I Piaţa de capital

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital -investitorii - către cei care au nevoie de capital, cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise) şi prin intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii de investiţii financiare).

Se poate afirma despre piaţa de capital că este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, capitalurile disponibile sunt dirijate către agenţii economici naţionali sau sunt atrase de pe pieţele altor ţări, unde resursele de capital depăşesc necesităţile financiare interne de acoperit sau autorităţile monetare impun anumite restricţii privind accesul la resursele financiare-interne.

Aceste definiţii nu acoperă în întregime activitatea de pe piaţa de capital, ţinând cont de locul şi rolul pieţei de capital în ansamblul, mecanismelor economice, deoarece nu se poate face o delimitare strictă între piaţa de capital şi piaţa financiară, cele doua noţiuni fiind interdependente, prin includerea sau completarea reciprocă, în funcţie de reglementările fiecărei ţări în parte.

Se pot delimita însă două moduri de definire a pieţelor (de capital şi financiară):1. Abordarea europeană, bazată pe sistemul bancar, în care băncile (ca operatori specifici) sunt prezente pe ambele tipuri de pieţe şi în care se regăseşte următoarea structură pentru piaţa de capital:- piaţa monetară - capitaluri atrase pe termen scurt şi mediu;- piaţa ipotecară - capitaluri atrase în special pentru construirea de locuinţe- piaţa financiară - pentru emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea titlurilor de capital pe termen lung;Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu, fiind reprezentată de piaţa interbancară şi de cea a titlurilor de creanţă negociabile.Piaţa ipotecară este specifică finanţării construcţiilor de locuinţe, pe care acţionează organisme ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, case de refinanţare a fondurilor băncilor creditoare şi băncile ipotecare.Piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se emit şi se tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Piaţa financiară este cea pe care se cumpără şi se vând active financiare, fără a fi schimbată natura lor.2. Abordarea anglo-saxonă, bazată pe manifestarea liberă a cererii şi ofertei pe fiecare tip de piaţă în parte şi care prezintă instrumente, operatori şi instituţii de reglementare şi supraveghere specifice şi în care piaţa financiară cuprinde:piaţa de capital - pentru capitaluri pe termen mediu şi lung;piaţa monetară - pentru capitaluri atrase şi plasate pe termen scurt.În fapt, organizarea instituţională a pieţelor este dată de trei elemente:a. instrumentele folosite de fiecare piaţă;b. operatorii specifici;c. mecanismul de piaţă cu regulile sale specifice.Spre deosebire de pieţele monetare, unde instrumentele se negociază pe termen scurt, piaţa de capital se caracterizează prin tranzacţii pe termen mediu şi lung cu valori mobiliare specifice: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur şi derivate pe baza acestora - contracte options, futures (care au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în ultimii ani).Organizarea unei pieţe de valori mobiliare depinde de satisfacerea unor condiţii obligatorii:a. existenţa cererii de capital din partea societăţilor publice sau private, guverne, instituţii financiar-bancare, societăţi de asigurare. Cererea este exprimată prin emisiunea de valori mobiliare, care urmează a fi schimbate pe lichidităţi pentru satisfacerea nevoii de resurse. Cererea poate fi:- structurală - pentru finanţarea de investiţii productive de bunuri şi servicii, de creare de noi societăţi, de dezvoltare a celor existente, de achiziţionare de bunuri şi servicii de către persoane fizice sau juridice;- conjuncturală - pentru necesităţi tranzitorii: limitări la plafonul de credite,deficite bugetare şi ale balanţelorb. existenţa ofertei de capital pe baza disponibilităţilor acumulate prin care se vor achiziţiona titlurile de pe piaţă;c. tranzacţii cât mai rapide – lichiditate ridicata;

d. posibilitatea de întâlnire a cererii cu oferta pe o piaţă reglementată;e. nivelul preţului de tranzacţionare trebuie să fie public.

Elementele pieţei de capital sunt:obiectul este reprezentat de valorile mobiliare sinonim cu titlurile financiare de pe piaţa de capital anglo-saxona;operatorii sunt intermediari persoane juridice (societăţi de valori mobiliare în România), persoane fizice – agenţi de valori mobiliare, agenţi de bursă salariaţi ai intermediarilor respectiv bursa de valori,specialiştii (creatori de piaţă) şi pe unele pieţe toate cele trei categorii de salariaţi în calitate de liberi profesionişti;operaţiunile care înşiruite logic formează un ansamblu numit tranzacţie, plasament;locul de desfăşurare este format din mijloace de comunicaţii între operaţiuni (piaţa interdealeri), între aceştia din urmă şi o instituţie numită bursa de valori.

Privită prin prisma momentului producerii şi comercializării valorilor mobiliare, piaţa de capital cuprinde două segmente:piaţa de capital primară – piaţa pe care sunt emise valori mobiliare primare şi negociate pentru prima oară; participanţii sunt emitenţii în calitate de vânzător şi investitorii în cea de cumpărător;piaţa de capital secundară – piaţa pe care sunt tranzacţionate valori mobiliare primare aflate deja în circulaţie, sunt emise şi tranzacţionate valori mobiliare secundare şi unde participanţii sunt investitorii în dubla calitate de vânzători şi cumpărători. Piaţa secundară furnizează lichiditate pentru investitorii care doresc să-şi schimbe portofoliile înainte de data scadenţei.

Piaţa de capital asigură legătura permanentă dintre emitenţi şi investitori, atât în momentul acoperirii cererii de capital, cât şi în procesul transformării în lichidităţi a valorilor mobiliare deţinute.

Piaţa primară reprezintă acel segment de piaţă pe care se emit şi se vând sau se distribuie valorile mobiliare către primii deţinători. Piaţa primară constituie un circuit de finanţare specializat. Această piaţă permite transformarea directă a economiilor în resurse pe termen lung, de care vor beneficia colectivităţile publice şi private. Pe piaţa primară se emit valori mobiliare ce conferă anumite drepturi posesorilor lor, deci celor care au calitatea de furnizori de fonduri. Prin intermediul pieţei primare se pun în evidenţă mişcările de capitaluri dintr-o economie, generate de către emitenţi, în calitatea lor de solicitatori de capitaluri. Această piaţă permitefinanţarea agenţilor economici.

Participanţi pe piaţa primară, în cadrul căreia se vând şi se cumpără valori mobiliare nou emise, sunt:solicitatorii de capital: statul şi colectivităţile locale, întreprinderile publice şi cele private;ofertanţii de capital: persoane private, agenţi economici, bănci, case de economii, societăţi de asigurare;intermediarii: societăţi de valori mobiliare, bănci comerciale, societăţi de investiţii financiare care, prin reţeaua proprie, asigură vânzarea titlurilor.

Piaţa primară are deci rolul de a transforma activele financiare pe termen scurt în capitaluri disponibile pe termen lung.

Pe piaţa primară se vând valori mobiliare emise de unele entităţi economice care au nevoie de resurse financiare şi se cumpără de către alte entităţi posesoare de economii pe termen mediu şi lung.

Emitenţii de valori mobiliare pot opta, privitor la lansarea pe piaţă a titlurilor emise, între a derula ei înşişi operaţiunea sau a apela la intermediari. Indiferent de modalitatea aleasă, emitenţii atrag resurse financiare pe piaţa primară în scopuri anunţate în mod public înainte de derularea ofertei.

