Poezie de dragoste

Nichita StănescuEmotie de toamnăA venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,iau cuvintele si le-nec în mare.Suier luna si o rasar si o prefacintr-o dragoste mare.

Ce bine că esti

E o întâmplare a fiintei melesi atunci fericirea dinlauntrul meue mai puternica decât mine, decât oasele mele,pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu.Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvintelungi, sticloase, ca niste dalti ce despartfluviul rece în delta fierbinte,ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mitimpla de stele, până cândlumea mea prelunga si în nesfirsirese face coloana sau altcevamult mai inalt si mult mai curând.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,doua culori ce nu s-au văzut niciodata,una foarte de jos, intoarsa spre pământ,una foarte de sus, aproape ruptaîn infrigurata, neasemuita luptaa minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.

Ploaie în luna lui MartePloua infernal,si noi ne iubeam prin mansarde.Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.Peretii odaii eraunelinistiti, sub desene în creta.Sufletele noastre dansaunevazute-ntr-o lume concreta.

O să te ploua pe aripi, spuneai,ploua cu globuri pe glob si prin vreme.Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-milasasem în lume odaia.Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,si noi ne iubeam prin mansarde.N-as mai fi vrut să se sfirseascaniciodata-acea luna-a lui Marte.

Viata mea se ilumineazăParul tau e mai decolorat de soare,regina mea de negru si de sare.Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmatca o umbra, ca un sarpe dezarmat.

Trec fantome-ale verii în declin,corabiile sufletului meu marin.

Si viata mea se ilumineaza,sub ochiul tau verde la amiaza,cenusiu ca pamantul la amurg.Oho, alerg si salt si curg.

Mai lasa-mă un minut.Mai lasa-mă o secunda.Mai lasa-mă o frunza, un fir de nisip.Mai lasa-mă o briza, o unda.

Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.

Poveste sentimentalăPe urma ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei,tu - la cealalta,ca doua toarte de amfora. Numai cuvintele zburau intre noi,inainte si inapoi. Virtejul lor putea fi aproape zarit,si deodata,îmi lasam un genunchi,iar cotul mi-infigeam în pământ,numai ca să privesc iarba-nclinatade caderea vreunui cuvint,ca pe sub laba unui leu alergind. Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,inainte si inapoi,si cu cât te iubeam mai mult, cu atâtrepetau, intr-un virtej aproape văzut,structura materiei, de la-nceput. 

MuzicaDeodata au venit pe sub copaci.Duceau cu ei o chitaracare lasa în searao umbra grea, triunghiulara.Dupa aceea au inceput să cântesi melodia a intins spre tinebratele ei reci.

Melodia intindea spre tinebratele ei feline, bratele ei reci,si n-am simtit când te-a-mbratisatcu imbratisareape care uneori ti-o da inserarea,electric si-ntunecat.

Melodia ospata din tinecum ospateaza dintr-o pradao forfota de raci.Deodata au plecat de sub copaci.Duceau cu ei o chitaracu o umbra grea, triunghiulara,smulsa din seara, rupta din seara.

Când mi-am întors spre tine chipulvazui doar un schelet ce-l lustruianisipul.

O, draga mea, iubita mea,femeia mea,bine-ai venit dintotdeauna.Ti-am sarutat arcada, sternul,osul suav ce-mpodobeste mâna,scheletul clipei strabatind eternul...

De dragosteEa sta plictisita si foarte frumoasaparul ei negru este suparatmâna ei luminoasademult m-a uitat, -demult s-a uitat si pe sinecum atirna pe ceafa scaunului.Eu mă inec în luminesi scrisnesc în crugul anului.Ii arat dintii din gura,dar ea stie ca eu nu rid,dulcea luminii fapturamie, pe mine mă infatiseaza pe cândea sta plictisita si foarte frumoasasi eu numai pentru ea traiescîn lumea fioroasade sub ceresc.

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tinara, iubireami-ai sarit în fata.Mă pindise-n incordaremai demult.Coltii albi mi i-a infipt în fata,m-a muscat leoaica, azi, de fata.Si deodata-n jurul meu, naturase facu un cerc, de-a-dura,când mai larg, când mai aproape,ca o stringere de ape.Si privirea-n sus tisni,curcubeu taiat în doua,si auzul o-ntilnitocmai lângă ciorcarlii.

Mi-am dus mâna la sprinceana,la timpla si la barbie,dar mâna nu le mai stie.Si aluneca-n nestirepe-un desert în stralucire,peste care trece-aleneo leoaica aramiecu miscarile viclene,inca-o vreme,si-nca-o vreme...

POEM

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zisi ti-as saruta talpa piciorului,nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.Când mă priveai în ochi, împietrea o clipitădin a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,aş fi putut împinge nopţile-ncremeniteca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,numai gândul ca sunt şi că eşti.Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,şi când orele se-verzeau ca smaraldele,ne bronzam la lumina dragostei noastre.

...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,în care inima de-atunci îşi revărsameandrele pierdutelor candori.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

Sunt un om viu

Sunt un om viu.Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.Abia am timp să mă mir că exist, darmă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,pentru că am o idee din ce in ce mai bunădespre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mineşi firul ierbii,dintre mine şi lei,dintre mine si insulele de luminăale stelelor.Dintre mine şi numere,bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:iau în serios iarba,iau în serios leii,mişcările aproape perfecte ale cerului.Şi-o rană întâmplătoare la mânămă face să văd prin ea,ca printr-un ochean,durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplaremi s-a tras marea înţelegerepe care-o am pentru Ulise – şi admiraţia ce i-o portbărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-seîn jurul soarelui...(Poate fiindcă există pe lumeastfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşirâd rar, având mereu câte o treaba,ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela de-a ştii,de a descoperiharta universului în expansiune,în timp ce-ţi priveştio fotografie din copilărie!

E un trup al tău, vechi,pe care l-ai rătăcitsi nici măcar un anunţ, datcu litere groase,nu-ţi oferă vreo şansăsă-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţiiplin de hieroglife,şi ceea ce pot comunicaacum, aici,dupa o descifrare anevoioasă,dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii.

E o fertilitate nemaipomenităîn pământ şi-n pietre şi în schelării,magnetic, timpul, clipită cu clipită,gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenităîn pământ şi-n pietre şi în schelăriiUmbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,lasă-l aşa cum este, răzimatîntre două bătăi ale inimii mele,ca între Tigru

şi Eufrat.

Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964