu atât mai puţin nu pot fi contrare Constituţiei;- ele nu pot fi emise pentru domeniile de reglementare rezervate legilorconstituţionale;- actele normative edictate trebuie să se circumscrie competenţei materialeşi teritoriale a organelor de la care provin;- toate aceste acte urmează o procedură de elaborare şi o formă anumestipulată pentru fiecare dintre ele;- ele trebuie să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare, căroratrebuie să se conformeze.În România distingem următoarele categorii de acte normative subordonate legii,pe care le vom clasifica în funcţie de organul emitent, după cum urmează:1). Acte normative ale şefului statului care se numesc “decrete” şi care, pentru afi izvor de drept trebuie să aibă caracter normativ. Astfel de acte pot fi elaborate însituaţii prevăzute de Constituţie: instituirea stării de urgenţă, declararea de mobilizaregenerală şi declararea de război. În cazul acestor acte normative, responsabilitateaPreşedintelui României este asumată şi de Guvern al cărui premier contrasemneazăactul emis. Alte acte emise de Preşedinte sunt actele individuale care privesc acordări şi

91

avansări în grade militare, numiri şi rechemări din funcţii etc. şi care acte, referindu-sela o anumită persoană sau grup de persoane determinate, nu sunt izvoare de drept însensul strict al noţiunii, ele neavând caracter normativ.2). Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele, întemeiul unei legi speciale de abilitare. Hotărârile cu caracter normativ ale Guvernuluisunt fundamentate pe Constituţie. Ele prevăd măsuri pentru organizarea executăriilegilor şi a Constituţiei şi sunt elaborate în cele mai diferite domenii (exemplu:organizarea administrativă, reglementarea unor contravenţii etc.)În baza unor împuterniciri exprese (cunoscută sub denumirea de “lege specialăde abilitare”) şi pentru o durată de timp limitată, Guvernul poate adopta ordonanţe.Fiindcă sunt emise pentru domenii rezervate legii, ele trebuiesc supuse aprobăriiulterioare a Parlamentului, printr-o lege. Aceste ordonanţe nu sunt acte administrative,ci acte cu caracter legislativ emise în baza delegării funcţiei legislative a Parlamentuluicătre Guvern. Această delegare a funcţiei este în realitate o excepţie de la principiulseparaţiei puterilor în stat, conform căruia executivul poate doar să aplice legea, nu să oşi creeze, iar actele lui rămân acte administrative.Guvernul poate emite două feluri de ordonanţe: ordonanţe obişnuite şi ordonanţede urgenţă.Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru aemite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.Legea de abilitare va stabili obligatoriu domeniul şi data pană la care se potemite ordonanţe ( art.115 alin 2 din Constituţie).Dacă legea de abilitare cere, ordonanţase supune aprobării Parlamentului, pana la împlinirea termenului de abilitare.Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.Guvernul adoptă ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror

92

reglementare nu poate fi amânată.O.U.G. intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere la Cameracompetentă şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Dacă în 30 de zileCamera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şise trimite celeilalte Camere, care şi ea decide tot în procedură de urgenţă. Ordonanţa deurgenţă cuprinzând norme de natura legilor organice trebuie adoptată cu aceeaşimajoritate ca şi legile organice, respectiv cu majoritatea fiecărei camere.Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-olege ; această lege va reglementa dacă este cazul, măsurile necesare cu privire laefectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.3). Ordinele cu caracter normativ, regulamentele şi instrucţiunile miniştrilor şi acelorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat, oriai altor autorităţi administrative autonome cum ar fi: Banca Naţională, DirecţiaNaţională de Statistică, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia Naţională deValori Mobiliare, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică etc. Acesteautorităţi, organe administrative autonome sunt din ce în ce mai numeroase, iar acţiunealor devine tot mai complexă, acestea putând emite în vederea aplicării legilor, acte dereglementare în domeniul propriu.Aceste acte apar necesare, în condiţiile în care, actul la nivel superior reclamăprin însuşi natura şi conţinutul său, emiterea unui act subordonat care să-i asigure o bazăunitară de executarexl.4). Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprindhotărâri, dispoziţii şi ordine:• hotărârile normative ale consiliilor locale;• hotărârile normative ale consiliilor judeţene;• deciziile delegaţiei permanente;• dispoziţiile normative ale primarilor;• ordinele prefecţilor.

93

B. Alte izvoare ale dreptului1. Actele normative ale organizaţiilor nestataleExistă numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private, corporaţii şiinstituţii private sau publice, cărora statul le recunoaşte dreptul de a-şi regla autonomordinea internă. Organizarea şi funcţionarea acestora se realizează în general prinelaborarea de statute şi regulamente adoptate în conformitate cu legile statului. Astfel deorganizaţii nestatale pot fi de tipuri şi profiluri din cele mai diverse:bănci, cooperative,asociaţii, fundaţii etc. Este de remarcat că uzual, actele emise nu au caracter juridic şisunt respectate în mod benevol de către membrii lor.Sub incidenţa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu caracternormativ care reglementează raporturile juridice proprii acestor organizaţiixli.Statutele profesionaleSunt cunoscute două categorii de statute profesionale: unele aprobate de lege şicare nu comportă discuţii referitoare la natura lor juridică de a fi izvoare ale dreptului, şialtele, adoptate de organele corpurilor profesionale, cu privire la care, se poate faceafirmaţia că sunt deopotrivă astfel de surse, întrucât fiind acte de reglementare generală,se aplică la un număr indefinit de subiecţi, sunt obligatorii pentru aceştia, iar în caz deîncălcare a normelor este exercitată acţiunea de constrângere.Astfel de statute le întâlnim în cazul profesiilor libere cum ar fi cea de notar,avocat, expert contabil sau medicxlii.Pentru raţiuni identice, sunt considerate izvoare de drept şi regulamentele deordine interioară sau normele de protecţia muncii ori cele referitoare la controlulmedical.xliii

Statutele organizaţiilor economice şi fundaţiileLa fel ca şi în cazul precedent, sunt tot surse de drept autonome şi subsidiarelegii şi actele constitutive ale organizaţiilor economice, societăţile comerciale şi regiilorautonome precum şi ale fundaţiilor ori asociaţiilor.

94

Actul constitutiv al acestora este izvor de drept întrucât stabileşte în mod genericdrepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, conţin reguli de conduită obligatorii,aplicabile prin constrângere. Actele lor constitutive sunt publicate în MonitorulOficial2. Obiceiul juridic sau cutumaÎn succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupăprimul loc.Obiceiul sub forma diferitelor uzuri, datini, tradiţii, practici cu caracterreligios sau moral a reprezentat modalitatea prin care au fost ordonate relaţiile sociale încomuna primitivă pentru a se asigura existenţa şi securitatea colectivităţilor umane.Aplicând inconştient, pe cale de repetiţie aceleaşi practici, uzuri, oamenii au ajuns laconvingerea că regulile respective sunt utile şi necesar a fi urmate în viaţa de zi cu zi.Obiceiul juridic sau cutuma este aşadar o regulă de conduită care s-a formatspontan, urmare a aplicării repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-ocolectivitate umană.Evoluţia cutumei a parcurs un drum lung şi anevoios. Obiceiul este cel maivechi izvor de drept fiind rodul unei experienţe de viaţă al unei comunităţi, al repetăriiunor practici. Apărând în epoca primitivă ca o necesitate legată de conservarea valorilorimportante în colectivitate, prin trecerea la organizarea statală, normele obişnuielnice aufost consfinţite şi adaptate potrivit nevoilor claselor conducătoare. Înaintea apariţieidreptului scris, aceste norme cutumiare au existat la toate popoarele şi s-au manifestatca cele mai vechi norme juridice create spontan, într-un proces evolutiv de durată.Normele obişnuielnice recunoscute de stat au format dreptul obişnuielnic,cutumiar sau consuetudinar şi a jucat un rol important în dreptul sclavagist şi feudal. Laînceput normele obligatorii statale stabilite pe baza practicii îndelungate au fost strânslegate de normele religioase. Codul lui Hammurabi, Legile lui MU, Cartea sfântă a

95

perşilor - atestă acest lucru.Procesul trecerii unui obicei din sistemul normelor sociale în cel al surselordreptului s-a realizat în principal pe următoarele căi:fie statul prin organele sale legiuitoare a recunoscut sau a sancţionat un astfel deobicei pe care l-a încorporat într-o normă statală;fie că, atunci când obiceiul a fostinvocat de părţi litigante ca normă de conduită în faţa unei instanţe judecătoreşti acesta avalidat-o ca şi regulă juridică1xlv.Este de precizat că nu orice uzură, obicei, datină, obişnuinţă create de societateau devenit izvoare de drept. Doar obiceiurile recunoscute de puterea statală şi dotate cuforţă juridică au devenit obiceiuri juridice sau cutume şi sunt izvoare de drept.În evul mediu, cutuma era principalul izvor de drept în Franţa, Anglia, ţările delimbă germană etc., astfel încât numărul lor fiind atât de mare s-a ajuns la necesitateaîncorporării, sistematizării, culegerii lor şi apoi publicarea acestora.Cele mai cunoscute culegeri de cutume sunt “Oglinda saxonă” (1230 -Sachsenspiegel), “Oglinda Svaba” (Schwabenspiegel 1273 - 1282) sau culegerea deobiceiuri franceze cunoscută sub denumirea de “Aşezămintele lui Ludovic cel Sfânt”1270).În anul 1453 în Franţa, regele Carol al VII-lea a dispus să se redacteze şi să sepublice un cod al obiceiurilor tocmai pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare aacestora. Se poate observa cum procesul de culegere şi publicare a cutumelor atransformat dreptul nescris în drept scris. Hegel nota cum “prin faptul că ele(obiceiurile) sunt scrise şi adunate, legile în vigoare ale unei naţiuni nu încetează prinaceasta de a fi şi ele obiceiuri. Când cutumele ajung să fie adunate şi strânse la un loc,atunci culegerea acestora constituie Codul de legi”. Această tendinţă de codificare s-ageneralizat după Revoluţia franceză când s-a impus supremaţia legii şi separareaputerilor în stat. În Codul lui Napoleon s-a menţinut instituţia obiceiului juridic în foarte

96

rare reglementări (spre exemplu cele referitoare la contracte, dobândirea de proprietateetc.).Dacă în antichitate şi în evul mediu cutuma era principalul izvor de drept, înepoca modernă şi contemporană, rolul obiceiului juridic s-a redus cu precădere în ţărileeuropene. De remarcat este faptul că în sistemul anglosaxon, cutuma s-a menţinut şi este“în zilele noastre unul din principalele izvoare de drept. Are un rol încă ridicat în fostelecolonii devenite independente.Cutuma a avut şi are şi în prezent un rol important, în dreptul internaţionalpublic contemporan (de exemplu în materia uzanţelor diplomatice) şi în dreptulcomerţului internaţional.Dat fiind specificul formării normelor comerţului maritim şi fluvial în special, alactivităţilor portuare în decursul timpului, cutuma care cuprinde în general normetehnice practicate, continuă să fie izvor al dreptului maritim şi fluvial şi constituiecadrul juridic general1xlvi.În ceea ce priveşte poziţia obiceiul în dreptul românesc, se remarcă faptul că,acesta a avut un rol important în cadrul izvoarelor de drept până la începutul secolului alXIX-lea (în dreptul geto-dac, după cucerirea romană, în perioada timpurie şi apoi de-alungul feudalismului). Este cunoscut Jus valachicum sau obiceiul Jus Valahorum, adicădreptul valah (românesc) sau dreptul valahilor (românilor) ca reglementareobişnuielnică proprie populaţiei româneşti din ţările Române. Odată cu forma statelorfeudale, Jus valachicum este recunoscut ca “lex terrae” - adică legea ţării sau obiceiulpământului. Primele legiuiri româneşti ale lui Alexandru cel Bun, Vasile Lupu sauMatei Basarab, conţineau obiceiuri juridice. Foarte cunoscută a fost aplicarea cutumei înreglementarea relaţiilor agro-pastorale. Cu timpul ia şi denumirea de “zakon - lege”,“legea bătrână” dar aceasta este diferită de legea scrisă. În perioada de descompunere a

97

feudalismului normele obişnuielnice sunt introduse în actele normative, obiceiulpământului, fiind sursă de inspiraţie pentru Pravilnicea-Condică (1780). CodurileCalimach (1817) şi Caragea (1818) se refereau direct la dreptul cutumiar2xlvii.Codul civil român din 1864 care a intrat în vigoare în iulie 1865, a eliminat înmare măsură rolul obiceiului ca izvor de drept. El face trimitere la obicei ca izvor dedrept, la situaţii de fapt exprese, cum ar fi cele referitoare la relaţiile de vecinătate (spreexemplu art. 600 Cod civil, care stipulează că “înălţimea îngrădirii se va stabili dupăregulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”, art. 607 în care se precizează că“nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât în depărtarea hotărâtă de regulamenteleparticulare sau obiceiurile constante şi recunoscute”. Prin trimiterea pe care Codul civilo face la obiceiurile locale determină calitatea acestora de izvoare de drept. Aşadar,cutuma reprezintă numai în mod excepţional pe plan intern izvor al dreptului românescşi numai atunci când legea face trimitere expresă la obicei.În dreptul penal român, obiceiul este exclus, întrucât aici fiinţeazăprincipiile legalităţii pedepsei şi incriminării (“nulla poena sine lege” şi “nullum crimensine lege”) ceea ce presupune întotdeauna că izvor formal al dreptului penal este numailegea scrisă.În ceea ce priveşte proba cutumelor, ea nu este necesară în situaţia celorgenerale, instanţele fiind prezumate că le cunosc; pentru obiceiurile juridice particulare,proba incumbă celui ce le invocă putând fi utilizate toate mijloacele de probă.3. Contractul normativEste şi el unul din izvoarele dreptului, dar având o sferă mai restrânsă deaplicabilitate.Deosebit de contractul concret care stabileşte drepturi şi obligaţii între subiecţide drept identificaţi, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor

98

juridice, situaţie în care drepturile şi obligaţiile acestora se manifestă ca reguli deconduită, ca norme juridice obligatorii.Dacă în Codul civil - Cartea III Titlul III, termenul de contract este identic cu celde convenţie, capitolul intitulându-se “Despre contracte şi convenţii”, doctrina aremarcat o anume distincţie care trebuie avută în vedere. În acest sens, prin convenţie sarînţelege acordul de voinţă apt de a naşte, modifica, stinge sau transmite drepturi sauobligaţii” iar prin “contract”, doar acea manifestare, acord de voinţă, care ar fi apt sănască sau să transmită un drept sau o obligaţiexlviii.Aşa cum este el definit în art. 942 C.civ., ca “acord între două sau mai multepersoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic” contractul nu esteacceptat în doctrină ca izvor de drept.Cu toate acestea, contractul normativ este izvor de drept dar nu în general, cinumai în cazul unui anumit gen de contractexlix:1. în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării statelorfederative; exemple de astfel de contracte normative devenite apoi constituţii ale statelorfederale, sunt cele ale SUA, Elveţiei, Braziliei etc. prin care s-au statornicit principiilefundamentale convenite de statele membre pentru a constitui federaţia sau statul federal.2. în dreptul muncii cel mai cunoscut izvor de drept recunoscut ca atare deîntreaga doctrină, este contractul colectiv de muncă. El reprezintă de fapt “o normăconvenţională negociată”.Potrivit art. 1 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă esteconvenţia încheiată între patron şi organizaţia patronală pe de o parte şi salariaţiireprezentaţi de sindicat ori în alt mod prevăzut de lege pe de altă parte, prin care sestabilesc clauze privind condiţiile de salarizare precum şi alte drepturi şi obligaţii cedecurg din raporturile de muncă.Contractele colective de muncă sunt izvoare de drept întrucât au caracter

99

general, sunt aplicabile la un număr nedefinit de persoane, sunt obligatorii iarnerespectarea lor atrage intervenţia statului.Contractul colectiv de muncă derogă de la principiile generale ale contractelor,întrucât permite aderarea ulterioară la convenţia colectivă încheiată a unui sindicat sau aunui grup de salariaţi care nu au fost prezenţi la întocmirea acestuia şi fără a fi necesarconsimţământul părţilor contractante; apoi, orice patron semnatar al unui astfel decontract trebuie să-l aplice întregului personal, fie că angajatul este sau nu membru alsindicatului semnatarl.3. În dreptul internaţional public, tratatul internaţional bilateral sau multilateral(alături de acordurile internaţionale) este considerat un izvor tradiţional fundamental şiprimordial ca însemnătate faţă de cutumă. Tratatul reprezintă forma expresă demanifestare a acordului de voinţă dintre state, prin care se creează norme noi de dreptinternaţional sau se modifică ori se abrogă cele existente”. În epoca contemporană,neexistând acte internaţionale cu caracter legislativ (constituţii, legi etc.) care săconstituie izvoarele dreptului internaţional public, tratatele sau acordurile suntconsiderate a fi izvoarele acestuia, întrucât creează norme valabile şi obligatorii înraporturile dintre state.4. Regulile de convieţuire socialăAceste reguli constituie izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în carelegea face trimitere la ele. Spre exemplu: Legea nr. 61/1991 privind sancţionareafaptelor de încălcare a normelor de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, sauart. 321 din Codul penal, care reglementează infracţiunile de ultraj la bunele moravuri.Potrivit art. 1 din Decretul nr. 31/1954, drepturile civile ale persoanelor fizicesunt recunoscute de stat, dacă sunt în acord cu regulile de convieţuirea socială, ori art. 2din Codul familiei în care sunt reglementate raporturile de familie (dintre soţi, dintre

100

părinţi şi copii) bazate pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei datori a-şiacorda unul altuia sprijin moral şi material. Avem de-a face în aceste cazuri cu regulijuridice care au ca izvor de drept actul normativ care le consacră.5. Practica judiciară (judecătorească) sau jurisprudenţa şi precedentul judiciarPractica judiciară denumită şi jurisprudenţă, este formată din totalitateahotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele,li iar precedentuljudiciar reprezintă hotărârea judecătorească dată într-o cauză concretă în absenţa uneireglementări legale aplicabile şi care devine obligatorie pentru toate cauzele similareulterioare ce vor fi judecate, constituindu-se ca o regulă obligatorielii.Problema stabilirii naturii juridice a jurisprudenţei şi precedentului judiciar de afi sau nu izvor de drept, este pe de-o parte controversată (unii doctrinari răspunzândafirmativ, alţii dimpotrivă), iar pe de altă parte, este diferită în sisteme de drept diferite.Jurisprudenţa a jucat un rol important ca izvor de drept în dreptul roman, prinaşa numitul drept pretorian. Hotărârile pretorilor şi ale altor magistraţi au devenitobligatorii iniţial pentru cel care le-a dat, apoi şi pentru ceilalţi magistraţi. Soluţiilecreatoare ale pretorilor au reprezentat o sursă importantă de creare a unor noi norme şiinstituţii juridice în dreptul roman.Practica judiciară a avut mare importanţă ca izvor de drept şi în feudalism, maiales în secolele XV - XVII odată cu recepţionarea dreptului roman. Centralizarea puteriide stat şi formarea monarhiilor absolute au crescut importanţa actelor normative emisede monarh, ceea ce a determinat scăderea treptată din importanţă a precedentuluijudiciar. Revoluţiile burgheze au creat sisteme de drept diferite în ceea ce priveşte rolulpracticii judecătoreşti şi recunoaşterea sau nerecunoaşterea ca izvor de drept, aprecedentului judiciar.Dreptul continental burghez nu a recunoscut practici judiciare un rol şi loc între

101

izvoarele de drept. Astfel, este cazul Codului civil austriac din 1811 (art. 12) sau aCodului penal german din 1794 în care se stipula că “în hotărârile care urmează să fiepronunţate nicidecum nu trebuie luate în considerare nici părerile oamenilor de ştiinţă,nici hotărârile precedente aduse de tribunale”.Codul civil francez din 1804 a interzis tribunalelor să se pronunţe pe cale dedispoziţii generale.O altă situaţie se întâlneşte în Anglia, SUA sau Canada unde practica judiciară,precedentul judiciar au avut şi au un rol important între izvoarele dreptului.Dreptul englez este alcătuit din dreptul comun (Common law) format dinhotărâri judecătoreşti şi obiceiuri juridice şi dreptul statutar (statutory law) format dinactele Parlamentului. Judecătorul nu este un simplu interpret al legii, ci o autoritate carestabileşte cutuma, iar hotărârea dată reprezintă un precedent obligatoriu, nu numaipentru instanţa respectivă în viitor, dar şi pentru toate instanţele inferioare. În acest mod,judecătorul creează dreptul (judge made law). O cauză poate fi soluţionată conform unuiprecedent judiciar pronunţat cu mulţi ani înainte (uneori chiar sute de ani). Legea poatesă formuleze sau să modifice precedentul, dar dacă pentru o anume împrejurare nuexistă reglementare se aplică dreptul comun (Common law). Acest lucru faptul că, legeaare un rol secund, auxiliar faţă de dreptul comun.Pe parcursul mai multor ani s-au adunat un număr foarte mare de precedente, cumulte necorelări şi contradicţii, ceea ce face dificilă cunoaşterea acestora chiar şi pentruspecialişti, accesul la justiţie fiind greu imaginabil fără asistenţă juridică din partea celorcalificaţi, a avocaţilor.Nu trebuie însă înţeles că în sistemul de “Common law”, orice hotărârejudecătorească reprezintă izvor de drept. În Anglia spre exemplu, această funcţie o audeciziile pronunţate de Privy Council al Camerei Lorzilor, iar în SUA, cel puţin în ceea

102

ce priveşte dreptul federal, au forţă de precedent pentru instanţele inferioare, numaideciziile Curţii Supreme şi ale Curţii de Apel pentru teritoriile în care se judecălitigiulliii; celelalte decizii au însă rol de ilustrare, dacă având forţă de convingere,argumentele şi raţionamentele folosite sunt convingătoare.Mai trebuie apoi remarcat faptul că decizia unui judecător trebuie să fieconformă regulii de drept rezultată din totalitatea deciziilor pronunţate anteriorliv.Precedentul nu este decizia în totalitatea sa, ci principiul în virtutea căruia a fostsoluţionată o cauză, motivele care au stat la baza deciziei, esenţa raţionamentuluijuridic, “ratio decidenţi”. “Ratio decidenţi” este diferit de “obiter dicta” - adică ceea cedeclară judecătorul fără a fi strict necesar, iar ceea ce este obligatoriu în acest precedentjudiciar este “ratio decidenta” şi nu “obiter dicta” (care are doar valoare persuasivă)lv.Doctrina juridică continentală se pronunţă defavorabil menţinerii jurisprudenţeiprintre izvoarele dreptului. Spre exemplu: şcoala finalistă a dreptului (Ihering), curentul“liberii cercetări” din Franţa (F. Geny), a “dreptului liber” din Germania (Erlich, Fuchs),curentul existenţialist (G. Cohn) ş.a.Valoarea jurisprudenţei şi a precedentului judiciar în dreptul romano-germanic,este redusă, dar nu anihilată, circumscriindu-se unor reguli fundamentale ale sistemului:obligaţia judecătorului de a judeca, acesta neputând refuza sub motiv că legea esteneclară sau neîndestulătoare (art. 3 din Codul civil şi care numeşte denegare dedreptate); interzicerea judecătorului de a se pronunţa pe cale de dispoziţii generale saureglementare, apreciindu-se astfel, că prin aceasta, s-ar încălca principiul separaţieiputerilor în stat: legislativă şi judecătorească (art. 4 Cod civil român); relativitatealucrului judecat, în sensul că, în aceste sisteme de drept o hotărâre judecătorească sebucură doar de o autoritate relativă, nefiind obligatorie decât în cauze în care s-a