Piaţa primară permite atragerea capitalurilor în scopul constituirii sau majorării capitalului social, precum şi apelarea la resurse împrumutate. Totodată, piaţa primară oferă cadrul şi posibilitatea practică ca o societate închisă să devină societate somercială deschisă, prin ofertă publică de vânzare de acţiuni, prin emiterea unor obligaţiuni convertibile în acţiuni.

Sigur că o negociere directă între vânzător şi cumpărător este destul de greoaie şi uneori ineficientă. Este necesar ca între ofertantul de fonduri şi solicitant să existe o coincidenţă a nevoilor financiare (remunerare, scadenţă, lichiditate, risc). De aceea, calea cea mai lejeră este apelarea la un intermediar financiar capabil să armonizeze nevoile celor două părţi.

Titlurile secundare sunt surse pentru instituţiile financiare şi sunt posedate ca active financiare de agenţii excedentari. Procesul de transformare a titlurilor primare în titluri secundare se numeşte intermediere. Toate instituţiile financiare practică intermedierea creând titluri secundare cu diferite caracteristici financiare pentru a atrage noi clienţi şi pentru a le satisface mai bine nevoile.

Piaţa secundară asigură, prin intermediul bursei de valori mobiliare şi al pieţelor extrabursiere, atât buna funcţionare a pieţei primare, cât şi lichiditatea şi mobilitatea economiilor. Investitorii au posibilitatea de a negocia, în orice moment, acţiunile şi obligaţiunile deţinute în portofoliu sau pot cumpăra noi valori mobiliare, titluri.Piaţa secundară concentrează cererea şi oferta derivată, care se manifestă după ce piaţa valorilor mobiliare s-a constituit.

Un rol important pe piaţa financiară revine societăţilor de intermediere a valorilor mobiliare care:- îşi asumă angajamentul de distribuire a titlurilor emise;- efectuează comerţul cu titluri, respectiv, vânzarea-cumpărarea de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu;- efectuează intermedierea în comerţul cu titluri în contul unor terţi;- Societăţile de intermediere se pot specializa în una sau mai multe activităţi:- unele acţionează prioritar pe piaţa primară, asigurând distribuirea şi plasamentul noilor emisiuni;- altele acţionează numai pe piaţa secundară, fiind considerate firme de„broker/dealer”.

Piaţa secundară este o piaţa organizată care asigură operatorilor următoarele avantaje:- oferă informaţiile referitoare la produsul ce urmează a fi tranzacţionat;- informaţiile despre produs şi despre emitent sunt difuzate în marea masă a investitorilor;- oferă informaţii privind nivelul şi mişcarea preţului de piaţă.Cele două segmente de piaţă se intercondiţioează. Piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară şi funcţionarea pieţei primare este influenţată de capacitatea pieţei secundare de a realiza transferabilitatea valorilor mobiliare şi transformarea lor în lichidităţi.

Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:- lichiditate: abundenţa de fonduri şi titluri (asigură continuitatea derulăriitranzacţiilor);- eficienţă: mecanisme operative la costuri cât mai reduse;- transparenţă: informaţia asigură o bună orientare investiţională şi contracararea tendinţelor de monopol;- corectitudine: prin reglementări se contracarează tendinţele de manipulare a pieţei;- adaptabilitate la condiţiile economice şi extra-economice.

Funcţiile pieţei secundare sunt:- asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite;- răspunsul la necesitatea creării unei pieţe oficiale şi organizate pentru deţinătorii care doresc recuperarea fondurilor investite în valori mobiliare înainte de scadenţă (durata de viaţă a acţiunii este egală cu durata de viaţă a emitentului);- evaluarea permanentă a titlurilor listate;- protecţia investitorilor, realizată prin transparenţa, reglementarea şi supravegherea pieţei;

Clasificarea pieţelor secundarePieţele secundare de capital se caracterizează prin existenţa mai multor participanţi de ambele părţi. Există mai multe criterii de departajare:a) după continuitate:- pieţe intermitente - formarea preţurilor se bazează în general pe fixing.Tranzacţionarea valorilor mobiliare este permisă doar în anumite momentespecificate: când un titlu este anunţat, acele persoane interesate să vândă sau să cumpere se reunesc pentru o licitaţie explicită. Se anunţă preţuri până când cantitatea cerută este cât mai aproape de cea oferită - cazul procedurii folosite la Bursa de la Paris pentru acţiuni majore. Altă modalitate este reprezentată de încredinţarea ordinelor unui funcţionar: periodic, un specialist al bursei fixează un preţ care permite tranzacţionarea unui număr maxim de acţiuni de la ordinele acumulate anterior;- pieţe continue - tranzacţionarea titlurilor poate avea loc în orice moment.

Tranzacţiile nu se încheie la un preţ unic pentru întreaga zi de tranzacţionare, ci la preţuri care se modifică în cursul unei şedinţe de bursă. Deşi mecanismul teoretic implică doar existenţa investitorilor, execuţia practică ar fi ineficientă fără acţiunea intermediarilor; altfel, s-ar cere sume mari pentru ca investitorii să găsească o ofertă bună sau să-şi asume riscul de a accepta una modestă. Ordinele investitorilor intervin mai mult sau mai puţin aleatoriu - preţurile pot varia considerabil pe o astfel de piaţă, depinzând de jocul raportului cerere/ofertă. în practică, intermediarii (dealeri - market-makers şi specialişti), urmărind câştigul personal, reduc fluctuaţiile din preţurile valorilor mobiliare (când acestea nu se datorează modificărilor de valoare ale activului-suport). În acest proces ei furnizează lichiditate pentru investitori, lichiditatea fiind acceptată în sensul abilităţii investitorului de a transforma valorile mobiliare deţinute în sume cash la un preţ similar cu cel al tranzacţiei anterioare, presupunând că în mecanismul pieţei nu a intervenit o nouă informaţie;- pieţe mixte.Pentru titlurile mai importante se tranzacţionează intermitent.b) după suportul tranzacţional, negocierile pot fi:- licitaţii libere;- prin calculator (tehnici electronice);c) după localizarea ringului de negocieri, pieţele se împart în:- pieţe centralizate;- pieţe descentralizate;d) după proprietatea asupra pieţei şi accesul operatorilor, există pieţe:- private- după acest principiu funcţionează majoritatea pieţelor moderne de inspiraţie anglo-saxonă;- de stat- pieţele sunt privite ca instituţii publice, cu acces liber al operatorilor;e) după modul de formare a preţului valorilor mobiliare, se deosebesc:- pieţe de licitaţie, în cadrul cărora preţul se formează ca punct de echilibru între cererea şi oferta concentrată la bursă; piaţa în care tranzacţionarea este condusă deoparte terţă, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele primite de a cumpăra sau de a vinde o anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacţionează este un agent de piaţă. Cererile şi ofertele menţionează atât preţul, cât şi cantitatea.Tranzacţiile se realizează la acele preţuri pentru care există atât cerere, cât şi ofertă. Cumpărătorii şi vânzătorii nu tranzacţionează unul cu celălalt şi, în general, nu cunosc identitatea celeilalte părţi. Piaţa este impersonală şi organizată, având reguli de tranzacţionare fixate. Funcţionează într-un sediu cu o localizare fizică central unde tranzacţionarea se realizează, de regulă, prin licitaţie.- pieţe de negocieri, de tip OTC, unde tranzacţiile se derulează pe baza unui nivel negociat al preţului, astfel încât, în acelaşi moment, aceeaşi valoare mobiliară să poată fi tranzacţionată de mai mulţi intermediari la preţuri diferite - Piaţa în care cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin intermediul unui broker sau dealer. Dacă tranzacţia se realizează printr-un dealer sau broker, identitatea uneia dintre părţi poate sau nu poate fi cunoscută celeilalte părţi. Această piaţă este utilă în cazul valorilor mobiliareinactive şi pentru tranzacţii foarte mari, care pot cauza pe o piaţă de licitaţii fluctuaţii de scurtă durată, până în momentul în care vor exista suficiente ordine în cealaltă parte a pieţei. Negocierea furnizează timp pentru identificarea cumpărătorilor şi vânzătorilor şi pentru revizuirea preţului sau volumului. Piaţa de negocieri este o piaţă „la ghişeu” (Over-the-counter), localizată la birourile brokerilor, dealerilor şi emitenţilor de valori mobiliare secundare, cum sunt băncile comerciale sau societăţile de asigurări. Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe locuri, este o piaţă prin telefon, telex sau computer.Raţiunea de a fi a pieţelor secundare ţine de facilităţile pe care le oferă pentru încheierea şi executarea tranzacţiilor cu valori mobiliare. In cazul burselor, concentrarea schimburilor într-un spaţiu dat asigură accesul direct la informaţia de piaţă şi deci lichiditatea, transparenţa şi economia de costuri. Prin tehnica electronică, transmiterea în timp real a datelor către toţi participanţii la sistem face inutilă concentrarea geografică, prin aceasta explicându-se concurenţa puternică pe care pieţele OTC o exercită asupra burselor oficiale.f) după obiectul tranzacţiei, piaţa de capital se subdivide în următoarele pieţe:Piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor sunt pieţe ale valorilor mobiliare primare emise de către societăţi pe acţiuni, stat, colectivităţi publice şi tranzacţionate ulterior pe un segment al pieţei secundare de capital.- piaţa acţiunilor – piaţa pentru acţiuni comune şi preferenţiale ale corporaţiilor private. Spre deosebire de obligaţiune, care promite plăţi periodice ale cuponului şi rambursarea sumei împrumutate la scadenţă şi care are

