Pentru a vă verifica nivelul de cuno - Orientare Web

3

Pentru a vă verifica nivelul de cunoștințe, citiți cu atenție textul următor, direct legat

de videoclipul vizionat.

INFIRMIERA ŞI LOCUL DE MUNCĂ

Profesia de infirmieră este inclusă în Nomenclatorul "Clasificarea ocupaţiilor din

România", la domeniul "Sănătate, igienă, servicii sociale", având codul 513204. Rolul

infirmierei atât în cadrul echipei de îngrijire din spitale, cât şi în îngrijirile la domiciliu,

este deosebit de important, ea contribuind, în special, la asigurarea nevoilor

fundamentale aflate la baza piramidei lui Maslow, şi anume confortul fizic al

pacientului şi nevoile fiziologice ale persoanei îngrijite.

Munca infirmierei presupune ajutarea persoanele îngrijite în îndeplinirea activităţilor

cotidiene şi acordarea îngrijirilor în vederea satisfacerii nevoilor fundamentale ale

pacienţilor.

Infirmiera contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate şi la refacerea autonomiei, în

măsura în care este posibil.

Infirmiera ajută asistentul medical şi medicul, asigură îngrijirea de bază a pacientului,

participă la menţinerea unui climat optim care să uşureze viaţa pacienţilor, asigură

alimentaţia la pat a pacienţilor nedeplasabili, aranjează şi schimbă lenjeria de pat şi de

corp, menţine contactul cu pacienţii şi îi încurajează, prin crearea unei atmosfere de

confort şi încredere, asigură aplicarea principiilor de curăţenie şi dezinfecţie, acordă

primul ajutor, în limita cunoştinţelor, în caz de urgenţe, ajută la transportul

pacienţilor.

Pentru unii pacienţi, chiar şi lucrurile elementare devin dificile, cum ar fi servirea

mesei, îmbrăcatul sau igiena personală. Dacă este uşor de îngrijit un copil, un adult

este mai greu de manevrat şi mai temperamental.

4

Infirmiera trebuie să rămână calmă şi calculată, îndeosebi în situaţii de criză, chiar şi

în faţa tragediei. În situaţii neprevăzute, când starea de sănătate a bolnavului se

înrăutăţeşte rapid, infirmiera trebuie să fie lucidă, stăpână pe sine, acţionând în

interesul bolnavului.

Meseria de infirmieră presupune de cele mai multe ori flexibilitate, răbdare şi

rezistenţă fizică.

Dorinţa de a ajuta, împreună cu o atitudine pozitivă, înţelegătoare, empatie sunt

calităţile pe care trebuie să le aibă o infirmieră pentru a face faţă acestei profesii. Mai

mult, pentru a trece de situaţii criză, în care gândirea la rece este critică - cum ar fi

acordarea primului ajutor - cunoaşterea regulilor de prim ajutor ajută infirmiera să ia

cea mai bună decizie într-un timp foarte scurt.

Infirmiera îşi exercită activitatea în mediu spitalicesc sau extraspitalicesc, în sectorul

medical, medico-social sau social.

Îngrijirea bolnavului este o muncă grea, care cere serioase eforturi şi un aport

intelectual apreciabil. Serviciul de 8 ore în ajutorul dat bolnavilor, gărzile de noapte

alternate cu serviciul de zi, mediul infecţios în care lucrează o mare parte a cadrelor

medicale şi grija faţă de suferinţele bolnavilor fac ca îngrijirea bolnavului să ceară o

muncă încordată din partea personalului medico-sanitar.

Petrecând majoritatea timpului de muncă printre bolnavi, în condiţii de muncă

încordată şi de cele mai multe ori în mediu infecţios, infirmiera trebuie să-şi

organizeze în aşa fel modul de viaţă încât să suporte cu uşurinţă eforturile cerute de

munca profesională.

Infirmiera trebuie să acorde o grijă deosebită igienei sale personale. Ea trebuie să fie

exemplu de curăţenie, nu numai la serviciu, dar şi acasă. Menţinerea igienei zilnice

este obligatorie. Exteriorul ei trebuie să fie corect şi acasă, dar mai cu seamă pe stradă

sau în locuri publice. O grijă deosebită trebuie să acorde mâinilor, care reprezintă unul

dintre cele mai valoroase instrumente ale oricărui cadru medical.

5

Infirmiera trebuie să se prezinte în mod regulat la controalele periodice de sănătate.

Activitatea de îngrijire o expune la infecţii, pe care e bine să le descopere cât mai

devreme. În acelaşi timp, lucrând cu bolnavii, care sunt mai receptivi la infecţii, ea

poate reprezenta o sursă de îmbolnăvire în plus pentru ei. Radioscopia pulmonară,

examenul serologic al sângelui şi în special examinările coprobacteriologice şi

coproparazitologice sunt obligatorii pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale.

Imbrăcămintea de protecţie şi ţinuta infirmierei

Locul de muncă al infirmierei este o instituţie cu prestigiu care se întăreşte şi mai mult

prin exteriorul, ţinuta şi felul de prezentare al personalului. Pe de altă parte, munca

cu bolnavul reprezintă şi un pericol de îmbolnăvire împotriva căruia infirmiera se

apără cu echipamentul de protecţie. Acest echipament trebuie menţinut întotdeauna

în stare perfectă de curăţenie.

Folosirea echipamentului de protecţie este obligatorie. Echipamentul este format din

halat, pantaloni şi bonetă albă sau de diferite culori, în funcţie de unitate.

În secţiile de sugari sau in caz de epidemii aerogene, infirmiera va purta în mod

obligatoriu masca facială de protecţie.

O importanţă deosebită o au pantofii. Trebuie să fie confecţionaţi dintr-un material

moale, care să nu facă zgomot, cu tocuri joase, comozi, având în vedere că munca

infirmierei se desfăşoară în picioare.

În saloanele în care bolnavii prezintă un pericol deosebit de infecţie, peste halatul

obişnuit, infirmiera va îmbrăca un al doilea halat, mai larg, pe care îl va dezbrăca

imediat după părăsirea salonului.

În timpul iernii, când trebuie să părăsească secţia, infirmiera va purta peste

echipament halat de molton. Acesta va fi purtat doar în curtea spitalului, nu şi pe

secţie. În cazul unor boli cu o contagiozitate deosebită, personalul medico-sanitar va

6

trebui să poarte un echipament special de protecţie, care să-l izoleze complet de

mediul înconjurător. Acest echipament este format dintr-o salopetă bine închisă la gât

şi mâneci, ochelari de protecţie, mănuşi şi cizme de cauciuc.

La serviciile de radiologie, în timpul expunerii personalului acţiunii razelor rontgen

(sprijinirea bolnavilor adinamici, imobilizarea copiilor mici), infirmiera va purta în

mod obligatoriu un şorţ de cauciuc îmbibat cu săruri de plumb, care să acopere

neapărat organele genitale interne. Echipamentul de protecţie în timpul liber, precum

şi hainele de stradă în timpulserviciului, se păstrează în dulapuri separate şi

individuale aflate în filtrul/vestiar pentru personal. Utilizarea filtrului de personal

este absolut obligatorie în spitalele în care sunt îngrijiţi bolnavi infectocontagioşi sau

în spitalele de copii. Filtrul de personal are rolul de a împiedica introducerea

microbilor în spital sau transportul microbilor în afara spitalului. Filtrul de personal

este format din 2 garnituri de dulapuri aşezate în încăperi separate, despărţite prin

camera de baie. La intrarea în serviciu, personalul va dezbrăca hainele de stradă în

prima încăpere, aşezându-le în dulap. Trece apoi prin camera de baie, iar de aici într-

o altă încăpere unde îmbracă echipamentul de lucru, pe care îl ia dintr-un alt dulap.

Hainele de oraş nu vor fipăstrate niciodată în acelaşi dulap cu hainele de lucru. La

ieşirea din serviciu se va proceda invers.

Îmbrăcarea, dezbrăcarea şi păstrarea echipamentului se vor face astfel încât să se evite

o eventuală contaminare a feţei sale interne. Echipamentul de lucru trebuie să fie

întotdeauna perfect curat. Durata de purtare a unui echipament nu poate fi fixată la

un număr minim de zile, în schimb durata maximă nu poate depăşi 3 zile.

Echipamentul trebuie schimbat imediat ce se murdăreşte sau mototoleşte. Petele de

sânge, de bilă sau chiar de medicamente sunt dezgustătoare pentru bolnav. Halatul

rupt, lipsa nasturilor, echipamentul incomplet produce la bolnavi o impresie

nefavorabilă asupra infirmierei, pe care o etichetează ca neglijentă. Curăţenia

halatului, ţinuta îngrijită reuşesc de la bun început să trezească încrederea bolnavilor.

7

Este foarte important ca exteriorul curat al infirmierei să se păstreze şi pe timpul

turelor de noapte.

Munca infirmierei in mediul infecţios

Infirmiera trebuie să cunoască sarcinile care îi revin. Doar acest lucru nu asigură

calitatea îngrijirilor acordate. Sarcinile infirmierei trebuie programate după un plan

calculat, precis, pentru ca timpul de muncă să fie pe deplin folosit.

Infirmiera trebuie să lucreze după un orar obişnuit, dar în cadrul acestuia va lua

întotdeauna în considerare urgenţele secţiei. La alcătuirea programului de muncă se

va lua întotdeauna în considerare succesiunea logică a sarcinilor şi etapelor de muncă

din secţie.

Orice muncă a infirmierei trebuie repartizată în etape obligatorii:

Pregătirea materialelor necesare;

Pregătirea bolnavului;

Efectuarea muncii propriu zise;

Reorganizarea locului de muncă - strângerea, curăţarea şi punerea la loc a

materialelor utilizate.