103

pronunţat şi pentru părţile litigiului. Aceasta înseamnă că judecătorul nu este obligat sădea aceeaşi soluţie într-o altă cauză, nefiind legat în viitor nici de practica sa, nici ainstanţelor superioare.În sistemul dreptului socialist, practicii judiciare nu i s-a recunoscut în principiurolul de izvor de drept, discutabile fiind din acest punct de vedere deciziile de îndrumareale fostului Tribunal Suprem; acestea nu erau decizii de speţă, ci îndrumări de principiupentru soluţionarea unor cauze care au fost diferit şi neunitar soluţionate de cătreinstanţe, decizii care erau pronunţate în scopul de a se asigura aplicarea şi interpretareaunitară a legilor şi a altor acte normative.În prezent, în ţara noastră, unii doctrinari neagă jurisprudenţei calitatea de izvorde dreptlvi, alţiilvii au o atitudine rezervată, considerându-l un izvor subsidiar aldreptului, iar alţiilviii recunosc această calitate considerându-l incontestabil izvor dedrept formal.În teoria dreptului, după revoluţie s-a produs o mutaţie prin posibilitateaimpunerii legiuitorului de către Curtea Constituţională a respectării Constituţia. Până laapariţia Constituţiei din 1991, nu se putea vorbi de o sursă a dreptului care să fiedesfiinţată prin practica vreunei instanţe. Legea nu putea fi infirmată de practicajudecătorească. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor(art. 146 din Constituţie) şi poate astfel să creeze o jurisprudenţă care poate nesocotinorme juridice emise de Parlament. Articolul 147 prevede că deciziile CurţiiConstituţionale sunt obligatorii, iar în art. 146 lit. d din Constituţie, se prevede atribuţiaCurţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelorjudecătoreşti privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor. Opinia părţilor devineastfel “cauza initialis” pentru formarea jurisprudenţei, Constituţia română deschizând

104

prin aceste articole o cale specifică statului de drept de formare a jurisprudenţeilix.Este fără putinţă de tăgadă că Parlamentul este unica putere legiuitoare în stat,iar organelor judecătoreşti le revine sarcina de a interpreta şi aplica legea la cazuriconcrete. A recunoaşte însă practicii judiciare dreptul de elaborare normativă ar însemnaa perturba echilibrul puterilor în statul de drept. Practica face ca să se ajungă denenumărate ori la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege, iar înfixarea jurisprudenţei, un rol important revine Curţii Supreme de Justiţie care tranşeazăconflictele dintre instanţele inferioare, impunând o anume interpretare. Chiar şi atuncicând aceste soluţii repetate, unitare sunt invocate în activitatea judecătorească caprecedente judiciare, practica judiciară nu poate fi privită ca izvor de drept, întrucâtinstanţele se pronunţă numai în cazurile concrete în care au fost sesizate, fără a puteaemite soluţii cu caracter general şi permanent pentru ca acestea să poată fi considerateizvoare de drept.În ceea ce privesc soluţiile Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie,acestea au fost considerate în doctrină ca eventuale izvoare subsidiare ale dreptului,atunci când se pronunţă în recursuri în interesul legii sau când se constatăneconstituţionalitatea, calitatea unor legi sau ordonanţe.6. Doctrina sau ştiinţa juridicăDoctrina juridică este un ansamblu de păreri, opinii şi interpretări aleteoreticienilor şi practicienilor jurişti referitoare la diferite instituţii de drept,reglementări juridice sau cazuri concretelx.Doctrina cuprinde: monografii juridicelxi, reviste, repertoriilxii, comentarii, tratateetc.În istoria dreptului doctrina a avut un rol creator. În dreptul roman a avutvaloarea unei surse formale a dreptului. În perioada Împăratului August, jurisconsulţiinominalizaţi puteau da consultaţii juridice judecătorilor (care nu erau magistraţi de

105

profesie, ci cetăţeni aleşi de părţi să le judece pricina) - care deveneau obligatorii pentrurezolvarea cauzei. Doctrina avea valoare obligatorie pentru cauza dedusă judecăţii. Întimpul Împăratului Hadrian s-a extins practica consultaţiilor oficiale, răspunsul dat dejurisconsulţi fiind obligatorii în toate speţele similare. În timp, s-a realizat o ierarhie ajurisconsulţilor, păreri formulate de Papinian, Paul, Ulpian Modestin sau Caius, fiindconsiderate ca având putere de lege în baza unei hotărâri emise de Teodosin al II-lea şiValentin al III-lea.lxiii

Doctrina crea astfel dreptul. Până la apariţia dreptului scris, doctrina a jucat înevul mediu şi epoca modernă un rol important, juriştii fiind cei care stabileau sauinterpretau dreptullxiv.În dreptul actual romano-germanic şi anglosaxon, ca şi în alte sisteme dedreptlxv, doctrina nu constituie izvor de drept, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu ar jucaun important rol în procesul de formare al dreptului.Ea influenţează acest proces prin autoritatea intelectuală pe care o exercităargumentat şi convingător asupra legiuitorului, prin propunerile de lege ferenda, pe carele face ca urmare a unei analiza critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite delegislativ şi transpuse în noile acte normative. Doctrina juridică exercită influenţă oconsiderabilă şi asupra judecătorilor care, recurgând la autoritatea teoreticienilor înmaterie îşi fundamentează motivarea soluţiilor.Doctrina îşi dovedeşte utilitatea în procesul de creare al dreptului prin formareade juriştii chemaţi să aplice sau să interpreteze legea. Să nu uităm că o bună parte asenatorilor şi deputaţilor s-au format în şcoli juridice şi ei sunt aleşi şi chemaţi a creadreptul.În concluzie, se impune a reţinere că în fiecare epocă istorică, diferit de la o ţarăla alta, sau de la un sistem de drept la altul, unul sau altul din izvoarele de drept au

106

cunoscut o importantă sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanţe proprii ori aspectespecifice.În cadrul aceluiaşi stat, izvoarele dreptului se completează şi subordonează unulaltuia, creând împreună un tot unitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselordreptului este de menţionat că au aceeaşi finalitate şi anume, să creeze ordine socială şide drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. De câte feluri şi care sunt actele pe care le poate emite guvernul ?2. Sunt practica judiciară şi doctrina juridică izvoare de drept?3. Obiceiul juridic sau cutuma .TESTE DE AUTOEVALUARE1. Guvernul adoptă:a). Hotărâri şi ordonanţeb). Legi organicec). Legi ordinare2. Obiceiul juridic sau cutuma :a). Este izvor de dreptb). Nu este izvor de dreptc). Este când se prevede expres de un act normativ3. Contractul normativ:a). Este izvor de drept în cazul anumitor genuri de contracteb). Nu poate fi izvor de drept având forma convenţională şi nu normativăc). Nu este izvor de drept4. Hotărârile judecătoreşti :a). Sunt obligatoriib). Nu sunt obligatorii78c). Uneori da, alteori nu5. Precedentul judiciar în familia de drept romano-germanic şi dreptul anglosaxon :a). Sunt obligatoriib). Nu sunt obligatoriic). Într-un sistem de drept nu, în celălalt da.TESTE DE EVALUARE1. Care sunt actele emise de autorităţile administraţiei locale?2. Enumeraţi şi trataţi actele normative subordonate legii.3. În funcţie de emitent , putem deosebi între:a). Actele emise de guvernb). Actele emise de ministerec). Actele emise de preşedinte

107

4. Definiţi obiceiul juridic şi dreptul obişnuielnic.5. Trataţi statutul organizaţiilor economice şi fundaţiile.

TEMA IX: ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE ŞI SISTEMATIZAREA DREPTULUI

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să-şi însuşească cunoştinţele teoretice privitoare la activitatea deelaborare a actelor normative• La sfârşitul prelegerii studentul va putea să înţeleagă care sunt principiileelaborării actelor normative şi etapele care trebuie urmate.• Studentul va cunoaşte părţile constitutive ale actului normativ şi elementelestructurale ale acestuia• Studentul va înţelege care sunt evenimentele legislative şi care suntparticularităţile fiecăruia.II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Dezvoltarea capacităţii de a uzita şi cunoaşte limbajul juridic necesar laelaborării şi interpretării unui act normativ• Formarea deprinderii de a putea sistematiza acte normative• Va putea prezenta distinct încorporarea , de codificare şi va reţine asemănărileşi deosebirile existenteIII. CUVINTE CHEIE: TEHNICĂ JURIDICĂ, TEHNICĂ LEGISLATIVĂ,CODIFICARE, ELABORARE ACT NORMATIV, SISTEMATIZARE,SUSPENDARE, MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA ACTULUINORMATIV.IV. STRUCTURA MODULULUI1. Activitatea normativă a statului. Tehnică juridica şi tehnica legislativă2. Principiile de elaborare a actelor legislative3. Etapele elaborării actelor normative4. Părţile constitutive ale actelor normative5. Elementele structurale ale actelor normative6. Evenimente legislative7. Stilul şi limbajul actelor normative8. Sistematizarea actelor normativeV. REZUMATCrearea dreptului se realizează prin activitatea normativa a organelor statului

108

care se materializează în adoptarea de acte normative. Procesul elaborării de actenormative urmează anumite etape iar actul astfel emis este constituit din elementestructurale: articol, aliniat.Odată elaborat actul normativ suportă modificări , completări ori rectificări,legislative, iar uneori acţiunea sa poate fi suspendată o perioadă de timp.Textul actelor normative trebuie sa fie realizat într-un limbaj clar, simplu şiaccesibil.CONŢINUTUL TEMEI1. Activitatea normativă a statului. Tehnica juridică şi tehnica legislativăCrearea dreptului se realizează prin activitatea normativă a organelor statuluicare se materializează în adoptarea de acte normative. Această activitate are loc înprimul rând, prin elaborarea de acte normative de către organele statului, în cazulstatelor democratice, prin activitatea normativă a Parlamentului şi Guvernuluidesfăşurată în conformitate cu atribuţiile şi competenţele legal stabilite şi cu respectareaunor proceduri, metode şi principii care să corespundă cerinţelor unei reglementăriclare, coerente, precise.Conţinutul tehnicii juridice apare ca fiind deosebit de complex şi cuprinde maimulte momente: momentul receptării de către legislator a comenzii sociale, momentuloportunităţii şi eficienţei selective a acesteia şi momentul transpunerii în viaţă arealizării conţinutului normei prin tehnica interpretării şi realizării efective a normei.Pentru acest motiv unii autorilxvi au definit acest concept complex de tehnicălegislativă ca fiind ansamblul de metode, reguli, principii, procedee, operaţii folositepentru elaborarea, realizarea, aplicarea şi interpretarea normelor juridice.Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică, prima fiind doar oparte ce intră în componenţa celei din urmă. Tehnica legislativă priveşte strict

109

elaborarea soluţiilor normative de către legiuitor. Ea cunoaşte două momente:- constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementarejuridică- stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii înfuncţie de conştiinţa juridică a societăţii.Legiferarea reprezintă o acţiune conştientă a legiuitorului care receptândcomandamentele sociale, hotărăşte soluţiile de reglementare juridică.Ca parte constitutivă a tehnicii juridice, tehnica legislativă reprezintă elementulcentral şi definitoriu al formei de guvernământ a statului. Ea se întemeiază pe normejuridice specifice, care se mai numesc şi norme de tehnică legislativă şi pe principiiproprii, cunoscute sub denumirea de principiile legiferării.Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actuluinormativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeeletehnice legate de modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelornormative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ. Sediul materiei privind normelede tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative este Legea nr. 24/27.03.2000.2. Principiile procesului de elaborare a actelor normativeTransformarea principiilor de politică juridică în norme de drept pozitiv nu esteîntâmplătoare, ci este guvernată de anumite principii care fac din activitatea delegiferare, un proces amplu şi pe deplin ancorat în realităţile sociale şi care are în vederetoţi factorii politici, morali, economici, sociali, naturali, istorici, internaţionali.a) Un prim principiu al tehnicii legislative este principiul fundamentăriiştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice. La baza activităţii normative astatului stau datele ştiinţei contemporane. Raportarea la scara valorilor contemporane aprocesului de elaborare a actelor normative, estimarea efectelor sociale a noilorreglementări, presupune înainte de toate un demers ştiinţific interdisciplinar care săutilizeze datele folosite de sociologie, economie, psihologie, cibernetică, informatică,

110

statistică etc. Legiuitorul care poate fi, în sens larg, Parlamentul, Guvernul, ministerele,organele administrative de stat, ale administraţiei publice locale - constată la un momentdat un domeniu al vieţii sociale care reclamă reglementare normativă. Activitatea delegiferare reclamă cunoaşterea nu numai a realităţilor sociale ci şi a celor juridice şipentru acest motiv, la redactarea proiectelor de acte normative se cere o strictăspecializare a organismelor însărcinate cu elaborarea lor. Pentru fundamentarea corectăa proiectelor de acte normative se cere a fi analizate motivaţiile şi determinările socialecare implică apariţia noului act normativ, stabilirea oportunităţii lui, anticipareaefectelor posibile şi a costului social al adoptării şi punerii în aplicare a acestuia şi nu înultimul rând, descrierea cu exactitate şi detaliat a situaţiilor de fapt ce urmează aîmbrăca “haina” juridică.b) Principiul supremaţiei legiiÎn conformitate cu acest principiu, legea, ca act normativ cu forţă juridicăsuperioară în ierarhia izvoarelor de drept, trebuie să fie respectată de toate actelenormative inferioare acesteia şi să se întemeieze pe ea. Supremaţia legii este întrecutădoar de Constituţie, cu care trebuie să fie conforme toate actele normative din sistemulde drept. Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare numai în măsura încare nu contravin Constituţiei.c) Principiul echilibrului sau asigurării unui raport just între dinamica şi staticadreptuluiSistemului de drept trebuie să fie un sistem deschis care să asigure un echilibrudinamic între tendinţele de conservare şi schimbare. Valorile permanente în drept nutrebuie să fie înlocuite printr-o legislaţie precipitată, dictată de dorinţa de novaţienormativă şi revendicările imediate ale vieţii sociale, economice ori politice. Dreptultrebuie să aibă din acest punct de vedere mai multă maturitate decât propunerile ce vin

111

din sfera politicului. De aceea spunem că dreptul are o parte statică, reprezentată detradiţie şi care-i conferă originalitate, personalitate şi stabilitate şi o parte dinamică,reprezentată de ansamblul normelor juridice ce reglementează domenii noi şi care vin carăspuns la cerinţele şi pasiunile societăţii.Legiuitorului îi revine sarcina de a menţine echilibrul în drept, asigurând printr-opolitică legislativă înţeleaptă stabilitatea firească a relaţiilor sociale, astfel încât, raportuldintre componentele statice şi dinamice să nu fie doar o chestiune de politică juridică, cisă fie însăşi raţiunea de a fi a dreptului, atingându-şi menirea sa socială.“Poporul” spunea Jean Jacques Rousseau - “ajunge să dispreţuiască legile ce seschimbă în fiecare zi.”d) Principiul accesibilităţii actelor juridiceLegiuitorul, trebuie să procedeze, aşa după cum foarte plastic sugera Ihering “săgândească profund ca un filozof, dar să se exprime clar ca un ţăran.”Conţinutul normei juridice, caracterul clar şi fără echivoc, fac dovada calităţiitehnice legislative a editorului actului normativ. La elaborarea normelor juridice,legiuitorul trebuie să aibă în vedere împrejurarea că cei cărora li se adresează suntindivizi cu posibilităţi diferite de prelucrare şi receptare a mesajului normativ şi pentruacest motiv trebuie ca şi conţinutul normelor să fie clar, concis, precis, pe înţelesulacestora. Fără respectarea acestor cerinţe, actul normativ va putea da naştere lacontroverse, la interpretări eronate, la confuzie.Cerinţele principale pe care le presupune realizarea acestuie) Principiul corelării sistemului actelor normativeActele normative sunt integrate într-un sistem de drept ceea ce înseamnă că,normele juridice fixate în legi, decrete, hotărâri de guvern etc. formează un întreg încadrul căruia, se distribuie ierarhic potrivit forţei lor juridice şi poziţiei emitentului însistemul organelor statului. Un nou act normativ nu se adaugă, ci se integrează în

112

sistemul de drept existent datorită compatibilităţilor de principii, finalitate şi structură.Legea nu exclude ci presupune existenţa altor categorii de acte normative edictate învederea executării şi aplicării legilor. În momentul apariţiei unei reglementări noirealizată printr-o lege spre exemplu, se impune ca actele normative cu forţă juridicăinferioară acesteia, să fie puse de acord cu noua reglementare iar, în caz deneconcordanţă, să fie abrogate sau modificate.3. Etapele elaborării actelor normativeLegiferarea în sens restrâns se referă la procesul de elaborare a legilor, iaraceastă atribuţie revine organului legislativ. În temeiul legilor sunt apoi emise toatecelelalte acte normative, fiecare dintre acestea respectând cele patru principii aleactivităţii normative menţionate deja.În legislaţia românească, procesul elaborării actelor normative parcurge cincietape.a. Iniţierea proiectului.b. Dezbaterea proiectului de lege.c. Adoptarea proiectului de leged. Promulgarea legii.e. Publicarea legii.4. Părţile constitutive ale actului normativ.Orice act normativ cuprinde de regulă, următoarele părţi constitutive:a. Expunerea de motiveb. Titlul actului normativ.c. Preambululd. Formula introductivăe. Dispoziţiile sau principiile generalef. Dispoziţii finale şi tranzitoriig. Anexele.h. Semnăturai. Locul, data semnăturii şi numărul actului normativj. Decretul de promulgare4. Elementele structurale ale actului normativElementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolul. Elcuprinde de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Articolulpoate fi alcătuit dintr-unul sau mai multe aliniate, când dispoziţia este exprimată prin

113

mai multe propoziţii. Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusivaspectele juridice necesare contextului reglementării.Articolele se numerotează în continuare prin cifre arabe, iar dacă actul normativconţine un singur articol, acesta se va defini prin expresia “articol unic”. Articolul seexprimă în textul legii prin abrevierea “art.”.Articolul alcătuit din unul sau mai multe aliniate, de regulă, nu se numerotează,însă există şi excepţii. Spre exemplu, Constituţia României numerotează articolele cucifre: 1, 2, 3,... iar aliniatele cu cifre în paranteză: (1), (2), (3)... Chiar dacă nu suntnumerotate, atunci când se face trimitere la ele, se indică aliniatul (prim, al doilea,penultim, ultim).Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează o expresie care are în contextulactului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acestuia, trebuiedefinit în cadrul unui aliniat subsecvent. Pentru claritatea, concizia şi caracterul unitar altextului, se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de aliniate.Dacă textul conţine enumerări, acestea se identifică prin utilizarea litereloralfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. În cazul în care o normăeste complementară altei norme, se va face trimitere la acesta.În cazul în care actele normative au ca obiect modificări sau completări ale unoracte normative numerotarea se va face cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cucifre arabe pentru textele rămase nemodificate sau completate. În unele acte normativearticolele au note marginale în care, în formă sintetică se face un rezumat al conţinutuluitextului. Spre exemplu, în Codul penal, de procedură penală sau civilă, sunt menţionateinstituţiile juridice sau problemele la care se referă articolul (exemplu: “proceduraprelungirii arestării preventive”, “furtul”, etc.).În funcţie de întinderea şi de natura reglementării, articolele se pot grupa în

114

paragrafe, secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi. Codul penal şi de procedură penalăconţin părţi: “partea generală” şi “partea specială”.5. Evenimente legislativea. Modificarea şi completarea actelor normativeb. Suspendarea actului normativc. Republicaread. Rectificarea actului normativ6. Stilul şi limbajul actelor normativeTextul actelor normative trebuie să fie redactat clar, simplu şi accesibil, iartermenii uzitaţi să aibă înţelesul pe care cuvintele le au în mod curent în limba română.Neologismele vor fi folosite numai atunci când acest lucru apare ca strict necesar.Atunci când un termen sau concept ar putea avea mai multe înţelesuri, esterecomandabil ca în textul actului normativ să se explice sensul utilizat. Deşi conţinutulreglementărilor trebuie să aibă înaltă ţinută ştiinţifică, exprimarea este necesar să fieînţeleasă de destinatarii acestora.La opera de elaborare a dreptului, legiuitorul trebuie să găsească expresia justădintre limbajul juridic pe care îl foloseşte şi modul în care acesta este perceput de cătrecetăţenii cărora se adresează. Pentru a realiza acest deziderat se uzitează un ansamblu deprocedee intelectuale prin care să se elaboreze legi care să exprime cât mai clar posibilregulile juridice pe care le întruchipează.Dintre cele mai cunoscute procedee întâlnite în drept, amintim ficţiunea juridicăşi prezumţiile.a) Ficţiunea juridică este un procedeu la îndemâna legiuitorului sau judecătoruluiprin care se consideră un fapt sau o situaţie juridică altfel, diferit de cum este înrealitate, în vederea deducerii anumitor consecinţe juridice determinate. Altfel spus, unfapt se consideră că există sau că este stabilit, cu toate că, nu a fost stabilit sau nu existăîn realitate. Cu ajutorul ficţiunilor considerăm în mod fictiv că ceva este exact cu toatecă despre acel ceva avem cunoştinţe insuficiente sau imperfecte. Spre exemplu, pentru a

115

reglementa statutul juridic al mobilelor care sunt fixate pe imobile, utilizăm o ficţiunejuridică şi considerăm că aceste mobile sunt şi ele imobile şi pentru aceasta considerămşi aplicăm acestora regimul juridic al imobilelor. Un alt exemplu: copilul nenăscut, darconceput se consideră că există, cu toate că, acesta nu s-a născut, dar astfel, prin aceastăficţiune juridică el devine capabil a-l moşteni pe tatăl său, care posibil să decedeze pânăla naşterea lui (cu condiţia însă ca fătul să se nască viu). În dreptul roman, acestprincipiu era cunoscut sub denumirea de “infans conceptus”. Un alt exemplu de ficţiunene este cel al persoanei pusă sub interdicţie. Cu toate că această persoană nu esteincapabilă permanent, având şi momente de luciditate, printr-o ficţiune juridică, ea esteconsiderată a fi permanent incapabilă.b) O altă modalitate tehnică folosită pentru reglementarea juridică este cea aprezumţiilor. Prezumţia consideră că ceva, fără să fie dovedit există cu adevărat şi fărăsă-i fie probată existenţa. În acest sens se operează cu prezumţia cunoaşterii legii dinmomentul publicării ei, ori cu prezumţia că minorul născut în timpul căsătoriei are catată pe soţul mamei, sau prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului. Prezumţiile sediferenţiază în prezumţii relative (jus tantum) şi absolute (juris et de jure) care suntirefragabile. Dacă prezumţiile relative pot fi infirmate prin proba contrară (că nu soţuleste tatăl copilului ori că făptuitorul este vinovat) prezumţiile absolute nu pot fi atacateprin nici un fel de dovadă (prezumţia de necunoaştere a legii) că minorul sub 14 ani nuare discernământ pentru a răspunde penal pentru faptele lor).Prezumţiile pot fi legale sau judiciare: cele legale sunt determinate în specialprin lege (art. 1200 din Codul civil), în timp ce prezumţiile judiciare sunt lăsate “lalumina şi înţelepciunea magistratului” (art. 1203 din Codul civil). Procedeulprezumţiilor trebuie să fie utilizat de legiuitor cu prudenţă, iar la baza lor să stea o atentă

