Platon şi statul ideal 

Deşi în zilele noastre concepţia despre stat a evoluat (sau, ar fi mai bine să spunem "s-a transformat"), totuşi statul ideal al lui Platon încă ne dă de gândit! Şi nu doar datorită faptului că Platon a fost o personalitate, ci pur şi simplu pentru că el a enunţat nişte adevăruri atemporale, cu aplicabilitate în politică. Filosof-iniţiat, cu acces la acea "lume a formelor" sau "ideilor", el nu a expus pur şi simplu propria sa concepţie, ci a descris ideea de stat aşa cum i-a fost revelată - desigur, în limitele raţionamentului său uman.Dealtfel, pe lângă faptul că a fost discipolul lui Socrate, care pur şi simplu i-a schimbat drumul vieţii (dinspre viaţa aristocratică lipsită de griji căreia îi aparţinea înspre traiul aspru de filosof), el a fost şi un continuator al lui Pitagora (un alt exponent al adevăratei cunoaşteri despre om şi univers), căruia îi purta un mare respect, şi ale cărui manuscrise le-a căutat cu asiduitate.Statul, aşa cum l-a descris el în "Republica" ( de la res publica= despre lucrul public), reprezenta o realitate atemporală, care trebuia să-i permită omului contactul cu Divinitatea şi stabilirea locului său în univers. Era, ca să îi spunem altfel, "baza metafizică" a societăţii, ce reprezenta o grupare de oameni bazată pe satisfacerea reciprocă a unor necesităţi. De aceea, un stat trebuia să includă şi un templu, care să asigure reproducerea imaginilor transcedentale la nivelul microcosmosului uman.Statul ideal al lui Platon era un stat aristocratic - acest termen desemnând însă altceva decât înţelegem noi astăzi. Aristocraţii reprezentau o elită spirituală, şi nicidecum una financiară. În funcţie de gradul de elevare ale acestei elite, statul platonic conţinea patru tipuri de oameni:1. Oamenii de aur - înţelepţii - se aflau în vârful piramidei statului. Ei erau cei care cunoşteau diferenţa dintre bine şi rău, dintre drept şi nedrept. Fiind în permanentă legătură cu divinitatea, se aflau dincolo de morala comună - dar nu în sensul de a-şi permite excese, ci dimpotrivă, în acela de a reflecta în mod direct Legea, de a se confunda cu ea. Ei nu puteau fi dominaţi de aspectele personale.Totuşi, rolul lor nu era acela de a transmite direct cunoaşterea, ci prin intermediari. Aceştia erau:2.  Oamenii de argint.  În statul lui Platon, ei erau reprezentaţi de către filosofi. Ei erau cei care acţionau din datorie. Cu timpul, din rândul lor se ridicau înţelepţii.E de înţeles faptul că nici ei nu erau dominaţi de aspectele personale, de egoism. Întreaga lor viaţă era dedicată unui ideal moral şi educaţional. Dacă aveau dreptul la o anume fericire, aceasta nu era fericirea umană simplă, ci fericirea filosofică. (Mai târziu, Kant avea să exprime acest lucru prin minunata frază: "Sunt fericit din două motive: cerul înstelat deasupra mea, şi legea morală din mine.")3. Oamenii de bronz - agricultorii4. Oamenii de fier - negustoriiUltimele categorii reprezentau baza piramidei, ei având dreptul la fericirea umană.În statul platonic, proprietatea nu putea fi un mod de existenţă a societăţii. (A poseda reprezenta o dorinţă, iar dorinţa era apanajul eului.) De aceea, oamenii trăiau în comuniune. Din acest motiv, i s-a reproşat lui Platon conceptul familiei lărgite. El postulase că în acest stat copiii erau ai tuturor. De fapt, el a voit, probabil, să introducă acea idee a dragostei universale, însă nu a reuşit prea bine.Din acest stat ideal, Platon exclude, într-o primă fază, poeţii. Însă, el îl citează mereu pe Homer. Mai târziu, îi introduce şi pe poeţi. Probabil, el a voit să arate