Infirmiera nu-şi poate permite să uite ceva, de aceea toate sarcinile vor fi notate în

caietul de însemnări pe baza căruia îşi alcătuieşte planul de activitate.

Înainte de terminarea serviciului şi părăsirea spitalului, infirmiera îşi reverifică

sarcinile pe care le-a avut, controlând caietul de însemnări, pentru a nu omite nici un

amănunt.

Stilul de muncă şi comportamentul infirmierei sunt determinate în mare măsură şi de

lupta pentru evitarea infecţiilor nosocomiale. Din acest motiv, îşi va ţine mâinile

curate şi le va dezinfecta cât mai des, mai ales dacă a atins un material septic sau un

bolnav infecţios.

8

Infirmiera va purta în mod obligatoriu, la serviciu, echipamentul de protecţie şi va

păstra riguros toate regulile igienei personale la locul de muncă. Nu va mânca în

timpul lucrului şi va renunţa la fumat la locul de muncă pentru a nu duce mâinile –

eventual infectate - la gură. Va evita să dea mâna cu bolnavii şi va căuta să nu ducă

mâinile la faţă sau la păr. Nu se va aşeza niciodată pe patul bolnavului şi va păstra

distanţa faţă de acesta atunci când tuşeşte, strănută etc.

În caz de îmbolnăvire, infirmiera este obligată să anunţe asistenta şefă.

Locul de muncă al infirmierei

Spitalul

Spitalul este o unitate sanitară destinată îngrijirii permanente a pacienţilor.

În spital pot fi internaţi:

Pacienţi în stare gravă, care necesită o îngrijire permanentă, calificată,

specială;

Pacienţi cu boli rare şi atipice al căror diagnostic este greu de stabilit;

Pacienţi care necesită o supraveghere atentă, permanentă şi de lungă durată;

Pacienţi care necesită intervenţii chirurgicale sau alte tratamente speciale,

nerealizabile în ambulatoriu;

Pacienţi care suferă sau sunt suspectaţi de boli infecto-contagioase, pentru a

fi izolaţi de restul populaţiei.

Ca tip de construcţie deosebim :

Spitale pavilionare;

Spitale monobloc.

9

În sistemul pavilionar, secţiile spitalului se găsesc amplasate în pavilioane separate.

Spitalele construite într-un singur bloc adăpostesc secţiile pe diferite etaje.

Spitalul cuprinde următoarele părţi componente funcţionale:

Serviciul de primire;

Secţiile de spital;

Serviciile de diagnostic şi tratament;

Serviciile administrativ-gospodăreşti;

Serviciul de primire – este filtrul principal al spitalului, unde se hotărăşte asupra

internării bolnavului. Cuprinde:

Sala de aşteptare;

Biroul de înregistrare a bolnavilor;

Cabinetul de consultaţii;

Garderoba pacienţilor

Camera pentru dezbrăcarea pacienţilor,

Camera pentru deparazitare şi baia bolnavilor,

Magazia de efecte ale bolnavilor;

Magazia de lenjerie curată.

Secţia de spital – partea cu paturi care este asigurată îngrijirea şi tratarea pacienţilor

internaţi. Cuprinde:

Saloane;

Camera pentru medici;

Camera pentru asistenţi medicali;

Camera pentru personal;

Oficiul;

10

Băi;

Holul;

Sală de tratamente;

Diferite boxe şi spaţii pentru depozitare;

Secţiile se grupează pe baza specialităţilor: interne, chirurgie, pediatrie, dermatologie

etc.

Saloanele

Este bine să fie cât mai mici, cu o capacitate de maxim 4 paturi, să fie orientate spre

sud, sud-est sau sud-vest.

Pereţii să fie zugrăviţi cu culori deschise, cu vopsea lavabilă.

Duşumeaua să fie lavabilă, rezistentă la dezinfectanţi, fără soluţii de continuitate.

Temperatura în salon pe timpul zilei este de 19°C pentru adulţi. În cursul nopţii,

temperatura poate să scadă până la 14-15°C. În saloanele cu copii mici se

permanentizează temperatura de 20-22°C, în saloanele cu sugari la 22-24°C, iar la

prematuri la 28°C. Ventilaţia trebuie să fie reglabilă. Cel mai frecvent utilizată este

ventilaţia naturală (prin fereastră).

Se evită supraaglomerarea saloanelor, suprafaţa necesară pentru un pat fiind stabilită

prin legislaţie.

Mobila principală a salonului este patul.

12

a) Calităţile patului

Să fie comod;

Să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerinţele de confort ale

pacientului, cât şi ale personalului de îngrijire;

- lungime 2 m, lăţime 80-90 cm, de la podea până la saltea, 60 cm;

- să-i permită pacientului să se poate mişca în voie;

- uşor de manipulat şi de curăţat;

- calităţile somierei (partea principală a patului); o să fie confecţionată

din sârmă inoxidabilă, puternică şi elastică, bine întinsă.

b) Tipuri de paturi

pat simplu, cu somieră,

pat cu somieră mobilă,

pat ortopedic – are cadranul somierei confecţionat din mai multe bucăţi (3/4

bucăţi)

pat universal – pentru tratament ortopedic cu somiera mobilă.

c) Accesoriile patului

salteaua – confecţionată dintr-o singură, din două sau trei bucăţi din burete,

material

plastic – care se curăţă si se dezinfectează mai uşor;

pernele – trebuie să fie următoarele: 55 cm / 75 cm;

pătura – confecţionată din lână moale, trebuie să se poată spăla uşor;

lenjeria – este bine să aibă cât mai puţine cusături;

- lenjeria necesară : două cearceafuri, faţă de pernă, o aleză, muşama;

- cearceaful să fie dintr-o singură bucată cu dimensiuni mari pentru a putea fi fixat sub saltea;

13

- muşamaua – confecţionată din cauciuc sau material plastic cu rol de a proteja salteaua:150cm / 110cm

- aleza – acoperă muşamaua, confecţionată din pânză, va fi cu 15-20 cm mai lată decât muşamaua pentru a o acoperi perfect.

dispozitive auxiliare – sprijinitor de perne, rezemător de picioare, apărătoare laterale, etc.

Oficiul alimentar

Trebuie dotat cu vasele necesare pentru încălzirea şi distribuirea alimentelor, precum

şi pentru încălzirea alimentelor.

Serviciile de diagnostic şi tratament

serviciul de radiologie;

laboratorul de analize medicale;

laboratorul de explorări funcţionale;

punctul de transfuzie;

farmacia;

serviciul central de sterilizare;

laborator de recuperare, medicină fizică şi balneologie;

serviciul de anatomie patologică etc.

Serviciile administrativ-gospodăreşti

spălătoria;

serviciul tehnic de întreţinere şi reparaţii;

blocul alimentar

14

CE CALITĂŢI TREBUIE SĂ AIBĂ O INFIRMIERĂ?

Abilităţi de comunicare

Este cea mai importantă calitate, pentru că trebuie să relaţioneze cu uşurinţă cu

bolnavul, cu aparţinătorii acestuia, cu echipa medicală, să fie o bună ascultătoare şi să

urmeze întocmai indicaţiile primite de la medic, asistentul medical sau familie.

Stabilitate emoţională

Este destul de stresant să ai grijă de persoanele aflate în imposibilitatea de a se îngriji

singur. Capacitatea de a accepta suferinţa şi moartea, fără a căpăta caracter personal,

este esenţială.

Empatie

Pentru durerea şi suferinţa bolnavului, infirmiera trebuie să manifeste empatie.

Trebuie să fie capabilă să simtă compasiune şi să ofere confort psihic şi fizic.

Flexibilitate

Flexibilitatea este o calitate deosebit de importantă în lucrul cu persoanele greu

deplasabile, imobilizate, sau care sunt în incapacitate de a se îngriji singure. O

infirmieră trebuie să deţină flexibilitate atât în ceea ce priveşte programul de lucru (să

fie disponibilă pentru ore peste program, pentru lucrul pe timpul nopţii, lucrul în

weekend-uri) cât şi a responsabilităţilor ce îi revin.

16

Atenţie la detalii

Fiecare pas efectuat greşit în acest domeniu poate avea consecinţe pe termen lung. O

bună infirmieră trebuie să acorde o mare atenţie la detalii, să fie foarte atentă să nu

sară peste paşii indicaţi de către medic, asistent medical sau familie. Atunci când o

mică greşeală, fie legată de medicaţie, fie legată de alimentaţie, duce la o tragedie,

atenţia la detalii poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte. De acest aspect trebuie să

fie conştientă fiecare persoană care doreşte să lucreze ca infirmieră.

Abilităţi de rezolvare a problemelor

În cazul în care bolnavul este într-o situaţie foarte gravă, într-o fază foarte avansată a

bolii, poate oricând să apară o urgenţă medicală, iar infirmiera trebuie să deţină

capacitatea de a lua decizii în situaţii foarte stresante şi să rezolve problemele cât mai

repede cu putinţă sau chiar înainte ca acestea să apară.

Infirmiera trebuie să ştie să liniştească bolnavul, să-i inspire încredere, să arate că este

stăpână pe situaţie; având bune abilităţi în rezolvarea a problemelor, va şti să

gestioneze momentele de irascibilitate ale bolnavului, de neîncredere, de jenă şi de

ostilitate care pot să apară datorită suferinţei şi a bolii.

Diverse abilităţi interpersonale

Având în vedere că infirmierele lucrează, în general, cu persoane bolnave, ele trec prin

diverse situaţii neprevăzute şi mai puţin plăcute, şi de aceea au nevoie de diverse

abilităţi personale care le vor ajuta să facă faţa unor astfel de situaţii. Ele trebuie să ştie

să comunice atât cu persoana bolnavă, cât mai blând posibil, dar şi cu familia acestuia

şi cu medicii şi asistentele medicale. De cele mai multe ori, trebuie să intuiască nevoile

bolnavului şi să încerce să îi ofere un climat cât mai calm, cald, prietenos şi cu puţine

momente tensionate. Ele trebuie să ştie să acţioneze în diverse situaţii şi să relaţioneze

cu cât mai multe tipuri de personalităţi.