116

judecare a normalităţii unei situaţii sau a probabilităţii ei. Trebuie ca prezumţiileirefragabile să fie excepţionale faţă de pretenţia lor de a reflecta adevărul absolut,adevăr care în realitate se bazează pe o probabilitate ridicată.7. Sistematizarea actelor normativeTehnica sistematizării legislaţiei nu este un proces uşor, întrucât sistemul dedrept, sistemul actelor normative are o structură complexă cu interferenţe şi conexiuni,fapt ce impune în mod necesar o sistematizare a lui. A sistematiza actele normativeînseamnă de fapt tocmai a le înscrie într-un anumit sistem. Sistematizarea legislaţieirăspunde unei îndoite cerinţe: pe de o parte, ajută la cunoaşterea mai uşoară areglementărilor juridice, iar pe de altă parte, elimină sau preîntâmpină contradicţiiledintre diverse acte normative. Sistematizarea reglementărilor juridice este de natură apune ordine în noianul de acte normative şi realizează o reducere, o simplificare şi oconcentrare superioară a legislaţiei.Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt încorporarea şicodificarea.a) Încorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criteriiexterioare acestora: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii juridice.Ea este de două feluri: oficială, realizată de organele de stat, în cea mai bunăparte a celor care le şi elaborează (Parlament, Guvern, Ministere) şi care creează diferitecolecţii de legi, hotărâri de guvern pe care le publică periodic, repertorii, index-uri etc.;şi neoficială - interpretare care este realizată de persoane particulare, edituri, barouri deavocaţi, birouri notariale etc.b) Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor normative,diferită de încorporare prin obiectul ei, subiectele care o realizează şi forţa sa juridică.Codificarea realizează o cuprindere unitară a unor norme, de regulă a principalelor

117

reglementări dintr-o ramură de drept sau dintr-un domeniu de activitate (de exemplu:Codul penal, civil, vamal, aerian etc.). Codificarea este înfăptuită numai de către organecompetente, de regulă de organul legislativ suprem. Codurile sunt de fapt legi şi peacest considerent au o forţă juridică superioară acelorlalte acte normative constituindcodul juridic general şi dreptul comun în materie. Calitatea şi poziţia specială de codeste conferită de calităţile acestuia: claritate, precizie, pragmatism, logică, stil elevat deexprimare etc. Codurile au o durabilitate mare de timp, caracterizându-se şi prinstabilitate în raport cu alte reglementări: Codul civil român spre exemplu, a fost adoptatîn 1864 şi este în mare parte şi astăzi în vigoare. Codificarea a fost cunoscută încă dinperioada dreptului roman, evoluând cu lucrările de sistematizare înfăptuite apoi deJustinian, Theodosian şi continuând cu adoptarea Codului Civil Francez, Codului PenalFrancez etc.Prin legea nr. 24/2000 au fost prevăzute reguli care să reglementeze cu maimultă rigoare procesul de elaborare a codurilor şi al altor legi complexe. Astfel, se potinstitui comisii de specialitate care, pe baza studiilor şi documentării ştiinţifice, săelaboreze proiecte de coduri la iniţiativa Guvernului sau a Parlamentului; aceste comisiivor întocmi tezele prealabile care vor reflecta concepţia generală, principiile, noileorientări şi principalele soluţii de reglementare preconizate. După ce au fost supuse spreaprobare Guvernului, tezele prealabile vor fi redactate sub forma textului noului cod sauviitoarei reglementări complexe. Acest proiect însoţit de un raport va fi înaintatParlamentului sau Guvernului pentru declanşarea procedurii legislative (dezbatere,semnare, promulgare şi publicare). În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal,de procedură penală, civil, de procedură civilă, familiei, comercial, codul vamal, codulsilvic.

118

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Care sunt principiile clasificării actelor normative?2. Ce este ficţiunea juridică?3. De câte feluri sunt prezumţiile ?TESTE DE AUTOEVALUARE1. Încorporarea înseamnă:a). Aşezarea, poziţionarea actelor normative după anumite criterii exterioareacestorab). Structurarea actelor normative pe capitole,cărţi , părţic). Formă superioară a sistematizării prin obiect, forţă juridică şi subiectelecare o realizează.2. Prezumţia este :a). Procedeul prin care se consideră că o situaţie de fapt sau o situaţiejuridică este diferită faţă de cum este în realitateb). Modalitatea tehnică folosită prin care se consideră că ceva fără să fiedovedit există cu adevărat şi fără să-i fie probată existenţa.c). Este o forma superioară de codificare3. Modificarea actului normativ se poate realiza:a). Direct printr-un act normativ expresb). Anterior publicăriic). Indirect şi printr-un act de forţă juridica inferioară4. Anexele actului normativ sunt:a). Elemente structuraleb). Părţi distinctive ale actului normativc). Etape ale elaborării actului normativ5. Expunerea de motive ale actului normativ:a). Cuprinde denumirea generica a actului normativb). Conţine o succintă prezentare a actului normativc). Este un element facultativ şi precizează temeiul juridic al actului.86TESTE DE EVALUARE1. Formula introductivă a actului normativ :a). Reprezintă o primă parte a reglementării care stabileşte dispoziţii cucaracter generalb). Precizează temeiul juridic constituţional sau legal care stă la bazareglementării.c). Este denumirea generica şi reprezintă o introducere.2. Dezbaterea proiectului de lege presupune:a). Adoptarea proiectului de legeb). Promulgarea proiectului de legec). Semnarea şi datarea proiectului de lege

119

3. Conform art. 74 Constituţie iniţiativa legislativă poate aparţine şi cetăţenilor :a). Cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de votb). Cel mult 5000 de cetăţeni cu drept de votc). Cel puţin 10.000 de cetăţeni care să provină din cel puţin un sfert dinjudeţele ţării.4. Este principiu al procesului de elaborare al actului normativ:a). Principiul egalităţii juridiceb). Principiul accesibilităţii actelor juridicec). Principiul legalităţii5. Principiul supremaţiei legii , din cadrul principiilor procesului de elaborare aactelor normative , se referă la faptul că :a). Legea trebuie sa fie respectată de toate celelalte acte normative cu forţajuridica inferioarăb). Legea nu poate fi încălcată de către nimenic). Nimeni nu este mai presus de lege

TEMA X: INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să poată interpreta o lege• Studentul să deprindă metodele de interpretare a legii şi să stăpânească regulilecele mai importante de interpretare• Să cunoască principiile interpretării actelor juridice• Să folosească corect adagiile şi argumentele de interpretare.II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Utilizarea corectă a metodelor prin care să poată interpreta corect un text legal• Să îşi formeze deprinderea de a interpreta în sensul şi spiritul legii actulnormativ• Să poată înţelege sensul exact al textului• Să opereze corect şi să interpreteze just lacunele legislative folosind analogialegii şi a dreptului.III. CUVINTE CHEIE: OBIECTUL INTERPRETĂRII, INTERPRETAREANEOFICIALĂ ŞI OFICIALĂ, INTERPRETARE RESTRICTIVĂ,EXTESNSIVĂ ŞI LITERARĂ, METODE, PRINCIPII, ADAGII DEINTERPRETAREIV. STRUCTURA MODULULUI

120

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării2. Obiectul interpretării3. Formele interpretării4. Metodele interpretării5. Analogia juridică6. Responsabilitatea interpretului7. Abuzul de drept şi frauda de legeV. REZUMATA interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei juridice alese delegiuitor şi pentru aceasta sunt utilizate diferite metode de interpretare dintre careimportante sunt: gramaticală, sistemică, istorică,teologică, sau logică. Cele mai utilizateargumente de interpretare sunt: „a pari”, afortiori ratione, per a contrario, ad absurdum.Lacunele legislative trebuie soluţionate de către organele de aplicare a aldreptului, iar procedeele de completare poarta denumirea de analogie juridică.CONŢINUTUL TEMEI1. Noţiunea şi necesitatea interpretăriiA interpreta o lege însemnă a-i determina sensul formulei juridice alese delegiuitor. Uneori legea poate crea neclarităţi şi dă naştere la interpretări diferite, situaţiefaţă de care se ridică întrebarea legitimă care anume a fost intenţia legiuitorului. Legea -se spune ca are un “spirit” şi o “literă”. Spiritul legii este tocmai intenţia legiuitorului,scopul pe care acesta l-a urmărit editând norma juridică, iar litera legii este forma încare legiuitorul a înţeles să-şi exprime intenţia şi scopul avut în vedere. Întrucât nu depuţine ori litera legii nu este suficient de clară, se cercetează spiritul ei.Dată fiind generalitatea normelor juridice, procesul intelectiv de interpretare estenecesar din mai multe motive, şi anume:a) Norma juridică are un caracter general, impersonal, de aplicabilitate repetată,la un număr nedefinit de persoane. Pentru acest motiv, oricât de riguroasă ar fiexprimarea ei nu poate avea în vedere toate situaţiile posibile care pot apărea în viaţasocială şi de aceea, pentru aplicarea la cazuri concrete este necesară interpretarea

121

prevederilor ei de către cei chemaţi a aplica dreptul.Pentru acest motiv, actele normative trebuie să rămână la un anumit nivel degeneralitate, iar pentru implementarea lor corectă, revine un rol important interpretăriijuridice.b) Necesitatea interpretării normelor juridice rezidă în modul concis, concentratla maximum de exprimare a conţinutului lor, fapt ce face necesară dezvăluirea scopuluinormelor şi a sferei de aplicare a acestora. Legiuitorul foloseşte o formulare a normeicare permite organului de aplicare să dezvăluie întreaga gamă de situaţii avute în vederela elaborarea acesteiac) Interpretarea apare necesară datorită modului de redactare a textelornormative. Stilul, limbajul, conceptele utilizate de legiuitor pot crea nelămuriri, adeseorianumite cuvinte sau expresii având un alt înţeles decât acestea îl au în vorbirea curentă.Spre exemplu, în limbajul curent a avea, a deţine sau a poseda exprimă acelaşi lucruînsă, în înţelesul codului civil semnificaţia fiecăruia are un alt sens: “a avea” presupunetoate cele trei prerogative (posesia, folosinţa, dispoziţia), “a poseda” înseamnă a deţinelucrul altuia şi a te comporta faţă de acesta ca proprietar, iar “ a deţine” semnificăstăpânirea unui lucru pentru altcineva. “Teritoriu”, “familie”, “funcţionar” etc., învorbirea curentă şi din punct de vedere juridic au înţelesuri diferite. Uneori conceptelepot avea semnificaţii cu consecinţe juridice diferite în ramuri de drept diferite, spreexemplu noţiunile de culpă, victimă, leziune, etc. în dreptul penal şi în dreptul civil.Necesitatea interpretării derivă şi din problemele care apar legate de redactareagramaticală a textului, de poziţia cuvintelor în text, de folosirea semnelor de punctuaţie,topica frazei având semnificaţii juridice.Când legiuitorul utilizează termenii într-un sens diferit de cel uzual este obligata-i defini, reformulându-i spre a corespunde voinţei interne: spre exemplu conceptul de

122

competenţă semnifică uzual “capacitatea care conferă autoritate într-un anumitdomeniu”, iar din punct de vedere juridic este “totalitatea atribuţiilor unui organ”.Aşadar se prezumă că termenul folosit are înţelesul uzual, iar în cazul în care acesta arealt sens, legiuitorul trebuie să-l definească pentru orice abatere de la sensul comun.Atunci când termenii sau expresiile au un înţeles perimat, în vederea actualizăriilor, în conformitate cu terminologia consacrată de dispoziţiile legale în vigoare şi pentrucorelarea cu normele ortografiei române, legiuitorul poate să-i înlocuiască tocmai pentrua nu da naştere unor interpretări diferite.d) În momentul edictării unei norme juridice nu este posibil a fi prevăzutesituaţiile noi care vor apărea şi cărora trebuie să li se aplice reglementări juridice. Unprincipiu fundamental al sistemului de drept este că acesta nu poate avea lacune, însensul că, orice situaţie de fapt are întotdeauna o normă ce-i corespunde în ordineajuridică. Potrivit art. 3 din codul civil român, judecătorul nu poate refuza judecarea uneicauze pe motiv că legea nu o prevede sau este lacunară, neclară sau tace, întrucât s-arface vinovat de denegare de dreptate. Interpretarea este obligatorie şi este datoare săacopere “lacunele” legii.e) Necesitatea interpretării normelor juridice este dictată şi de tendinţa excesivăde normare a noilor relaţii sociale, în numele ideii de creare a statului de drept, tendinţăce a dus la o inflaţie legislativă.f) Interpretarea normelor juridice apare strict necesară în contextul în care înprocesul de realizare a dreptului se impune a stabili dacă norma nouă a abrogat expressau tacit, total sau parţial o normă anterioară.g) Interpretarea normelor juridice mai este necesară atunci când trebuiedeterminată natura şi caracterul unei norme juridice spre a stabili dacă aceasta esteprohibitivă, onerativă sau permisivă, dacă termenul stipulat de ea este de decădere sau

123

este extinctiv, supus întreruperii sau suspendării.Procesul aplicării dreptului este la rândul său piatra de încercare a justeţeinormei şi a eficienţei normei.lxvii

Definind conceptul interpretării normelor juridice vom reţine că reprezintăoperaţiunea logică raţională care se desfăşoară conform anumitor reguli şi cu metodespecifice dreptului şi care constă în clarificarea conţinutului normelor juridice, învederea aplicării unitare pe întreg teritoriul ţării şi în mod echitabil faţă de toţidestinatarii.lxviii

2. Obiectul interpretăriiSunt supuse interpretării toate elementele normelor juridice: atât ipoteza, cât şidispoziţia şi sancţiunea, pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt condiţiile în prezenţacărora se aplică norma, precizarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin persoanelor fizicesau juridice stabilite de dispoziţie, ori pentru a se preciza caracterul, modul de executaresau întinderea ei.3. Formele interpretării normelor juridiceA. Interpretarea oficială şi neoficială.a) Interpretarea oficială. Interpretarea oficială este forma interpretării realizatede către autorităţile cu atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice.În cadrul interpretării oficiale deosebim interpretarea autentică de interpretarecazuală.Interpretarea autentică este interpretarea realizată de organul care a emis actulnormativ respectiv şi pentru acest motiv şi forţa juridică a actului care interpretează esteaceeaşi cu cea a actului interpretat.Interpretarea cazuală (nu cauzală) denumită şi judiciară este interpretarea dată deinstanţele judecătoreşti interpretarea administrativă este cea în care autorul este oautoritate administrativă.Interpretarea cazuală este aşadar acea interpretare care se realizează în procesulde aplicare a normelor juridice şi care este făcută de organele de aplicare a dreptului cu

124

prilejul soluţionării unor cauze sau speţe concrete şi care are caracter obligatoriu numaipentru acea cauză.b. Interpretarea neoficială (facultativă) sau doctrinarăEste interpretarea care se produce în afara procesului de edictare sau aplicare adreptului realizată de persoane private, de analişti în domeniul dreptului, practicieni sauteoreticieni, de conducători ai unor organe de autoritate publică, deputaţi, alte persoaneoficiale. Ea mai poartă denumirea de interpretare doctrinară sau oficioasă în funcţie decine anume o realizează (doctrinari sau persoane oficiale) şi comună (realizată decetăţeni, mass media, factori politici etc.).Această formă de interpretare nu are un caracter obligatoriu, nu se concretizeazăîn acte juridice a căror garantare să fie asigurată de stat. Are o valoare juridică întrucâtreprezintă opiniile unor persoane avizate şi dat fiind caracterul convingător alargumentelor folosite este neîndoios că interpretarea doctrinară are autoritate ştiinţifică.Ea poate fi luată în considerare de organele de aplicare a dreptului sau poate fi respinsă,însă dezvoltându-se într-un climat de efervescentă cercetare ştiinţifică, interpretareaneoficială este mai liberă, mai imaginativă şi mai îndrăzneaţă decât cea oficială.B. Interpretarea literară, extensivă şi restrictivăÎn urma interpretării textului se poate ajunge la situaţii diferite, după cumurmează:a) Interpretarea literală („interpretatio ad literam” sau „interpretatio declarativă”)când interpretul constată că formularea textuală a normei exprima întocmai conţinutul eireal şi voinţa legiuitorului. Aceasta este ipoteza ideală, când în urma interpretăriijuridice, reiese că textul normei a avut în vedere sfera completă a cazurilor la care facereferire actul normativ, că aceasta “se mulează” corespunzător conţinutului raporturilorsociale pe care le reglementează. În această ipoteză organul de interpretare nu are altă

125

misiune decât de a aplica textul legal, întrucât el corespunde întrutotul voinţeilegiuitorului. Majoritatea normelor juridice fac parte din această categorie şi aceastăipoteză este cea ideală.b) Interpretarea extensivă („interpretatio extensiva” sau „in extensso”). Printr-ocercetare mai aprofundată a textului legal, interpretul poate constata că voinţalegiuitorului are în realitate un caracter mai general decât care apare în cadrulinterpretării primare a unei norme şi atunci textul se va aplica extensiv şi la acele cazurila care se referă norma, dar care nu rezultă din modul de redactare. Spre exemplu, prinart. 51 din Constituţie s-a stipulat obligativitatea “respectării Constituţiei, a supremaţieisale şi a legilor”. Aici termenul de lege este folosit în sens larg nu restrâns, ceea ceînseamnă pe cale de interpretare extensivă că cetăţenilor şi persoanelor aflate peteritoriul ţării noastre le revine obligaţia respectării tuturor actelor normative şi nu doara celor elaborate de Parlament. Interpretarea extensivă se bazează pe un raţionamentanalogic („argumentum a simile”).lxix

În cadrul interpretării extensive sunt de remarcat două procedee: extindereaconceptelor (spre ex. extinderea conceptului de furt care are ca obiect un bun mobil şiasupra energiei electrice asimilate prin această ficţiune cu un lucru) şi analogia legii(conform dictonului “ubi eadem ratio, ibi idem ius” adică identităţii de scopuri îicorespunde identitatea de soluţii juridicelxx).c) Interpretarea restrictivăÎn cazul interpretării restrictive interpretul constată că formularea din textul legiieste în mai largă decât conţinutul ei real şi care rezultă aparent din această formulare.Spre exemplu, infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C.p. stipulează “insulta,calomnia ori ameninţarea săvârşite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directăcontra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii

126

de stat aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii”,se pedepseşte. Printr-o interpretare restrictivă, doctrina şi practica judiciară au constat cănumai în situaţia în care funcţionarul public nu şi-a depăşit atribuţiile legale este apăratde lege nu şi atunci când acesta şi-a îndeplinit funcţia în mod abuziv sau se află în afaraatribuţiilor legale. În această situaţie, el nu se va bucura de protecţia juridică conferităde acest articol şi în situaţia în care a fost „ultragiat” în timp ce îşi exercită atribuţiileabuziv, el va fi subiect pasiv doar al infracţiunilor de insultă, calomnie ori ameninţare,după caz.4. Metodele interpretării normelor juridice1) ConceptPrin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentrudescoperirea conţinutului real al prevederilor normelor juridice, în scopul realizăriidreptului la cazuri concrete.2) Clasificarea) Metoda gramaticalăAceastă metodă constă în lămurirea înţelesului normelor juridice apelând laanaliza gramaticală a textului din punct de vedere morfologic şi sintactic. Procedeul deinterpretare amintit reclamă clarificarea terminologiei juridice, înţelesul unor termeni;uneori, legiuitorul defineşte el însuşi termeni sau expresii folosite în text, cum ar fi spreexemplu, definirea conceptelor de teritoriu, avut public, funcţionar, rude apropiate,înscris oficial etc. - realizat în partea generală a codului penal.Interpretând din punct de vedere gramatical un text, se pleacă de la poziţia şiacordul cuvintelor în frază, de la legăturile ce există între cuvinte, a modului deîmbinare a acestora în propoziţie, se urmăreşte apoi sensul unor conjuncţii etc. Spreexemplu, utilizarea conjuncţiei “şi” are efecte juridice diferite faţă de utilizareaconjuncţiei “sau”: în primul caz, exprimând un cumul al condiţiilor impuse de text, încel de-al doilea, alternanţa lor, fiind suficientă împlinirea uneia singure.