că într-un stat condus de aristocraţia spirituală nu îşi avea locul arta profană. Arta trebuia să fie inspirată de Divinitate, şi să reflecte acea lume a Formelor. Nu erau permise revărsări anarhice de sentimente.Platon a schiţat şi evoluţia sistemelor politice din stat, definind cinci tipuri de sisteme politice:1. Sistemul politic aristocratic - reprezenta în concepţia sa, după cum am spus, cel mai evoluat sistem. Conducerea aparţinea înţelepţilor. Însă, la un moment dat, ei încep să se retragă din viaţa publică. În locul lor, la conducere apare un nou tip de om, instruit de aceştia: omul onorabil.2. Timocraţia   - este sistemul politic în care conducerea aparţine oamenilor onorabili. Aceştia acţionează din datorie, dar nu deţin înţelepciunea, nu au acces la iluminare. De aceea, în timp, ei nu vor mai susţine perfect acest sistem. În sistem apar breşe. Oamenii vor dori să se afirme, însă neînţelegând criteriile înţelepţilor, vor predomina caracteristicile personalităţii. Ei vor începe să adune valori materiale: averea.3. Plutocraţia (oligarhia) - apare atunci când cei bogaţi preiau puterea. Societatea nu mai poate fi durabilă, fiind constituită pe criterii nedrepte. Clasele sociale apărute prin acest proces determină constituirea unui edificiu social deformat. În mod inevitabil, apare lupta de clasă. "Masa anonimă", poporul, se revoltă împotriva conducerii plutocratice, şi uneori chiar reuşeşte să preia conducerea.4.  Democraţia  - este sistemul politic în care conduc masele. Departe de a-l considera un progres, Platon spune că acesta este cel mai corupt sistem. Atunci când se apelează la "mulţime", şi nimeni nu-şi ia răspunderea în mod individual, se ajunge, în cele din urmă, la anarhie. Această fază nu poate dura foarte mult, pentru că la un moment dat, un om cu o personalitate mai puternică va spune: "Stop! Eu ştiu ce vreau, voi trebuie să mă ascultaţi." Se pare că au fost astfel de exemple în istorie...5. Tirania   - este o consecinţă directă a democraţiei, dar şi o consecinţă a decăderii morale a omului, a ruperii sale de valorile originare. Acest sistem produce suferinţă, care constituie un "instrument de trezire". În mod paradoxal, în timp, sistemul tiranic va permite reapariţia germenilor aristocraţiei - a "oamenilor de aur". Şi acest lucru a fost probat în istorie...Şi apoi, ciclul sistemelor politice se reia.Desigur că aceste concepţii politice ale lui Platon pot suscita multe discuţii! (Dar de fapt, nu sunt numai "ale lui", după cum am spus, el fiind - ca şi mulţi filosofi iniţiaţi din trecut - doar un "canal al revelaţiei".) De exemplu, s-ar putea imputa aristocraţiei faptul că ar fi tot un sistem totalitar. Desigur că acest sistem impune şi el o disciplină, a cărei respectare trebuie să fie riguroasă, pentru ca statul să dăinuie. Însă, această disciplină se referă la punerea în acord a societăţii cu realităţile de ordin superior, şi nu cu interesele personale ale conducătorilor. Iar pentru ca această disciplină exterioară să se menţină, este necesar ca acelaşi proces să se defăşoare şi în interiorul omului: omul trebuie să învingă "democraţia" din el, pentru a permite ridicarea "aristocratului".Omul democratic este "haotic", dominat de conţinuturi ale personalităţii sale, nu are un "centru". Uneori, când lipsa de sens devine prea acută, el apelează la psiholog pentru a-i explica cauzele acestui fenomen. Însă, desigur că psihologul nu poate da decât "remedii de suprafaţă". (Cu excepţia cazului când este el-însuşi un om aritocratic.) Omul aristocratic, dimpotrivă este "centrat" pe un scop, pe realităţi de ordin superior. Toate preocupările sale sunt îndreptate spre acest "centru". Pentru a realiza ideile superioare, apropierea de Divin, trebuie ca oamenii să fie "aristocraţi", "centraţi" pe aceste idei.Aceste idei ale lui Platon, atât de benefice şi luminoase, precum şi concepţia filosofică a "participării oamenilor la Idei sau Idealuri prin asemănare" (atât de

apropiată de ideea creştină a regăsirii Asemănării omului cu Dumnezeu, el având în interior doar Chipul Divin), îl fac pe acesta un fel de "creştin avant la lettre", sau un "creştin care nu îl cunoştea încă pe Hristos". Poate tocmai de aceea a fost atât de preţuit de Părinţii Bisericii, şi mulţi sfinţi din toate timpurile i-au citit şi preţuit filosofia.Şi, mi se pare potrivit să închei prin cuvintele pe care Platon le atribuie veneratului său maestru, Socrate, într-unul din dialogurile sale, şi care exprimă foarte bine esenţa filosofiei sale:

"Nu viaţa potrivit ştiinţei ne dă fericirea, nici dacă ai întruni în tine toate ştiinţele deodată, ci e de-ajuns să stăpâneşti singura ştiinţă a binelui şi a răului." (Platon- Charmide)