Personalitatea

ersonalitatea e un termen larg răspîndit al cărui sens este cunoscut limbajului

comun. Termenul personalitate-cu rădăcina în persoana- în profita faptului că are

un caracter foarte abstract, a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi

timpuri. În latina clasică se folosea numai cuvîntul persoana, care , iniţial înseamnă masca,

aparenţă. Treptat, sensul termenului s-a întregit, conferindu-i-se o funcţie designativă nouă-

aceea de a reprezenta şi actotul din spatele măştii. Astfel, persoana a ajuns să exprime reunirea

trăsăturilor psihomorale interne şi psihofizice externe.

PMajoritatea folosește cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care

definesc modul în care o persoană vede și acționează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a

proceselor de gândire și de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile

emoționale, cognitive și comportamentale unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin

experiență și relativ consistente de-a lungul timpului.

Diferiţii criticii spun ca: „Personalitatea este al dispoziţii înăscute (ereditate, constituţic) şi

dobîndite, care determină adaptarea originală a individului la anturajul său.”

(dicţ. Larousse)

„Personalitatea este întreaga organizare mentală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale.

Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, abilitate, moralitate şi fiecare

atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva”

(H.C.Warren şi L. Carmichael -1930)

„... Personalitatea este asamblu organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinînd

individului”

(R.Linton-1945)

„ Personalitatea este organizată dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care

determină gîndirea şi comportamentul său caracteristic”

(G.Allport-1981)

„Personalitatea este o schemă unificată a experienţă, o organizare de valori care sunt compatibile

între ele”

(P.Lecky)

Personalitatea - dispoziţii sau trăsături persistente şi organizate, care fac în aşa fel, ca finţa

umană să reacţioneze în maniere specifice faţă de ambient.

Este puţin probabil sa găsim un consens între psihologi cu privire la natura personalităţii.

Nu exista o perspectivă unica asupra careia toţi cercetatorii să cadă de acord. Este dificilă găsirea

unui acord nu numai în ceea ce priveşte definirea personalităţii, dar mai cu seama privitor la

caracteristicile acesteia. Mai degrabă decît să caute o convergenţă psihologii, aparţinînd

diverselor şcoli, au avansat definiţii şi teorii ale personalităţii pe care le-au susţinut şi aparat cu o

pasiune şi o convingere demne de invidiat.

În ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare ampla a ceea ce numim

sistemul de personalitate, raspunsul la întrebarea fundamentală “Ce este personalitatea” ramîne

în continuare o problema dificil de soluţionat. Nu există, cel puţin pană acum, un raspuns

limpede la aceasta întrebare. Fiecare teorie poate fi parţial corectă, sau putem spune ca toate

sunt parţial corecte, ceea ce ne face să credem că raspunsul corect la întrebarea avansată este

în fapt unul cumulativ. Acel raspuns ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile ale

teoriilor deja avansate.

Lipsa unui acord între teoreticieni în ceea ce priveşte teoretizarea personalităţii nu

trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce încearca să o explice. Spre exemplu, într-o

situaţie similara, cea a inteligenţei, cu toate ca psihologii nu au cazut de acord asupra unei

definiţii unice acest lucru nu i-a impiedicat să utilizeze conceptul de inteligenţă, să elaboreze

diverse modalităţi de evaluare a acesteia, în virtutea carora au purces firesc la predicţii

comportamentale.

Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi

aplicative. Cu toate acestea, în afară de „înteligenţă”, nici un alt concept al psihologiei nu

este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport

enumeră peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiţii ale

termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli

personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler,

K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-

culturală ş.a.

Obiectivul pşihologiei personalităţi

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât

fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafînoiu

(2002) specifică următoarele:”Conceptul de persoană desemnează îndividual uman concret.

Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul

înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştinţifice- a modalităţii de finţare şi funcţionare ce

caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”.

Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita.

Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a

elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.