127

b) Metoda sistemică sau sistematicăAceastă metodă constă în lămurirea sensului unor norme juridice, a unui text,prin coroborarea cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sauramuri de drept.În cazul interpretării sistemice se urmăreşte a se stabili locul normei în sistemulizvoarelor de drept, felul normei (generală, specială sau de excepţie), felul actuluinormativ din care face parte actul normativ analizat, în sensul de a se constata dacă estevorba despre o lege generală sau specială. Necesitatea aplicării acestei metode rezidă înlegătura sistemică dintre elementele componente ale sistemului de drept. Nici o normăjuridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte, dacă nu este analizată încontext, în legătură cu norme din aceeaşi ramură sau din altele. Spre exemplu, art. 176din Codul penal reglementează omorul deosebit de grav, dar nu precizează ce trebuie săînţelegem prin omor; conţinutul acestei infracţiuni îl regăsim însă în art. 174 C.p., iarpentru înţelegerea corectă a infracţiunii prevăzute de art. 176 C.p. trebuie să se realizezecorelaţia cu art. 174 C.p.Utilitatea acestei metode este elocventă în cazul normelor de trimitere şi a celorîn alb cu care trebuie corelate normele incomplete.c) Metoda istoricăCu ajutorul acestei metode, interpretul stabileşte sensul actului normativ înfuncţie de geneza lui. Are în vedere totalitatea împrejurărilor juridice care au stat la bazaelaborării normei interpretate („occasio legis”) determinând astfel scopurilelegislatorului („ratio legis”). Ceea ce se urmăreşte prin această metodă este stabilireavoinţei intime a legiuitorului, sens în care, trebuie să fie studiate lucrările preparatoriielaborării actului normativ, expunerile de motive, amendamentele propuse, intervenţiileparlamentarilor, reacţiile şi comentariile mass-media. Uneori se impune a avea în vedere

128

condiţiile sociale şi economice din momentul adoptării normei şi pe cele în care seaplică legea, condiţii care uneori pot fi diferite decât cele iniţiale. Spre exemplu, lamomentul elaborării Codului civil (1864), a articolului privitor la răspundereaproprietarului pentru lucrul său, neexistând inventate autovehiculele, nu au putut fiavute în vedere de legiuitor, ori azi, la data aplicării acestor norme, interpretul în modextensiv le va aplica şi cazurilor de antrenare a răspunderii civile delictuale aproprietarului unui astfel de lucru.Metoda istorică nu este criticabilă în sine, dar o exagerare a importanţei utilităţiiei nu este de dorit.d) Metoda teleologicăMetoda teleologică („teleos”-scop) constă în lămurirea normei juridice prindeterminarea scopului urmărit de legiuitor atunci când a edictat norma respectivă.Desigur că prin această metodă de interpretare se dă numai o orientare, pentru că eatrebuie să se coreleze cu celelalte metode. Spre exemplu, normele juridice carereglementează adopţia şi care sunt neclare trebuiesc interpretate prin scopul urmărit delegiuitor şi acesta este acela al interesului adoptatului, nu al adoptatorului; sauimunitatea parlamentară, care trebuie înţeleasă prin scopul ei, aceea de bună şiindependentă funcţionare a forului legislativ şi nu al protejării intereselor senatorilor orideputaţilor.c) Metoda logicăAceastă metodă trebuie utilizată în context cu celelalte metode tehnice întrucâtorice lămurire a sensului actului normativ se sprijină pe raţionamente şi judecăţi logice.În vederea interpretării normelor juridice sunt folosite formele logicii fundamentale şiale logicii formale. Ea este cea mai utilizată metodă, scopul ei fiind de a găsi „ratiolegis” sau „mens legis.”Interpretarea logică a normelor juridice a fost cunoscută din cele mai vechi

129

perioade istorice, dar a dobândit o importanţă deosebită în dreptul roman, ceea ce a dusla formularea unor reguli, principii şi argumente de interpretare logică adesea exprimateîn adagii.A) Reguli de interpretare logicăCele mai importante reguli de interpretare logică sunt următoarele:a) Excepţia este de strictă interpretare („exceptio est strictissimaeinterpretationis”).b) Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (“ubi lex nondistinguit, nec nos distinguere debemus”, în traducere: unde legea nu distinge nici noinu trebuie să distingem).c) Legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei(„actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat”).lxxi

d) Prin faptul că ceva a fost indicat, înseamnă că altceva a fost negat („qui dicitde uno de altero negat’)e) Cu privire la aplicarea normelor juridice în timp, regula este că: legeaulterioară derogă de la legea anterioară („lex posteriori derogant lex anteriori”) iarprivitor la acte juridice regula este că: actele juridice se emit conform legii existente ladata respectivă („tempus regit actum”).f) Cu privire la aplicarea în spaţiu a normelor juridice, regula logică deinterpretare este că: legea se aplică actelor şi faptelor de pe teritoriul statului unde eafiinţează (principiul teritorialităţii); o altă regulă este aceea că, legea străină nu se aplicăîn virtutea autorităţii ei proprii, ci în baza recunoaşterii efectelor ei prin normeconflictuale ale ţării forului, în care se găseşte instanţa (“lex fori”), în timp ce privitor laforma actelor individuale încheiate se aplică legea ţării unde acestea sunt întocmite(“locus regit actum”).B) Principii de interpretareLiteratura şi practica au evidenţiat şi unele principii de interpretare aplicabiletuturor domeniilor dreptului şi care fără a avea pretenţia că sunt infailibile alături deregulile de interpretare cu care se intercondiţionează, se presupun şi se completează

130

reciproc, ajută interpretul a înţelege sensul legii în litera şi spiritul ei.a) Procesul de interpretare a actelor normative este subsumat principiuluirespectării literei şi spiritului legii, fără exagerări, care să conducă la concluzii ori soluţiiinjuste. Vor fi eliminate variantele care conduc la rezultate absurde, indezirabile,injuste, antisociale, antieconomice etc.b) În interpretarea legilor trebuie să fie urmărită voinţa legiuitorului, judecătorulavând sarcina de a o aplica. Adagiul “optima lex quae minimum judice, optimus judexqui minimum sibi” semnifică că legea cea mai bună este cea care lasă cât mai puţin laaprecierea judecătorului şi cel mai bun judecător este acela care, în hotărârea pe care odă se întemeiază în aşa fel pe lege încât aprecierea sa să fie cât mai redusă.lxxii

c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în procesul de interpretare a acestelornormative, iar atunci când s-a cristalizat o practică anumită în desluşirea sensului uneinorme, ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă.lxxiii Această regulă se exprimă în adagiul“Minime sunt mutanda quae interpretationen semper habuerunt”. Acest principiu trebuieînţeles în sensul că odată stabilită într-un sens interpretarea dată unei norme, nu ar trebuiuşor modificată, previzibilitatea constrângerii, a jurisprudenţei constante fiind undeziderat al statului de drept.d) Tot ceea ce nu este interzis, este permis.Acest principiu poate fi înţeles în sensul că tăcerile legii pot fi interpretate capermisive. El rezultă din fundamentul ordinii juridice care permite libertatea de acţiunecu condiţia de a nu face ceva ce legea interzice expres. Lipsa aplicabilităţii forţei decoerciţiune etatică poate fi interpretată în favoarea indivizilor. Acest principiu este maides întâlnit în dreptul privat unde sunt cunoscute principiile autonomiei de voinţă sau alibertăţii formelor, dar este valabil şi în dreptul public unde, spre exemplu, în dreptulpenal sunt consacrate principiile legalităţii incriminării şi legalităţii pedepselor (nulla

131

crimen sine lege şi nulla poena sine lege).C) Argumente de interpretare logică a actelor normativea) Argumentul “a pari” care înseamnă „deopotrivă”, „asemănător”, „în mod egalb) Argumentul “a fortiori ratione” (cu atât mai mult).c) Argumentul “per a contrario” - se bazează pe legea logică a terţului exclus“tertium non datur”. Acest argument pleacă de la premisa că în cazul noţiunilorcontradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una este adevărată, cealaltă fiind falsă,iar a treia posibilitate este exclusă, nu existăd) Argumentul “ad absurdum”, cunoscut şi sub denumirea de “reductio adabsurdum” sau reducerea la absurd.5. Analogia juridică - procedeu de completare a dreptului.a) Analogia legii este procedeul la care se ajunge în cazul în care se constatălipsa normei sau a textului legal care să reglementeze cazul dat. Într-o asemenea situaţiese recurge la o normă care vizează un caz asemănător, analog. Dacă în cazulinterpretării extensive există o normă care prin extensie devenea aplicabilă şi altorsituaţii reglementate în cazul analogiei legii lipseşte însuşi textul. Înainte deevenimentele din decembrie 1989, în cazul livrării de produse între persoane juridiceaplicabile erau prevederile contractului de vânzare-cumpărare şi nu dispoziţiile Coduluicomercial, care nu era aplicabil.b) Analogia dreptului este procedeul prin care se rezolvă o cauză nereglementatăjuridic nici pentru situaţii asemănătoare, nici pentru cauza supusă soluţionării. În acestesituaţii, organele de aplicare a dreptului vor asigura soluţionarea cauzei concreterecurgând la principiile generale ale dreptului.6. Responsabilitatea interpretuluilxxiv

Aşa cum s-a remarcat deja, sunt situaţii în care interpretul nu se rezumă la ceanume reglementează legea ci o adaptează, o interpretează constructiv sau restrictiv.Jurisprudenţa poate oferi nenumărate exemple din acest punct de vedere.

132

Interpretul trebuie să fie responsabil de normele pe care le interpretează şi încele din urmă chiar le creează şi le introduce în ordinea juridică. Judecătorul nu trebuiesă se transforme într-un organ care creează legea, ci el este doar unul care o aplică, iar“din conflictul ce s-ar putea instaura între legiuitor şi judecător, doar primul poate şitrebuie să iasă învingător.”lxxv

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Ce se înţelege prin abuzul de drept şi frauda de lege?2. Responsabilitatea interpretului.3. Argumentul „ad absurdum “ sau reducţia „ad absurdum “TESTE DE AUTOEVALUARE1. „Unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă „ este:a). Regulă de interpretareb). Principiu de interpretarec). Argument de interpretare2. „A fortiori ratione” se traduce prin :a). Asemănător, deopotrivă, în mod egalb). Cu atât mai multc). Dacă legea interzice mai puţin, ea implicit interzice mai mult3. „Tot ceea ce nu este interzis, este permis „este :a). Regulă de interpretareb). Principiu de interpretarec). Argument de interpretare4. Metoda gramaticală este metodă .:a). De cercetare a dreptuluib). De interpretare a actelor normativec). Ambele5. Interpretarea literară are în vedere:a). Că textul exprimă voinţa legiuitoruluib). Voinţa legiuitorului a fost mai generală decât exprimarea din textc). Textul legii are un înţeles mai larg decât conţinutul şi care rezultă dinacea formulareTESTE DE EVALUARE1. Formă a interpretării a actelor normative este şi :a). Analogia legiib). Analogia dreptuluic). Interpretarea restrictivă2. Metoda istorică este:a). Metodă de cercetareb). Metodă de interpretarec). Ambele

133

3. „Legea trebuie interpretată cu sensul aplicării ei, nu în sensul neaplicării ei „este:a). Principiu de interpretareb). Metodă de interpretarec). Regulă de interpretare4. Sunt supuse interpretării sau obiectul interpretării îl poate forma:a). Ipoteza şi dispoziţiab). Sancţiuneac). Toate elementele normei juridice5. Metoda teleologică de interpretare:a). Constă în lămurirea normelor juridice prin determinarea scopului urmăritde legiuitorb). Constă în lămurirea normelor juridice prin intermediul metodei deinterpretarec). Interpretarea stabileşte sensul normei în funcţie de geneza ei

TEMA XI: REALIZAREA DREPTLUI

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să cunoască utilitatea elaborării şi reglementării relaţiilor umaneavând ca finalitate traducerea efectiva a voinţei statale în conduita concretă asubiecţilor de drept.• Studentul să înţeleagă faza finala a procesului de normare a relaţiilorinterumane , care este aceea de aplicare şi realizare a dreptului• Studentul să facă distincţia între diferitele categorii de norme juridice prinprisma realizării dreptului• Studentul să desprindă caracteristicile diferite ale formelor distincte derealizare a dreptuluiII. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• La finele modulului studentul să poată opera fără dificultate cu noţiunile deaplicare şi de realizare a dreptului• Să cunoască finalitatea elaborării de către stat a normelor juridice şi să poatăpreciza fiecare dintre modalităţile diferite de realizare a dreptului

134

• Studentul să poată menţiona asemănările şi deosebirile dintre actele de aplicarea dreptului şi actele normative• Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple concreteIII. CUVINTE CHEIE: ACT DE APLICARE A DREPTULUI, ACT DEREALIZARE A DREPTULUI, EMITEREA ACTULUI DE APLICARE ANORMEI, SELECŢIONAREA NORMEIIV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Conceptul realizării dreptului2. Formele realizării dreptului3. Realizarea normelor prohibitive4. Executarea normelor juridice permisive şi onerative5. Aplicarea dreptului de către organele statuluiV. REZUMATVorbind de realizarea dreptului, vorbim de atingerea scopului, finalităţiidreptului. Dreptul este un instrument de ordonare şi coordonare intersubiectivă pentrurealizarea unei coexistenţe de libertăţi a membrilor colectivităţii reglementate.Vor exista întotdeauna subiecţi care vor înţelege să respecte de bunăvoienormele juridice, iar alţii care le vor încălca voit sau nu.In fiecare caz, legiuitorul a elaborat metode şi mijloace prin care sa poată fiordonată activitatea indivizilor , iar prin actele de aplicare a dreptului se atinge acestdeziderat.CONŢINUTUL TEMEI1. Conceptul realizării dreptuluiPutem defini realizarea dreptului ca fiind procesul de transpunere în viaţă areglementărilor juridice în cadrul căruia, oamenii,ca subiecte de drept respectă şiexecută dispoziţiile normative, iar organele etatice, aplică dreptul potrivit competenţelorlor, în vederea binelui comun, putând interveni în cazul încălcării acestuia.2. Formele realizării dreptuluiRealizarea dreptului, acest proces complex de transpunere în viaţă a prevederilornormative, are loc prin intermediul cetăţenilor, a unor organizaţii nestatale şi prinorganele statului.A) Realizarea (respectarea) normelor prohibitive

135

Cea mai simplă situaţie, o reprezintă respectarea normelor prohibitive. Dinaceastă categorie de norme, cele mai multe se întâlnesc în ramurile dreptului penal,civil, financiar şi administrativ. Pentru a realiza interdicţia normei, este suficient capersoanele vizate de aceasta, să nu săvârşească fapta interzisă şi astfel, prohibiţia şi-arealizat finalitatea dorită. Această activitate nu presupune vreo operaţiune juridică, nunecesită elaborarea vreunui act şi nici nu creează în mod obligatoriu raporturi juridiceconcrete.Astfel de norme dau naştere raporturilor juridice concrete, numai în cazulîncălcării prohibiţiei stipulate, prin aplicarea de organele abilitate a sancţiunilor juridiceprevăzute de actul normativ violat.B) Îndeplinirea sau executarea normelor juridice permisive şi onerativeCa o altă formă de realizare a dreptului (după unii autori fiind tratată alături denormele prohibitive şi împreună cu acestea) - reprezintă o cale de realizare a dreptuluimai complexă şi necesită următoarele precizări.Îndeplinirea sau executarea prevederilor acestor două categorii de norme,presupune o atitudine activă, de a da, sau de a face ceva, atitudine ce rezultă ori dinprescripţiile normelor, ori dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şi carese întemeiază (în cele mai multe cazuri) pe acte juridice individuale, rezultate tot dinlege.În cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului (prin îndeplinirea oriexecutarea normelor legale ori a actelor individuale) se cere aceeaşi atitudine derespectare a legii, însă în cadrul unei conduite active, determinate de o regulă onerativă,ori de una permisivă. În acest caz, răspunderea juridică intervine, în comparaţie cusituaţia normelor prohibitive - atunci când destinatarul normei adoptă o atitudine pasivă,de abstenţiune în realizarea actelor care-i incumbă; legea sancţionează în aceste ipoteze,

136

nerealizarea conduitei active ce rezultă din lege sau din actul juridic individual.Această formă de realizare a dreptului cuprinde cele mai frecvente situaţii, iaractivităţilor juridice sunt mai simple şi rareori necesită încheierea vreunui act scris, înformă oficială ori participarea organelor de stat.Este lesne de exemplificat cu situaţii în care intervenţia statului nu esteimplicată: îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către cei doi soţi în familie, cumpărareade produse de mică valoare dintr-un magazin, manevre efectuate pentru a ajunge cuautoturismul la şi de la serviciu acasă etc.C) Aplicarea dreptului de către organele statului1) Noţiuni generale. ConceptEste a treia formă de realizare a dreptului, care constă în aplicarea normelorjuridice de către organele de stat după o procedură oficială şi materializată în elaborareade acte de aplicare concrete, ce constituie izvorul apariţiei de raporturi juridice.Această activitate practică a statului constă în înfăptuirea de către organeleetatice a prevederilor normelor juridice, proces complex în cadrul căruia acestea semanifestă ca titulari ai autorităţii de stat.2) Deosebiri între actele normative şi actele de aplicare a dreptuluiActul de aplicare al dreptului nu se confundă cu actul normativ care are caractergeneral şi impersonal.Distincţia dintre actele de aplicare şi actele normative ar avea în vedereurmătoarele:- spre deosebire de actul normativ care este impersonal şi fiinţează de laadoptare şi până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îşi epuizeazăefectele în momentul adoptării sale de către organul abilitat;- deosebit de forma realizării dreptului prin executarea şi respectarea normelorjuridice de către cetăţeni, forma aplicării dreptului, deşi se bazează şi ea pe dispoziţiilelegale, ia fiinţă întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ al statului;

137

- actele de aplicare sunt temeiuri pentru naşterea, modificarea sau stingerea unorraporturi concrete, în timp ce actele normative publicate nu creează automat raporturijuridice;- activitatea normativă este rezervată unor categorii de organe ale statului,activitatea de aplicare putând fi realizată de oricare din organele statului şi chiar deorganizaţiile nestatale;- dacă actele normative sunt generale, impersonale, tipice, de aplicabilitaterepetată, la un număr nedeterminat de persoane, actele de aplicare a dreptului aucaracter concret, individual, fiind strict determinate;- actele normative sunt elaborate după o metodologie şi tehnică legislativă precisdefinite, în timp ce actele de aplicare a dreptului, fiind atât de diversificate, de variate,nu fac posibilă o astfel de codificare ori tehnicizare a lor, întrucât sunt diferenţe de la oramură la alta şi uneori chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri de drept, ceea ce faceimposibilă elaborarea unei tehnice comune;- acţiunea în timp a actelor normative începe odată cu publicarea lor înMonitorul Oficial, în timp ce în cazul actelor de aplicare a dreptului, acţiunea lor în timpcoincide cu data comunicării lor către părţi, dată de la care curge şi termenul pentruuzitarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute în normele juridice;încetarea acţiunii în timp a normelor juridice este momentul abrogării ori ajungerea latermen, în timp ce actele de aplicare, ca acte strict individuale îşi ating şi epuizeazăscopul, odată cu rezolvarea unor cazuri concrete.Acte de aplicare a dreptului pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe destat. Astfel, Parlamentul poate face alături de acte de elaborare a dreptului şi carereprezintă activitatea principală a sa şi acte de aplicare a dreptului, potrivit atribuţiilorsale concrete. Spre exemplu, atunci când Parlamentul aprobă compoziţia Guvernului,realizează această activitate de aplicare a dreptului. Guvernul ca organ al puterii

138

executive elaborează acte normative cât şi acte de aplicare a dreptului, ponderea celordin urmă fiind mai mare în raport cu actele de aplicare ale Parlamentului.Ministerele, organele locale fac acte de aplicare a dreptului prin dispoziţiile pecare le dau organelor ce le au în subordine, în scopul realizării unor sarcini concrete, daracestea pot la rândul lor să emită şi acte cu caracter normativ.Instanţele judecătoreşti nu fac decât acte de aplicare a dreptului (hotărârijudecătoreşti) neputând emite acte normative.Prin acte de aplicare a dreptului se nasc, se modifică, ori se sting raporturijuridice concrete,ori se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecţi de dreptindividualizaţi.Exemple de acte de aplicare a dreptului: proces verbal de contravenţie, deciziede pensionare, decizie de sancţionare, decizie de imputaţie, hotărâri judecătoreşti etc.Acte normative de aplicare a dreptului pot fi menţionate cu titlu de exemplu:norme, instrucţiuni, metodologii, regulamente.Sunt considerate acte individuale de aplicare a dreptului deciziile pe care leelaborează un organ de stat abilitate faţă de o persoană fizică sau juridică determinată.3) Clasificarea actelor de aplicare a dreptuluiÎn doctrina juridică au fost făcute mai mult propuneri de clasificare a actelor deaplicare, funcţie de diferite criterii.a) În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţine norma juridică în baza căreia sarealizat actul de aplicare a dreptului, s-a făcut distincţie între acte de aplicareconstituţionale, civile, administrative, de dreptul familiei, de dreptul muncii etc. Acesteavor face obiectul de studiu amănunţit al ştiinţelor de ramură.b) În raport de structura normei juridice s-a făcut distincţie între actele deaplicare a dispoziţiei normei juridice (aceasta reprezentând cea mai mare parte a actelorde aplicare) şi actele de aplicare a sancţiunii prevăzute (şi aici s-au menţionat actele de

139

constatare a contravenţiilor, a altor abateri administrative, hotărârile judecătoreşti decondamnare etc.).4) Fazele procesului de aplicare a dreptuluiActivitatea concretă prin care se transpune în viaţă dreptul, constituie un procescomplex care se desfăşoară după anumite faze, etape legate de necesitatea stabiliriiîmprejurărilor de fapt, cât şi de nevoia unei corecte aplicări a dreptului la situaţia derezolvat.Fazele procesului de aplicare a dreptului, etapele parcurse în acest complexproces, sunt următoarele:stabilirea stării de fapt;alegerea normei juridice (critica acesteia);interpretarea normei juridice;elaborarea actului de aplicare.Aceste etape pot să nu aibă aceiaşi succesiune în timp, pentru toate categoriilenormelor juridice, dar acestea se întrepătrund şi condiţionează reciproc, făcând ca prinnatura lui, să fie un proces unitar de aplicare a dreptului.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Ce se înţelege prin act de aplicare al dreptului ?2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre actele normative şi actul de aplicarea dreptului?3. Cum sunt respectate normele prohibitive? Dar cele permisive ori onerative?TESTE DE AUTOEVALUARE1. Realizarea dreptului presupune:a). Transpunerea în viaţă a prevederilor normativeb). Obţinerea de beneficii prin respectarea normelor prohibitivec). Încălcarea normelor onerative2. Actele normative şi actele de aplicare a dreptului:a). Sunt concepte sinonimeb). Sunt concepte antagonicec). Prezintă deosebiri3. Etapele procesului de aplicare a dreptului sunt:a). Legalitatea şi oportunitateab). Normalitatea şi interpretarea normelor juridicec). Stabilirea situaţiei … interpretarea şi elaborarea actului de aplicare4. Interpretarea normelor juridice:a). Este o etapa a procesului de aplicare a dreptuluib). Nu face parte din procesul de realizare a dreptului

140

c). Este ultima etapa a procesului de aplicare a dreptului5. Sunt acte de aplicare a dreptului:a). Legileb). Decretelec). Hotărârile judecătoreşti, sechestrul asigurătorTESTE DE EVALUARE1. In funcţie de ce criterii au fost făcute clasificări ale actelor de aplicare aledreptului:a). Ramura de dreptb). Importanţă socială a normelor aplicatec). Momentul aplicării în spaţiu a normei juridice2. Pentru fundamentarea actului de aplicare a dreptului, organul de aplicare adreptului , trebuie să :a). Asculte martori,să efectueze reconstituiri, să solicite expertizeb). Să emită ordine şi ordonanţe de urgenţăc). Să emită acte de aplicare a dreptului, anterior elaborării actului normativ3. Actul de aplicare al dreptului :a). Se confundă cu actul normativb). Are caracter general şi impersonalc). Nu se confundă cu actul normativ4. Instanţele judecătoreşti:a). Fac acte de aplicare a dreptuluib). Nu fac acte de aplicare a dreptuluic). Emit acte normative5. „Critica” sau „selecţionarea ” normeia). Este fază a procesului de aplicare al dreptului care presupuneoperaţiunea de redactare a actelor de aplicare a dreptuluib). Presupune identificarea normei juridice şi verificarea autenticităţiic). Presupune doar identificarea normei juridice

TEMA XII: RAPORTUL JURIDIC

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă importanţa, premisele şi trăsăturile raportului juridic• Studentul să aprofundeze problematica aspectelor legate de subiectul,conţinutul şi obiectul raporturilor• Să ofere definiţiile raportului juridic aşa cum au fost ele formulate de doctrina

141

juridică şi să reţină motivat pe aceea pe care o consideră a fi mai completă …• Studentul să distingă între diferitele categorii de fapte juridice

II. COMPETENŢELE SPECIFICE DOBANDTIE DE STUDENT• Să identifice şi să poată enumera diferitele categorii de drepturi subiective• Să opereze cu noţiunile legate de obligaţiile juridice• Să prezinte fiecare din trăsăturile raportului juridic şi să le particularizeze infuncţie de ramurile de drept.• Să menţioneze condiţiile raporturilor juridiceIII. CUVINTE CHEIE: RAPORT JURIDIC, OBIECTUL, CONŢINUTUL ŞISUBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC, EVENIMENTE, FAPTE JURIDICE,OBLIGAŢIA JURIDICĂIV. STRUCTURA MODULULUI1. Conceptul raportului juridic2. Premisele sau condiţiile raporturilor juridice3. Trăsăturile raporturilor juridice4. Structura sau elementele raporturilor juridice5. Faptele juridiceV. REZUMATZilnic oameni intră în relaţii unii cu alţii, înfăptuind raporturi juridice, fără ca demulte ori să conştientizeze acest lucru. Raporturile juridice înţelese ca relaţii socialereglementate de norme juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei sociale adreptului prin care prevederile ipotetice şi impersonale ale voinţei juridice sematerializează în raporturi juridice concrete în care subiecţii sunt purtătorii sau titulariiunor drepturi subiective şi obligaţii concrete. Condiţiile sau premisele raportului suntnormele juridice, subiectele de drept . faptele juridice.CONŢINUTUL DEZVOLTAT AL TEMEI1. Noţiuni introductive. Conceptul raportului juridicPrin menirea lor, normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane.Simplele fapte ale indivizilor fără ca acestea să fie ocrotite legal, nu au semnificaţie dinpunct de vedere juridic, relaţiile dintre oameni devenind relaţii juridice numaicondiţionat de reglementarea lor normativă. Neavând un scop în sine, dreptul are drept

