Cuvintele nerostite

Cuvintele nerostiteMi-au zgâriat inima

Mi-au lăsat urmeÎn mine

Cele pe care le-am rostitAu şi plecat, neauzite

Şi-au luat cu elePe fereastră durerea.Cele nerostite însăAu rămas în mineUnde sapă adânc

Un şanţ unde să moară în pace.Iar vântul aduce înapoi

Cenuşa celor rostiteCenuşă în două cu vânt şi praf

Al altor cuvinteCe nu-s ale mele.

Fericire

Râd şi plângVăzând frumuseţile lumiiVăzând viaţa pe Pământ,Creaturi, fiinţe minunate

Şi văzând Arta.Arta mea.Arta lor.

Peste ele eu sunt cupolaCe le ţine împreună.

Râd pentru că le iubescŞi plâng pentru ele

Şi apoi plâng de ce mult le iubescŞi încă mă bufneşte râsul de atâta fericire.

Nu pierd

Din ochii mei nu curg lacrimiCăci sunt însetaţi de ploaie.

E deşert în jurŞi uscat de vreme.

Din ochii mei nu curg lacrimiCăci sunt însetaţi de sânge

Mi-a curs totÎncercând să mă apăr de ghearele morţii.

Mi s-au prins spini de picioare,Am călcat prin locuri multe

Încercând cu disperareSă caut un strop de ploaie. / Să găsesc

Apa tot acolo am găsit-o,La sfârşitul drumului.Pentru a ajunge-acolo

Trebuie să faci ceva. / să acţionezi

Şi din locurile zgâriate de mărăciniÎncepu să curgă sânge.

Ploaia veniŞi sângele se pierdu în noapte.

Ci apa dulce curăţă şi spală / AstfelPicioru-mi îmbâcsit de sânge

Oh, copil al deşertului,Nu mai plânge, nu mai plânge.

Ci nici sete nu îmi eŞi nici frică, nici ruşine

Nici chiar ură eu nu simtCi mă simt, iubesc cu jind.

Şi/Ci din răni nu-mi curge sânge,Niciodată nu aş pierde

Un strop de sânge sau de lacrimăDin mine.

Sunt fântână a deşertuluiViaţa e o jucărieEa îmi aparţine

În întregime mie

Şi văzui în deşertO fiinţă cum îmi place

Şi ea se plimba pe acoloCe-i al ei îi aparţine.

Să fie (Intim)

De-ar fi întunericul să mă cuprindă, nu mi-ar fi frică. Din întuneric se naşte lumina mea. Scoasă la iveală, toate-s efemere. Numai ea e lumină adevărată, înlăuntrul meu. Şi mie lumina îmi e totul, ca ei

în ea sunt eu. Şi ea sunt eu.Deci nu mi-e frică de-ntuneric. Căci tot ce am, tot ce iubesc e în mine.

Vor muri cu mine, căci sunt mult prea sfinte.

ÎN SPIRALĂ

Aş vrea să fiu un obiect ascuţit, un vârf de munte, un sunet/strigăt ascuţit. În „V”.Aş vrea să fiu un strigăt ascuţit.Sunt ascuţită.

·Închide ochii. Eşti trup şi suflet. Vezi, ca pe un ecran, întuneric. Vezi, frumos, aranjat, un

munte. Imaginea unui munte. Stânci golaşe urcă formând un vârf ascuţit. Acea imagine e în faţa ta. Te uiţi la ea, şi o vezi în mintea ta, în tine.

Tu eşti acel vârf de munte.·

Aş vrea să fiu focul. Sunt un foc, care arde, care este ars de sine şi care nu se mai termină. Sunt focul ce se hrăneşte cu foc, cu energie negativă, cu sine. Impuls, acţiune. Voinţă.

Sunt acel foc ce arde în noapte, de mărimea unui foc din şemineul din holul hotelului. Mereu acelaşi, mereu în mişcare. Instabil, dar esenţă pură. Viteză.

(…)

Stilul? Stilul e ceea ce suntem. E acel lucru pe care îl cunoşti dacă te uiţi la cineva. Le ştii pe toate dintr-o privire. Sintezele sunt cele mai importante. Iubirea, felul de a iubi, ceea ce se simte în fiecare mişcare, gest ale tuturor celor care au şi o înţelegere superioară. Întreaga lume e o înţelegere a lumii, o metacogniţie, o înţelegere a înţelegerii, o conştiinţă reflexivă, superioară. A fi stăpânul tău. Voinţă şi conştiinţă. A fi tu în totalitate, a te mişca privindu-te rece, distant. A interpreta fără să simţi (actorii adevăraţi joacă fără a se identifica cu personajele) şi în acelaşi timp a interpreta ce simţi. Căci în afara teatrului, ce există? Numai teatru, sub toate formele sale. Imaginea-lucru atât de important (perfecţiunea mea e culoarea roşie) e teatralitate.

Există o preocupare constantă pentru estetic, frumos. Esteticul se referă la stil. Invenţia/cunoaşterea de stiluri. Totuşi, stilul persoanei trebuie să fie idealul absolut de frumuseţe. Să le cuprindă pe cele cvasiperfecte şi să le depăşească, coordonându-le, supraveghindu-le dintr-un anumit punct de vedere. Să înveţe deci din experienţă, să iubească acele persoane incredibile pe care le întâlneşte, să le ţină minte, să le integreze în viaţa sa. Dar să fie el. Să se iubească pe sine mai mult decât orice. Deţinătorul cheii acestei lumi.