Utilizarea noţiunii de „personalitate”, presupune examinarea omului ca subiect

(creator) şi obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem

de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de

cunoaştere senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi

caracterizate printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor

caracterial-temperamentale şi orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate

acestea find raportate la ambianţa naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.

Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii înclude: 1) apartenenţa la specia

umană; 2) manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite

calităţi fizico – somatice; 3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune

şi voinţă: 4) dependenţa socială – tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural,

preluare şi perpetuare a valorilor lui; 5) creativitatea: implicarea în influenţarea şi

transformarea ambianţei naturale şi sociale; 6) congruenţa – adaptarea la schimbare.

Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în

calitate de model prîncipiul mobilizării în care se înclud în calitate de componente: 1)

energia – forţa psihică de bază; 2) instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente;

3) răspunsul reflex condiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă; 4) întipărirea –

capacitatea ereditară (sub formă de reflexe înnăscute) de reacţionare sensibilă; 5) achiziţia –

învăţarea, dezvoltarea pe parcursul vieţii; 6) motivaţia – stimularea internă; 7) socializarea –

adaptarea la mediul social; 8) identificarea – realizarea „Eu-lui”; 9) inteligenţa –

interiorizarea mintală, rezolvarea de probleme, crearea de modele de viaţă. 10) homeostaza –

echilibrul psihofiziologic.

Rolul factorului social în formarea personalităţii

Înfluenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată

drept produs social.

Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două

garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care

exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta

şi limba. Termenul de societate se referă la înstituţii, la relaţiile sociale. Este greu de

despărţit cultura de societate, deoarece ele acţionează împreună asupra individului.

Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de

cea de „natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de

conduită comună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin

personalitate de bază el înţelege o configuraţie pşihologică specifică, proprie membrilor unui

grup social concret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, „matricea” pe care se

dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante

singulare. Pentru el, cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi

cauzale de la mediu la individ, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie

vizează în interiorul unei culturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele

primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare

acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa.

Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintre instituţiile primare şi

cele secundare. În formarea personalităţii de bază, ponderea principală o au cele primare.

Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării

individului, acesta find obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia

sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.

Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca

tradiţie, tradiţia find supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt

aceleaşi: aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un

caracter relativ. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii,

putându-se vorbi astfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. În

virtutea principiului universalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de

rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale,

de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. în acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale

anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică,

seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

TEORII  ALE  PERSONALITĂŢII

a. Abordarea psihanalitica a personalităţii (S. Freud)

b. Abordarea psihometrica (factoriala) a personalităţii (G. Allport, R.B. Cattell, H. Eysenck,

teoria Big Five)

În aproape toate manualele de psihologie din ţara noastră însuşirile de personalitate

sunt grupate în cele 3 categorii: aptitudini, temperament şi caracter. Psihologii din ţările

occidentale au elaborat alte teorii privind personalitatea. Acestea pot fi grupate în 5 categorii

principale:

1.      teorii psihanalitice;

2.      teorii factoriale;

3.      teorii fenomenologice sau umaniste;

4.      teorii care privesc personalitatea din perspectiva biologică;

5.      teorii care pun accentul pe învatarea socială.

Teoriile care explica formarea personalităţii prin invatarea sociala sunt studiate de

psihologia sociala. În continuare vom vorbi despre celelalte trei teorii.

a.      ABORDAREA  PSIHANALITICĂ  A  PERSONALITĂŢII (S. FREUD)

Teoria psihanalitica a fost elaborată la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul

secolului al XX-lea, de catre Şigmund Freud. Deşi a stărnit multe controverse, totuşi poate fi

considerată cea mai complexa teorie, care a avut cea mai mare înfluenţă nu numai asupra

dezvoltării psihologiei ci şi asupra pedagogiei, medicinii, artei s.a.m.d.