142

finalitate coordonarea şi influenţarea conduitei umane în sensul interesului general.Zilnic, oamenii intră în relaţii unii cu alţii înfăptuind raporturi juridice, fără ca demulte ori aceştia să conştientizeze acest lucru. Astfel, atunci când fac cumpărături, cândse deplasează la serviciu cu un mijloc de transport în comun, când respectă disciplinamuncii, ei sunt de fapt subiecţii unor raporturi juridice de drept civil de (vânzarecumpărare) sau de asigurare, de dreptul muncii etc.Normele juridice prevăd doar anumite posibilităţi, ipoteze, situaţii generice carepentru a deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecţideterminaţi, individualizaţi prin care aceştia urmăresc realizarea unor interese proprii:îndestularea unor trebuinţe, coexistenţa alături de alţi indivizi, cooperarea lor etc. Estede esenţa raporturilor juridice contactul cu o altă persoană, întrucât absenţa acestuielement, al interacţiunii face să nu apară raportul juridic, relaţia socială rămânând lastadiul de intenţie. Orice raport juridic presupune aşadar, o conexiune între planulgeneral şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii, în care subiecţiiindividualizaţi au drepturi şi obligaţii concrete, personalizate. Pentru cei ce se află subincidenţa normei juridice, găsesc în cuprinsul ei modelul comportamental care trebuiesă-l urmeze, fie că li se impune o acţiune, fie o abstenţiune.Cea mai lacunară definiţie a raporturilor juridice este aceea potrivit căreia,raportul juridic este o relaţie socială reglementată de o normă juridică.3. Trăsăturile raporturilor juridice şi definiţia acestoraÎnţelegerea conceptului de raport juridic presupune abordarea trăsăturilor,caracteristicilor sale definitorii.a) Caracterul social a raporturilor juridiceIndiferent de ramura de drept în care acţionează raportul juridic are un caractersocial, în sensul că se stabileşte de fiecare dată numai între oameni. Acest lucrupresupune pe de o parte, faptul că prin reglementarea sa juridică relaţia dintre oameni nu

143

îşi pierde trăsătura sa socială, iar apoi faptul că norma de drept se adresează numaiindivizilor, conduitei acestora în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Dinpunct de vedere al subiecţilor raporturilor juridice, aceste relaţii sociale se pot stabiliîntre subiecţi individuali sau între persoane juridice.b) Caracterul voliţional al raportului juridic se referă la faptul că întotdeauna eleste un raport de voinţăCorelaţia care se stabileşte între voinţa generală şi cea individuală prezintăparticularităţi specifice raportate la ramura de drept în care acestea fiinţează. Îndomeniul dreptului civil, familiei, muncii, de regulă, raportul juridic, implică voinţaambilor participanţi, în timp ce, în situaţia raporturilor juridice de drept fiscal, penal,constituţional etc., apariţia acestora de cele mai multe ori, se face în mod unilateral, dininiţiativa organului de stat abilitat.c) Raportul juridic este un raport valoric întrucât prin el îşi găsesc concretizareavalorile esenţiale ale societăţii care l-a generat. În conţinutul raporturilor juridicedescifrăm valorile ocrotite de legiuitor: viaţa şi sănătatea individului, proprietatea,inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, alte libertăţi şi drepturi fundamentaleale omului, ş.a.m.d.d) Raportul juridice este un raport de suprastructură fiind prezent în toatedomeniile vieţii economice, politice, administrative, de familie etc. Raporturile juridiceintră în compoziţia suprastructurii juridice şi influenţează şi sunt la rândul lorinfluenţate, de celelalte categorii de raporturi sociale (materiale ori ideologice). Caraporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad deindependenţă relativă faţă de raporturile materiale, putând fiinţa şi ca o creaţie a normeide drept.lxxvi

Pentru acest motiv, raporturile juridice pot influenţa dezvoltarea socială în

144

măsura în care reglementarea normativă corespunde realităţilor sociale şi totodată elepot deveni o frână atunci când, sunt în dezacord de conţinut cu acestea.Unii autori reţin şi caracterul ideologic al raporturilor juridice, întrucât trec princonştiinţa indivizilor, depind de voinţa acestora şi având caracter ideologic (nematerial)ele ţin de fapt de conţinutul de idei al suprastructurii socialelxxvii.În comparaţie cu norma de drept care păstrează aparenţele caracteruluidemocratic al unei societăţi chiar şi atunci când de fapt exprimă o voinţă etaticăantidemocratică, raportul juridic reflectă mai adecvat conţinutul şi caracterul sistemuluijuridic (democratic ori nedemocratic); în relaţia juridică concretă şi în modul derealizare a dreptului se evidenţiază contradicţia dintre conţinut şi formă, dintre spiritul şilitera legii.lxxviii

e) Raportul juridic este o categorie istorică în sensul că, fiecare epocă istorică agenerat raporturi juridice proprii, cu o fizionomie distinctă, atât în ceea ce privescsubiecţii, drepturile şi obligaţiile acestora cât şi faptele evaluate din punct de vederejuridic, toate aceste elemente diferite putându-se constata atât de la ţară la ţară cât şi dela o etapă a dezvoltării la alta. Putem concluziona, după trecerea în revistă acaracteristicilor raporturilor juridice, că acestea sunt raporturi sociale, voliţionale,istorice, reglementate de norme juridice, în cadrul căror raporturi subiecţii se manifestăca titulari de drepturi şi obligaţii şi prin exercitarea cărora se realizează finalitateanormelor de drept.4. Structura sau elementele raporturilor juridiceStructural, raporturile juridice sunt formate din subiecte, conţinut şi obiect.Subiectele raporturilor juridice sunt părţile acestora, conţinutul este alcătuit dindrepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor, iar obiectul îl reprezintă conduitapărţilor. Aceste trei elemente constitutive ale raportului juridic trebuiesc întrunite

145

cumulativ, absenţa unuia, echivalând cu inexistenţa raportului.A. Subiectele raporturilor juridice1) Noţiuni generaleDin caracteristicile raportului juridic am evidenţiat caracterul social al acestuia,din care a reieşit că, subiectele lui pot fi oamenii luaţi fie individual, fie organizaţi.Prin subiect de drept înţelegem titularul unui drept, iar prin personalitatejuridică, aptitudinea persoanei recunoscută de dreptul obiectiv de a fi titular de activ saupasiv de drepturi. În sens juridic, prin persoană este desemnată orice entitate ce poateavea drepturi ori care îşi poate asuma obligaţii sau funcţiuni juridice.Pentru existenţa unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. Dinpunct de vedere juridic, persoanele pot fi persoane fizice sau subiecte individuale saupersoane juridice subiecte colective, cele mai numeroase fiind persoanele juridice.Unele subiecte ale raporturilor juridice pot fi titulare de drepturi, altele deobligaţii, ori se poate ca ambele părţi să fie titulare de drepturi şi de obligaţii în modcorelativ. Sunt apoi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi esteindividualizat pe când titularul obligaţiei este nedeterminat şi este reprezentat de toatecelelalte persoane, care trebuie să se abţină de a îngrădi în vreun fel, exercitarea de cătretitular, a dreptului subiectiv. De exemplu, într-un raport de proprietate, titularuldreptului subiectiv are posibilitatea de a-şi exercita neîngrădit prerogativele pe careacest drept i le conferă, în timp ce, toate celelalte persoane (erga omnes) sunt ţinuţi deobligaţia de abstenţiune de la orice acţiune care l-ar împiedica pe acesta să se bucure debunul său. Se poate observa că în timp ce proprietarul este individualizat, celălaltsubiect este nedeterminat, el individualizându-se numai în momentul în care îşi încalcăobligaţia de abstenţiune prescrisă de normă.2) Clasificarea subiectelor de dreptlxxix

a) Subiectul individual de drept

146

Omul în sine nu este subiect de drept, aceasta calitate fiindu-i conferită de stat şirecunoscută ca atare, dându-i-se prin norme de drept capacitatea de a fi subiect de drept.Persoana fizicăPentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea juridică.Prin capacitate juridică se înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a participala un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.Ea este reglementată de normele juridice din cadrul fiecărei ramuri de drept şidin acest punct de vedere putem distinge între capacitatea juridică civilă, penală,administrativă, constituţională, de dreptul muncii, familiei etc. fără ca legea săcondiţioneze existenţa lor de îndeplinirea unor calităţi.Capacitatea juridică este generală şi specială.Capacitatea generală este aptitudinea cetăţenilor de a avea drepturi şi obligaţiijuridice.Capacitatea specială reprezintă posibilitatea unor persoane de a intra în anumiteraporturi juridice ca urmare a unei calităţi pe care acestea o au (spre exemplu, în dreptulcivil - subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat, în dreptul penal -funcţionarii sau militarii ş.a.m.d.).Aceste concepte astfel formulate au calitatea de a pune în valoare însuşirilesemnificative ale calităţii de subiect de drept, valabile în toate ramurile de drept, lăsândla o parte particularităţile, diferenţele individuale ale manifestării capacităţii juridiceîntr-una sau alta din ramurile sistemului de drept.În general, capacitatea juridică este unică. În ramura dreptului civil însă, se facedistincţie între capacitate juridică de folosinţă şi de exerciţiu. Este prezentă în literaturajuridică tendinţa de a se generaliza şi această împărţire în capacitate de exerciţiu şi defolosinţă, care este proprie dreptului civil şi să se atribuie întregului sistem de drept. Darchiar şi pentru această ramură, împărţirea dihotomică propusă nu are valabilitate

147

generală, întrucât în cazul persoanelor juridice sunt incluse ambele forme de capacitate,nefiind de conceput ca o persoană juridică să aibă capacitatea de folosinţă, fără a avea înacelaşi timp şi pe cea de exerciţiu.Prin capacitate de folosinţă se înţelege capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii(art. 5 din Decretul nr. 31/1954). Ea începe la naşterea persoanei şi încetează odată cumoartea ei (art. 7).Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şide a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice (art. 5). Capacitatea deplină deexerciţiu se dobândeşte de la data când persoana devine majoră (art. 8). Până la 14 ani,minorul şi cel pus sub interdicţie nu au capacitatea de exerciţiu. Împlinind vârsta de 14ani minorul se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9), putând încheiaanumite acte juridice personal, iar altele, cu încuviinţarea prealabilă a unui ocrotitor.Raţiunea legiuitorului pentru acordarea unei capacităţi de exerciţiu restrânse minorilor,este aceea că, dezvoltarea lor biopsihosocială până la această vârstă, nu le-a oferitposibilitatea de a dobândi o experienţă de viaţă semnificativă, iar discernământul lor nueste maturizat. Capacitatea de exerciţiu implică încheierea de acte juridice în numepropriu. Spre exemplu, un minor poate fi proprietarul unui imobil, dar nu-l poateînstrăina. În dreptul penal minorul sub 14 ani, nu va răspunde pentru infracţiunilecomise; între 14 şi 16 ani, îi va fi atenuată răspunderea penală dacă se dovedeşte că aacţionat cu discernământ, iar după împlinirea vârstei de 16 ani, legiuitorul a instituitprezumţia relativă că acesta a acţionat cu discernământ.b) Subiectele colectiveConstituirea raporturilor juridice are loc nu numai prin participarea persoanelorfizice ci şi a unor subiecte colective, după unii autori moralelxxx, sau organizate. Dinaceastă categorie de subiecte de drept fac parte: statul, organele de stat şi persoanele

148

juridice.Statul ca subiect de dreptStatul dobândeşte calitatea de subiect al raporturilor juridice în două categorii deraporturi: interne şi de drept internaţional.Statul este subiect de drept direct şi în nume propriu, în raporturile de dreptconstituţional şi de drept internaţional public, iar în raporturile civile, prin intermediulMinisterului Finanţelor şi organele financiare ale acestuia în teritoriuÎn raporturile de drept internaţional el este principalul subiect de drept, calitatedobândită în virtutea situaţiei de entitate politică suverană. Această calitate existăindependent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea din partea celorlalte state. Astfel,statele care militează pentru eliberarea şi emanciparea lor politico socială, se bucură deprotecţie prin normele juridice de drept internaţional elaborate.Organele de stat – ca subiecte de dreptRealizând dreptul, organele statului (organele puterii, executive, judecătoreşti)se manifestă ca subiecte de drept în nume propriu, distingându-se de stat, în principal, încadrul relaţiilor de putere sau de autoritate. Organele de stat pot apare ca subiecte dedrept în raporturi juridice de drept constituţional, administrativ, procesual penal sauprocesul civil, după cum ele, pot fiinţa ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturicivile, de dreptul familiei, de dreptul muncii, financiar, funciar etc.Persoanele juridicePotrivit art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică este “oriceorganizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectatrealizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”. Aşa după cum rezultă din text,elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: organizarea sa de sine stătătoare,existenţa unui patrimoniu distinct şi a unui scop bine delimitat şi care nu contravineinteresului general al societăţii.Principalele categorii de persoane juridice sunt:a) persoane juridice publice: statul şi organele sale, unităţile administrativ

149

teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), prefecturile, primăriile. Întrucât acestea potparticipa şi ca persoane juridice în raporturi de drept civil şi comercial, capacitatea lorjuridică este mai mare decât a celorlalte persoane juridice.b) persoane juridice mixte create prin lege, dar care au competenţe şi structuricare ţin şi de dreptul privat: organizaţiile publice din sectorul economic la care iniţiativacreării aparţine statului dar care, prin modul de acţiune şi gestiune au natură privată,comercială, cum sunt spre exemplu, regiile autonome şi societăţile comerciale la carestatul este acţionar majoritar, asociaţii obligatorii din sectorul profesional constituite înbaza activităţii profesionale de interes public şi instituite prin lege (asociaţii avocăţeşti,notariale, ale medicilor etc.).c) persoane juridice constituite prin voinţa particularilor, cum ar fi partidelepolitice, sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile societăţile comerciale, organizaţiile cucaracter economic nestatal (cooperatist), precum şi cele meşteşugăreşti, de consum, decredit, constituite de către membrii lor prin punerea în comun în baza consimţământuluiliber exprimat a activităţii şi mijloacelor de producţie, ş.a.Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectivde drept civil de a avea drepturi şi obligaţii.Ceea ce este însă de reţinut este faptul că, începutul capacităţii de folosinţă apersoanei juridice este momentul dobândirii personalităţii juridice.Conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de scopul pentru care a fost înfiinţată.Aşa după cum stipulează prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, “persoana juridicănu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege, actul deînfiinţare sau statut”. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiulspecialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice şi a fost definit ca fiind “acearegulă... potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât drepturişi obligaţii civile care sunt în concordanţă cu scopul ei”lxxxi.

150

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice o întâlnim reglementată în art. 8al Decretului nr. 31/1954, în care se precizează că persoana juridică îşi exercitădrepturile şi îşi exercită obligaţiile prin organele sale. Aceasta însemnă că organelepersoanei juridice condiţionează existenţa capacităţii de exerciţiu de fiinţarea organelorsale proprii de conducere.Cum organele de conducere sunt constituite odată cu înfiinţarea persoanelorjuridice, deducem că dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc în acelaşi moment încare se dobândeşte de fapt şi capacitatea de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu nu excedeîn timp sau ca sferă capacităţii de folosinţă ceea ce înseamnă că principiul specialităţiicapacităţii de folosinţă este aplicabil şi propriu şi capacităţii de exerciţiu. Altfel spus, seînţelege că o persoană juridică nu poate să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiidecât în condiţiile în care aceste coincid cu scopul pentru care a fost înfiinţată.Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu capacitatea defolosinţă prin: comasare, divizare sau dizolvare.lxxxii Legiuitorul nu a înţeles să facădistincţie între capacitatea de exerciţiu sau de folosinţă, menţionând doar că persoanajuridică “încetează” prin una din cele trei modalităţi arătate mai sus.Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea ca subiect distinct alraporturilor juridice şi se realizează prin nume sau denumire, sediu social, naţionalitate.Denumirea sau numele persoanei juridice are rolul de a o individualiza faţă deceilalţi participanţi ai raporturilor juridice. Este nu doar un drept conferit de lege, dar şio obligaţie, întrucât sub acel nume sau denumire gruparea cu personalitate juridică îşi vaexercita drepturile şi îşi va asuma obligaţiile juridice. Alegerea concretă a denumiriirămâne la aprecierea subiectelor de drept. În dreptul comercial denumirea sau numelepersoanei juridice este bucură de o protecţie sporită, având nu doar valoare comercială

151

dar şi una publicitară, aşa fel încât, nici o altă organizare legală nu poate împrumutaacest element de identificare.Sediul social al persoanei juridice are aceeaşi funcţiune juridică ca şi domiciliulpentru persoana fizică şi anume este mijlocul de identificare în spaţiu.Sediul social are importanţă, de el fiind legate mai multe consecinţe juridice(ataşarea la un sistem de drept, determină competenţa teritorială a organului de aplicarea dreptului sau naţionalitatea persoanei juridice).Toate persoanele juridice au o naţionalitate în funcţie de care vor fi cârmuite deregulile privind constituirea, organizarea, funcţionarea sau încetarea personalităţiimorale. În dreptul nostru, orice persoană juridică cu sediul social în România, estepersoană juridică română, independent de naţionalitatea asociaţilor, locul derulăriiactivităţii sau provenienţa capitalului.B. Conţinutul raporturilor juridiceConţinutul raporturilor juridice este al doilea element constitutiv al acestora şieste format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la un raport juridicconcret, în strânsa lor interdependenţă şi conexiune şi care sunt prevăzute în normajuridică.1) Dreptul subiectiv. Noţiune. ClasificareDin definiţia dată drepturilor subiective s-au desprins următoarele idei: faptul căorice raport juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţilor, că aceste drepturişi obligaţii sunt corelative şi că în normele juridice sunt stipulate atât conduita posibilăcât şi cea datorată de a fi urmată de către părţile raportului juridic concret creat.Prevăzând în norma de drept, poziţia pe care o poate avea într-un raport juridic dat unuldintre subiecţi, emitentul acesteia a stipulat expres ce anume conduită va avea titularuldreptului, posibilitatea acestuia de a pretinde celuilalt subiect să asigure satisfacereadreptului său subiectiv, iar în caz de nesocotire a acestui drept, posibilitatea de a i secere conformarea cu sprijinul forţei coercitive a statului.

152

Dreptul subiectiv poartă această denumire pentru a-l deosebi de dreptul obiectiv,însă cele două noţiuni de “subiectiv” şi “obiectiv” nu au din punct de vedere juridic,înţelesul lor filozofic (ceea ce depinde sau nu de voinţa oamenilor).După conţinutul drepturilor subiective distingem:a). Drepturi patrimoniale care sunt evaluate în bani şi care la rândul lor sunt demai multe feluri:drepturi reale, în virtutea cărora titularii îşi exercită prerogativele fără concursulaltcuiva, cum este cazul dreptului de proprietate;drepturi de creanţă în virtutea cărora un subiect activ - creditorul poate pretindesubiectului pasiv - debitorul să dea, să facă sau să nu facă ceva;b) Drepturi nepatrimoniale, care nu au conţinut economic, nu se pot exprima înbani; ele se mai numesc drepturi strict personale şi sunt de mai multe feluri:drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă)drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, la domiciliu)drepturi care decurg din creaţia intelectuală (dreptul de autor al unei opereliterare, ştiinţifice, artistice).După criteriul corelaţiei dintre ele distingem:a) Drepturi principale care au o existenţă de sine stătătoare;b) Drepturi accesorii a căror existenţă este legată de existenţa unui dreptprincipal - de exemplu, dreptul de retenţie este accesoriu unui drept de creanţă.lxxxiii

După gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective se împart în:a) Drepturi eventuale, sunt drepturi care s-ar putea forma în viitor însă formareasau transmiterea acestora rămâne nesigură, spre exemplu dreptul la moştenireb) Drepturi în curs de formare - specifice asigurărilor şi securităţii sociale, cumar fi spre exemplu, dreptul la pensie, la o rentă. Înainte ca aceste drepturi să devinăscadente, titularul lor trebuie să fie asigurat, să fi plătit la timp obligaţiile sale(cotizaţiile) şi să depăşească o anumită limită de vârstă sau să intervină alte fapte cum ar

153

fi invaliditatea, decesul.c) Drepturi afectate de modalităţi şi a căror existenţă sau exerciţiu depind de uneveniment viitor: termen sau condiţie. În acest caz ne aflăm în prezenţa unor drepturi pedeplin formate, dar ale căror efecte sunt condiţionate de cele două modalităţi: termenulsau condiţia. Dreptului afectat de termen îi sunt suspendate efectele până la împlinirealui (şi vorbim de un termen suspensiv) sau îi este pus capăt la împlinirea acestuia(termen extinctiv). Exemple: îţi împrumut 1 milion de lei până la 1 iulie a.c. (termensuspensiv); mă oblig ca în schimbul casei pe care mi-o dai să-ţi plătesc lunar o sumăpână la decesul tău(termen extinctiv).În cazul condiţiei, dreptul poate fi deplin format, dar exerciţiul său estesuspendat până la împlinirea condiţiei, care este un eveniment viitor şi nesigur (condiţiesuspensivă - îţi vând autoturismul dacă voi fi transferat în provincie) sau dreptul poate fiprovizoriu efectiv, dar se anulează retroactiv dacă condiţia nu se împlineşte (condiţierezolutorie - dacă o să mă transfer, contractul de vânzare a autoturismului se vadesfiinţa).d) Drepturi câştigate care sunt sinonime cu termenul de “drepturi”, pe scurt;regula este că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiulvechii reglementări. Ele se deosebesc de drepturile incerte analizate mai sus tocmaipentru că desemnează drepturi formate cert, complet.Prin stare sau statut juridic înţelegem ansamblul de drepturi personalenepatrimoniale (necomensurabile în bani) de care se bucură o persoană. În antiteză cuaceste concepte, patrimoniul desemnează ansamblul drepturilor patrimoniale cele caresunt evaluabile în bani. Situaţia juridică generală a unei persoane pentru a fi completă,trebuie să utilizăm complementar ambele noţiuni.Pe lângă drepturile şi îndatoririle fundamentale prevăzute în Constituţie şi în alteacte normative, statutul juridic al cetăţeanului cuprinde toate drepturile şi obligaţiile

154

concrete rezultate din raporturile juridice în care el poate să intre: civile, financiare,comerciale etc.Categoria de statut juridic al cetăţeanului oferă imaginea clară a situaţiei juridicea acestuia ca subiect de drept. Putem distinge următoarele forme pe care le poateîmbrăca statutul juridic:starea civilă (nume, filiaţie, legături matrimoniale etc.)statut de drept public: drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de cetăţean,deputat, funcţionarstatutul profesional care include drepturile şi obligaţiile inerente profesiei:avocat, doctor, meseriaş.2). Obligaţia juridicălxxxiv