proprietate asupra veniturilor emitentului, o acţiune comună nu promite nici o plată periodică, ci conferă doar un drept rezidual asupra veniturilor emitentului;- piaţa obligaţiunilor – piaţa pentru instrumente de datorie de orice fel;Piaţa opţiunilor şi piaţa futures sunt pieţe ale valorilor mobiliare derivate emise şi negociate de instituţiile pieţei de capital (intermediari, burse de valori).- piaţa contractelor la termen (Futures) – piaţa pe care valorile mobiliare se tranzacţionează pentru livrarea şi plata viitoare. Instrumentul tranzacţionat este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen este tranzacţionat la ghişeu, prin negociere, se numeşte contract forward (piaţa forward);- piaţa opţiunilor (Options) – piaţa în care se tranzacţionează valori mobiliare pentru livrare condiţionată. Instrumentul tranzacţionat este numit contract de opţiuni. Contractul este executat la opţiunea deţinătorului. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opţiuni sunt: opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put (de vânzare). O opţiune de cumpărare permite deţinătorului să cumpere o anumită valoare mobiliară, de la vânzătorul sau emitentul opţiunii, la un anumit preţ, înainte sau la o anumită scadenţă. O opţiune de vânzare permite deţinătorului să vândă oanumită valoare mobiliară, către emitentul opţiunii, la un anumit preţ, la un moment viitor. Contractul de opţiuni nu este obligatoriu a fi executat.g) dupa momentul finalizării tranzacţiilor, se deosebesc:- piaţă la vedere – cea pe care valorile mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrare şi plată imediată. „Imediat” este definit de respectiva piaţă şi variază de la o zi la o săptămână, în funcţie de reglementările în vigoare. Această piaţă mai este denumită şi piaţă cu plata cash;- piaţa la termen, în cadrul căreia finalizarea tranzacţiei, referitoare la livrarea titlurilor către noul cumpărător şi efectuarea plăţii se realizează la o dată viitoare. Pe această piaţă tranzacţiile se derulează la termen ferm, când există certitudinea finalizării la o anumită scadenţă şi la termen condiţional, când finalizarea depinde de evoluţia viitoare a cursului şi este lăsată la latitudinea cumpărătorului care suportă un cost pentru dreptul de a renunţa la contract.În funcţie de organizarea teritorială, piaţa de capital se subdivide în: - piaţa de capital descentralizată - piaţa de capital naţională - piaţa de capital regională - piaţa de capital internaţională.

II Elementele componente, funcţiile şi reglementările pieţei de capital

Mişcarea fondurilor în economie se poate aşadar realiza în două modalităţi:1. prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase

pentru creditarea utilizatorilor e fonduri - finanţare indirectă;2. prin emisiune de instrumente financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa financiară - finanţare

directă.În cazul finanţării directe se pun în circulaţie instrumente financiare şi, o dată cu ele, se stabileşte o reţea

de relaţii între emitenţii respectivelor instrumente, care reprezintă cererea de fonduri şi cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.Cererea de capital aparţine unor operatori cum sunt: societăţi comerciale publice şi private, alte categorii de agenţi economici, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, instituţii publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.Cererea de capital se poate grupa în:cerere structurală de capital;cerere legată de factori conjuncturali.Cererea structurală este determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate, achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-bancare naţionale şi internaţionale.Cererea conjuncturală este efectul insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor interne, restricţiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar şi de cel al balanţei de plăţi externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuaţia preţurilor, creşterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Aceştia pot fi grupaţi astfel:a) după activitatea desfăşurată:guverne şi colectivităţi publice locale;societăţi comerciale publice şi private fără profil financiar;bănci comerciale şi alte instituţii bancare;autorităţi monetare etc.b) după scopul urmărit:finanţarea industriei şi gospodăriei comunale;petrol şi gaze naturale;transport şi servicii publice;bănci şi finanţe;organizaţii internaţionale;scopuri generale.Structura cererii a suferit importante modificări sub influenţa unor factori care au pus la îndoială soliditatea unor împrumuturi acordate anterior şi solvabilitatea unor debitori.Ca urmare cererea unor ţări în curs de dezvoltare afectate în mod deosebit de majorarea preţului la resurse energetice a fost primită cu reticenţă, concomitent cu aprecierea necesităţii împrumuturilor acordate pentru evitarea riscului de neplată.In acelaşi timp, nerambursarea unor împrumuturi acordate anumitor companii importante s-a repercutat asupra pieţei internaţionale de capital, pe care majoritatea băncilor afectate de această nerambursare erau puternic angajate.Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri după ce-şi satisfac nevoile de consum.Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri: societăţi comerciale, bănci, case de economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare. Oferta este reprezentată de disponibilităţi băneşti temporar libere pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de investitori.Investitorii se împart în două mari categorii:

individuali;instituţionali.a) Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.Aceştia pot fi:o investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. Acest grup de investitori are un impact redus asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare;o negociatori activi, care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii unui profit.b) Investitorii instituţionali sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Aceştia cuprind: băncile, societăţile de asigurare,societăţile de investiţii, organismele de plasament colectiv, instituţiile caregestionează fondurile de pensii. O astfel de categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi preţului instrumentelor financiare.Piaţa de capital este cea care asigură legătura permanentă între cererea de capital – emitenţii şi oferta de capital – investitorii.Condiţiile necesare îndeplinirii funcţiilor pieţelor de capitalNumărul şi conţinutul funcţiilor pieţei de capital depind de gradul de îndeplinire a următoarelor condiţii:lichiditatea;eficienţa;transparenţa;corectitudinea;adaptabilitatea.Lichiditatea constă în existenţa pe piaţa de capital primară a volumului mare de fonduri disponibile (ofertă) şi a necesităţii de finanţare directă (cererea). Pe piaţa de capital secundară, lichiditatea este dată în parte de cea existentă pe piaţa primară, dar şi de volumul tranzacţiilor, îndeplinirea acestei condiţii asigură funcţionarea continuă a pieţei de capital şi recuperarea de către investitori în orice moment a capitalului investit.Eficienţa constă în derularea operativă şi la costuri mici a emisiunilor pe piaţa primară şi tranzacţiilor pe piaţa secundară. Această condiţie influenţează gradul de lichiditate a pieţei.Transparenţa constă în asigurarea directă şi rapidă a informaţiilor corecte pentru investitori. Ea determină creşterea ofertei de fonduri pe piaţa primară, a volumului tranzacţiilor şi funcţionării eficiente a pieţei secundare.Corectitudinea are la bază reglementarea riguroasă a fluxurilor de capital în economie, a derulării tranzacţiilor pe piaţă. Această condiţie elimină tendinţele de manipulare a pieţei, reduce riscul tranzacţiilor şi asigură îndeplinirea celorlalte patru condiţii.Adaptabilitatea constă adaptarea elementelor pieţei de capital la condiţiile economico-financiare din ţara unde îşi are sediul, cât şi la cele internaţionale.

III Instrumente ale pieţii de capital

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei şi economie simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi hârtiilor de valoare.

În sensul economic, activul defineşte un bun care are valoare pentru deţinătorul acestuia. O altă accepţiune a activului este valoarea comercială sau de schimb obţinută de afaceri, instituţii sau persone fizice.Activele ca un bun în funcţie de natura produsului de valorificare se prezintă sub două forme:active reale formate din bunuri corporale şi incorporale integrate în circuitul economic generând pentru posesor venituri viitoare sub formă de profit, rentă, chirie, etc.activele financiare materializate în înscrisuri (hârtii de valoare, înregistrări în cont) care oferă deţinătorilor drepturi băneşti şi drepturi asupra unor venituri viitoare (dobânzi, dividente, prime, etc.)

Activele financiare în funcţie de o anumită instituţie care înlesneşte valorificarea lor în activitatea utilizatorilor, de exemplu băncile, se grupează în active bancare şi active nebancare. Activele bancare sunt încrucişări rezultate din operaţiunile băncilor şi instituţiilor asimilate caracterizate prin lipsa negociabilităţii, a veniturilor viitoare sub formă de dobânzi şi grad ridicat de siguranţă (risc redus).Activele financiare nebancare sunt rezultate din operaţiunile de plasament (investiţii) caracterizate prin negociabilitate, venituri suplimentare sub formă de dobânzi, dividente şi prezenţa riscului.Se constată că obiectul plasamentului (investiţiei) îl constituie activele financiare nebancare care se subdivid în:active de capital rezultate din plasamente pe termen lung prin asociereadeţinătorului la riscul afacerii şi care îi dau dreptul la obţinerea veniturilor viitoare;activele monetare rezultate din plasamente pe termen scurt cu un grad ridicat de lichiditate;active hibride care prezintă caracteristici bancare şi nebancare (de exemplu certificatele de depozit).Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi pot fi definite prin câteva elemente.În primul rând, titlurile financiare sunt exprimate printr-un înscris-sub formă materială sau ca înregistrare electronică. Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor de credit.În al doilea rând, titlurile financiare pe termen lung (acţiunile şi obligaţiunile) au un rol deosebit în circuitul economico-financiar. Ele permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pământ, clădiri, bunuri de echipament) în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni etc).În al treilea rând, titlurile financiare au o valoare. Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optând pentru valorificarea în acest fel a fondurilor sale, asumându-şi un risc corespunzător.Practic, titlurile financiare sunt drepturi asupra unor venituri viitoare, dobândite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora.Din punct de vedere al modului in care sunt create instrumentele financiare se pot împărţi în 3 categorii:I. instrumente financiare primare;II. instrumente financiare derivate;III. instrumente financiare sintetice.Instrumentele financiare pe piaţa de capital se pot imparti in functie de tipul de venituri pe care il pot aduce in:> valori mobiliare cu venituri certe:titluri de stat (guvernamentale, municipale);obligaţiuni ale societăţilor comerciale;> valori mobiliare cu venituri variabile:a. acţiuni comune şi preferenţiale;b. valori mobiliare derivate:combinate;forwards;standardizate (futures, options);c. valori mobiliare sintetice (contracte pe indici bursieri).Literatura românească de specialitate foloseşte noţiunea de instrumente financiare pentru valorile mobiliare, fie ele primare sau derivate (acţiuni, obligaţiuni, contracte futures, opţiuni.)

Cadrul legislativ al pieţei de capital din România, foloseşte noţiunea de instrumente financiare pentru desemnarea instrumentelor emise şi tranzacţionate pe piaţa de capital. Astfel conform Legii 297/2004 privind piaţa de capital, instrumentele financiare cuprind:a. valorile mobiliare primare;b. titlurile de participare la organismele de plasament colectiv;c. instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mica de un an şi certificate de depozit;d. contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri;e. contracte forward pe rata dobânzii;f. swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni;g. opţiuni pe orice instrument financiar la primele 4 categorii, inclusivcontracte similare cu decontare finală în fonduri, această categorie incluzând şi opţiuni pe curs de schimb şi pe rata dobânzii;h. instrumente financiare derivate pe mărfuri;i. orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă

Valorile mobiliare sunt definite ca instrumente negociabile emise în formă materializată, sau evidenţiate prin înscrieri în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale asupra emitentului, conform legii şi în condiţiile specifice privind emisiunea acestora.Pe piaţa de capital din România, în categoria valorilor mobiliare (conform legislaţiei în vigoare inclusiv regulamentele CNVM) se includ:acţiuni emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital;obligaţiuni şi alte titluri de creanţă, inclusiv titlurile de stat cu scadenţă mai mare de 12 luni, negociabile pe piaţa de capital;orice alte titluri negociate în mod obişnuit, care dau dreptul de a achiziţiona respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepţia instrumentelor de plată.Valorile mobiliare sunt aşadar înscrisuri care certifică calitatea de coproprietari şi/sau de creditori.

Acţiunile – valori mobiliare primare

Valorile mobiliare primare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu (acţiunile - instrumente de proprietate) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut (obligaţiunile emise de întreprinderi şi titlurile emise de stat - instrumente de datorie). Caracteristica definitorie a acestor titluri este că asigură mobilizarea capitalului pe termen lung de către utilizatorii de fonduri şi dau deţinătorilor lor, drepturi asupra veniturilor băneşti nete ale emitentului aşa încât investitorul este astfel asociat direct la profitulşi riscul afacerilor emitentului.

Ele se numesc primare pentru că fac mai întâi obiectul pieţei primare de titluri prin emisiune primară, după care pot face obiectul pieţelor secundare în procesul tranzacţiilor bursiere sau extrabursiere. Spre deosebire de acestea, titlurile derivate nu au o piaţă primară, ci se nasc direct pe piaţa secundară pe baza celor dintâi.