17

Forţa fizică

În atribuţiile unei infirmiere vor intra diverse activităţi care pot necesita forţă fizică:

statul în picioare perioade lungi de timp, ridicarea de obiecte foarte grele sau a

persoanei care necesită îngrijire (schimbatul hainelor unei persoane paralizate,

îmbăierea acestuia etc.)

Abilitatea de a acţiona prompt şi eficient

Infirmiera trebuie să fie pregătită să răspundă rapid la situaţii de urgenţă şi la alte

situaţii care pot să apară. Destul de des, munca de îngrijire a unei persoane grav

bolnave presupune un răspuns prompt, spontan, dar bine gândit în cazuri

neprevăzute, iar o infirmieră trebuie să fie pregătită în orice moment să acţioneze

prompt şi eficient, să facă faţă cu calm unei crize.

Infirmiera trebuie să fie capabilă să facă faţă şi unor situaţii mai delicate, să deţină

cunoştinţe legate de boala bolnavului pentru a putea să identifice eventualele urgenţe

care pot să apară şi să acţioneze cu calm în beneficiul bolnavului. De asemenea, trebuie

să luăm în 11 calcul şi situaţia cea mai dureroasă şi cel mai greu de suportat: moartea.

Infirmiera trebuie să fie stăpână pe sine, să nu se lase afectată, copleşită de moment,

ci să acorde suport moral, să poată să susţină familia în aceste momente delicate.

Respectul

Nu în ultimul rând, respectul este o calitate esenţială în munca cu persoanele bolnave.

O infirmieră bună trebuie să deţină respect pentru oameni şi reguli. Ea trebuie să

rămână imparţială în orice moment, trebuie să respecte confidenţialitatea, trebuie să

arate respect pentru cultura şi tradiţia familiei respective.

Mai presus de toate, infirmiera trebuie să respecte dorinţa pacientului sau a familiei

acestuia.

18

A. IDENTIFICAREA ACTIVITĂŢILOR SPECIFICE

Infirmiera lucrează în colaborare şi sub supravegherea unui asistent medical, cel mai

adesea în cadrul unei echipe pluridisciplinare, şi participă la îngrijirile de sănătate

preventive, curative sau paliative.

Competenţe profesionale

1. Planificarea propriei activităţi şi perfecţionarea continuă

2. Lucrul în echipa multidisciplinară şi comunicarea interactivă

3. Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor persoanei îngrijite

4. Tehnici de îngrijire generală, specială, specifică a pacienţilor

5. Acordarea îngrijirilor de igienă pentru persoanele îngrijite şi de igienizare a

spaţiului în care se află persoana îngrijită

6. Aplicarea tehnicilor privind circuitul de transport al rufelor şi a normelor igienico -

sanitare specifice.

7. Luarea deciziilor benefice pentru pacienţi în vederea reducerii riscurilor, tratarea cu

responsabilitate şi profesionalism a tuturor pacienţilor, aplicarea de măsuri

preventive de îngrijire a stării de sănătate.

19

ATRIBUŢIILE INFIRMIEREI

1. Estimează perioada de timp necesară derulării activităţilor, în funcţie de starea şi

evoluţia persoanei îngrijite.

2. Stabileşte corect necesarul de materiale pentru a asigura o activitate fluentă.

3. Efectuează igienizarea spaţiilor în care se află persoana îngrijită (camera şi

dependinţe):

Camera persoanei îngrijite şi dependinţele sunt igienizate permanent pentru

încadrarea în parametrii ecologici prevăzuţi de normele igienico-sanitare

specifice.

Activitatea de igienizare şi curăţenie este efectuată conform normelor igienico

- sanitare.

Igienizarea camerei este efectuată periodic prin utilizarea materialelor de

igienizare specifice.

Igienizarea circuitelor funcţionale este respectată cu stricteţe pentru

prevenirea transmiterii infecţiilor.

Îndepărtarea reziduurilor şi resturilor menajere este efectuată cu

conştiinciozitate, ori de câte ori este necesar.

Reziduurile şi resturile menajere sunt depozitate în locurile special amenajate.

4. Răspunde de curăţenia şi dezinfecţia sectorului repartizat respectând legislaţia

sanitară în vigoare.

5. Cunoaşte şi respectă utilizarea produselor biocide încadrate, conform prevederilor

în vigoare, în tipul I de produs utilizat prin:

20

Dezinfecţia igienică a mâinilor prin spălare;

Dezinfecţia igienică a mâinilor prin frecare;

Dezinfecţia pielii intacte;

6. Cunoaşte şi respectă utilizarea produselor biocide, încadrate conform prevederilor

în vigoare, în tipul II de produs utilizat pentru:

Dezinfecţia suprafeţelor;

Dezinfecţia dispozitivelor (instrumente medicale) prin imersie;

Dezinfecţia lenjeriei (material moale);

7. Cunoaşte şi respectă criteriile de utilizare şi păstrare corectă a produselor

dezinfectante;

8. Graficul de curăţare (decontaminare) şi dezinfecţie aflat pentru fiecare încăpere din

secţie va fi completat şi semnat zilnic de persoana care efectuează dezinfecţia;

9. Trebuie să cunoască, în fiecare moment, denumirea dezinfectantului utilizat, data

preparării soluţiei de lucru şi timpul de acţiune, precum şi concentraţia de lucru;

10. Răspunde de utilizarea şi păstrarea în bune condiţii a ustensilelor folosite, pe care

le are personal în grijă, precum şi a celor care se folosesc în comun şi le depozitează în

condiţii de siguranţă.

11. Efectuează îngrijiri de igienă corporală a persoanei îngrijite:

Îngrijirile corporale sunt efectuate cu îndemânare conform tehnicilor

specifice.

21

Baia totală/parţială este efectuată periodic sau ori de câte ori este necesar prin

utilizarea produselor cosmetice adecvate.

Îngrijirile corporale sunt acordate cu conştiinciozitate pentru prevenirea

infecţiilor şi a escarelor.

Îmbrăcarea/dezbrăcarea persoanei îngrijite este efectuată cu operativitate

conform tehnicilor specifice.

12. Menţine igiena lenjeriei persoanei îngrijite:

Lenjeria bolnavului este schimbată la un interval de maxim 3 zile sau ori de

câte ori este necesar, prin aplicarea tehnicilor specifice.

Efectuează schimbarea lenjeriei patului ocupat/neocupat ori de câte ori este

nevoie.

Schimbarea lenjeriei este efectuată cu îndemânare pentru asigurarea

confortului persoanei asistate.

13. Colectează şi transportă lenjeria şi rufele murdare:

Respectă modul de colectare şi ambalare a lenjeriei murdare în funcţie de

gradul de risc, conform codului de procedură:

Ambalaj dublu pentru lenjeria contaminată (sac galben)

Ambalaj simplu pentru lenjeria necontaminată (sac alb)

Respectă Precauţiunile Universale.

Lenjeria murdară se colectează şi ambalează la locul de producere, astfel încât

să fie cât mai puţin manipulată şi scuturată, în scopul prevenirii contaminării

aerului, a personalului şi a pacienţilor.

Controlează ca lenjeria pe care o colectează să nu conţină obiecte înţepătoare,

tăietoare şi deşeuri de acest tip.

Se interzice sortarea la locul de producere a lenjeriei pe tipuri de articole.

22

Respectă codul de culori privind ambalarea lenjeriei murdare.

Depozitarea lenjeriei murdare ambalate se face într-un spaţiu în care pacienţii

şi vizitatorii nu au acces.

Nu se permite scoaterea lenjeriei din ambalajul de transport.

Asigură transportul lenjeriei la spălătorie.

14. Preia rufele curate de la spălătorie:

Lenjeria curată este transportată de la spălătorie la secţia clinică în saci noi.

Depozitarea lenjeriei curate pe secţii se face în spaţii speciale destinate şi

amenajate, ferite de praf, umezeală şi vectori.

Depozitează şi manipulează corect, pe secţie, lenjeria curată, respectând

codurile de procedură privind igiena personală şi va purta echipamentul de

protecţie adecvat.

15. Ţine evidenţe la nivelul secţiei, a lenjeriei predate şi a celei ridicate de la spălătoria

unităţii.

16. Transportă alimentele de la oficiu/bloc alimentar la masa/patul persoanei

îngrijite:

Alimentele sunt transportate respectând cu rigurozitate regulile de igienă.

Distribuirea alimentelor la patul bolnavului se face respectând regimul

indicat.

Transportarea şi manipularea alimentelor se face folosind echipamentul

pentru servirea mesei, special destinat acestui scop (halat, mănuşi de

bumbac,...) cu respectarea normelor igienico-sanitare în vigoare.

Înlătură resturile alimentare pe circuitul stabilit.

23

17. Pregăteşte persoana îngrijită, dependentă, pentru alimentare şi hidratare:

Aşezarea persoanei îngrijite se face într-o poziţie confortabilă pentru a putea

fi hrănit şi hidratat, corespunzător recomandărilor şi indicaţiilor asistentului

medical.

Masa este aranjată ţinând cont de criteriile estetice şi de particularităţile

persoanei îngrijite.

18. Ajută persoana îngrijită la activitatea de hrănire şi hidratare:

Sprijinul necesar hrănirii persoanei îngrijite se acordă pe baza evaluării

autonomiei personale în hrănire şi a stării de sănătate a acesteia, conform

indicaţiilor asistentului medical/medicului.

Sprijinirea persoanei îngrijite pentru hidratare este realizată cu grijă prin

administrarea cu consecvenţă a lichidelor conform indicaţiilor asistentului

medical.

Sprijinirea persoanei îngrijite pentru alimentare se face cu operativitate şi

îndemânare pe tot parcursul hrănirii.