Freud a fost medic neurolog şi a încercat să găsească metode eficiente pentru a trata bolnavii

care sufereau de diferite nevroze: isterie, fobii, anxietate etc. El a folosit la început hipnoza,

iar apoi a inventat metoda asociaţiei libere. Freud cerea pacienţilor să spună toate ideile care

le veneau în minte, chiar daca aceste idei pareau inutile, ciudate sau erau neplacute.

Analizînd asociaţiile verbale şi visele bolnavilor, Freud a descoperit că acestea de multe ori

reflecta dorinţe sau anxietăţi neconştientizate. Pornind de la aceste observaţii Freud a ajuns la

descrierea componentelor personalităţii. În concepţia sa personalitatea este compusă din trei

parţi: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

Sinele este partea înconştienţa a personalităţii care există de la naştere şi care

conţine trebuinţele fundamentale (foame, sete), pulsiunile sexuale şi tendinţele agresive.

Sinele functionează pe baza principiului plăcerii, adică nu poate să accepte nesatisfacerea

imediata a pulsiunilor. Dar realitatea nu permite întotdeauna satisfacerea imediata a

pulsiunilor: copilul trebuie să aştepte pînă cînd va fi hrănit, el este pedepsit dacă este agresiv

etc. Datorită acestor restricţii începe să se formeze Eul.

Eul este acea parte a personalităţii care este în contact cu realitatea şi încearca sa

satisfaca dorintele sinelui luand în considerare şi situaţia externă. Eul funcţioneaza pe

baza principiului realitaţii şi reprezintă viaţa psihica constientă şi

subconştienţă(preconştienţă).

În jurul varstei de 5 ani începe sa se formeze a treia componenţa a personalităţii,

Supraeul. Supraeul este inconştient ca şi Sinele şi are rolul de a aprecia faptele copilului ca

find bune sau rele. Supraeul se formeaza prin interiorizarea normelor morale şi a sistemului

de valori caracteristice familiei. Parinţii impun copilului anumite cerinţe sau interdicţii

(trebuie să saluţi, nu e voie să arunci mîncarea pe jos etc). Sinele nu vrea să respecte aceste

cerinţe. Eul în schimb îşi da seama că dacă ele vor fi respectate, copilul va fi recompensat,

iar în caz contrar părinţii se supară şi îl pedepsesc. Cea mai gravă pedeapsa ar fi pierderea

afecţiunii părinţilor. Copilul se apară de acest pericol interiorizand aceste cerinţe şi

interdicţii. După ce o cerintă a fost interiorizată, copilul o respectă chiar daca părinţii nu sunt

prezenti. Daca totuşi încalcă regula, devine anxios şi are sentimente de culpabilitate. Aceste

semne ale interiorizarii normelor de comportament sunt şi semnele formarii Supraeului.

Daca părinţii impun prea multe restrictii, copilul va avea un Supraeu rigid şi din

aceasta cauza la varstă adultă ar putea deveni anxios, înhibat, cu multe sentimente de

culpabilitate. Daca ei impun prea puţine interdictii, Supraeul va fi slab, nu va controla

eficient comportamentul. Aceste persoane sunt dezinhibate şi predispuse spre delicventa.

O notiune mult utilizata de Freud este cea de libido. Freud considera ca fiecare

persoana dispune de o anumita cantitate de energie psihica numită libido, care are un rol

esenţial în motivaţie. Pentru Freud libidoul are o structură predominant sexuala. Daca

energia psihica nu se poate descarca în mod direct, atunci se descarca prin acţiuni

compensatorii (sublimare) (Hayes, Orrell, 1997,).

Teoriile lui Freud au fost partial modificate de neofreudisti ca C.G. Jung, A. Adler, K.

Horney, E. Fromm, E. Erikson, F. Dolto etc.

b. ABORDAREA  PSIHOMETRICA  (FACTORIALA)  A PERSONALITĂŢII (G.