În raport de modul de fructificare a plasamentelor, valorile mobiliare pot fi:cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul remunerării este dat derezultatul financiar al exerciţiului şi de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea profitului;cu venit cert (obligaţiuni corporative, titluri de rentă, titluri de stat, etc.)pentru care se asigură o fructificare prin dobândă. Certitudinea decurge din faptul că emitentul se angajează irevocabil să plătească dobânzi, indiferent de rezultatul financiar al activităţii desfăşurate. În funcţie de condiţiile emisiunii, dobânda poate fi însă fixă sau variabilă.

Acţiunile – valori mobiliare cu venit variabil

Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Noţiunea este definită prin evidenţierea a două elemente : dreptul de acţionar, care exprimă drepturile deţinătorului asupra societăţii emitente şi este reprezentat printr-un document numit "certificat de acţionar" şi acţiunea ca unitate a dreptului acţionarului şi care reprezintă o parte indivizibilă, de valoare egală, din capitalul social al firmei emitente.Acţiunile încorporează drepturi sociale şi patrimoniale (dreptul la vot, dreptul la dividende, etc) şi desemnează raportul juridic dintre deţinătorul de acţiuni şi societatea emitentă.Pentru emitent acţiunile sunt instrumente de finanţare prin formarea sau majorarea capitalului propriu.

Caracteristicile şi tipologia acţiunilorAnaliza acţiunilor prin prisma caracteristicilor pe care le au, ne duce la concluzia că:acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social care au o anumită valoare nominală şi sunt indivizibile. Caracterul indivizibil al acţiunilor asigură evitarea fracţionării excesive a capitalului social şi, implicit, creşterea numărului de acţionari. Dacă o acţiune a devenit proprietatea mai multor persoane acestea sunt obligate să-şi desemneze un reprezentant care va exercita drepturile şi obligaţiile aferente acţiunilor a societăţii emitente;acţiunile sunt titluri negociabile, ele putând fi transmise altor persoane învirtutea legii cererii şi a ofertei şi cu respectarea prevederilor legislaţiei în materie şi a actelor constitutive;acţiunile sunt lipsite de literalitate ceea ce înseamnă că întinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin titlu, motiv pentru care luate în considerare actele constitutive;acţiunea conferă deţinătorului său, persoană fizică sau juridică, următoarele drepturi: - dreptul de a primi titlul de valoare care-i conferă deţinătorului statutul de proprietar în societatea emitentă; - dreptul de a solicita emitentului onorarea angajamentelor asumate la emiterea acţiunilor; - dreptul de a dispune după cum doreşte de acţiunile deţinute; - dreptul la vot - adică dreptul de a alege şi de a fi ales în consiliul de administraţie al societăţii; - dreptul la dividend dar şi obligaţia de a participa la pierderi; - dreptul de control asupra documentelor societăţii; - dreptul de informare asupra activităţii societăţii; - dreptul de preemţiune care dă acţionarilor existenţi prima opţiune de cumpărare a emisiunilor suplimentare de acţiuni proporţional cu numărul de acţiuni deţinut. Scopul pentru care s-a constituit acest drept vizează pe de o parte protejarea poziţiei de control, iar pe de altă parte protejarea acţionarilor împotriva diluării valorii deţinute din capitalul societăţii.Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscrieri în cont şi presupun precizarea numelui deţinătorului. Înscrisurile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimare, înscriere, securitate, astfel încât să se evite falsificarea lor. Acţiunile dematerializate presupun existenţa unui înscris electronic, adică înregistrări pe suport magnetic. Atestarea calităţii de acţionar se face printr-un extras de cont.Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.Acţiunile la purtător nu au precizat numele deţinătorului şi trebuie să fie emise în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind recunoscut ca acţionar.În prezent, pe pieţele de capital se emit într-un procent mai mare acţiuni nominative în formă dematerializată.Acţiunile ordinare sau comune reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă drepturi egale deţinătorilor lor şi reprezintă dovada participării la capitalul social. Atunci când persoana cumpără acţiuni ale unei societăţi, ea dobândeşte drepturi şi obligaţii ca asociat, referitoare la:răspunderea limitată – dacă societatea va da faliment, răspundereaacţionarilor va fi limitată la valoarea investiţiei lor;transferul acţiunilor – acţionarii au dreptul de a vinde, tranzacţiona sautransfera acţiunile deţinute, altor persoane;declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul,acţionarul are dreptul la acest dividend; el presupune încasarea de cătredeţinator a unor dividende variabile în funcţie de realizările economice alesocietăţii emitente, dar numai după achitarea tuturor dividendelor acordate

deţinătorilor de acţiuni preferenţiale.rapoartele anuale – acţionarul are dreptul să primească o situaţie anuală asocietăţii, care trebuie să cuprindă bilanţul exerciţiului precedent, însoţit de contul de profit şi pierdere;repartizarea activului şi lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată sau dacă dă faliment, acţionarii au dreptul la repartizarea activului rămas, după acoperirea pasivului exigibil;numărul de voturi dat de numărul de acţiuni deţinute. Dreptul de vot poate fi transmis unor terţi, în condiţiile prevăzute de statutul societăţii.Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă se plăteşte înaintea dividendelor la acţiunile ordinare. Deţinătorii de acţiuni preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara cazului în care prin actul constitutiv sau acte adiţionale, s-a dispus altfel). Emiterea de acţiuni preferenţiale se face numai cu aprobarea acţionarilor care deţin acţiuni comune (în România acţiunile preferenţiale trebuie să aibă aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare şi să nu depăşească o pătrime din capitalul social; ele pot fi oricând transformate în acţiuni ordinare, prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor).Aceste acţiuni sunt considerate valori mobiliare cu venit fix şi cunosc în practica internaţională diverse tipuri între care:cu rată fixă şi prestabilită a dividendului;cu rată modificabilă;cu mai multe drepturi de vot conferite;cu drepturi combinate;cu clauză de răscumpărare revocabilă – pentru care emitentul îşi rezervădreptul de a le răscumpăra de pe piaţă la un preţ prestabilit;cu clauză de convertibilitate în acţiuni ordinare cu respectarea dreptului de preemţiune, la solicitarea deţinătorului;cu clauză de participare la profit (participative) care acordă deţinătorului pe lângă dividendul cuvenit şi un procent din dividendul destinat acţiunilorcomune sau neparticipative – când acţionarii primesc doar dividendul fixstabilit la momentul emiterii;cu clauză de cumul a dividendelor pe mai mulţi ani (pentru aceste acţiunidividendele neplătite din lipsa profitului se cumulează şi se plătesc în primul an în care societatea înregistrează profit înaintea dividendelor acţiunilor comune), sau necumulative – ale căror dividende neplătite din cauza rezultatelor necorespunzătoare nu se pot cumula în favoarea acţionariatului.În funcţie de rolul pe care îl au în mobilizarea fondurilor proprii, de treaptaatinsă în îndeplinirea acestuia, în cadrul autofinanţării, acţiunile unui emitent pot fi :acţiuni autorizate – reprezintă numărul de acţiuni aprobate de stat pe care o societate pe acţiuni îl poate emite, număr specificat în statut. Numărul de acţiuni autorizate este numai relativ limitat, întrucât atunci când societatea dovedeşte necesitatea economică a dezvoltării sale, ea poate obţine autorizaţia de a emite un număr suplimentar de acţiuni.acţiuni neemise – reprezintă partea de acţiuni autorizate care nu au fostemise încă şi care constituie potenţialul de autofinanţare al societăţii la unmoment dat.acţiuni emise – constituie totalul acţiunilor autorizate care au fost emise şi comercializate sau care se află în procesul distribuţiei primare emitentinvestitor, acestea sunt puse în vânzare.acţiuni puse în vânzare – sunt acţiuni emise şi aflate în vânzare iniţialăcontravaloarea acestora urmând a fi încasată şi pentru care emitentul nuplăteşte încă dividende;acţiuni aflate pe piaţă sau în circulaţie - reprezintă acea parte din acţiunile emise şi vândute care se află în posesia acţionarilor şi pentru care societatea trebuie să respecte toate drepturile investitorilor deţinători: vot, plata de dividende, etc.acţiuni tezaurizate – sunt acţiuni proprii pe care societatea emitentă lecumpără de pe piaţă ca oricare alt investitor, pentru a le revinde când preţul lor creşte, sau pentru a-şi proteja anumite interese pe piaţa capitalului (de exemplu fuziunea sau preluarea ostilă). Pentru acţiunile tezaurizate nu