Acordarea de ajutor pentru alimentarea şi hidratarea persoanelor îngrijite ţine

seama atât de indicaţiile medicului, de starea pacientului cât şi de preferinţele,

obiceiurile, tradiţiile alimentare ale acestora.

Alimentarea persoanei îngrijite dependente se face sub supravegherea

asistentului medical.

19. Igienizează vesela persoanei îngrijite:

Vesela persoanei îngrijite este curăţată şi dezinfectată conform normelor

specifice, ori de câte ori este necesar;

20. Ajută persoana îngrijită la satisfacerea nevoilor fiziologice:

24

Însoţeşte persoana îngrijită la toaletă în vederea satisfacerii nevoilor

fiziologice.

Deserveşte persoana imobilizată cu urinare, bazinete, tăviţe renale etc.,

conform tehnicilor specifice.

Persoana îngrijită este ajutată/asistată cu calm la satisfacerea nevoilor

fiziologice.

21.Efectuează mobilizarea:

Mobilizarea persoanei îngrijite se efectuează conform tipului şi timpului

stabilit de echipa medicală.

Mobilizarea este adaptată permanent la situaţiile neprevăzute apărute în

cadrul îngrijirilor zilnice.

Efectuează mobilizarea prin acordarea sprijinului la mobilizare.

Frecvenţa şi tipul de mobilizare sunt adaptate permanent la necesităţile

persoanelor îngrijite, conform indicaţiilor asistentului medical;

Mobilizarea persoanelor îngrijite este efectuată prin utilizarea corectă a

accesoriilor specifice.

22. Comunică cu persoana îngrijită, folosind forma de comunicare adecvată şi

utilizând un limbaj specific:

Caracteristicile comunicării cu persoana îngrijită sunt identificate cu

obiectivitate în vederea stimulării schimbului de informaţii.

Limbajul specific utilizat este în concordanţă cu abilităţile de comunicare

identificate la persoana îngrijită.

Limbajul utilizat respectă, pe cât posibil, specificul mediului din care provine

persoana îngrijită.

25

Limbajul folosit în comunicarea cu persoana îngrijită este adecvat dezvoltării

fizice, sociale şi educaţionale ale acestuia.

23. La terminarea programului de lucru va preda, verbal şi în scris, pacienţii,

infirmierei din următorul schimb pentru a se asigura de continuitatea îngrijirilor.

24. Ajută la transportul persoanelor îngrijite:

Utilizează accesoriile necesare transportului conform programului de

îngrijire sau ori de câte ori este nevoie.

Pune la dispoziţia persoanei îngrijite accesoriile necesare conform tipului de

imobilizare.

25. Însoţeşte persoana îngrijită în vederea efectuării unor investigaţii:

Pregăteşte persoana îngrijită în vederea transportului (îmbrăcăminte

corespunzătoare).

Preia foaia de observaţie (FO) de la asistenta medicală, fişă ce va însoţi

pacientul şi pe care o va preda la cabinetul de consultaţie interclinică, iar la

finalizarea consultaţiei se va asigura de returnarea acesteia.

Transportul persoanei îngrijite se face cu grijă, adecvat specificului acesteia.

Aşteptarea finalizării investigaţiilor persoanei îngrijite se face cu

corectitudine şi răbdare.

26. Ajută la transportul persoanelor decedate:

Asigură izolarea persoanei decedate de restul pacienţilor.

După declararea decesului îndepărtează lenjeria decedatului şi îl pregăteşte

pentru transport în husa destinată acestui scop.

26

Ajută la transportul decedatului la camera frigorifică, destinată depozitării

cadavrelor.

Participă la inventarierea bunurilor personale ale persoanei decedate.

Dezinfecţia spaţiului în care a survenit decesul se efectuează prompt,

respectând normele igienico-sanitare.

27. Respectă circuitele funcţionale în cadrul spitalului personal sanitar / bolnavi /

aparţinători / lenjerie / materiale sanitare / deşeuri).

28. Respectă atribuţiile conform normativelor sanitare în vigoare privind gestionarea

deşeurilor provenite din activitatea medicală:

aplică procedurile stipulate de codul de procedură privind gestionarea

deşeurilor infecţioase;

asigură transportul deşeurilor infecţioase pe circuitul stabilit de codul de

procedură;

transportă pe circuitul stabilit reziduurile alimentare în condiţii

corespunzătoare, răspunde de depunerea lor corectă în recipiente, curăţă şi

dezinfectează pubelele în care se păstrează şi se transportă acestea;

29. Respectă procedura de management al expunerii accidentale la produse biologice.

30. Aplică Normele de Protecţie a Muncii şi Normele de Protecţie privind Stingerea

Incendiilor:

Aparatele electrice sunt bine izolate şi nu se folosesc cu mâinile umede;

Operaţiile de curăţire se execută cu cea mai mare atenţie, pentru a evita

accidentele;

Soluţiile de curăţire se manevrează cu mâinile protejate;

27

Aparatele electrice utilizate în activitate se deconectează de la curent la

sfârşitul programului de lucru;

Defecţiunile ivite la echipamente, instalaţii electrice se anunţă imediat

asistentei şefe.

31. Poartă echipamentul de protecţie prevăzut de regulamentul de ordine interioară,

care va fi schimbat ori de câte ori este nevoie, pentru păstrarea igienei şi a aspectului

estetic personal.

32. Declară imediat asistentei şefe orice îmbolnăvire acută pe care o prezintă precum

şi bolile transmisibile apărute la membrii familiei sale.

33. Îşi desfăşoară activitatea în echipă respectând raporturile ierarhice şi funcţionale.

34. Respectă « Drepturile pacientului »;

35. Păstrează confidenţialitatea datelor pacientului;

36. Dezvoltarea profesională în corelaţie cu cerinţele postului:

Autoevaluare;

Cursuri de pregătire/perfecţionare;

37. Respectă îndeplinirea condiţiilor de igienă individuală efectuând controlul

periodic al stării de sănătate pentru prevenirea bolilor transmisibile şi înlăturarea

pericolului declanşării unor epidemii (viroze respiratorii, infecţii cutanate, diaree,

tuberculoză, etc.).

28

38. Respectă regulamentul intern al spitalului.

39. Respectă programul de lucru de 8 ore, programul turelor de serviciu şi

programarea concediului de odihnă.

40. Se prezintă la serviciu cu deplină capacitate de muncă, pentru a efectua servicii la

parametrii de calitate impuşi de secţie.

41. La începutul şi sfârşitul programului de lucru, semnează condica de prezenţă.

42. Respectă ordinea şi disciplina la locul de muncă, foloseşte integral şi cu maximă

eficienţă timpul de muncă.

43. In funcţie de nevoile secţiei va prelua şi alte puncte de lucru.

44. Respectă şi îşi însuşeşte prevederile legislaţiei din domeniul sănătăţii şi securităţii

în muncă (Legea 319/2006).

45. Se va supune măsurilor administrative în ceea ce priveşte neîndeplinirea la timp

şi întocmai a sarcinilor prevăzute în fişa postului.

46. Pe perioada în care îşi desfăşoară activitatea în alt sector, primeşte sarcini şi de la

asistenta şefă a sectorului respectiv;

47. Execută orice alte sarcini de serviciu la solicitarea asistentului medical sau a

medicului, în limita competenţelor.

30

Stăpânești lexicul profesional?

Răspunde la întrebările testului următor bifând în coloana pe care o consideri corectă:

Nr.

crt

Enunț Adevărat

(a)

Fals

(b)

1. În decubitul dorsal orizontal pacientului i se așează o pernă sub cap

2. Poziţia Trendelenburg este indicată în anemii acute grave, hemoragii ale membrelor inferioare şi ale organelor genitale

3. Poziția pacientului pe targă în decubit dorsal este recomandată în cazul traumatismelor craniene

4. Escarele de decubit apar în primul rând în regiunile unde proeminenţele osoase sunt acoperite direct de piele

5. Poziţia de decubit ventral este în mod special indicată atunci când escarele sunt prezente în regiunile trohanterice, pe ischioane sau sacru

6. Contenționarea se folosește în cadrul îngrijirii sugarului

7. Infecția nosocomială este infecția cu care vine pacientul din mediul său de viață

8. Dezinfecţia profilactică completează curăţarea dar nu suplineşte şi nu poate înlocui sterilizarea

9. Prin antisepsie se împiedică contactul germenilor cu plaga operatorie

10. Dezinsecția profilactică are ca scop distrugerea insectelor în toate stadiile lor de dezvoltare

Răspunsuri corecte: 1.b; 2.a; 3.b; 4.a; 5.a; 6.b; 7.b; 8.a; 9.b; 10.b

Dacă ai 8 răspunsuri corecte, stăpânești bine limbajul profesional.