(…)

Mi-ar plăcea să cred în fericirea din mitul lui Sisif. Odată ajuns sus, bolovanul cade căci plăcerea constă în a-l aranja mereu, nefiind cu adevărat niciodată perfect aranjat, timp în care mii de lumi ţi se arată.

Să nu fii singur. Poate că şi eu mi-aş vrea propriile persoane, creaturi, pe placul meu, să nu fiu singură şi să am cu cine să mă înţeleg, dar care să nu mă distrugă.

Căci valoarea din noi, la ea ţinem toţi.Nu-i ciudat că în viaţă avem doar o singură şansă? E absurd, şi o dăm în bară. Frumos e să ai

libertatea totală de acţiune, înainte, înapoi, la nesfârşit. Ca şi când ai avea veşnicia să visezi un lucru, sau o mie de realităţi în care să păşeşti şi cu care să te joci.

Sisif asta face. Îi place să se joace. Nu e singur, e cu lumea lui (Căci poţi să nu ai nimic dacă te ai pe tine). Şi are o mie de şanse să-i iasă bine.

Ar trebui să renunţe. Să se oprească în mintea lui, unde iese totul bine, dar atunci bolovanul ar fi în plus. Ori lui i-a fost dat din acelaşi motiv pentru care ne-a fost dată nouă viaţa.

Ce farmec ar avea dacă ne-am aranja bine casa, dar nu am folosi-o, pentru a nu face mizerie? Ar fi o casă pustie. Astfel Sisif, de ar pune la perfecţie bolovanul pe vârful stâncii, cu cine ar mai sta?

Şi eu, la fel ca el, îmi trăiesc viaţa.

Idei

Adevărata viaţă e în mintea mea. Mi-am purtat bătăliile pe plan spiritual. Fie că trăieşti clipa, fie că nu, e cam acelaşi lucru, pentru ca totdeauna vei mai dori altele. De fapt, doar prezentul contează.

Ce lume minunata e în mine. Să mor prizonieră în viaţa mea pentru eternitate ar fi o plăcere.

Cockteil

Îmi place cum simte trupul meu. Cum simt eu.Simţi şi faci ce vrei tu. Tu eşti stăpânul tău.Tu-ţi controlezi simţurile, nu invers.Aş vrea să fiu o idee, să iau în mine şi împrejurul meu tot ce iubesc. Să mă înalţ mai sus de

toate.

Sau poate să fiu o cupă, una frumoasă cum nu s-a mai văzut, în care să nu poată fi turnat nimic, niciodată. Din care nimeni să nu poată bea. Dar în care să fi fost, înainte de a fi creată, sânge din cel mai pur.

Mă aflu la începutul vieţii. Aşa va fi mereu.

(…)

Luna şi Soarele nu au nimic în comun decât pe tine. În jurul tău se învârt, pentru tine, căci numai tu le dai sens. Ele nu sunt. Ele numai prin tine sunt. Numai tu, care le poţi vedea, le poţi reda frumuseţea. Căci doar tu eşti.

Şi dacă tu exişti, nu e minunat? Soarele şi Luna sunt ale tale, şi nu le poţi pierde.Dar, nu fug ele libere şi de neatins pe cer?Sunt chiar între Nimic şi tine. Mereu la mijloc.Alege calea de mijloc.Fii cu tine.

·Ce norocos eşti că le poţi iubi pe toate!Căci Luna e rece, singură, feminină. Şi Soarele arde prea tare. Şi căci Luna lui îl face singur, de neatins, şi pe tine Soarele te ţine-n cununa de raze.Şi căci Luna e rea şi udă, iar Soarele e blond şi bun.Căci Luna alină răcoroasă cu stropi de roua lăcrămioarei ceea ce Soarele a pârjolit.Cupele de şampanie sunt aşezate pe vârful muntelui cel mai înalt şi stâncos. Abrupt şi pe care

nu trăieşte nimic. Acel munte urcă până dincolo de nori. Coroana cerului îi e largă, el vrea raze de soare să-l mângâie pe crestele-i golaşe. Acolo va creşte tandreţe. Multă tandreţe şi bunătate. Razele îşi vor găsi culcuş.

Cupele stau nemişcate. Orice s-ar întâmpla ele sunt de neclintit. În ele cad picături cristaline de ploaie. Când cerul plânge, de fericire sau durere, picăturile se adună în cupe. Până revarsă peste munte, valuri-valuri. Cu spumă îmbrăcându-l.

Şi când răsare Soarele în timpul ploii, şi când arde necruţător pământul şi înfierbântă cupele, din picături se face şampanie.

Şi eu gust din acea şampanie. Şi în pântecele meu se naşte o dorinţă. Atunci o stea cade, pe care eu îmi agăţ dorinţa. Şi acea stea va avea grijă să mi-o îndeplinească.

Noaptea vorbesc cu Luna, ziua Soarele-mi ţine de urât. Ascult poveşti. Le spun. Şi poveştile spuse sunt duse de vânt în toate colţurile lumii.

Nu, nu vreau să cobor. E bine sus. De ce să plec din lumea mea? Din mintea mea. ·

În final trebuie să fii singur.