se plătesc dividende şi nu se votează (în România achiziţionarea de acţiuni în vederea tezaurizării se face în condiţiile respectării următoarelor: dobândirea să se facă în baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare; valoarea acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul său să nu depăşească 10% din capitalul social subscris; capitalul social subscris să fie integral vărsat şi acţiunile ce urmează să fie dobândite de către societate să fie integral eliberate; plata acţiunilor să se facă numai din beneficiile distribuibile şi din rezervele disponibile ale societăţii, cu excepţia rezervelor legale).

Pentru emitenţi, emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere de capital din exterior deoarece nu presupune o plată la scadenţă (spre deosebire de orice împrumut). Prin emisiunea de acţiuni se poate atrage capital nelimitat atât cât permite oferta de capital, dar există dezavantajul diluţiei capitalului şi a faptului că societatea va plăti dividende acţionarilor săi pe toată durata existenţei acesteia.

Privite ca investiţie, acţiunile ordinare aduc deţinătorilor lor următoarele categorii de venituri: dividendul, câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potential ridicat) sau câştigul din speculaţie (diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare). Unele investiţii în acţiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare, în timp ce altele sunt foarte riscante sau speculative. Investiţia în acţiuni, comparativ cu alte instrumente, este una din cele mai riscante investiţii.

Investitorii pot fi atraşi şi de faptul că dreptul de proprietate poate fi uşor transferat, în condiţiile în care societatea este listată pe o piaţă secundară.Avantajele finanţării prin acţiuni comune pentru un emitent sunt legate de faptul că ele nu îl obligă să plătească sume fixe către acţionari sau să le răscumpere. Deoarece acţiunile comune asigură un tampon împotriva pierderilor creditorilor, vânzarea de acţiuni creşte creditul acordat firmei. Acest lucru la rândul lui îmbunătăţeşte clasificarea (ratingul) obligaţiunilor, scade costul îndatorării şi asigură flexibilitatea operaţiunilor viitoare de finanţare pe termen lung. Emitentul va dispune, astfel, de obază pentru a se îndatora mai mult, dacă este necesar, sau să emită noi acţiuni dacă aceasta este sursa cea mai recomandată de a obţine fonduri.Printre dezavantajele emisiunii de acţiuni comune pentru o societate putem aminti extinderea drepturilor de vot, dar şi creşterea costurilor de subscriere şi distribuţie de noi acţiuni comune.

IV Obligaţiunile – valori mobiliare cu venit cert

Obligaţiunile sunt instrumente de credit pe termen lung emise de societăţi comerciale sau organe ale administraţiei publice centrale şi locale în scopul finanţării unor obiective de investiţii sau pentru finanţarea deficitelor bugetare, sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului lor asupra emitentului acestora dând dreptul la încasarea unei dobânzi şi la răscumpărarea efectuată la scadenţă. Pentru emitent (stat sau întreprindere), obligaţiunea este un instrument de finanţare a activităţii sale ca şi acţiunea însă spre deosebire de aceasta care reprezintă un dreptpatrimonial, ea incumbă un drept de creanţă.

Investitori pe piaţa obligaţiunilor sunt persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate, care deţin capitaluri băneşti temporar libere. Plasamentul în obligaţiuni se bazează pe un proces de economisire preexistent.

Tipologia obligaţiunilor

Tipurile de obligaţiuni existente în prezent pe pieţele de capital prezintă o diversificare a acestor instrumente pentru a fi cât mai bine adaptate preferinţelor investitorilor. Deşi iniţial considerate instrumente cu venit fix, în prezent majoritatea tipurilor de obligaţiuni existente pe piaţă reprezintă inovaţii financiare, derivate ale obligaţiunii clasice care oferă pe lângă rata de dobândă şi diverse alte drepturi ataşate acesteia şicare le fac mult mai atractive pentru investitori.

În cazul obligaţiunilor la purtător drepturile conferite revin posesorului. Acestea sunt întotdeauna titluri materializate, fiind confecţionate şi imprimate după norme stricte, având cupoane detaşabile, iar cele nominative au specificat numele posesorului, putând fi emise fără restricţie atât în formă materializată cât şi dematerializată (sub formă deînscris în cont).

Obligaţiunile cu dobândă sunt emise şi vândute pe piaţa primară la valoarea nominală, valoare care, de regulă, se rambursează la scadenţă şi generează venituri din dobânzi care se plătesc în conformitate cu condiţiile emisiunii în timp ce obligaţiunile cu cupon zero, denumite şi obligaţiuni cu discount (sau cu reducere), ce sunt emise la un preţ de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este plătită la scadenţă.Câştigul investitorului este reprezentat de diferenţa dintre preţul de cumpărare plătit de deţinător şi preţul de răscumpărare la scadenţă. Acest tip de obligaţiune este agreat de acei emitenţi care vor să amâne plata către investitori până la scadenţă, şi din acest motiv ei trebuie să prezinte un rating ridicat de credit astfel încât investitorii să aibă certitudinea că respectivul emitent va exista până la scadenţă pentru a-şi achitadatoriile.În categoria obligaţiunilor pe termen scurt intră titlurile financiare de pe piaţa monetară, cele pe termen mediu reprezintă în general emisiunile de obligaţiuni corporative, deoarece riscul investiţiei pe termen lung într-o companie este foarte mare, oricât de solidă poate fi ea în prezent.Titlurile emise de stat şi cele emise de municipalităţi sunt cele care sunt emise în general pe termen lung. Aceasta se datorează în principal faptului că într-o administraţie centrală poţi avea încredere ca investitor că nu va dispărea după o perioadă de timp mai mare, astfel că singurele probleme rămân condiţiile de dobândă şi corelaţia cu rata inflaţiei.

Obligaţiunile perpetue sunt destul de rare, termenul de perpetue nefiind tocmai real, deoarece multe din aceste emisiuni sunt retrase de pe piaţă, este adevărat după o perioadă lungă de timp (50- 60 ani), în primul rând datorită valorii diminuate în timp de inflaţie.