31

CÂTEVA ELEMENTE DE LEXIC PROFESIONAL AES - accidente prin expunere la sânge Agent patogen - germen patogen - microorganism patogen - acel microorganism care odată pătruns în macroorganism poate declanşa fenomene morbide (poate declanşa semne de boală) Aleză – material impermeabil de pus pe pat, mușama Angină pectorală - sindrom clinic datorat ischemiei miocardice, caracterizat prin discofort sau durere precordială, care este în mod tipic precipitat de efortul fizic şi ameliorat de repaus sau nitroglicerină administrată sublingual Antisepsie - metodă chirurgicală curativă prin care se urmăreşte distrugerea microbilor prezenţi într-o plagă Artroză- formă de reumatism degenerativ care se localizează la nivelul articulaţiilor membrelor inferioare sau superioare Asepsie - ansamblu de măsuri prin care se împiedică contactul germenilor cu plaga operatorie Atriu (drept și stâng)-cameră de primire a inimii în care pătrunde sângele mai sărac în oxigen, după ce a circulat prin organism AVC- accident vascular cerebral Bazinet – ploscă

32

Bronhopneumonie - afecţiune pulmonară acută , cauzată de o infecţie determinată de germenii saprofiţi ai căilor respiratorii (pneumococ, stafilococ, streptococ) Cefalee- durere de cap difuză sau intensă, continuă sau intermitentă Centură pelviană –oasele bazinului care ajută fixarea membrului inferior de trunchi Contenţionare- restricţionarea libertăţii de mişcare a unei persoane prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe sau pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale Convulsie- contracţie bruscă, involuntară, violentă şi prelungită a musculaturii unui segment corporal sau a întregului corp – spasm coxartoza - artroza şoldului, Decubit – poziție orizontală a corpului; rană cangrenată care apare uneori (pe piele) la bolnavii care sunt siliți să stea culcați mai mult timp Decubit dorsal orizontal -cu membrele inferioare întinse şi picioarele menţinute în unghi drept Decubit dorsal - cu una sau două perne sub cap Decubit lateral - pacientul este culcat pe o parte, cu o pernă sub cap Decubit ventral - pacientul este culcat pe abdomen fără pernă Demență – alienație mintală, nebunie Depozitare primară – depozitarea resturilor menajere până la evacuarea din unitatea de curățat

33

Deratizare – acțiune de îndepărtare a șobolanilor Derm - ţesut conjunctiv dens şi elastic în care se găsesc vase de sânge şi nervi, fiind mai gros decât epidermul Dezinfecție – distugerea microbilor Dezinfecţia profilactică – dezinfecție care completează curăţarea dar nu suplineşte şi nu poate înlocui sterilizarea Dezinfecţia în focar - dezinfecție țintită asupra agentului patogen incriminat sau presupus; dezinfecţia se practică înainte de instituirea măsurilor de curăţare Dezinsecție – acțiune de înlăturare a insectelor Dezinsecţie de combatere - ansamblu de măsuri care au ca scop distrugerea artropodelor în toate stadiile lor de dezvoltare Dezinsecţia profilactică (preventivă) – dezinsecție care are ca scop împiedicarea dezvoltării artropodelor, prin crearea de condiţii nefavorabile existenţei şi înmulţirii lor cât şi împiedicarea contaminării lor cu germeni patogeni Dezobstruare – desfundare (de ex. a canalelor lacrimo-nazale) Dispnee - jenă respiratorie Edem - acumulare de lichid în ţesuturi

Epiderm - este în contact direct cu mediul extern şi este o structură permeabilă şi rezistentă; strat suplu şi foarte elastic situat pe derm Epistaxis- sângerare nazală

34

Eritem fesier- inroșirea feselor, atât a pielii cât și a pliurilor dintre fese și coapse; în locurile înroșite pot apărea fisuri ale pielii, dureroase Escară- leziune cutanată superficială dureroasă Esofag - parte a tractului digestiv, tub musculomucos, lung de 25-30 cm cu funcţia de transport a hranei și care leagă faringele de stomac Extensie - mişcarea inversă flexiei Facies – expresia sau aspectul feţei Falangă - deget Femur – coapsă Flexie - mişcare prin care, la nivelul unei articulaţii, un segment se suprapune peste un altul Geriatrie – ramură a medicinii care studiază bolile bătrâneţii, aspectele fiziopatologice ale persoanelor în vârstă precum şi fenomenele ce determină îmbătrânirea şi modalităţile prin care i se pot atenua efectele. Geriatria este medicina persoanelor în vârstă şi are drept scop prevenirea, supravegherea, terapia bolilor vârstnicilor precum şi readaptarea lor la viaţa socială Gerontologie - studiul stărilor normale şi patologice ale oamenilor vârstnici, studiul bătrâneţii sub toate aspectele (biologic, social şi medical), menirea ei fiind aceea a rezolvării mecanismelor proceselor de îmbatrânire şi a esenţei lor Hematii - globulele roşii; au rolul de a transporta oxigenul de la plămâni către ţesuturi şi dioxidul de carbon eliberat din procesele biochimice ale celulelor către plămâni spre a fi eliminat la exteriorul organismului

35

Gonartroză - artroza genunchiului Hematemeză –eliminarea pe gură a unei cantităţi de sânge provenite din tubul digestiv Hemoptizie –eliminarea pe gură a unei cantităţi de sânge provenind din căile aeriene situate sub laringe Hemostază –oprirea unei hemoragii Hipoderm - ţesut subcutanat pe care se sprijină dermul şi epidermul și care înmagazinează o mare parte din grăsimile corpului Incontinență - lipsă de continență, eliminare involuntară a urinei sau a materiilor fecale, neputință de a reține urina sau materiile fecale Infecţie nosocomială (IN) -infecţie dobândită în unităţi sanitare, care se referă la orice boală infecţioasă ce poate fi recunoscută clinic şi/sau microbiologic şi pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul spitalizării/actului medical sau manevrelor medicale, care afectează fie bolnavul - datorită îngrijirilor medicale primite, fie personalul sanitar Ischion- una dintre cele trei părți care formează osul iliac Leucocite - globule albe; rolul lor principal este de apărare a organismului împotriva microorganismelor care provoacă infecţii Ligament - bandă densă, flexibilă şi foarte puternică care ataşează ţesuturi de oase sau oase între ele și permit limitarea, facilitarea sau stabilitatea unei articulaţii Micțiune- emisie de urină Miocard- muşchiul inimii

36

Perineu - regiune anatomică cuprinsă între organele genitale externe și anus Plasmă sangvină - lichid incolor, vâscos, transparent, de culoare gălbuie Poziţia declivă (Trendelenburg) - cu capul coborât; se obţine prin ridicarea extremităţii distale a patului

Poziţia Fowler – persoana asistată stă culcată pe spate, cu genunchii îndoiţi fiind o poziţie comoda şi confortabilă (în cazul afecţiunilor coloanei vertebrale) Poziţia genupectorală - în genunchi, aceştia fiind uşor îndepărtaţi, cu pieptul atingând planul orizontal, iar capul într-o parte Poziţia proclivă sau poziţia oblică - cu capul mai sus; se obţine prin ridicarea extremităţii proximale a patului Prurit - senzaţie particulară de iritaţie (mâncărime) a pielii, ce determină necesitatea imperioasă de scărpinare Rinoree– scurgere de mucozităţi nazale Sacrum/sacru - os triunghiular (format din cinci vertebre sudate) situat în partea inferioară a coloanei vertebrale și care, împreună cu oasele pelviene, formează bazinul Săpun neutru - neiritant pentru piele şi mucoase Spondiloza - artroza coloanei vertebrale Sterilizare- operaţiune prin care sunt eliminate sau omorâte microorganismele, inclusiv cele aflate în stare vegetativă, de pe obiectele inerte contaminate, rezultatul acestei operaţiuni fiind starea de sterilitate

37

Tahicardie - accelerare a frecvenţei bătăilor inimii peste 90 de pulsaţii pe minut. Ritmul cardiac normal variază la majoritatea subiecţilor de la 60 la 90 pulsaţii pe minut, cu o medie de 70 până la 80 Tegument -țesut care constituie învelișul corpului la om și la animale; piele Tonus - contracţie uşoară şi permanentă a muşchilor Torace – coșul pieptului Trocanter- parte a femurului de care se leagă mușchii coapsei Trombocite – plachete sangvine; au rol în hemostază Tumefacție - umflătură, modificare locală de formă şi volum, provocată de tulburări ale circulaţiei sângelui, secundare de cele mai multe ori unui proces inflamator local

38

Dacă vrei să știi mai multe...

PREVENIREA ESCARELOR DE DECUBIT

Prevenirea și tratamentul escarelor de decubit reprezintă, în

mediul familial și spitalicesc, o problemă importantă a asistenţei

medicale, care solicită un efort semnificativ în ceea ce privește

resursele umane, materiale și de tehnologie.

Nici în prezent nu există o uniformitate în comportamentul

terapeutic și de îngrijire, în pofida numeroaselor studii efectuate

pe această temă, a diferitelor categorii de specializare implicate,

a numărului extrem de mare de personal auxiliar și a

materialelor utilizate, inclusiv a celor mai avansate din punct de

vedere tehnologic. Unicul rezultat sigur este că prevenţia

corespunzătoare joacă rolul principal în evitarea apariţiei sau a

evoluţiei rănilor.

Prezenţa ulcerelor de decubit este recunoscută ca factor de

prognostic defavorabil care se asociază cu creșterea

morbidităţii și a mortalităţii. Rezultă de aici importanţa

prevenirii, așa cum se întâmplă și pentru factorii de risc

ca hipertensiunea arterială, obezitatea, dislipidemia,

fumatul, pentru bolile cronice cu cauze multiple.

Factorii de risc ale escarelor de decubit sunt incluse într-un

model multivariabil, drept pentru care trebuie să se acorde

atenţie în interpretarea rezultatelor studiilor epidemiologice.

39

Evaluarea medicului este foarte importantă și întotdeauna

oportună.

Având în vedere că escarele de decubit tind să se formeze

preponderent la subiecţii care suferă de boli care afectează

funcţionalitatea neuromotorie și la subiecţii în vârstă imobilizaţi

la pat sau constrânși la scaunul cu rotile, este de așteptat ca

această problemă să se dezvolte, datorită creșterii numărului

populaţiei cu vârstă înaintată care primește îngrijiri la

domiciliu, pentru care asistenţa este efectuată de membrii

familiei, care, uneori, nu cunosc nicidecum această problemă, ce

anume trebuie și ce nu trebuie făcut.

Prezentul film propune un curs pentru membri familiei, cu

scopul de a acorda atenţie persoanei îngrijite, care are, deseori, o

problemă de lungă durată ce poate să provoace durere și

suferinţă, dar poate evolua și spre vindecare, chiar la subiecţii

ne-cooperanţi, printr-un plan de prevenire și îngrijire adecvat.