Obligaţia este celălalt element al raportului juridic corelativ dreptului subiectivşi care constă în a face, a nu face sau în a da ceva. Atât dreptul cât şi obligaţia apar înbaza normei juridice şi sunt garantate în realizarea lor de forţa de coerciţiune etatică.Obligaţia este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celuilalt subiect alraportului juridic: avocatul este obligat să apere interesele clientului său, furnizorul săremită bunurile contractate, executantul să efectueze lucrarea convenită etc. Deciobligaţia juridică este opusul dreptului subiectiv şi constă în îndeplinirea prerogativelorpe care le implică drepturile sau competenţa celuilalt subiect, sau poate consta însatisfacerea acestora. Ceea ce reprezintă protecţie juridică pentru subiectul activ,reprezintă constrângere în sarcina subiectului pasiv, care nu execută prestaţia corelativăa dreptului subiectiv.Caracteristica cea mai importantă a conţinutului raportului juridic este faptul cădrepturile şi obligaţiile ce îl alcătuiesc nu sunt rupte unele de altele, ci se presupun şiintercondiţionează reciproc în sensul că, ceea ce constituie dreptul unuia, respectiv ceeace poate un subiect pretinde celuilalt este exact ceea ce constituie obligaţie juridică

155

pentru celălalt. Faptul că sunt corelative determină conţinutul omogen al raportuluijuridic şi presupun analizarea lor împreună, nu izolate unele de altele.Obligaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:lxxxv

În funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi de mai multe feluri:a) Obligaţia de a da, a face sau a nu facePrin obligaţia juridică de a da, se înţelege îndatorirea de a transmite sau aconstitui drepturi reale cu privire la un bun.Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a preda un lucrusau de a presta un serviciuObligaţia de a nu face reprezintă obligaţia debitorului de a se abţine, de a face oanume acţiune.b) Obligaţii pozitive şi negative. Cele pozitive constau într-o acţiune adebitorului, iar cele negative consta în a nu face ceva, într-o abstenţiune a creditorului.c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă; obligaţia de rezultat se mainumeşte şi obligaţia determinată şi are ca obiect un rezultat determinat; obligaţia seconsideră realizată doar dacă rezultatul urmărit a fost atins, realizat.Obligaţia de diligenţă sau de mijloace cum mai este denumită, constă înobligaţia debitorului de a-şi atinge scopul raportului juridic prin depunerea stăruinţelor,a tuturor diligenţelor pentru obţinerea rezultatului dorit. De pildă avocatul nu se obligăsă câştige procesul, ci se angajează să facă toate demersurile juridice necesare învederea obţinerii acestei finalităţi.În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile pot fi:a) Obligaţii obişnuite - cele care revin în mod normal debitorului în sarcinacăruia s-au născut. Ele sunt opozabile faţă de părţi.b) Obligaţii opozabile terţilor (“scriptae in rem”) sunt acele obligaţii, legate deun bun în care creditorul îşi poate realiza dreptul său numai cu concursul titularuluiactual al dreptului real asupra aceluiaşi bun şi care la rândul lui, este ţinut deîndeplinirea unei obligaţii preexistente. De exemplu, cel ce cumpără un bun trebuie sărespecte o închiriere anterioară a acestuia de către fostul titular al dreptului de

156

proprietate asupra bunului (art. 1141 Codul civil).c) obligaţii reale (“propter rem”) sunt cele care revin celui ce deţine un bun, înconsiderarea importanţei acestuia pentru societate. Spre exemplu obligaţia ce revinecelui ce deţine o pictură din patrimoniu naţional.După criteriul sancţiunii aplicabile obligaţiile se clasifică în:a) Obligaţii perfecte a căror executare este asigurată în cazul neexecutării decătre debitorul lor, prin acţiune în justiţie.b) Obligaţii imperfecte sau naturale sunt obligaţiile a căror executare nu poate fiobţinută pe calea executării silite, ci numai în mod voluntar de către debitorii ei, darodată executată îl împiedică pe debitor să solicite restituirea lucrului, prestaţiei, (o platăachitată după prescripţie, o sumă de bani achitată în absenţa titlului executor imposibilde obţinut).C. Obiectul raportului juridicObiectul raportului juridic este însuşi obiectul drepturilor şi obligaţiilor care îiconstituie conţinutul.Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă teoretică şi practică:teoretică pentru că ajută la calificarea naturii juridice a relaţiei sociale supuse atenţieiprecum şi a ramurii de drept căreia aparţin şi practică întrucât permite conturareaconduitei concrete pe care vor trebui să o realizeze subiectele de drept în cadrulraportului juridic dat.5. Faptele juridicePrin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări, acţiuni omeneşti sau evenimentecare potrivit normelor juridice atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea deraporturi juridice, adică acele fapte care produc aceste efecte juridice.Din definiţia enunţată putem reţine clasificarea faptelor juridice în funcţie decriteriul voliţional, după cum ele se produc ca urmare a voinţei omului sau independentde aceasta, în două mari categorii - acţiuni şi evenimente.După criteriul structurii lor, faptele juridice pot fi clasificate ca fapte juridicesimple şi complexe.

157

a) Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale prevăzute în normajuridică) care se produc independent de voinţa omului şi de care norma leagă naşterea,modificarea sau dispariţia unor raporturi juridice concrete.Exemple de astfel de evenimente: moartea, naşterea unei persoane, un cutremur,o inundaţie, trăsnetul etc. De unul şi acelaşi eveniment poate fi legată naşterea unuiraport juridic dar şi stingerea altui raport juridic. Spre exemplu, decesul unei persoaneduce la deschiderea succesiunii şi stinge raporturile juridice în care “de cuius” eratitularul unor drepturi subiective ori obligaţii.Evenimentele pot fi clasificate în evenimente naturale (naşterea, moartea,inundaţii, alunecări de teren, cataclisme) şi evenimente sociale (revoluţii, lovituri de statetc.).Un eveniment natural cum ar fi inundaţia, poate duce la naşterea unor raporturijuridice de asigurare, între proprietarul terenului asigurat pentru acest eveniment incertşi nesigur şi firma de asigurare, cu care s-a încheiat contractul de asigurare.b) Acţiunile reprezintă actele oamenilor, manifestările de voinţă ale acestoracare pot da naştere, modifica sau stinge anumite raporturi juridice.Ele produc efecte juridice datorită faptului că menifestările de voinţă suntreglementate în normele juridice, iar acţiunea umană materializată este expresia voinţeide a obţine aceste efecte juridice stipulate în norme. Acţiunile la rândul lor, sunt comisecu intenţia de a produce efecte juridice sau fără această intenţie. Acestea din urmă seclasifică în acţiuni licite şi ilicite, după cum sunt sau nu conforme normelor juridice.În cadrul acţiunilor un loc important îl deţin actele juridice. Acestea suntmanifestări de voinţă făcute în scopul de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.Conceptul de act juridic poate fi folosit în două accepţiuni. Un prim sens sereferă la actul juridic în sensul de înscris doveditor, prin care înscris se poate proba un

158

fapt juridic. De exemplu un contract scris, o diplomă, o sentinţă, o declaraţie de învinuitsau martor etc.Noţiunea de act juridic utilizată în acest sens, de “instrumentum” denotă oricefel de înscris sau alt instrument constatator al manifestării de voinţă, al operaţieijuridice. În timp ce substanţei actului juridic îi corespunde noţiune de “negotium juris”,formei exterioare de manifestare îi corespunde noţiunea de “instrumentum probationis”.Celălalt sens al conceptului de act juridic, este cel pe care îl întâlnim în cadrulraportului juridic, ca varietate de fapte juridice şi prin care se înţelege manifestarea devoinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic, aşa cums-a arătat deja.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Care este definiţia raportului juridic şi care sunt trăsăturile acestuia?2. De cate feluri sunt subiectele de drept? Statul poate fi subiect al raportuluijuridic concret?3. Ce se înţelege prin obiectul raportului juridic? Lucrurile materiale pot fi obiectal raportului juridic? Motivaţi.TESTE DE AUTOEVALUARE1. Capacitatea juridică poate fi:a). Generală şi specialăb). Mijlocul de identificare al unei persoanec). Atitudinea de a avea obligaţii2. Prin capacitate de folosinţă înţelegem:a). Capacitatea persoanei de a exercita drepturi şi obligaţiib). Capacitatea persoanei de a avea drepturi şi obligaţiic). Atitudinea generală a unei persoane de a fi subiect al raportului juridic.3. După numărul subiectelor care participă la raportul juridic, subiectele pot fi:a). Unice sau colectiveb). Fizice sau juridicec). Calificate sau necalificate4. Organele de stat :a). Pot fi subiecte ale raportului juridicb). Niciodată nu pot fi astfel de subiectec). Pot să apară ca persoane juridice fără capacitatea de exerciţiu5. Drepturile subiective pot fi:

159

a). Principale şi accesoriib). De rezultat şi de diligenţăc). Obişnuite sau opozabile terţilor.TESTE DE EVALUARE1. După gradul de opozabilitate, drepturile subiective se împart în:a). Drepturi patrimoniale şi nepatrimonialeb). Drepturi principale şi accesoriic). Drepturi absolute şi relative2. În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se clasifică în:a). Obligaţia de a face sau de a nu faceb). Obişnuite, opozabile sau realec). Perfecte şi imperfecte3. Obiectul raportului este :a). Obiectul drepturilor şi obligaţiilor care îi constituie conţinutul raportuluijuridicb). Totalitatea obligaţiilor participanţilor la un raport juridic concretc). Drepturi colective rezultate dintr-un contract.4. Drepturile patrimoniale sunt:a). Obiect al raportului juridicb). Trăsătură a raportului juridicc). Drept subiectiv5. Evenimentele sunt:a). Fapte juridiceb). Acţiuni juridicec). Ambele

TEMA XIII: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă şi să deosebească diferitele forme ale răspunderiipolitice, juridice, morale etc.• Studentul să cunoască particularităţile răspunderii juridice şi să deosebeascăîntre diferitele forme ale acesteia• Sa desprindă caracteristicile fiecărui tip de răspundere juridică• Să aprofundeze problematica principilor fundamentale ale răspunderii juridice.II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Studentul să opereze facil cu formele răspunderii civile, penale dreptuluimuncii,administrativă.• Să-şi formeze deprinderea de a deosebi funcţie de trăsăturile proprii între

160

formele răspunderile civile• Sa cunoască şi să retină caracteristicile principiilor răspunderii juridice• Să îşi însuşească şi să facă diferenţa intre condiţiile răspunderii juridiceIII. CUVINTE CHEIE: CONDUITĂ ILICITĂ, CONDUITĂ LICITĂ, …,PREJUDICIU, VINONVĂŢIA SUB FORMA INTENŢIEI, CULPEI,CULPEICU PREVEDERE ŞI FĂRĂ.IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU1. Consideraţii introductive2. Conceptul răspunderii juridice3. Formele răspunderii juridice4. Principiile fundamentale ale răspunderii5. Condiţiile răspunderii juridiceV. REZUMATSpecificul răspunderii juridice comparativ cu celelalte forme ale răspunderii,constă în aceea că este antrenată în situaţia încălcării normei de drept, încălcare carereprezintă singurul temei al acestei răspunderi. Răspunderea juridică o întâlnim în toateramurile sistemului nostru de drept, fiind cea care asigură eficacitatea ordinii de drept,stimulează respectarea legii şi contribuie de fapt la menţinerea ordinii sociale.Condiţiile răspunderii juridice sunt conduita ilicită ,prejudiciul, legătura decauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită şi vinovăţia făptuitorului.CONŢINUTUL TEMEI1. Conceptul răspunderii juridiceRăspunderea juridică este”acea formă a răspunderii sociale constând încomplexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare aproducerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de statprin aplicarea sancţiunilor juridice menite să asigure restabilirea ordinii de drept”lxxxvi.2. Formele răspunderii juridiceExistă mai multe forme de răspundere juridică, fiecare din ele având condiţii defond şi formă specifice. În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formăspecifică de răspundere.A. Răspunderea civilă

161

Răspundere civilă este forma tipică şi totodată cea mai dezvoltată a răspunderiijuridice. Ea cunoaşte două forme: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilăcontractuală.Ambele forme sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciucreat prin fapta ilicită.Răspunderea civilă delictualăDelictele civile sunt faptele ilicite cauzatoare de daune comise cu intenţie saudin culpă (sub forma neglijenţei sau imprudenţei).Răspunderea civilă delictuală este forma cea mai pregnantă de răspundere civilăantrenată în cazul comiterii unui delict civil prin încălcarea normelor dreptului obiectivşi rezultarea unui prejudiciu ca urmare a lezării unui drept subiectiv sau interes legitimal acestuia.Această formă de răspundere cunoaşte mai multe feluri de răspundere:1. răspunderea directă sau pentru fapta proprie - reglementată de prevederile art.998 şi 999 Cod civil. Potrivit acestor texte “orice faptă a omului care cauzează unprejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”2. răspunderea indirectă care include:răspunderea pentru fapta altuia (art. 1000, alin. 2, 3, 4 Cod civil) - răspundere pecare are o anumită persoană (care poate fi părinte, comitent sau institutor) pentrupagubele cauzate pentru fapta altei persoane a cărei supraveghere le revine din punct devedere legal (copil minor, prepus, elev sau ucenic).răspunderea pentru fapta animalului (art. 1001 Cod civil) care revineproprietarului sau celui în a cărui pază se află animalul respectiv, pentru paguba produsăde acesta.răspunderea pentru ruina edificiilor (art. 1002 Cod civil) care revineproprietarului unei clădiri pentru pagubele produse prin ruinarea acesteia, ca urmare aunei lipse de întreţinere sau ca rezultat al unui viciu de construcţie.răspunderea pentru lucruri (art. 1000, alin. 1 teza 2 Cod civil) răspundere ceincumbă supraveghetorului lucrurilor pentru pagubele cauzate de către acestea, altora.

162

Răspunderea civilă contractuală este cea ce-a doua formă a răspunderii civile şidesemnează obligaţia debitorului de a repara prejudiciul pe care l-a produs creditorului,ca urmare a unor fapte ilicite civile constând în neexecutarea (executare cu întârzieresau executarea necorespunzătoare) a unei obligaţii rezultate dintr-un contract. Rezultăaşadar că, dacă răspunderea civilă delictuală îşi avea izvorul într-un delict civil,răspunderea contractuală îşi are sorgintea în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale.Referitor la întinderea reparaţiei se poate remarca împrejurarea că în timp ce încadrul răspunderii civile contractuale prejudiciul se stabileşte având în vedere clauzelecontractuale prin care părţile pot conveni să mărească sau să diminueze cuantumuldespăgubirilor, în cazul răspunderii delictuale, principiul operant este acela al reparăriiintegrale a prejudiciului cauzat.Pe de altă parte răspunderea civilă este antrenată cu condiţia ca anterior,creditorul să-l fi pus în întârziere pe debitor, cerinţă nenecesară în cazul celeilalte formea răspunderii civile.

În materia probelor ce se cer administrate în cazul unui litigiu, condiţiile cerute,diferă. Astfel, în cazul răspunderii delictuale trebuie dovedită atât existenţa pagubeiîncercate cât şi culpa autorului, întrucât legea prezumă culpa doar în cazurile expres şilimitativ prevăzute de art. 1000-1002 Cod civil. Ori, în situaţia răspunderii contractualeeste suficientă dovada contractului şi a prejudiciului; pentru a fi exonerat de răspundere,debitorul va trebui să probeze că neexecutarea s-ar datora unui caz de forţă majoră sau aunui caz fortuit, singurele situaţii care nu i-ar putea fi imputate şi care sunt exonerate derăspundere. Dacă în materie delictuală sunt în principiu, lovite de nulitate, convenţiilede nerăspundere intervenite anterior comiterii faptei ilicite, în cazul răspunderii

163

contractuale, astfel de clauze de nerăspundere sunt în anumite limite, valabile şi producefecte.Trăsătura comună celor două forme de răspundere civilă este esenţa lor identicăconstând în scopul lor comun, acela de a repara un prejudiciu patrimonial cauzat alteipersoane printr-o faptă ilicită.Dacă răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, răspundereacontractuală are un caracter special, derogator.B. Răspunderea penalăRăspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere născut în urmacomiterii unei infracţiuni. Acest raport juridic se stabileşte între stat şi infractor, statul încalitate de reprezentant al societăţii, având dreptul de a-l trage la răspundere pefăptuitor, iar infractorul fiind obligat a răspunde pentru fapta sa şi să se supună pedepseilegal aplicate.Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, adică fapta care prezintă pericolsocial, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală (art. 17 Cod penal).Răspunderea penală constituie pe lângă infracţiune şi pedeapsă, una din instituţiilefundamentale ale dreptului penal.Infracţiunile se pot împărţi în diferite categorii cum ar fi: infracţiuni contrasecurităţii statului, contra persoanei, contra autorităţii, contra avutului privat, infracţiunide fals etc.Formele de sancţionare în cazul comiterii de infracţiuni pot fi: privare delibertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi civile (ridicarea drepturilorpărinteşti, de a fi tutore sau curator etc.) confiscări etc. Pedepsele, ca sancţiuni tipice dedrept penal se deosebesc de toate celelalte sancţiuni juridice, întrucât reprezintă formacea mai dură de constrângere, vizând nu doar patrimoniul, ci însăşi libertatea persoanei.Ele nu au caracter reparator, ci scop preventiv educativ şi de înfăptuire a justiţiei.

164

Constatarea şi antrenarea răspunderii penale se realizează de organe specializate alestatului. Principiile care domină această formă a răspunderii, sunt cele referitoare lalegalitatea infracţiunilor “nullum crimen sine lege” şi legalitatea pedepselor “nullapoena sine lege”.Acţiunea penală se promovează din oficiu, întrucât în restabilirea ordinii dedrept şi a drepturilor subiective încălcate, este interesată întreaga societate.Aşa cum remarca profesorul Mircea Djuvara “atunci când de pildă, un individasasinează un altul, în realitate ne aflăm în faţa unei fapte petrecute între doi particulari;totuşi, societatea se simte aşa de grav ameninţată încât se socoteşte direct lezată şiintervine ca parte. În faţa instanţelor penale aflăm o acţiune publică introdusă deprocuror, urmărind aplicarea pedepsei şi care este în interesul societăţii, al statului şi oalta privată, introdusă de particularul lezat şi prin care acesta poate cere în faţa instanţeidespăgubirile ce i se cuvin pentru prejudiciile ce le-a suferit. Cele două acţiuni suntdistincte, deşi ele se susţin de regulă, împreună”.lxxxvii

În dreptul procesual penal operează principiul oficialităţii răspunderii penale,principiu înţeles în sensul că tragerea la răspundere are loc la iniţiativa autorităţilorpublice. În mod excepţional, legea prevede, pentru anumite fapte de o gravitate maimică, posibilitatea antrenării răspunderii numai după introducerea unei plângeriprealabile a persoanei vătămate (exemplu: în cazul infracţiunilor de lovire sau alteviolenţe prevăzute de art. 180 Cod penal, calomnie prevăzută de art. 206 Cod penal,insultă prevăzută de art. 205 Cod penal, ameninţare prevăzută de art. 193 Cod penaletc.).Răspunderea penală este întotdeauna atrasă când făptuitorul a acţionat cuvinovăţie, fie sub forma intenţiei, fie a culpei (atunci când legiuitorul a stipulat astfel),

165

iar stabilirea şi individualizarea pedepsei are ca şi criterii de stabilire tocmai gradul devinovăţie al acestuia.Răspunderea penală este întotdeauna personală şi vizează pe autorul comiteriiinfracţiunii, ea nefiind transmisibilă altor persoane, cum este posibil în cazul răspunderiicivile, spre exemplu: caracterul strict personal îşi extinde efectele şi asupra executăriisancţiunii penale, legea nepermiţând înlocuirea condamnatului cu o altă persoană, motivpentru care în cazul survenirii decesului, procesul va înceta sau nu va mai fi pornit,funcţie de momentul în care autorul faptei a decedat, sancţiunea penală nefiindtransmisibilă urmaşilor.Dat fiind acest caracter personal al răspunderii penale, subiectul acestuia poate finumai o persoană fizică şi nu una juridică. În ceea ce priveşte dovada vinovăţieifăptuitorului, în favoarea acestuia operează prezumţia de nevinovăţie, prezumţie legalăcare nu poate fi răsturnată decât în baza probelor contrare de vinovăţie şi care cad însarcina acuzării.C. Răspunderea juridică de dreptul munciiÎn ramura dreptului muncii, răspunderea angajaţilor poate fi:• răspundere patrimoniala şi răspundere disciplinară.Răspunderea patrimoniala este antrenată în cazul în care angajatul încalcă cuvinovăţie obligaţiile de serviciu şi cauzează o pagubă unităţii la care este angajatRăspunderea disciplinară este antrenată când persoana încadrată, indiferent defuncţia sau postul pe care îl ocupă, încalcă cu vinovăţie obligaţiile pe care şi le-a asumatprin contractul de muncă.Aceste fapte se numesc abateri disciplinare şi presupun două condiţii: încălcareaunei îndatorii de serviciu şi calitatea de om al muncii. Subiectul abaterilor disciplinarenu pot fi decât persoane aflate în raporturi juridice de muncă cu angajatorulD. Răspunderea administrativăRăspunderea administrativă nu este sinonimă cu răspunderea contravenţională,

166

având o sferă mai largă de aplicare. Ea cunoaşte trei forme: răspunderea administrativdisciplinară,răspunderea administrativ-patrimonială, răspunderea administrativcontravenţională.Răspunderea administrativ-disciplinară, care este antrenată în situaţia produceriiunor abateri care nu îmbracă caracterul de contravenţie (exemple de sancţiuniaplicabile: retrogradarea din funcţie, expulzarea unui străin, destituirea din funcţie,reducerea salariului etc.)Răspunderea administrativ-patrimonială, care este antrenată în cazul în carestatul trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate ca urmare a unor erori judiciare aleorganelor sale specializate cu atribuţii judiciare, ori pentru pagubele rezultate din acteadministrative ilegale emise de administraţia de stat, ori prin nesoluţionarea în termenulprevăzut de lege a cererilor adresate autorităţilor publice. Unii autori denumesc aceastăvariantă a răspunderii administrative, răspundere a puterii publicelxxxviii.Răspunderea administrativ-contravenţională, care intervine în cazul săvârşiriiunei contravenţii. Contravenţia este fapta care prezintă un pericol social mai redus decâtinfracţiunea, care este prevăzută ca atare de lege sau alt act normativ şi care estesăvârşită cu vinovăţie.E. Răspunderea în dreptul constituţionallxxxix

Deţinătorii unui mandat politic sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor,deziderat existent în concepţia statului constituţional şi democratic modern.Răspunderea membrilor Guvernului a reprezentat una dintre cele mai aprinsdiscutate probleme după adoptarea Constituţiei, care a stipulat în art. 108 că Guvernulrăspunde politic numai în faţa Parlamentului şi că fiecare membru al Guvernului esterăspunzător solidar cu ceilalţi pentru activitatea Guvernului precum şi pentru acteleacestuiaMembrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei

167

lor, conform prevederilor acestei legi, iar pentru infracţiuni comise în afara serviciului,răspund potrivit normelor dreptului comun.Răspunderea şefului de stat este antrenată potrivit reglementărilor constituţionale(art. 84). Preşedintele României se bucură de imunitate, însă va răspunde penal pentrucazul săvârşirii unei infracţiuni de înaltă trădare. Pe plan politic, şeful statului nurăspunde pentru opiniile pe care le exprimă în această calitate, sau pentru modul în careîşi exercită atribuţiile ce îi revin în îndeplinirea funcţiei pe care o ocupă.Din perspectiva teoriei generale a dreptului, putem remarca faptul că existărelaţii complexe de interdependenţă, între diferitele forme de răspundere. Este deprecizat, apoi că nu fiecărei ramuri de drept îi corespunde o formă unică de răspundere:spre exemplu, în cadrul dreptului administrativ, putem întâlni răspunderecontravenţională, civilă, penală, disciplinară etc.Uneori există posibilitatea cumulului între formele răspunderii juridice, cum ar fispre exemplu, cazul angajatului căruia i s-ar desface contractul de muncă (răspundereadisciplinară) pentru o infracţiune comisă în afara, sau chiar în timpul orelor de program(răspunderea penală). Se pot cumula forme ale răspunderii din cadrul aceleiaşi ramuride drept (desfacerea contractului de muncă şi obligarea la despăgubiri pentru prejudiciulmaterial produs angajatorului). Alteori, formele răspunderii juridice se exclud, nu potcoexista cu privire la aceeaşi faptă. Spre exemplu, răspunderea penală cu răspundereacontravenţională (diferenţa între infracţiune şi contravenţie fiind gradul diferit de pericolsocial, este exclus a susţine că aceeaşi faptă este în acelaşi timp şi infracţiune şicontravenţie, fiind în realitate doar una dintre acestea).Formele răspunderii civile şi penale sunt însă compatibile. Astfel, un inculpatcondamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă, va suporta pe lângăpedeapsa legal aplicată şi plata despăgubirilor civile (materiale şi/sau morale) către

168

părţile civile (soţ, persoane aflate în întreţinerea victimei).Deşi au un conţinut divers şi dinamic, formele răspunderii sunt fundamentate peprincipii comune, care presupun întrunirea unor condiţii pe care le regăsim în general, înoricare din formele răspunderii juridice.3. Principiile fundamentale ale răspunderiiPrincipiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului şicu principiile unor ramuri de drept şi se deosebesc de acestea, având o serie departicularităţi proprii tuturor formelor de răspundere juridică. Ele nu au un caracterexclusiv juridic, conţinând şi aspecte politice, morale.Dintre principiile consacrate de literatura juridică, amintim:1) Principiul legalităţii răspunderii potrivit căruia, răspunderea operează încondiţiile şi cazurile prevăzute de normele juridice şi după o procedură stabilită. Astfel,organul care a stabilit o formă a răspunderii juridice şi a pronunţat spre exemplu osentinţă, este obligat să procedeze după modul de reglementare a faptei şi a pedepseixc.2) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie are în vedere faptulcă, răspunderea poate fi atrasă numai în situaţia în care autorul a acţionat cu vinovăţie, aavut posibilitatea de a decide asupra propriului comportament, precum şi conştiinţaviolării normei juridice prin comiterea faptei ilicite. Fără vinovăţie nu există răspunderejuridică, chiar dacă toate celelalte condiţii ale răspunderii ar fi întrunită (faptă,prejudiciu, raport de cauzalitate). Cauzele de exonerare de răspundere acţionează înmod diferit, în funcţie de ramura de drept în care este reglementată respectiva formă derăspundere juridică..3) Principiul răspunderii personale: potrivit acestui principiu, răspunderea revineaceluia care a încălcat norma juridică săvârşind o faptă ilicită..În cazul răspunderii solidare, aceasta operează faţă de mai mulţi subiecţi,

169

persoana păgubită putându-se dezdăuna de la oricare dintre aceştia urmând ca prinacţiunea în regres cel cea plătit să se desocotească cu ceilalţi codebitori.4) Principiul justeţei sancţiunii implică existenţa unei proporţii între pedeapsă,sancţiune şi gravitatea faptei săvârşite. Acest principiu presupune o corectă şi concretăindividualizare sau proporţionalizare a sancţiunii sau pedepsei penale raportat şi lapericolul social al acţiunii ilicite, a formei vinovăţiei sau a întinderii pagubei cauzate.5) Principiul “non bis in idem”. Acest principiu presupune aplicarea unei singuresancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptă. Cel ce a încălcat ordinea de drept osingură dată, printr-o singură faptă ilicită, îi va fi aplicată o singură sancţiune juridică.Acest principiu nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane, concomitente, a maimultor forme de răspundere juridică dacă, prin fapta sa autorul acţiunii ilicite a înfrânt opluritate de norme juridice.6. Principiul celerităţii reclamă oportunitatea sancţionării celui vinovat. Dacăreacţia socială la comiterea de acţiuni ilicite nu se realizează cu promptitudine, efecteleurmărite nu se mai obţin nici în raport cu societatea şi nici cu făptuitorul. Tragerea larăspundere nu poate suferi amânare, întrucât s-ar crea un sentiment de insecuritate şi ostare de neîncredere în capacitatea organelor abilitate a restabili ordinea de drept.7. Principiul umanismului răspunderiixci în conformitate cu care, sancţiunileaplicate făptuitorului trebuie să exercite asupra acestora un rol educativ preventiv, săcontribuie la reintegrarea lui în societate ulterior ispăşirii ei şi nu să-i provoace acestuiasuferinţe inutile, sau să-i înjosească personalitatea şi demnitatea.4. Condiţiile răspunderii juridicePentru antrenarea răspunderii juridice trebuiesc întrunite cumulativ următoarelecondiţii:A. conduita ilicită a făptuitorului şi inexistenţa unor cauze care să înlăture

170

răspunderea sau caracterul ilicit al faptei;B. rezultatul păgubitor produs;C. legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produs;D. vinovăţia autorului faptei ilicite.După unii autori, acestor condiţii ale răspunderii juridice, li s-ar mai adăugaexistenţa autorului încălcăriixcii şi capacitatea juridicăxciii a acestuia, condiţii pe care leapreciem ca fiind superflue faţă de cele enunţate mai sus şi care rezultă implicit dinacestea.Indiferent de forma concretă de răspundere pe care ar îmbrăca-o, aceste patrucondiţii sunt general valabile, suficiente şi necesare, iar inexistenţa vreuneia duce lanedeclanşarea răspunderii juridice.A. Conduita ilicită şi inexistenţa unor cauze care să înlăture răspunderea saucaracterul ilicit al fapteiEste o primă condiţie care trebuie îndeplinită şi constă în comportamentul - fieacţiune, fie inacţiune, prin care s-a încălcat o normă juridică.Cauzele care înlătură caracterul penal al fapteia) Legitima apărare (art. 44 Cod penal). Prin legitimă apărare înţelegem faptacomisă de o persoană pentru a se apăra împotriva unui atac material, imediat, direct şiinjust, îndreptat împotriva sa, sau a altuia, ori împotriva unui interes obştesc.b) Starea de necesitate (art. 45 Cod penal) reprezintă împrejurarea în care opersoană, pentru a scăpa de un pericol grav, care ameninţă viaţa sau integritatea sacorporală sau a altora, ori pentru a salva anumite bunuri, produce altuia un prejudiciupatrimonialc) Constrângerea fizică şi constrângerea morală (art. 46 Cod penal) constituiecauze de înlăturare a răspunderii, când conduita ilicită vătămătoare a fost consecinţaacestei(or) constrângeri.Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă persoana respectivănu i-a putut rezista. Spre exemplu, exercitarea unei energii fizice asupra corpului căruia

171

i se imprimă o mişcare independentă de voinţă sau care nu poate fi înlăturată decât prinsăvârşirea infracţiunii.Constrângerea morală înlătură caracterul ilicit al faptei dacă persoana autoruluisau o altă persoană, este ameninţată cu un pericol grav care nu poate fi altfel înlăturat.Se cere ca cel care este ameninţat să nu aibă alternativă de scăpare decât să suporte acelrău cu care este ameninţat, ceea ce în realitate, nu ar reprezenta o alternativă de salvareci de distrugere.d) Cazul fortuit (art. 47 Cod penal) sau forţa majoră există în cazul în careconduita ilicită este rezultatul unei situaţii sau împrejurări care nu putea fi prevăzută,neaşteptată. Fapta autorului se suprapune unei întâmplări de neprevăzut (trăsnet,inundaţie etc.) şi care are un rezultat de neînlăturat.e) Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care, din diverse motive(alienaţie mintală, debilitate, alte cauze) nu îşi dă seama de consecinţele faptelor sale.Pentru a fi înlăturată răspunderea, trebuie stabilită această stare în momentul comiteriifaptei ilicite, întrucât schizofrenia spre exemplu, nu implică iresponsabilitate.f) Beţia involuntară se datorează influenţei pe care alcoolul sau alte substanţenarcotice o au asupra făptuitorului şi care a ajuns în această stare de beţie completăindependent de voinţa sa. Beţia voluntară completă nu înlătură răspunderea pentruconduita ilicită, ci doar poate fi avută în vedere ca o circumstanţă agravantă sauatenuantă, după cazg) Minoritatea făptuitoruluiStarea de minorat înlătură răspunderea juridică atunci când minorul până la oanumită vârsta săvârşeşte o faptă ilicită, întrucât potrivit reglementărilor în vigoareacesta nu are capacitatea legală de a răspunde. Minoritatea înlătură răspunderea penalăşi administrativă nu însă şi pe cea civilă, întrucât prejudiciul material trebuie reparat fiede minor, fie de părinţii sau institutorii săi.

172

În ramura dreptului penal, minorul sub 14 ani este absolvit de orice penalitate(nu răspunde penal); între 14-16 ani, răspunde, dar numai dacă se dovedeşte că aacţionat cu discernământ, iar după 16 ani, răspunde pentru infracţiunile comiseprezumându-se de legiuitor că acesta are discernământul faptelor sale. Această cauză deînlăturare a caracterului penal al faptei este prevăzută la art. 50 din Codul Penal.h) Eroarea de fapt. Prin eroare de fapt înţelegem necunoaşterea sau cunoaştereagreşită a unei situaţii, împrejurări, legate de fapta care se săvârşeşte. Trebuie făcutădistincţie între eroarea de fapt (ce poartă asupra unui lucru, împrejurare, activitate,persoană), şi eroarea de fapt care este de fapt o necunoaştere sau cunoaştere greşită aunei norme juridice şi care potrivit principiului „ignorarem legem nocet” nu excludeantrenarea răspunderii juridice. În afara acestor cauze stipulate de la articolul 44 la 51 înCodul Penal mai există şi alte situaţii care însă, nu înlătură caracterul ilicit al faptei, ciînlătură fie răspunderea juridică, fie executarea unor măsuri rezultate din stabilirearăspunderii făptuitorului.În dreptul penal aceste împrejurări sunt cunoscute sub denumirea de cauze careînlătură răspunderea penală sau alte consecinţe ale condamnării şi sunt reglementate dela art. 119 la 131 din Codul Penal. Acestea sunt:• Amnistia (art. 119 Cod penal);• Graţierea (art. 120 Cod penal);• Prescripţia (art. 121 Cod penal);• Lipsa plângerii prealabile (art. 131 Cod penal);• Împăcarea părţilor (art. 132 Cod penal);• Retragerea plângerii prealabile (art. 131 Cod penal);• Reabilitarea (art. 133 Cod penal).B. Rezultatul păgubitor produs sau consecinţa faptei iliciteAcesta reprezintă un alt element necesar antrenării răspunderii juridice. Aceastăproblemă a rezultatului produs prin conduita ilicită se pune diferit în ramuri de dreptdiferite. În dreptul civil sau în dreptul muncii, răspunderea civilă sau materială este

173

direct legată de existenţa prejudiciului produs. În dreptul penal nu se cere ca rezultatulfaptei ilicite să fie patrimonial, putând fi infracţiuni de pericol sau de punere înprimejdie şi care să nu aibă o astfel de consecinţă materială (cum ar fi exemplu cazulinfracţiunilor de ameninţare, de conducere a unui autovehicul cu numere false deînmatriculare sau neînmatriculat etc.).În cazul unor anume fapte ilicite, rezultatul păgubitor este tocmai elementulprobator prin care se ajunge la dovedirea săvârşirii ei.În cazul altor situaţii, mărimea prejudiciului creat poate atrage o răspunderesporită prin reţinerea unor circumstanţe agravante. Spre exemplu furtul, delapidarea etc.- care au avut consecinţe peste două miliarde de lei sunt fapte (în lumina art. 146 Codpenal modificat) considerate de legiuitor “cu consecinţe deosebit de grave” iar astfel deprejudicii atrag făptuitorului sancţiuni cu pedepse mult sporite faţă de forma tip ainfracţiunilor comise).Deci rezultatul socialmente dăunător, este intrinsec legat de săvârşirea conduiteiilicite, cu care se află într-o strânsă legătură de cauzalitate.C. Legătura de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul produsPentru a se declanşa răspunderea juridică unui subiect, acesta trebuie să fiacţionat cu vinovăţie, iar rezultatul ilicit trebuie să fie consecinţa nemijlocită a conduiteisale sau, altfel spus, acţiunea sa să fie cauza producerii efectului negativ pentru ordineajuridică. Cauzele pot fi asociate, concurente ori succesive, principale sau secundare,directe ori indirecte, influenţate sau nu de anumite condiţii - iar stabilirea răspunderiijuridice faţă de toate aceste împrejurări, este un proces deosebit de complex şi revineorganului de stat însărcinat cu aplicarea legii.D. Vinovăţia autorului faptei iliciteVinovăţia este o altă condiţie a răspunderii juridice şi desemnează atitudineapsihică a persoanei care săvârşeşte o faptă ilicită faţă de acea faptă şi consecinţele ei,

174

având în momentul executării reprezentarea acestora sau deşi nu a avut-o, putea să oaibă.Vinovăţia reprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului.Ea cunoaşte două forme: intenţia şi culpa. Ştiinţele juridice de ramură detaliazămodalităţile de existenţă a acestor forme.În dreptul penal spre exemplu, intenţia este definită ca fiind încălcarea dreptuluicunoscând caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii, prevăzând consecinţele ilicite alefaptei sale, consecinţe pe care le-a dorit sau le-a admis.Intenţia este de două feluri: intenţie directă şi intenţie indirectă.Vorbim despre intenţie directă atunci când subiectul a acţionat în cunoştinţă decauză, cunoscând consecinţele ilicite ale faptei sale, pe care le-a cunoscut şi dorit, iarintenţia este indirectă în situaţia în care subiectul nu a urmărit aceste consecinţe, însă aadmis sau a acceptat posibilitatea producerii acestora.În ramura dreptul penal şi procesual penal există prezumţia că persoana estenevinovată, iar principiul este cel al nevinovăţiei acesteia; consecinţa ce rezultă dinacest principiul este că organul de cercetare penală sau organul de urmărirea penală(uneori şi partea vătămată) trebuie să dovedească vinovăţia autorului faptei ilicite.Răspunderea penală este personală şi operează numai faţă de autorul faptei ilicite a căreivinovăţie, sub una din formele ei a fost dovedită.Culpa este forma mai puţin gravă a vinovăţie şi îmbracă în dreptul penal douăforme: culpa cu previziune sau imprudenţă şi culpa fără prevedere sau neglijenţă.Culpa cu prevedere sau imprudenţă este acea formă a culpei când autorulacţiunii sau inacţiunii ilicite a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor ilicite, pecare însă nu le-a dorit, nu le-a acceptat şi a crezut în mod uşurat că le-ar putea preveni.Culpa fără prevedere sau neglijenţă este forma culpei în care persoana care asăvârşit acţiunea sau inacţiunea ilicită nu a prevăzut posibilitatea surveniriiconsecinţelor ilicite, deşi putea şi trebuia să le prevadă.

175

În dreptul civil, vinovăţia îmbracă forma culpei, care poate fi:culpă cu intenţie şi care atrage răspunderea civilă delictuală;culpa fără intenţie sau neintenţionată care îmbracă forma culpei cu uşurinţă şineglijenţa (ambele atrăgând răspunderea cvasidelictuală).Diferenţierea formelor de vinovăţie permite organului de aplicare a dreptuluistabilirea gradului de vinovăţie, aspect relevant în determinarea felului sau limitelorrăspunderii juridice.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Care este diferenţa între răspunderea juridică delictuală şi contractuală ?2. Care sunt principiile fundamentale ale răspunderii juridice3. Enumeraţi şi trataţi condiţiile răspunderii juridice.TESTE DE AUTOEVALUARE1231. Răspunderea juridică de dreptul muncii poate fi:a). Răspundere patrimonială şi disciplinarăb). Răspundere materialăc). Răspundere contravenţională2. Răspunderea penală este antrenată:a). Pentru fapta altuiab). Pentru fapta propriec). Pentru fapta minorilor de care răspundem3. Răspunderea civila este:a). Delictualăb). Contractualăc). Delictuală sau contractuală4. Răspunderea civilă delictuală indirectă poate fi:a). Pentru fapta animaluluib). Pentru prejudicii provenite din contracte comercialec). Pentru prejudicii provenite din contracte economice5. Principiul „non bis in idem” presupune:a). Aplicarea unei proporţii între pedeapsă, sancţiune şi gravitatea fapteib). Aplicarea a doua sancţiuni pentru fapte de aceeaşi naturăc). Aplicarea unei sancţiuni de aceeaşi natură pentru aceeaşi faptăTESTE DE EVALUARE1. Condiţia răspunderii juridice este:a). Cazul fortuitb). Eroare de faptc). Conduita ilicită2. Amnistia este:a). Cauză care înlătură răspunderea penalăb). Criteriu penal al faptei

176

c). Ambele3. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea penală sau altă consecinţe alecondamnării4. Vinovăţia se poate manifesta sub forma:a). Intenţiei directeb). Intenţiei indirectec). Culpa cu prevedere.5. Vinovăţia se poate manifesta ca o :a). Condiţie a răspunderii juridiceb). Formă de conştiinţă juridicăc). Formă a răspunderii juridice

TEMA XIV: SISTEMUL DREPTULUI

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI• Studentul să înţeleagă sistemul de drept ca un sistem distinct al existenţeiformat din totalităţi, entităţi cum sunt normele juridice , norme care la rândullor formează subsisteme• Studentul să poată delimita instituţia juridică , de ramura de drept• Să aprofundeze criteriile de structurare ale sistemului de drept , funcţie deobiect, metode şi principiile comune de reglementare• Studentul să înţeleagă şi să reţină opiniile exprimate în literatura de specialitatereferitoare la diviziunile dreptului.II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBANDITE DE STUDENT• Studentul să opereze cu conceptele de sistem, suprasistem, subsistem şi săpoată identifica particularităţile lor în cadrul dreptului• Să facă distincţia între ramurile aparţinând dreptului public şi dreptului privat• Dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice a teoriei sistemul, lagenul concret al sistemului de drept• Utilizarea corectă a limbajului juridicIII. CUVINTE CHEIE: SISTEM DE DREPT, UTILITATE JURIDICĂ,SUBRAMURA DREPT, RAMURA DE DREPTIV. STRUCTURA MODULULUI1. Consideraţii introductive. Componentele sistemului de drept. Importanţastudierii lui

177

2. Criterii de structurare a sistemului de drept3. Opinii exprimate in literatura de specialitate referitoare la diviziunile dreptului4. Ramurile sistemului de drept romanesc.V. REZUMATAstăzi mai mult ca ori când putem privi universul – atât cel material , cât şi celideal – ca fiind format dintr-o infinitate de sisteme.In domeniul dreptului , ca în oricare altul al existenţei , distingem un sistemformat din totalităţi, entităţi cum sunt normele juridice , care formează sisteme şi care larândul lor sunt subordonate altor subsisteme. Elementul de bază, îl reprezintă normajuridică, apoi instituţia juridică şi. urmează ramura de drept. Totalitatea ramurilor dedrept formează sistemul dreptului.CONŢINUTUL TEMEI1. Consideraţii introductive. Noţiune. Componentele sistemului de drept.Importanţa studierii luiAstăzi mai mult ca oricând putem privi universul - atât cel material cât şi celideal, ca fiind format dintr-o infinitate de sisteme. Orice fenomen, obiect, proces etc.poate fi considerat un sistem, un ansamblu de elemente aflate în relaţii legic determinateşi care nu se reduce la suma părţilor componente. Abordarea sistemică şi metodologicăbazată pe conceptul de sistem, are în vedere prioritatea întregului asupra componentelorsale şi îl consideră punct de plecare pentru orice investigaţie realizată.Teza universalităţii conceptelor de sistem şi structură priveşte întreg universul cafiind format din conexiuni unitare de subsisteme şi oricât de simplistă ar putea păreaaceastă constatare ea este fundamentală în gândirea umană. Ştiinţa a privit secole de-arândul, în mod izolat, părţile întregului, studiindu-le separat şi încercând săreconstruiască (rareori cu succes) comportamentul acestuia din acela al părţiloralcătuitoare.Concepţiile mecaniciste spre exemplu, au privit sistemul ca un agregat mecanic

178

sumativ de elemente componente care, fiecare, îşi păstra integral calităţile. Într-unsistem integrativ părţile îşi pierd individualitatea şi fiecare element capătă însuşirileproprii ale totalităţii, individualitatea apărând ca atribut al întregului sistem şi nu alcomponentelor. În această lumină apar eronate atât interpretările care dizolvă părţile înîntreg şi-l readuc la un ansamblu de relaţii, cât şi acelea care reduc întregul laelementele sale. În timp s-a dovedit necesitatea unei sinteze între element şi sistem, întreparte şi întreg. Absolutizând un aspect sau altul se ajunge la reglementări unilaterale aimaginii universului, întrucât totalitatea nu poate fi redusă la elemente, dar nu se poateface abstracţie nici de determinările acestora. Dacă “partea” este cercetată de o singurăştiinţă, “întregul” formează obiect de studiu interdisciplinar. Apariţia conceptului desistem şi elaborarea teoriei sistemelor a corespuns unei necesităţi pe care a simţit-oumanitatea de a rezolva problemele pe de-ntregul lor. Cercetările din domeniulsistemelor au fost începând cu secolul al XX- lea mai ample, mai bogate în conţinut şiau configurat o disciplină ştiinţifică - teoria sistemelor, care prin domeniul decuprindere a devenit o materie pluridisciplinară cu vocaţie de aplicabilitate generală,fiind utilă demersurilor cognitive din chimie, fizică etc. dar şi din domeniile social,economic, juridic, politic etc.În definirea conceptului de sistem nu există unanimitate de păreri, formulândusemai multe opinii, curente care au surprins în general aceleaşi trăsături esenţiale, însăse deosebesc mai mult sub aspectul enunţării unor trăsături secundare ale sistemelor.Cea mai generală definiţie a sistemului îl prezintă ca pe o colecţie de elementelegate între ele prin relaţii identificabile, formând un singur tot.Un sistem este suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altorsisteme. El este totodată o totalitate constitutivă, dar nesumativă de elemente, întrucât

179

nu se reduce la suma părţilor componente. Orice domeniu al existenţei poate fireprezentat ca totalităţi, ca entităţi cu anumite structuri, iar prin structură înţelegem “oaşezare de elemente ce alcătuiesc un tot, format din elemente solidare care nu poate fi ceeste decât în legătură cu ele”xciv.Structuralitatea este proprietate pe care o au obiectele şi fenomenele în generalde a se constitui în formaţiuni complexe, structurate ca totalităţi omogene şi relativstabile. Din postularea structuralităţii ca proprietate a existenţei, putem deduce tezauniversalităţii conceptelor de „sistem” şi „structură”. Aşadar şi în cadrul existenţei uneisocietăţi sau al unei ţări, putem desluşi structuri juridice în cadrul cărora, sistemuldreptului ocupă un loc aparte ca fenomen social distinct.În domeniul dreptului ca şi în oricare altul al existenţei distingem un sistemformat din totalităţi, entităţi, cum sunt normele juridice ce formează sisteme cărora, larândul lor, le sunt subordonate subsisteme.Am precizat că prin sistem înţelegem un ansamblu de elemente aflate în legăturăîntre ele, în cadrul unei formaţiuni complexe şi relativ stabile, formaţiune care secomportă ca întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţileelementelor componente. Aplicată dreptului, această constatare se referă la faptul cădreptul se prezintă ca un ansamblu de norme juridice aflate în strânsă legătură între ele,în cadrul sistemului de drept, ce formează un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii,distincte de proprietăţile normelor juridice. Norma juridică se prezintă ca sistem faţă deipoteza, dispoziţia şi sancţiunea care o compun.Normele juridice, ca elemente ale sistemului de drept se comportă ca părţi înraport cu sistemul de drept în care se integrează (instituţia juridică, ramura de drept şi înfinal sistemul dreptului) şi ca sisteme în raport cu propria lor structură. Relaţia existentăîntre elementele componente şi sistem, dintre părţile alcătuitoare şi întreg, este o relaţie