Obligaţiuni naţionale sunt emise pe piaţa naţională de capital atât de corporaţii cât şi de stat şi municipalităţi, reprezentând prima opţiune pentru emitent mai ales datorită costurilor mai reduse, atât de emisiune cât şi ca nivel al dobânzii.

Celelalte două categorii (străine şi euroobligaţiuni) sunt emise pe pieţe străine de capital faţă de cea a emitentului. Diferenţa dintre ele este că cele străine sunt emise de în moneda proprie a emitentului în timp ce euroobligaţiunile sunt emise într-o eurovalută. Dezavantajul emisiunilor de obligaţiuni străine o reprezintă faptul că există riscul că acestea să nu fie subscrise datorită monedei în care sunt realizate, dezavantajce dispare în cazul euroobligaţiunilor, pentru acestea alegându-se de obicei o valută liber convertibilă şi stabilă.

Obligaţiuni garantate de un bun material (colateral) –pot fi garantate cu un imobil aflat în proprietatea emitentului (obligaţiuni imobiliare) sau de capitalul tehnic al emitentului.

Obligaţiunile imobiliare pot fi închise (implică angajamentul ferm al emitentului de a utiliza bunurile imobiliare colaterale exclusiv pentru acoperirea debitului pe care îl garantează) sau deschise (când lasă emitentului libertatea de a garanta mai multe emisiuni prin acelaşi colateral). Din punct de vedere al investitorului obligaţiunile imobiliare închise oferă mai multă siguranţă deoarece în caz de neplată mai multedebite garantate de acelaşi imobil vor trebui stinse prin valorificarea acestuia apărând riscul obţinerii unei sume mai mici faţă de momentul evaluării iniţiale a respectivului imobil.

Apărute mai recent, obligaţiunile garantate financiar presupun încheierea unei polite de asigurare de către emitent cu o societate de asigurări cu privire la plata principalului şi a dobânzii în situaţia în care emitentul se află definitiv sau temporar în incapacitatede plată. Avantajul acestui tip de obligaţiuni priveşte faptul că investitorul se supune astfel unui risc de neplată mult diminuat. Pe de altă parte acest avantaj depinde şi de bonitatea companiei de asigurări care garantează împrumutul, iar cheltuielile cu primele de asigurare, care pot fi semnificative dacă emitentul prezintă o situaţie economică instabilă, se vor regăsi în preţul emisiunii.

Obligaţiunile negarantate sunt emise pe baza onoarei şi încrederii de care se bucură emitentul pe piaţa respectivă. În situaţia unei astfel de emisiuni, incapacitatea de a face plata la scadenţele stabilite în prospectul de emisiune atrage după sine confiscarea şi valorificarea patrimoniului emitentului de către administratorul emisiunii pentru îndestularea deţinătorilor de astfel de obligaţiuni.Datorită modificărilor condiţiilor de stabilitate macroeconomică care au afectat pieţele financiare în ultimele decenii (introducerea cursurilor flotante, variaţiile ratelor de dobândă şi a ratei inflaţiei, e.t.c) atragerea investitorilor pe piaţa obligaţiunilor a necesitat crearea unor produse care să protejeze mai bine interesele acestora. Astfel putem vorbi de:obligaţiuni amortizate în serie care presupun eşalonarea rambursăriiprincipalului prin retragerea în serie de pe piaţă (de oblicei prin metoda tragerii la sorţi a seriilor);

obligaţiuni de venit care au specific faptul că plătesc dobânzi numai dacăprofitul net obţinut permite acest lucru. Acest tip de obligaţiuni sunt asimilate cu instrumente aducătoare de dividende astfel că suma dobânzilor de plată nu sunt deductibile în vederea impozitării. Aceste instrumente emise de firme care se restructurează sau se află într-un impas financiar;obligaţiuni retractabile (retractable bonds) sunt tipuri de obligaţiuni care oferă posibilitatea de a revinde titlul emitentului la valoarea nominală înainte de maturitate.Opţiunea de retractare trebuie exercitată într-o perioadă numită perioadă electorală care poate dura de la 6 luni până la un an. Dacă deţinătorul obligaţiunii nu face o opţiune în această perioadă se consideră că s-a optat pentru o datorie pe termen lung.Datorită faptului că deţinătorul unei astfel de obligaţiuni are dreptul să exercite această opţiune rata dobânzii pentru un astfel de titlu va fi mai mică decât pentru o obligaţiune neretractabilă;obligaţiuni extensibile (extendible bonds) are drept caracteristică faptul că deţinătorul unui astfel de titlu (emis pe termen scurt) are opţiunea de a îl schimba cu unul pe termen lung la o rată a dobânzii specificate în prospectul iniţial(de obicei egală sau mai mare decât cea pentru titlul pe termen scurt). Transformarea unei datorii pe termen scurt în una pe termen lung se poate face până la o dată specificată în prospectul de emisiune. Avantajul acestui tip de obligaţiune este că investitorul poatefructifica condiţiile avantajoase oferite de emitent comparativ cu cele de pe piaţă în momentul exercitării respectivei opţiuni;obligaţiunile convertibile (convertible bonds) dau dreptul deţinătorului săconvertească obligaţiunile deţinute în acţiuni comune ale aceluiaşi emitent. Conversia se poate face până la o dată stabilită anterior şi la un preţ prestabilit. Avantajul acestor instrumente este că dau dreptul investitorului să fructifice oportunitatea achiziţionării unor acţiuni cu o valoare mare de piaţă şi/sau să beneficieze de dividende mari acordate de emitent în schimbul unei rate a cuponului mai reduse (de obicei acesteobligaţiuni oferă un cupon mai mic decât cele neconvertibile);obligaţiunile emise cu warant (bonuri de subscriere) oferă posibilitatea de a achiziţiona acţiuni emise de acelaşi emitent la un preţ prestabilit. Datorită acestei posibilităţi, obligaţiunile cu warrant au un cupon mai mic decât cele ale obligaţiunilor clasice. Avantajul lor este faptul că permit fructificarea situaţiei în care preţul de piaţă al acţiunilor emitentului respectiv este mai mare decât preţul de achiziţie stabilit în prospectul de emisiune al acestor obligaţiuni. Odată emis warrant-ul devine un titlunegociabil care se poate tranzacţiona pe o piaţă secundară independent de activul de bază;obligaţiunile cu opţiune put (putable bonds) permit exercitarea unei opţiuni de vânzare a obligaţiunilor emitentului acestora. De obicei această opţiune se exercită când situaţia economică a emitentului devine incertă sau imaginea lui pe piaţă este afectată negativ şi investitorii vor să renunţă la plasamentul reprezentat de titlurile emise de firma respectivă;obligaţiunile indexate, numite şi cu putere de cumpărare sau cu rentabilitate reală presupun indexarea dobânzii, preţului de rambursare sau a ambelor elemente.Scopul indexării este de a asigura investitorului posibilitatea recuperării reale a capitalului investit şi, implicit, realizarea unor venituri comparabile cu alte tipuri de plasament. Acest tip de obligaţiune a apărut la începutul anilor 90 şi este utilizată pe pieţe cu rate mari ale inflaţiei;obligaţiuni speciale cu cupon care poate fi reinvestit permit investitorului să opteze pentru încasarea cuponului în numerar sau pentru atribuirea unui număr de obligaţiuni identice cu cele iniţiale, permiţându-i astfel să fructifice mai bine plasamentul iniţial în funcţie de condiţiile concrete de pe piaţă;Analizând tipologia obligaţiunilor existente în prezent pe piaţă se poate concluziona că ele reprezintă un plasament cu un risc scăzut comparativ cu alte instrumente financiare şi au devenit foarte atractive prin alternativele pe care le oferă investitorilor vis-à-vis de fructificarea condiţiilor concrete oferite de piaţa de capital la un moment dat.