Dr. Pericoli Matteo, asistent medical coordonator

40

CARE SUNT PRINCIPALELE ZONE DE RISC?

În timpul poziţionării normale în pat sau a staţionării în poziţie așezat în scaunul cu

rotile, persoana nu îşi distribuie propria greutate uniform pe suprafaţa pe care este

așezată, întrucât corpul omului nu are o suprafaţă plană și regulată.

Greutatea corpului se va concentra în anumite puncte, denumite puncte de sprijin,

care corespund proeminenţelor osoase ale scheletului.

Tipul de decubit

Proeminenţe osoase (proeminenţe puncte de sprijin)

Pe spate

Craniul și pavilioanele auriculare, omoplaţi, coloana vertebrală dorsală, coate, oasele sacrum și coccis, călcâie

Lateral

Craniu, umeri, coaste, trohanter, glezne

Așezat (de exemplu scaun cu rotile)

Craniu (occipital, în cazul tetierelor) coloana vertebrală dorsală (spătar), bazin (ischion – scaun)

Decubitul este poziția adoptată de pacient în pat.

Ţesuturile organismului cuprinse între os și punctul de sprijin (începând dinspre

interiorul corpului uman: mușchi, ţesut subcutanat, dermă, epidermă) sunt supuse,

astfel, unei presiuni care tinde să „sugrume” vasele de sânge cuprinse în acestea,

încetinind circulaţia sângelui și, prin urmare, aportul de oxigen și de substanţe

nutritive, favorizând acumularea deșeurilor metabolismului celular (toxine). Dacă

valoarea forţei de compresie depășește valoarea presiunii sângelui, se ajunge la

41

oprirea definitivă a circulaţiei în zona de compresie și, deci, la lipsa totală a oxigenului

în ţesuturi. Celulele care compun ţesuturile pot să reziste fără oxigen un timp foarte

scurt, circa două ore, pentru că evoluează inevitabil către necroză (moarte celulară).

De zici se înţelege faptul că evoluţia escarei de decubit este foarte rapidă (2 ore în cazul

unei presiuni ridicate) iar consecinţa este foarte gravă moartea ţesutului).

CARE SUNT PRINCIPALII FACTORI DE RISC Persoanele imobilizate la pat sau în scaun ar trebui să fie evaluate în legătură cu

următorii factori care cresc riscul de dezvoltare a ulcerelor:

1. FACTORI LOCALI

- Presiunea

- Forţa de întindere

- Frecare/fricţiune/roadere

- Ulceraţii ale pielii

2. FACTORI GENERALI

- Vârsta înaintată - Boli care duc la accentuarea condiţiilor ischemice și/sau ale hipoxiei locale,

cum ar fi: arteriopatiile, bronșitele, bolile de inimă, anemia, hipotensiunea, diabetul, febra.

- Bolile care implică o încetinire a proceselor de regenerare a ţesuturilor, cum ar fi: malnutriţia, hipoalbuminemia, bolile maligne, infecțiile;

- Tulburările care reduc percepția durerii, cum ar fi: neuropatia diabetică, hemi-paraplegiile, accidentele vasculare cerebrale, sedarea, demența, coma;

- Leziuni ale sistemului nervos central și periferic

42

3. FACTORI AMBIENTALI

- Umiditatea - Temperatura - Iradiaţiile

FACTORI LOCALI: Presiune, Forţa de întindere, Frecare, fricţiune, roadere, Ulceraţii ale pielii

Presiunea – atunci când presiunea exercitată de greutatea corporală pe planul de

sprijin depășește durate mai mari de 2 ore, cu valori ale forţei de apăsare mai mari de

32 mmHg, se creează condiţia de ischemie a ţesuturilor, urmată de necroza ţesutului,

care evoluează în stadii, începând de la ţesuturile subcutanate.

Forţele de întindere sau de tăiere – Diferite segmente ale corpului tind să alunece de

la o poziţie la alta dacă nu sunt susţinute de o postură corectă, provocând, la nivelul

pielii afectate, o presiune tangenţială cu efect de întindere, microtromboză locală,

obstrucţie și retezare a micilor vase de sânge, urmate de necroza ţesuturilor profunde.

Frecarea sau fricţiunea – reprezintă forţa exercitată de două suprafeţe cu roaderea

celor două părţi, ducând la rănirea pielii.

Poziţionarea - Pentru subiecţii care pot să alterneze numai poziţia la pat cu cea așezat,

trebuie să fie utilizate mereu suporturi pentru redistribuirea presiunii: acest lucru

permite reducerea frecvenţei schimbării poziţiei.

La poziţionarea subiecţilor imobilizaţi la pat sau în scaunul cu rotile, trebuie să se

acorde atenţie alinierii posturii, pentru îmbunătăţirea stabilităţii, facilitării echilibrului

și asigurării distribuţiei greutăţii pe o suprafaţă de sprijin cât mai mare. Rotirea

poziţiilor ar trebui să fie complet documentată, atât pentru poziţiile la pat cât și pentru

43

folosirea scaunului cu rotile. Reașezările în poziţie trebuie înregistrate, specificând

frecvenţa și poziţiile adoptate.

Poziţia la pat - Pentru fiecare pacient cu risc de dezvoltare a ulcerelor de presiune

trebuie să se asigure reducerea presiunii ţesuturilor prin planificarea schimbării

poziţiei. Frecvenţa acestor schimbări trebuie să ţină cont de resursele materiale folosite

(de exemplu sprijin anti escare) și de răspunsul pielii subiectului la agresiunea

presiunii (prezenţa unei înroșiri care nu dispare la presiunea digitală). Trebuie să se

ţină seama de condiţiile medicale generale și de confort. Subiectul nu va fi așezat

direct pe dispozitivele medicale, ca tuburi și sisteme de drenaj. Pentru persoanele

imobilizate la pat și cu risc, trebuie să se folosească unele suporturi (perne, materiale

din gel sau din spumă) pentru protejarea micilor proeminenţe osoase (ca genunchii și

gleznele), pentru a evita sprijinirea directă, având grijă să se verifice dacă aceste

suporturi interacţionează cu acţiunea niciunei alte suprafeţe de sprijin folosite, deja,

pentru reducerea presiunii. La subiecţii imobilizaţi la pat și complet imobili, călcâiele

trebuie să fie mereu ridicate de la planul patului cu ajutorul unei perne amplasate sub

gambă (de la coapsă la gleznă), evitând ca pe acest suport să se sprijine numai

tendonul lui Ahile. Nicio saltea anti escare nu reușește să reducă în mod eficient

presiunea pe călcâie.

Pe durata decubitului lateral (pe o parte) este recomandată o poziţie la 30º, pentru a

evita presiunile directe pe trohanter. Trebuie evitată poziţia pe o parte la 90º.

Se va menţine tetiera patului la un grad minim de ridicare, dacă acest lucru este

permis de condiţiile clinice ale subiectului. Pe durata decubitului pe spate, este de

preferat să se folosească o poziţie semi-Flower la 30º. Se va limita la minim timpul în

care tetiera patului este ridicată mai mult de 30º. Se va evita poziţia semi-șezând

(proba VI A).

44

EXEMPLU DE FIȘĂ DE ROTAŢIE

Programul Poziţia

8-10 Partea dreaptă

10-12 Partea stângă

12-14 Pe spate

14-16 Partea dreaptă

16-18 Partea stângă

18-20 Pe spate

INDICAŢIILE POZIŢIILOR

Zona rănii

Poziţii recomandate

Poziţii de evitat

Sacrală

Oblică dreapta și stânga la 30°

Pe spate

Ischion


Așezat

Trohanter

dreapta

Pe spate și oblică la dreapta la 30°

Lateral dreapta la 90°

Trohanter stânga

Pe spate și oblică la dreapta la 30°

Lateral stânga la 90°

Călcâi


Pe spate

45

Trebuie luate de pe pat toate corpurile străine de orice fel (de exemplu fărâmiturile).

Se vor întinde cearceafurile și traversele pentru a elimina pliurile.

Poziţia așezat - Riscul de a dezvolta ulcere de presiune este mai ridicat în poziţia

așezat decât în poziţia pe spate, pentru că zona pe care este distribuită sarcina este

foarte redusă (tuberozităţi ischiale).

Trebuie folosite scaune sau căruţuri cu dimensiuni corespunzătoare utilizatorului.

Accesoriile ca suportul pentru picioare sau cotierele sau altele, care permit o

distribuţie mai bună a presiunii, trebuie să fie ușor pliabile sau demontabile, pentru a

nu afecta manevrele de transfer.

Poziţia așezat (pe scaun, fotoliu sau căruţ) nu trebuie să fie menţinută pentru mult

timp fără întreruperi. Subiectul cu mobilitate redusă ar trebui să schimbe poziţia la

fiecare oră sau, eventual, să fie mutat în pat.

Subiecţii care pot să facă acest lucru, trebuie să fie învăţaţi să îşi redistribuie greutatea

la fiecare 15 minute (prin înclinarea corpului înainte, lateral sau modificând sprijinul

pe coapse).

Trebuie păstrată alinierea posturii (corectând devierile laterale ale coloanei sau ale

bazinului), prin utilizarea dispozitivelor auxiliare. Lungimea (adâncimea) „șezutului”

trebuie să permită o așezare bună a coapsei (este cel mai bine dacă este cât partea

posterioară a coapsei, lăsând 3-4 cm libere înainte de fosa poplitee); acest lucru

îmbunătăţește stabilitatea și distribuie greutatea pe o suprafaţă mai mare.

Se recomandă o poziţie în fotoliu care să prevadă o înclinare posterioară de cel puţin

20 de grade: răsturnat înapoi, unghiul coxo-femural (declinaţie) trebuie să fie cuprins

între 90 și 120 de grade. Gambele poziţionate sprijinite pe un suport iar călcâiele să nu

fie sprijinite.