ALLPORT,  R. B.  CATTELL,H. EYSENCK, TEORIA  BIG FIVE)

Multi psihologi susţin ca oamenii nu pot fi impartiti în tipuri cum ar fi cele 4 tipuri

temperamentale. Ei susţin ca personalitatea este formata dintr-un anumit numar de

dimensiuni (trasaturi). Oamenii se deosebesc din punctul de vedere al intensităţii

dimensiunilor cat şi al modului în care sunt grupate (ierarhizate). Astfel de trasaturi sunt

inteligenţa, creativitatea, agresivitatea, stabilitatea emotională s.a.m.d

G. Allport întelege prîn dimenşiune sau trasatura tendinţa de a reacţiona asemanator

în numeroase situatii mai mult sau mai puţin asemanatoare.

Exemplu: daca la cineva agresivitatea este o dimensiune (trasatura) dominantă, el va fi

agresiv în familie, îşi va critica frecvent subalternii, se va certa cu vanzatoarea daca i se pare

ca nu e servit cum ar trebui etc.

Fiecare personalitate poate fi descrisă printr-un mare numar de dimensiuni.

Dimensiunile nu au toate aceeaşi importanţă; unele influentează mai puternic

comportamentul, altele mai puţin. Dimensiunile care au rolul cel mai important în

determinarea comportamentului se numesc  trasaturi dominante. Fiecare om are una - doua

trasaturi de acest fel. Oamenii mai au 5-10 trasaturi centrale, care se exteriorizeaza în multe

situaţii, şi numeroase trasaturi secundare, care se manifestă numai în cazuri deosebite.

Exemplu: un om care are ca trasături dominante sociabilitatea şi altruismul  poate fi foarte

ironic în relaţiile sale cu o singura persoana. Aceasta dimensiune secundară se manifestă

numai în relaţiile cu acest om.

Allport şi-a pus problema: care sunt cele mai importante trasături prin care se

deosebesc oamenii. El a presupus ca acestea  se regăsesc în vocabularul limbii engleze.

Studind dictionarul, a gaşit 18 000 de cuvînte care descriu însuşiri psihice sau

comportamentale. Eliminînd sinonimele a ajuns la o lista cu 4 500 cuvînte.

Psihologul R.B. Cattell a grupat notiunile din lista lui Allport, a prelucrat dimensiunile

obţinute prin metoda analizei factoriale şi a ajuns la concluzia ca personalitatea poate fi

descrisa cu ajutorul a 16 factori de personalitate. El a elaborat un chestionar cu care se poate

realiza o descriere complexa a personalităţi (chestionar cu care veţi face cunostintă în anul

III, la Psihodiagnostic).

H. Eysenck, utilizand de asemenea metoda analizei factoriale, a restrans şi mai

mult numarul dimensiunilor. El, în urma cercetarilor realizate, a ajuns la concluzia ca

personalitatea poate fi descrisa cu ajutorul a doua dimensiuni: extraversiunea - întroversiunea

şi stabilitatea - înstabilitatea emoţională sau neuroticismul.

Noţiunile de extraversiune - întroversiuneau fost folosite prima data de Jung. Aceasta

dimensiune indica masura în care cineva se orientează spre lumea externă (extravertiţii) sau

spre interior, spre viaţa psihica (întrovertiţii). Persoanele puternic introvertite sunt mai

reţinute, mai putin sociabile şi comunicative. Cele extravertite sunt sociabile, comunicative,

înteresate de tot ce se întampla în jur.

Neuroticismul este o trasatura emoţionala. Cei stabili emotional sunt calmi şi se

adapteaza usor chiar şi în situatiile dificile. Cei labili emoţional sunt capricioşi, nelinistiţi,

anxioşi, se adaptează greu.

Eysenck a încercat sa gasească baza fiziologica a personalităţii, adica particularităţile

anatomice şi fiziologice ale sistemului nervos care determina diferenţele comportamentale

dintre cei stabili / instabili emoţional, respectiv dintre cei introvertiţi şi extravertiţi.