Tipurile de ordine utilizate în executarea tranzacţiilor

Ordinele utilizate în etapa de tranzacţionare propriu-zisă cu operaţiunea principal executarea acestora sunt grupate în:ordine comune;ordine condiţionate;ordine cu restricţii de timp;ordine cu termeni speciali.

Ordine comuneOrdinele comune, de regulă, sunt aceleaşi cu ordinele care indică preţul la iniţierea tranzacţiei de către clienţi. Ele sunt înregistrate în Registrul Ordinelor Comune.Sistemul de tranzacţionare permite două ordine comune prezente la iniţiere la care se adaugă noi tipuri de ordine comune.Ordinul „la piaţă" se execută imediat la preţul de deschidere dacă este introdus la pre-deschiderea şedinţei de bursă sau la preţurile de cotaţie dacă este introdus pe piaţa continuă. El indică prima executare la prioritate de preţ. Ordinul este supus protecţiei de preţ. Protecţia de preţ constă în atribuirea unui preţ limită specific.Valoarea protecţiei este dată de suma în lei cu care poate să crească sau să scadă preţul limită specific, în funcţie de sensul operaţiunii cumpărare, respectiv, vânzare.Protecţia este necesară pentru reducerea riscului de preţ asumat de agentul de bursă.Ordinul limită se concretizează într-un nivel maxim de preţ la cumpărare şi un nivel minim de preţ la vânzare. Preţurile ordinelor limită sunt introduse în sistem numai în paşi de preţ predefiniţi stabiliţi de B.V.B. şi modificabili în funcţie de condiţiile pieţei.Ordinul „fără preţ" instrucţionează executarea la cel mai bun preţ al pieţei. El este un ordin „la piaţă" fără protecţie de preţ şi acceptat în sistem dacă există ordine în piaţă.Ordinul „take" instrucţionează cumpărarea întregii cantităţi disponibile în piaţă la cel mai bun preţ de vânzare.Ordinul „hit" instrucţionează vânzarea întregii cantităţi disponibile în piaţă la cel mai bun preţ de cumpărare.Ordinul „match" (pereche) creează un ordin opus celui existent în piaţă, de exemplu, dacă există un ordin „hit" creează unul „take".Ordinele comune pot fi anulate, suspendate sau modificate.Anularea unui ordin aparţine agentului de bursă când nu doreşte menţinerea lui în sistem. La anulare, se respectă în ordine strictă prioritatea de preţ şi prioritatea detimp. Ea constă în ştergerea ordinului din Registrul Ordinelor Comune.Suspendarea unui ordin constă în ştergerea din Registrul Ordinelor Comune, dar menţinut în sistem fără a putea fi executat. El poate fi reintrodus în Registru primind o nouă marcă de timp.Modificarea unui ordin constă în schimbarea unuia sau mai multor elemente obligatorii, de exemplu, preţul, majorarea cantităţii, introducerea unei instrucţiuni speciale.

Ordine condiţionateOrdinele condiţionate sunt declanşate de ordinele existente în piaţă. Ele sunt activate de agenţii de bursă.Ordinul „stop pierdere la piaţă" este declanşat când un ordin de vânzare activat la un preţ scade sub preţul instrucţionat. Din acest moment, ordinul limită, de exemplu, se comportă ca un ordin „la piaţă".Ordinul „stop cumpărare la piaţă" este declanşat când un ordin de cumpărare activat la un preţ creşte peste nivelul intrucţionat. Din acest moment, se comportă ca un ordin „la piaţă".Ordinul „stop limită" restricţionează cumpărarea şi vânzarea peste şi sub preţurile limită instrucţionate. El se activează în următoarele situaţii:s-au executat la cumpărare ordine peste limita instrucţionată şi se atingeaceastă limită;s-au executat la vânzare ordine sub limita instrucţionată şi se atinge această limită.Ordinul la atingere (market if touched - MIT) este un ordin care condiţionează cumpărarea sau vânzarea unei acţiuni la atingerea unui preţ specific, şi se comport ca unul la piaţă. Acest ordin este activat pentru vânzările fără acoperire, cu scopul acoperirii prin cumpărarea la un preţ mai mic. La o vânzare obişnuită, condiţionarea executării de MIT dă garanţia execuţiei ordinului.

Ordinul „limită la atingere" (limit if touched - LIT) condiţionează executarea ordinelor limită de cumpărare şi vânzare când se atinge un preţ specificat.Ordinele condiţionate nu figurează în Registrul Ordinelor cu Termeni Speciali. Ele sunt păstrate în memoria calculatorului şi activate în una din următoarele situaţii:apare o tranzacţie care solicită executarea între un ordin agresiv şi un ordin pasiv;intervine o tranzacţie cross, al cărei preţ satisface condiţia de declanşare;se introduce un ordin de către Controlul Pieţei care satisface condiţia dedeclanşare.Ordinul agresiv este ordinul care declanşează executarea şi primeşte cel mai bun preţ.Ordinul pasiv este un ordin aflat în piaţă.Cel mai bun preţ este rezultatul comparării preţului ordinului pasiv cu cel mai bun preţ de cumpărare sau de vânzare existent în piaţă înaintea introducerii ordinului activ. Executarea are loc dacă preţul ordinului pasiv este mai bun sau egal cu preţul ordinului activ.

Ordine cu restricţii de timp şi termeni specialiOrdinele cu restricţii de timp stabilesc valabilitatea acestora.Ordinul de o zi se poate executa până la închiderea şedinţei de bursă din ziua respectivă.Ordinul deschis se poate executa până la anularea din Registru de către agentul de bursă care 1-a introdus.Ordinul bun până la o dată se poate executa până la închiderea şedinţei din data specificată (zi, lună, an).Ordinul bun până la sfârşitul săptămânii poate fi executat până în ultima zi din săptămână cu şedinţă de bursă.Ordinul bun până la sfârşitul lunii se poate executa până la sfârşitul ultimei zile din lună cu şedinţă de bursă.Ordinul bun până la un timp se poate executa până la o anumită oră, minut şi se combină cu un ordin prezentat anterior, de exemplu, bun până la sfârşitul săptămânii.Ordinul execută şi dispari care după exercitarea parţială, diferenţa până la total este anulată.Ordinele cu restricţii de timp nu figurează în Registru, ele sunt păstrate în sistem.Ordinele cu termeni speciali sunt, de fapt, ordine cu restricţii de executare a cantităţii. Ele sunt înregistrate în Registrul Ordinelor cu Termeni Speciali.Ordinul cu termenul totul sau nimic instructionează executarea întregii cantităţi de acţiuni sau deloc.Ordinul cu termenul execuţie minimă impune executarea imediată în întregime la cel puţin volumul minim indicat, urmând ca diferenţă până la cantitatea totală să fie executată total sau în tranşe.Ordinul cu termenul bloc minim instructionează executarea numai a cantităţilor cel puţin egale cu cantitatea minimă, cantităţile mai mici decât minimum se execută cu termenul totul sau nimic.Ordinele cu termeni speciali nu au prioritate în execuţie.