46

Ulceraţiile pielii

Gestionarea incontinenţei și controlul ulceraţiilor pielii

Incontinenţa influenţează negativ vindecarea leziunilor și trebuie să fie controlată și

documentată in fișa persoanei asistate.

Pielea ar trebui să fie verificată în special în zona perineală, pentru constatarea

semnelor de dermatită în urma incontinenţei. Acestea sunt reprezentate de leziuni

eritematoase descuamative sau cu cruste, eventual cu prezenţa de vezicule și/sau

exsudat, însoțite de simptomatologie urgentă.

Trebuie să se reducă expunerea pielii la umiditatea datorată incontinenţei,

transpiraţiei cutanate sau scurgerilor din rănile chirurgicale. Este nevoie, deci, să se

folosească tehnici și dispozitive pentru continenţă (de exemplu protecţie) și să se

efectueze cateterizarea, dacă alte metode se dovedesc ineficiente. Pielea trebuie

spălată după fiecare evacuare și micţiune, pentru limitarea contactului cu urină și cu

fecale.

Atunci când este imposibil să se controleze formarea umidităţii cutanate, trebuie să

fie absorbită folosind obiecte care menţin pielea uscată. Pot fi utilizaţi agenţi locali care

să acţioneze ca o barieră.

Ulceraţiile formate trebuie protejate de contaminarea cu urină și cu fecale folosind

pansamente impermeabile la apă (www.epuap.org).

În cazul descărcărilor abundente, se recomandă să se ia în considerare introducerea

unui cateter intestinal.

47

Ce trebuie făcut

Ce nu trebuie făcut

Poziţionarea persoanei în mod corect, distribuind în mod uniform greutatea pe suprafaţa de sprijin.

Planificarea schimbărilor poziţiei Protejarea proeminenţelor osoase cu

perne sau materiale din gel. Patul se pregătește cu grijă, evitând cute

ale cearceafurilor. Atunci când persoana este în poziţie

așezată, trebuie să se asigure o poziţie corectă, bine aliniată, inclusiv prin folosirea unor suporturi.

Reducerea cât mai mult a contactului pielii cu fecalele și cu urina, pentru prevenirea ulceraţiilor.

Așezarea persoanei în poziţii în care greutatea se concentrează pe o porţiune redusă a corpului.

Așezarea persoanei în sprijin pe o escară de presiune.

Așezarea într-o poziţie laterală de 90º, cu sprijinirea întregii greutăţi pe trohanter.

Trebuie să fie îndepărtate de pe pat toate corpurile străine de orice fel (ca fărâmiturile).

Utilizarea unor scaune sau comode, cu dimensiuni care nu corespund nevoilor bolnavului.

Lăsarea rănii în contact cu un mediu umed (materiale absorbante).

Pregătirea patului liber

În prevenirea factorilor locali, starea patului persoanei cu risc de escare de decubit are

o importanţă deosebită, întrucât prevenirea pornește și de la simplele măsuri aplicate

zilnic. Vor trebui efectuate următoarele operaţii:

Spălarea mâinilor.

Evaluarea necesităţii de a schimba lenjeria de pe pat.

Punerea planului patului în poziţie orizontală, așezarea unui scaun la

picioarele patului, întors către pat.

48

Se așează pernele pe scaunul pregătit anterior și se scot cearceafurile, păturile

și cuvertura.

Se ia de pe pat toată lenjeria, introduceţi-o pe cea murdară în containerele

speciale și împachetaţi-o pe cea care poate fi utilizată din nou, punând-o pe

scaun, cu grijă să nu scuturaţi și să nu apropiaţi lenjeria de haine.

Dacă este necesar, înlocuiţi cearceaful pentru protecţia saltelei.

Puneţi un cearceaf curat pe saltea, aranjaţi-l, fixaţi-l, evitând formarea de cute.

Puneţi traversa, dacă este necesar.

Luaţi un alt cearșaf, deschideţi-l și întindeţi-l pe pat, răsturnat (cu atenţie la

margini).

Fixaţi cearceaful numai la picioare și faceţi „unghiurile”. Așezaţi pătura cu o

margine la 20-25 cm de tetieră, întindeţi-o și fixaţi-o la picioare în același fel

cu cearceaful (făcând „unghiurile”) sau „tip plic”.

Repetaţi aceeași operaţie cu cuvertura și faceţi „unghiurile”, împreună din

cearceaful superior, pătura și cuvertura.

Îndoiţi partea de sus a celui de-al doilea cearșaf în direcţia picioarelor patului

și deasupra cuverturii (întoarse).

Pregătiţi patul în așa fel încât să persoanei îi fie comod să se așeze în pat și să

se acopere.

Dacă este necesar, schimbaţi husa pernei și aranjaţi-o cu închiderea spre

partea opusă intrării în cameră. Dacă husele au numai o cusătură

longitudinală, a aveţi grijă să rotiţi perna astfel încât să nu fie în contact cu

persoana.

Pregătirea patului ocupat

Spălaţi-vă pe mâini.

49

Informaţi persoana

Îndepărtaţi cuvertura și pătura, împachetându-le în trei către spatele patului

și punându-le pe scaunul pe care l-am pus la picioarele patului.

Desprindeţi cearceaful superior, cu care va rămâne acoperit pacientul.

Persoana capabilă să se întoarcă

Un operator îl ţine pe pacient întors pe o parte, susţinându-l la spate și la șold,

celălalt răsucește traversa și cearceaful inferior (de schimbat), către centrul

patului, aproape de corpul pacientului; întinde apoi cearceaful și traversa

curate, fixându-le la pat și desfășurându-le în direcţia pacientului.

Se întoarce persoana pe cealaltă parte, se ia și se elimină lenjeria murdară în

sacul special, se întinde și se fixează cearceaful, mușamaua și traversa curate.

Se reașează pe spate persoana, se înlocuiește cearceaful superior, se pune din

nou pătura și cuvertura.

Persoană care poate să se ridice

Un operator (dacă este nevoie) sprijină persoana și o ia persona de umeri,

celălalt înlocuiește cearceaful de dedesubt, răsucindu-l dinspre tetieră către

centru și, în același fel așează cearceaful curat.

Persoana, după ce s-a lungit din nou, ridică bazinul, împingând în călcâie, un

operator o sprijină la nivelul bazinului, celălalt ia mușamaua și traversa

murdare, desfășoară cearceaful murdar și pe cel curat către picioarele

pacientului și introduce mușamaua și traversa curate.

50

Pacientul se reașează, cearceaful murdar este eliminat în sacul special iar cel

curat este fixat, sunt fixate pe laturile patului mușamaua și traversa. Se

înlocuiește cearceaful de deasupra și se pune din nou pătura și cuvertura.

Ce trebuie făcut


Se va folosi întotdeauna lenjerie curată La terminarea pregătirii patului,

persoana va fi așezată adecvat. Dacă sunt prezente dispozitive anti

escare, verificaţi dacă funcţionează corect.

Întindeţi cearceaful în așa fel încât să nu facă cute sub persoană.

Să se lase firimituri sau ale lucruri

care ar putea să cauzeze ulceraţii pe pielea persoanei

Să fie lăsate cusături sau fermoare în contact cu pielea persoanei.

Să se așeze multe straturi de traverse care nu permit pielii să transpire.

Dacă sunt prezente drene sau catetere, se va verifica dacă tuburile sunt libere și nu apasă pe piele.

Sisteme de sprijin

Saltelele și pernele anti escare îşi exercită funcţia eficient atunci când permit

scufundarea suprafeţei corpului supusă riscului. Această scufundare nu trebuie, însă,

să permită sprijinirea directă a suprafeţei de risc pe baza sprijinului dispozitivului

(fenomenul de atingere a fundului).

51

Saltelele și suprasaltelele cu presiune variabilă cu înălţimea mai mare de 10 cm, au o

eficienţă similară în ceea ce privește prevenirea ulceraţiilor de presiune. Trebuie

evitate saltelele sau suprasaltelele cu celule mici (diametrul celulei < 10cm).

Se poate verifica dacă corpul persoanei atinge fundul sau rămâne ridicat, introducând

o mână între saltea și planul patului.

Numărul de straturi (cearceafuri, traverse etc.) care se află între persoană și saltea sau

pernă pentru reducerea presiunii, îi reduce eficienţa (efectul de hamac). Pielea de oaie

sintetică, dispozitivele rotunde (perne, suporturi pentru călcâie etc.), sprijinele sau

învelitorile (perne, mănuși etc.) pline de apă nu sunt recomandate pentru prevenirea

escarelor de decubit.

Folosirea unui sistem dinamic se justifică numai dacă este efectuat corect și dacă este

făcută întreţinerea regulată a sistemului. La fiecare vizită a subiectului sunt analizate

caracterul adecvat și funcţionalitatea suprafeţelor de suport.

Perne pentru reducerea presiunii

Sunt folosite suprafeţe anti escare atunci când subiectul cu mobilitate redusă este pus

în poziţie așezat, pentru că riscul de ulcere este mai mare în această poziţie.

Pernele cu camere de aer comunicante (sau cu bule de aer cu micro-schimb static) sunt

mai eficiente în prevenirea ulceraţiilor de presiune.

Pentru subiecţii de risc mediu, pernele anatomice din spumă vâscoelastică (foam)

permit o reducere a presiunii și o poziţie așezată, stabile. Sunt recomandate și pernele

din gel sau lichid cu automodelare, asociate cu baze anatomice din spumă, în timp ce

nu sunt recomandate pernele din gel fără automodelare și cele din fibră tubulară.

52

Saltele pentru reducerea presiunii

O suprafaţă anti escare statică pentru pat este indicată numai pentru pacienţii care pot

să își schimbe poziţia și prezintă un risc mediu/bază.