Stabilitatea - instabilitatea emoţionala pare sa fie în legatura cu funcţionarea

sistemului nervos vegetativ. Ramura simpatica este responsabila de producerea modificarilor

fiziologice care alcatuiesc starea de alertă (inima bate mai repede, tensiunea creste etc.);

acestea sunt mai frecvente la cei instabili emotional. Ramura parasimpatica produce

modificarile opuse.

Extraversiunea - introversiunea este în legatura cu modul de functionare a substanţei

reticulate. Creierul funcţioneaza bine daca nivelul de activare al scoartei cerebrale este

mediu. La cei introvertiti substanta reticulata amplifica impulsurile nervoase care ajung la ea

şi în consecinta scoarta cerebrala atinge cu usurinţa un nivel ridicat de activare. La cei

extravertiţi substanţa reticulată nu intensifică atît de mult impulsurile şi de aceea scoarta

cerebrala se gaseşte la un nivel mai scăzut de activare. Extravertiţii, pentru ca să ajungă la

nivelul optim de activare, caută stimulari externe: distracţii, compania altora, situatii care

implică riscul. Cei introvertiti, pentru a reduce nivelul de activare al scoarţei cerebrale, evită

stimularea excesivă. De aceea ei evită distracţiile zgomotoase şi se simt mai bine singuri sau

cu un numar redus de prieteni.

Introvertiţii avand un nivel mai ridicat de activare al scoarţei cerebrale, la ei reflexele

condiţionate se formeaza mai repede. Din aceasta cauza ei memoreaza şi învaţa mai repede,

dar tot din acelaşi motiv la ei întalnim mai frecvent simptome nevrotice de tipul obsesiilor

sau fobiilor. Acestea se pot forma în urma asocierii unor stimuli neplacuţi cu nişte reacţii

afective exagerate. (Ex. un obiect produce o sperietura puternică ceea ce poate să stea la baza

unei fobii). Persoanele extravertite nefind asa de usor conditionabile şi find în cautarea

senzatiilor puternice, ajung mai usor la tulburari de comportament (consum de droguri,

delicventa). Din acelaşi motiv reeducarea lor este foarte dificila.

Particularitaţile anatomo-fiziologice care stau la baza celor doua dimensiuni fundamentale

ale personalităţii sunt înnascute. Aceasta înseamna ca însuşirile fundamentale ale

personalităţii nu pot fi modificate prîn educatie sau autoeducatie(Eysenck, 1998).

Teoria Big Five. Cercetarea personalităţii este îngreunata de lipsa unui consens

privind dimensiunile sale fundamentale. În urma studierii unui mare numar de teorii

factoriale, psihologii au observat ca 5 dimensiuni pot fi regasite în majoritatea acestor teorii.

Acest model al personalităţii, care susţine ca acestea sunt trasaturile esenţiale, a fost numit

Big Five (Marele Cînci). Cele 5 dimensiuni sunt (dupa Zlate, 1997):

-         extraverşia: tendinţa personalităţii de a se orienta spre exterior, de a fi sociabil, de a se

implica în actiune;

-         agreabilitatea: tendinţa de a fi amabil, prietenos în societate;

-         constinciozitatea se referă la modul în care îşi îndeplineste cineva sarcinile;

-         stabilitatea emotionala se refera la tendinţa de a fi calm sau neliniştit, labil emoţional;

-         cultura sau întelectul reprezintă nivelul de înteligenţă şi creativitate.

Ministerul Educaţiei

Universitatea din Tiraspol

A efectuat: Ţurcanu Rita

Grupa 103

Profesorul:Ţapu Grigore

Chisinau 2013

Bibiografie

1. http://www.rasfoiesc.com/

2. http://psihoconsultanta.wordpress.com/discipline/psihologia-personalitatii/

3.Bazele Psihologiei generale, Mihai Golu, Editura universitara , Bucuresti, 2005

Tema:Personalitatea