PLUMB

GEORGE BACOVIA

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului.Precursor al simbolismului în Franţa este considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri „Les fleurs de mal”(„Florile răului”) şi „Les Corespondeces”(„Corespondenţe”).

Apogeul simbolismului romanesc este atins de George Bacovia, al carui debut are loc cu volumul „Plumb”. Opera bacoviana da expresia cea mai puternica a expresii simboliste si marcheaza un punct de cotitura in evolutia liricii noastre moderniste. Prin sensibilitatea moderna, nevrotica , prin drama singuratatii ontologice, Bacovia produce „ ruptura de utopia romantica”.

Poezia simbolista „Plimb” deschide volumul cu acelasi titlu, definindu-l in totalitate. Textul poetic se inscrie in lirica simolista prin: folosirea simbolului, tehnica repetitiilor, cromatica si dramatismul trairii eului liric.

Titlul poeziei este simbolul plumb, care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie sugerează monotonie, iar sonoritatea surdă a cuvântului, care este alcătuit din patru consoane şi o singură vocală, sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.

Tema o constituie conditia poetului intr-o societate lipsita de aspiratii si artificiala. Lumea ostila si stranie, conturata de cateva pete de culoare este proiectia universului interior, de un taism asumat cu luciditate.

Structural, poezia :Plumb” este construita pe principiul simetriei. Aceasta este asigurata de raportul dintre structura strofica si planurile imaginarului poetic: prima strofa corespunde universului exterior, pentru ca a doua sa se concentreze asupra trairilor interioare ale eului. Relatia de simetrie este asigurata si de paralelismul sintactic dintre versurile celor doua catrene: „Dormeau adanc/ Dormeau intors; stam singur; si scartaiau/ si-i atarnau. Legatura de substanta dintre intre cele doua catrene, respectiv intre cele doua planuri, o asigura simbolul plumbului.

Strofa I surprinde elemente ale cadrului spatial inchis, apasator, in care eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizand universul interior, si in care mediul inconjurator a capatat greutatea apasatoare a plumbului. „ sicriele de plumb”, „vesmantul funeral”, „coroanele de plumb”, „florile de plumb”. Intreg decorul poeziei este de o monotona artificialitate, gratie campului semantic al funebrului: „ sicriele de plumb”, „vesmantul funeral”, „coroanele de plumb”, „florile de plumb”. Cromatica este si ea monotona, cenusiul sugerat de culoarea metalului fiind singura nuanta. Lumea obiectuala, in manifestarile ei de gingasie si frumusete –florile-, este marcata de impietrire. Vantul este singurul element care sugereaza miscarea, insa produce efecte reci, ale mortii: „ Si scartaiau coroanele de plumb”.

Prima strofa contine o singura referire explicita a eului liric, „stam singur”. Singuratatea, in asociere cu imaginile funerare care construiesc cadrul exterior, genereaza starea de angoasa manifestata in strofa a doua.

Strofa a doua debuteaza sub semnul tragicului existential, generat de disparitia, moartea afectivitatii: „Dormea intors amorul meu de plumb”. Cuvatul „intors” constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de intoarcerea mortului cu fata la apus. „Aripile de plumb” presupun un zbor in jos, caderea surda si grea, moartea. Incercarea de salvare este iluzorie: „ Si-am inceput sa-l strig”.

Simbolul central este numit prin titlu. Plumbul are aici utilizare simbolic-funerara: cenusiul, greutatea, apasarea, chiar caracterul toxic. Plumbul cuprinde atat lumea obiectuala, „sicrie”, „flori”, „coroane”, cat si sufletul, „amorul meu de plumb”. Ceea ce frapeaza este fatul ca lumea obiectuala este extrem de bine reprezentata, astfel incat invadeaza sufletul uman. La nivel fonetic, cuvantul „plumb” cuprinde o vocala inchisa de cate doua consoane „grele” ceea ce sugereaza o inchidere a spatiului. In restul poeziei predomina vocalele o,i,u, dand sentimentul absentei, al vidului launtric. Sonoritatiile lugubre sunt obtinute prin aglomerearea consoanelor dure : b,p,m,n,s,t.

In ceea ce priveste prozodia, „Plumb” are o constructie riguroasa, care sugereaza prezenta mortii, prin inchiderea versurilor cu rima imbratisata si prin masura fixa de 10 silabe.

Muzicalitatea interioara mizeaza insa pe stridente, sugerate de doua imagina auditive: „scartaiau coroanele de plumb”, respectiv „am inceput sa-l strig”.

Prin atmosfera, muzicalitatea, folosirea sugestiei, a simbolului si a corespondentelor, zugravirea starilor de angoasa, poezia „Plumb” se incadreaza in estetica simbolista.