180

între sisteme şi subsisteme. Pe această linie de gândire relaţia dintre normele de drept şiinstituţiile juridice, ori între ramurile de drept şi sistemul dreptului, este relaţia dintresubsisteme şi sistem.Ordinea interioară a sistemului de drept, organizarea normelor şi instituţiilorjuridice şi ramurilor de drept în sistemul de drept al fiecărei ţări şi interacţiunile lorspecifice dau structura acestuia, configurând-o în mod diferit, de la stat la stat. În raportcu sistemul dreptului, structura apare ca un complex unitar de interacţiuni care,integrează normele, instituţiile ş__________i ramurile de drept în sistem. Trebuie remarcat căanumite trăsături ale sistemului de drept nu le întâlnim la fiecare normă sau instituţiejuridică alcătuitoare în parte, sistemul fiind determinat de relaţiile sociale ale uneisocietăţi şi serveşte acestor relaţii atâta timp cât ele există. Sistemul de drept acţioneazăasupra relaţiilor sociale prin toate normele, instituţiile şi ramurile sale, în modconcentrat şi nu prin fiecare normă sau instituţie privită izolat.Conceptul de structură a dreptului reflectă în mod sintetic proprietăţile normelor,instituţiilor şi ramurilor de drept şi a relaţiilor dintre acestea. Sistemul de drept trebuieconceput ca un întreg în strânsă dependenţă cu părţile, ca o totalitate omogenă în carenormele, instituţiile şi ramurile de drept dintr-o anumită ţară, se întrepătrund atât întreele, cât şi cu sistemul în întregul său.Sistemul de drept nu reprezintă o contopire totală a elementelor lui şi nici sumaaritmetică a acestora. Normele juridice din cadrul acestui sistem de drept nu trebuieprivite ca neschimbătoare, imuabile; pe măsură ce societatea se dezvoltă, relaţiilesociale se schimbă, apar norme juridice noi, în timp ce altele îşi pierd valabilitatea,actualitatea şi sunt abrogate explicit sau tacit.Sistemul de drept este aşadar unitatea dreptului şi diviziunea lui în părţiindependente, ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul este un sistem complex şi

181

deschis care interacţionează nu numai cu mediul social (exterior lui) dar şi cu fiecare dinpărţile lui constitutive. Sistemul de drept se autoorganizează adaptându-se permanent laschimbările mediului. Ca urmare a acestui proces de adaptabilitate asistăm la apariţiaunor noi ramuri de drept şi la dispariţia altora (spre exemplu reapariţia dreptuluicomercial, ori a formării unei subramuri a dreptului afacerilor în ţările centrale şi esteuropene).Dreptul privit ca o totalitate de norme implică concluzia că norma juridică esteelementul de bază al sistemului de drept. Elementele componente ale oricărei normejuridice şi interacţiunile dintre acestea le imprimă atribute de sistem, respectiv desubsisteme ale ansamblului. La rândul lor, normele juridice alcătuiesc subsistem la nivelsuperior, care concură la asamblarea sistemului de drept.Asemenea subsisteme sunt instituţiile juridice şi ramurile de drept. S-a afirmatcă sistemul de drept este alcătuit din norma juridică ca element de bază structural, avândo minimă generalitate, instituţia juridică, element intermediar şi ramura de drept,element de maximă generalitate în cadrul sistemuluixcv.Elementul de bază îl reprezintă norma juridică pe care am definit-o ca fiind, oregulă de conduită care are caracter general, tipic, impersonal, de aplicabilitate repetată,la un număr nedefinit de persoane şi cu caracter obligatoriu.Următorul element al construcţiei sistemului dreptului este instituţia juridică,care reprezintă sfera cea mai strânsă a legăturii de conţinut între mai multe normejuridice.Instituţia juridică cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează oanumită categorie (grupă unitară) de relaţii sociale generând o categorie aparte deraporturi juridice. Între aceste norme există o legătură care le uneşte şi care le conferă oanume particularitate. În legislaţia oricărui stat, instituţiile juridice sunt alcătuite dintrun

182

complex de norme juridice, legate printr-o multitudine de conexiuni care le conservăindividualitatea şi trăsăturile proprii şi în acelaşi timp, prin înglobarea lor în sistem, letransformă într-o entitate juridică de sine stătătoare. Instituţiile juridice, sunt: instituţiadreptului de proprietate publică, instituţia adopţiei, a arestării preventive, a căilor deatac etc. Unele instituţii juridice având o sferă mai largă se pot divide în mai multesubgrupe, care formează la rândul lor alte instituţii juridice.Spre exemplu, instituţia juridică a contractelor în care se pot distinge cele alecontractului de leasing, de furnizare, de închiriere, de mandat etc.; sau în cadrulinstituţiei juridice a succesiunii, putem distinge instituţia succesiunii legale şitestamentare. De precizat însă că aceste instituţii juridice cu o sferă de aplicabilitaterestrânsă, nu trebuie însă confundate cu elementele componente ale instituţiei de drept,concretizate în diferite norme juridice şi care, singure, nu pot forma o instituţie juridică,întrucât nu reprezintă un gen aparte de relaţii sociale. Acesta este cazul spre exemplu, ainstituţiei căsătoriei în cadrul căreia, distingem numeroase norme juridice care stabilesccondiţiile încheierii, drepturile şi obligaţiile soţilor, modalităţi de încetare, desfacereetc.; nici unul din aceste elemente şi nici una dintre aceste norme juridice, luate izolat,nu pot forma însă o instituţie juridică.Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singureramuri de drept, cât şi din mai multe ramuri, instituţia având în acest caz un caractercomplexxcvi.Al treilea element al construcţiei sistemului de drept, îl formează subramura dedrept pe care o definim ca fiind alcătuită din totalitatea instituţiilor juridice carereglementează o categorie mai amplă de relaţii sociale şi care de regulă le găsim grupatesub formă de coduri. Sunt astfel de subramuri de drept: dreptul maritim, vamal, fiscal,

183

execuţional penal, poliţienesc, fiscal, parlamentar, al consumatorilor etc. existândtotodată coduri vamale, maritime etc.Ramura de drept este cel de-al patrulea element al construcţiei sistemului dedrept.Ea este ca subsistem al unui sistem mai vast - dreptul şi reprezintă o grupare mailargă de norme şi instituţii juridice, care sunt legate organic între ele prin obiectul lorcomun, obiect, care reglementează relaţii sociale având acelaşi specific şi care uziteazăaceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.Structura sistemului apare ca o totalitate complexă şi unitară de interacţiuni întreramurile de drept, dar şi între acestea şi întregul sistem. Astfel, deşi fiecare ramură dedrept îşi are propriile principii specifice obiectului ei de reglementare, toate acesteprincipii sunt subsumate principiilor sistemului de drept şi se manifestă în deplinăconcordanţă cu esenţa acestora. În fiecare sistem juridic în cadrul lui precum şi înfiecare ramură de drept se reliefează unele idei generale şi comune tuturor normelorsistemului ori ramurii de drept respective: aceste idei călăuzitoare ale conţinutuluinormelor juridice sunt tocmai principiile de drept.Sistemul de drept nu este rezultatul împărţirii lui în ramuri, după cum nu estenici suma ramurilor de drept. Prin urmare, interrelaţiile dintre ramurile de drept, caelemente componente ale sistemului, precum şi interrelaţiile dintre aceste ramuri şisistem ca întreg, nu pot şi nu trebuie înţelese doar ca o simplă configuraţie, ca simplăalcătuire sau aranjare a ramurilor de drept respective, a instituţiilor juridice din sistem,ci ca o totalitate, ca fenomen ireductibil la părţile componente, cu proprietăţi noi,nelimitate la proprietăţile părţilor alcătuitoare.Sistemul de drept se deosebeşte de toate celelalte fenomene ale suprastructurii.Principala caracteristică şi în acelaşi timp şi principalul criteriu de distinctibilitate faţă

184

de toate celelalte fenomene ale suprastructurii, îl constituie faptul că, elementul său debază este norma juridică, care reglementează o regulă de conduită şi care estesusceptibilă a fi pusă la nevoie în aplicare prin forţa de constrângere a statului.Niciunde, în cadrul celorlalte elemente ale suprastructurii, în ansamblul ideilor politice,morale etc. precum şi în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor sociale corespunzătoareideilor respective, nu se regăseşte această caracteristică a sistemului de drept, aposibilităţii implicării forţei coercitive a statului. În acelaşi timp, trebuie remarcat că nutoată această distinctibilitate a sistemului de drept faţă de celelalte sisteme alesuprastructurii, nu este exclus, ci dimpotrivă, există raporturi de intercondiţionare cuacestea; spre exemplu, sistemul de drept obiectivează prin normele juridice create ideilemorale, politice etc., fără a se mărgini doar să le reflecteze, ci acţionând în sensuldinamizării lor.Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică.Cunoaşterea sistemului de drept îi orientează pe legislatori în procesul de elaborare anormelor juridice să descopere şi să completeze cu reguli de conduită adecvate diferiteledomenii ale realităţii sociale, să elimine normele primate şi să asigure armonia şiconcordanţa principială între normele dreptului în vigoare.Cunoaşterea sistemului de drept este utilă întrucât stă la baza sistemuluilegislaţiei, fie sub forma încorporării, fie sub forma codificării ei. Totodată cunoaştereasistemului dreptului contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării corecte anormelor juridice, atenţionând asupra legăturilor şi interdependenţelor existente întrenorme şi instituţii juridice. Şi nu în ultimul rând, abordarea sistemică a dreptului,serveşte unor scopuri ştiinţifice şi didactice stând la baza clasificării ştiinţelor juridicede ramură şi sugerând noi piste pentru cercetarea juridică viitoare.2. Criterii de structura a sistemului de drept

185

O problemă fundamentală în studiul sistemului dreptului, o reprezintă stabilireacriteriilor care stau la baza diviziunii dreptului în ramuri şi instituţii juridice.a) În literatura juridică, majoritatea autorilor recunosc că prin criteriu dedelimitare a normelor juridice, pe cel al obiectului de reglementare al unei ramuri dedrept, prin care obiect se înţelege un anumit grup de relaţii sociale, raporturi sociale careau anumite trăsături specifice ramurii respective. Caracterul distinct şi unitar al acestorrelaţii sociale, dintre oameni într-un anumit domeniu sau sector de activitate, fac posibilca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme juridice. Criteriul obiectuluireglementării juridice este criteriul fundamental, principal de delimitare a normelorjuridice în instituţii juridice şi apoi în ramuri de drept, unii autori - cei mai mulţi -apreciind că acest criteriu are un caracter obiectivxcvii, iar alţii, considerându-l că are uncaracter subiectivxcviii.Dacă teoretic lucrurile par simple şi uşor de rezolvat, în mod practic, uneori, estedificil de a stabili cu exactitate apartenenţa unei norme la o ramură sau alta de drept şipentru acest motiv, obiectul reglementării juridice nu este suficient prin el însuşi ca şicriteriu de delimitare a unei instituţii sau ramuri de drept. Pentru acest motiv alături deacest criteriu de bază, în literatura juridică s-au propus şi au fost reţinute şi alte criteriisecundare sau auxiliare pentru delimitarea şi determinarea unei ramuri de drept decelelalte şi anume: metoda de reglementare, principiile fundamentale sau generale,interesul social, sancţiunile specifice şi calitatea subiectelor raporturilor juridice.b) Metoda de reglementare reprezintă mijlocul uzitat de legiuitor pentruexercitarea unei anumite influenţe asupra diferitelor relaţii sociale, reprezintă de faptmodul de desfăşurare a raportului social prevăzut de norma juridică. Prin acest criteriu

186

auxiliar, de natură subiectivă, legiuitorul dirijează conduita indivizilor pe o calesocialmente utilă de urmat. Astfel, în ramura dreptului civil, obiectul reglementăriijuridice îl formează relaţiile patrimoniale, însă, astfel de relaţii le întâlnim reglementateşi în alte ramuri de drept: dreptul administrativ, funciar, financiar etc.În aceste condiţii criteriul principal al obiectului de reglementare se completeazăcu cel al metodei de reglementare şi dacă în prima ramură operează principiul egalităţiipărţilor, care au autonomie în a intra sau nu în respectivele raporturi juridice, în celelalteramuri de drept enunţate, raporturile juridice se formează în mod autoritar, metoda dereglementare fiind aceea a subordonării părţilor (metoda autoritaristă). Mai putemdistinge existenţa şi a altor metode cum ar fi cea a autonomismului, a recomandării etc..Ţinând seama de obiectul reglementării juridice (un anumit fascicol de relaţiisociale) şi de metoda utilizată de stat pentru ordonarea acestor raporturi sociale, se poatereprezenta construcţia sistemului de drept. Este de menţionat că o metodă poate fifolosită în cadrul mai multor ramuri de drept, după cum o ramură poate utiliza maimulte astfel de metode de reglementare. Spre exemplu, în ramura de drept administrativ,financiar, penal etc. în marea lor majoritate raporturile juridice sunt în cea mai mareparte raporturi de subordonare, metoda utilizată fiind cea autoritaristă, în timp ce, înramura dreptului comercial sau civil poziţia subiectelor este de egalitate, iar metodafolosită este aceea a egalităţii juridice.c) Principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli generale debază, comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic sau o ramură, oriinstituţie de dreptxcix. Fără îndoială că principiile pot avea o importanţă hotărâtoarepentru o anumită ramură de drept (spre exemplu, principiul legalităţii pedepsei şiincriminării în dreptul penal) dar ele singure nu pot servi drept criteriu distinctiv între

187

ramuri sau instituţii de drept (întrucât spre exemplu, principiul bunei credinţe dindreptul civil îl întâlnim şi în dreptul administrativ, şi în dreptul internaţional, public,comercial etc.).d) Interesul social poate determina desprinderea unor raporturi juridice dintr-oramură de drept şi migrarea spre unele înrudite, ce fac parte dintr-o altă ramură, sau spreo ramură de drept în formare ca urmare a importanţei pe care o are la un moment dat însocietate o anume realitate socială. Spre exemplu, desprinderea din dreptul civil areglementărilor ce au format dreptul familiei ca urmare a nevoii, a interesului socialsporit, acordat de legiuitor relaţiilor de familie. Alteori se pot forma ramuri mixte sauinstituţii juridice cu natură complexă, ori ştiinţe juridice interdisciplinare care nu suntaltceva decât răspuns la interesul social de a fi reglementate relaţii sociale distincte şisepararea lor de grupul de norme ce diriguiau anterior aceste relaţii sociale într-o altăramură de drept (spre exemplu: dreptul penitenciar, umanitar etc.).e) În timp ce unii autori recunosc calitatea de criteriu de delimitare a sistemuluide drept - sancţiunilor juridicec, alţiici o neagă, considerând că nu poate fi reţinut acestcriteriu, întrucât acelaşi raport juridic poate fi apărat prin mai multe mijloace specifice,prin sancţiuni aparţinând unor ramuri diferite. Spre exemplu, dreptul de proprietateîncălcat poate fi restabilit prin mijloacele dreptului penal, civil etc., iar sancţiunile pot fide asemenea de naturi juridice diferite (de drept penal, civil etc.) ceea ce înseamnă căpornind doar de la sancţiunea aplicabilă, nu putem delimita natura raportului juridic şiapartenenţa normei juridice încălcate.f) Calitatea subiectelor raporturilor juridice, poate fi un criteriu auxiliar dedelimitare a ramurilor de drept. Spre exemplu, în ramura dreptului civil subiectele nutrebuie să aibă calităţi speciale, singura lor calitate de persoană fizică ori juridică fiind

188

suficientă pentru a participa la raporturi juridice civile. În schimb, în alte ramuri dedrept se cere subiectelor anumite calităţi specifice, cum ar fi spre exemplu, în raportulde drept administrativ în care unul din subiecţi trebuie să aibă calitatea de organadministrativ, sau în raportul de dreptul muncii, unde e necesară calitatea de “unitate” însens de angajator şi de “persoană încadrată” sau de angajat.Ca o concluzie, se impune a reţine că principalul criteriu de delimitare aramurilor de drept este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii auxiliarerecurgându-se numai atunci când primul, cel fundamental, nu este suficient. Totodată,mai este de remarcat faptul că toate criteriile de delimitare prezentate nu trebuiescprivite trunchiat, izolat, ci în legătură între ele, astfel încât, împreună să poată ajuta lademarcarea cât mai exactă a instituţiilor juridice şi ramurilor de drept.3. Ramurile sistemului de drept românesc actualRamurile dreptului românesc contemporan pot fi considerate următoarele:dreptul constituţional, administrativ, penal, procesual penal, civil, muncii, comercial,familiei, procesual civil, dreptul internaţional public şi privat.Dreptul constituţional are ca fundament Constituţia României şi reglementeazăraporturile sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii în stat. Această ramurăde drept cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază toate celelalte ramuri alesistemului de drept. În general normele de drept constituţional se referă la orânduirea destat şi socială, la cetăţenie, stipulează drepturile şi îndatoririle fundamentale alecetăţenilor şi categoriile de organe ale statului.Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeazăraporturile sociale din domeniul administraţiei statului precum şi activitatea îndeplinităde organele administrative.Administraţia de stat este activitatea de organizare a executării şi de executare înconcret a legilor şi a altor acte normative.

189

Dreptul financiar este ramura dreptului românesc care reglementează formarea,repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti (bugetul de stat, finanţeleîntreprinderilor şi organizaţiilor economice, creditul, asigurările sociale de stat,impozitele etc.).Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc ce anumefapte socialmente periculoase sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în carestatul trage la răspundere penală persoanele care comit infracţiuni.Dreptul procesual penal este ramura dreptului care reglementează activitateaorganelor de urmărire penală şi a justiţiei pentru descoperirea infracţiunilor şiinfractorilor şi pentru pedepsirea lor. Prin normele sale dreptul procesual penalcontribuie la aplicarea efectivă a dreptului penal substanţial.Dreptul civil reglementează totalitatea normelor juridice care reglementeazăraporturile în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică. De asemenea suntreglementate şi relaţii sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitateapersoanei cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliul, starea civilă etc.Dreptul muncii reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementeazărelaţiile sociale ce izvorăsc din încheierea contractului individual şi colectiv de muncăprecum şi alte raporturi sociale derivate din raportul juridic de muncă.Dreptul comercial reglementează raporturile sociale ce se nasc în activităţile detip comercial şi care se referă la faptele de comerţ.Dreptul familiei reglementează relaţiile ce se stabilesc între membrii familieiprecum şi unele relaţii între aceştia şi alte persoane. Normele dreptului familiei privesc:căsătoria, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii,relaţiile născute din adopţie etc.Dreptul procesual civil este alcătuit din normele juridice care reglementeazărezolvarea de către justiţie a cauzelor civile precum şi îndeplinirea hotărârilorjudecătoreşti în aceste cauze. Scopul procesului civil este de a asigura o rezolvare justăşi operativă a cauzelor civile şi de a da posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au

190

fost încălcate să obţină realizarea lor cu ajutorul puterii de stat.Se constată în prezent tendinţa de reaşezare cât şi de apariţie a unor ramuri şisubramuri juridice noi cum ar fi: dreptul asigurărilor, dreptul bancar, dreptulconsumatorilor, dreptul mediului, dreptul valutar, dreptul umanitar, dreptul funciar,dreptul transporturilor, dreptul de proprietate intelectuală, dreptul penitenciar, dreptuljudiciar, dreptul execuţional penal, dreptul economic.Apariţia acestora este determinată de apariţia unor domenii noi de relaţii socialecare reclamă reglementări adecvate. Problematica anumitor ramuri de drept, unele încurs de formare, cu caracter complex, pluridisciplinar, aflate la confluenţa cu ramurilede drept consacrate, lasă loc unor viitoare confruntări, discuţii, abordări în literaturajuridică din ţară şi din străinătate.ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Ce este un sistem ?2. Ce este un sistemul dreptului ?3. Care sunt diviziunile sistemului de drept ?TESTE DE AUTOEVALUARE1. Instituţia juridică:a). Cuprinde totalitatea ramurilor dreptuluib). Cuprinde totalitatea subramurilor de dreptc). Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumităgrupă unitară de relaţii sociale care formează o categorie aparte deraporturi juridice2. Se constituie ca şi sisteme:a). Norma juridicăb). Instituţiile juridicec). Ambele variante de mai sus3. Sistemul dreptului este alcătuit:a). Din totalitatea ramurilor de dreptb). Din totalitatea principiilor şi formelor de exprimare în dreptc). Din totalitatea instituţiilor4. Subramura de drept este:a). Totalitatea instituţiilor juridice care reglementează o categorie maiamplă de relaţii sociale şi care de regulă le găsim grupate sub formă decodurib). Părţi ale sistemului de drept care leagă instituţii juridice comune unorramuri diferitec). Ambele5. Sistemul dreptului cuprinde:a). Ramuri de drept public şi privatb). Ramuri de drept publicc). Ramuri de drept privatTESTE DE EVALUARE1. Care sunt ramuri ale dreptului romanesc?

191

a). Dreptul administrativb). Dreptul constituţionalc). Dreptul familiei2. Cate instituţii juridice alcătuiesc un sistem ?a). Unab). Niciunac). Oricâte3. În funcţie de obiectul de reglementare:a). Sunt structurate instituţiile juridiceb). Sunt structurate ramurile de dreptc). Ambele variante4. Metoda de reglementare autoritaristă:a). Este proprie unei singure ramuri de drept.b). Mai multor ramuri de drept în care raporturile juridice se formează înmod autoritarc). Proprie ramurilor de drept în care subiectele de drept se află pe poziţii deegalitate.5. Enumeraţi şi trataţi opiniile exprimate în literatura de specialitate referitoare ladiviziunile dreptului.

RĂSPUNSURI TESTE DE AUTOEVALUARE• TEMA I1. A 2. B 3. C 4. C

• TEMA 21. A 2. C 3. A 4. A 5. C

• TEMA 31. C 2. A 3. A 4. A 5. A

• TEMA 4 1. C 2. B 3. A 4. A 5. C

• TEMA 51. A 2. C 3. A 4. C 5. A

• TEMA 61. A 2. C 3. B 4. A 5. A

• TEMA 71. B 2. A 3. C 4. A 5. A

192

• TEMA 81. A 2. C 3. A 4. B 5. C

• TEMA 91. A 2. B 3. A 4. B 5. B

• TEMA 101. A 2. B 3. A 4. C 5. A

• TEMA 111. A 2. C 3. C 4. A 5. C

• TEMA 121. A 2. B 3. A 4. A 5. A

• TEMA 131. A 2. B 3. C 4. A 5. C

• TEMA 141. C 2. C 3. C 4. A 5. A

193