Pentru toţi indivizii evaluaţi cu risc potenţial de dezvoltare a ulceraţiilor de presiune,

se folosesc saltele din spumă cu densitate ridicată în locul saltelelor de spital din

spumă standard.

Saltelele cu apă și fibre tubulare nu sunt recomandate în prevenirea escarelor de

decubit.

Întreţinerea dispozitivelor de sprijin și a dispozitivelor anti escare

Trebuie asigurată verificarea (cel puţin o dată pe an) scaunului cu autopropulsare de

către personal specializat și întreţinerea periodică și extraordinară a tuturor

dispozitivelor dinamice pentru prevenire, de către firmele producătoare.

Prevenirea leziunilor și îngrijirea pielii sănătoase

Trebuie depuse toate eforturile posibile pentru a îmbunătăţi mobilitatea persoanelor

asistate în concordanţă cu obiectivele tratamentului.

Se va evita masarea viguroasă a proeminenţelor osoase, întrucât nu previne escarele

de decubit ci, dimpotrivă, favorizează apariţia lor.

Pielea trebuie curăţată imediat ce se murdărește, evitând utilizarea apei prea calde,

detergenţii care au nevoie de o limpezire excesivă sau iritanţi pentru piele. În timpul

curăţării, se va acorda o atenţie deosebită la reducerea la minimum necesar a forţei de

frecare aplicată pe piele.

53

Spălarea zilnică a picioarelor, a axilelor și a zonei perineale este indicată pentru

majoritatea asistaţilor imobilizaţi la pat, în timp ce baia completă sau dușul zilnic pot

să dăuneze integrităţii pielii la pacienţii vârstnici. Pentru a nu supune pielea la

fricţiuni sau frecări în timpul așezării, trebuie adoptate tehnici corecte de deplasare și

ridicare, folosind dispozitive de ridicare ca trapezul (sau balcanica) sau o traversă

pentru ridicare și mișcare în loc de glisare, pentru persoanele care nu pot să ajute în

timpul schimbărilor poziţiei. Pot fi reduse daunele produse prin frecare aplicând pe

piele produse emoliente și hidratante, pelicule de folii protectoare și pansamente de

protecţie. Aplicarea regulată a hidratantelor cutanate, reprezintă un element de bază

în prevenirea zonelor cu risc. Aceste produse trebuie utilizate imediat după fiecare act

de curăţare. Trebuie reduși la minim factorii de mediu care pot să cauzeze uscarea

pielii, cum ar fi umiditatea scăzută a aerului (mai puţin de 40%) si expunerea la frig.

Pielea uscată trebuie tratată cu produse hidratante.

Ce trebuie făcut


Curăţarea pielii imediat ce se

murdărește. Folosirea detergenţilor care au

nevoie de limpezire puţină. Utilizarea dispozitivelor

pentru ridicarea persoanelor fără traumatisme pentru piele.

Aplicarea produselor emoliente și hidratante.

Folosirea detergenţilor degresanţi sau a

soluţiilor de curăţare. Aplicarea talcului sau a pulberilor

protectoare. Frecarea pentru uscarea pielii (risc de

fricţiune) Masaje profunde (desprinderea ţesuturilor). Utilizarea incorectă a mijloacelor absorbante. Contactul pielii cu materiale impermeabile. Să se lase așternuturile ude.

54

FACTORI GENERALI: Malnutriţia

Starea de malnutriţie a unui pacient favorizează riscul de apariţie a plăgilor. 70% din

pacienţii cu răni și 55% din subiecţii la risc suferă de malnutriţie.

Malnutriţia și escarele de decubit coexistă, adesea, la pacienţii „fragili”, mai ales în

vârstă, atât în spitalele pentru pacienţii acuţi cât și în secţiile pentru internările de

durată, iar deficienţele de nutriţie se reflectă în posibilitatea de vindecare.

Folosirea de integratori nutriţionali cu ridicat conţinut de proteine și îmbogăţite cu

substanţe nutritive capabile să producă un proces mai bun de cicatrizare, permite o

abordare dinspre „interior” a escarelor de decubit care se alătură, desigur,

tratamentului „extern”, capabil să asigure circumstanţele optime pentru vindecarea

rănii. Dieta normală este, adesea, prost consumată de către pacienţii în vârstă care

suferă de escare de decubit din cauza problemelor de anorexie, de mestecat și de

funcţionare anatomică redusă. Administrarea unui integrator special hiperproteic și

hipercaloric a permis abordarea modernă și eficientă a problemei de nutriţie în

escarele de decubit.

ALŢI FACTORI GENERALI

Primul obiectiv care se va stabili la luarea în grijă a unei persoane cu risc și/sau care

prezintă escare de decubit, este evaluarea clinică atentă. Atenţia trebuie orientată pe

identificarea și tratarea bolilor care pot favoriza apariţia escarelor de decubit sau pot

împiedica vindecarea lor (boala vasculară periferică, diabet, imunodeficienţe,

malnutriţie, tumori, boli de colagen vasculare, psihoze și depresii). Anamneza clinică

trebuie să conţină și riscul nutriţional: s-a constatat, într-adevăr, că apariţia și gradul

55

unei escare de decubit sunt în legătură cu gravitatea deficitului nutriţional, în special

în raport cu aportul scăzut de proteine și cu hipoalbuminemia.

Este recomandată, de asemenea, o evaluare a stării psihosociale a pacienţilor, pentru

a stabili capacitatea lor de a înţelege și de a accepta tratamentul. Frecvent, în realitatea

medicală, pacienţii care prezintă escare de contact sunt, în general, necooperanţi. În

acest caz, acordul de tratament se stabilește prin furnizorii de îngrijire (caregiver).

Există, cu toate acestea, un număr în creștere de pacienţi capabili să colaboreze la

elaborarea planului de tratament, cum ar fi, de exemplu, cei care suferă de leziuni ale

coloane vertebrale, boli neurologice degenerative (SLA), distrofie musculară sau

patologii traumatice acute, care au necesitat internarea în secţii de terapie intensivă.

FACTORI DE RISC AMBIENTALI

Printre factorii de risc de mediu se identifică gradul de umiditate mai mic de 40%,

temperatura mai mică de 18º C, care provoacă hipotermie pentru circulaţia în ţesuturi,

supraîncălzirea mediului care poate duce la transpiraţie abundentă si deshidratare și

iradiere, datorită emisiei de radiaţii nocive pentru piele din surse luminoase.

MODUL DE EVALUARE A ESCARELOR DE DECUBIT

Scopul tratamentului unui subiect care suferă de escare de decubit trebuie să se

limiteze deseori la îmbunătăţirea calităţii vieţii și nu neapărat la vindecare.

În afară de evaluarea clinică a subiectului și a stadiului escarelor, este necesar să se

acorde atenţie constatării complicaţiilor (bacteriemie/sepsis, fistule perineo-uretrale,

56

suprafeţelor cu goluri sau abcese, infestare cu larve de muscă, leziuni de carcinom

epidermoid, efecte sistemice datorate tratamentului și amiloidoză).

Stabilirea obiectivelor tratamentului

Evaluarea escarei de decubit în funcție de:

» localizare;

» gradul de gravitate;

» dimensiunea;

» suprafeţele cu goluri;

» gradul de gravitate;

» ţesutul distrus;

» tunelare;

» miros;

» patul escarei;

» condiţiile pielii din jurul escarei și la marginea escarei;

» exsudat;

» ţesutul necrozat;

» prezenţa sau absenţa ţesutului de granulaţie și epitelizare.

Repetarea evaluării escarelor de decubit cu o frecvenţă cel puţin săptămânală. Dacă

starea persoanei asistate sau a leziunii se agravează, planul de tratament trebuie

reevaluat imediat ce apar semnele de înrăutăţire. Evaluarea situaţiei vasculare

(indicele lui Windsor, gleznă–braţ) este recomandată pentru escarele de decubit ale

extremităţilor inferioare pentru a exclude insuficienţa vasculară.

O escară de decubit curăţată ar trebui să dea semne de vindecare în primele două sau

patru săptămâni de tratament. Dacă nu se constată progrese, trebuie să se reevalueze

57

condiţiile clinice ale pacientului, corectitudinea planului general de tratament și

respectarea acestui program, aducând modificările necesare.

ÎNGRIJIREA ESCARELOR

Circa 75% dintre escarele în stadiul II se vindecă în medie în 8 săptămâni. În medie,

numai 20% dintre leziunile în stadiul III și IV se vindecă într-un an.

Dificultatea de vindecare depinde de factorii de circulaţie, dar și de starea de nutriţie

a pacientului. 70% din pacienţii cu răni prezintă o stare de malnutriţie; dintre aceștia,

două treimi sunt în vârstă.

Pregătirea patului rănii

Prin «pregătirea patului unei răni» (sau Wound Bed Preparation, WBP) se înţelege

gestionarea globală și coordonată a rănii, orientată și înspre accelerarea proceselor

endogene de vindecare, dar și înspre promovarea luării de măsuri terapeutice

eficiente. Pentru a ajuta personalul medical să încadreze mai bine principiile WBP, se

recomandă să se facă referire la acronimul englez TIME (Tissue, Infection or

inflammation, Moisture imbalance, Epidermal margin), util în identificarea

elementelor de corectat. În particular, obiectivele de atins sunt:

Ţesut (Tissue): celulele devitalizate împiedică vindecarea. Trebuie restaurată

baza rănii și funcţiile matricei extracelulare prin debridement (episodic sau

continuu).

Infecţie sau inflamaţie (Infection or Inflammation): prezenţa unei mase mari

de bacterii sau a unei inflamaţii prelungite, provoacă o creștere a citokinelor

inflamatorii și activităţii proteazei cu o reducere a activității factorilor de

58

creștere. În acest caz, trebuie să se acționeze prin reducerea infecţiei bacteriene

și prin curățare.

Dezechilibru hidric (Moisture imbalance): deshidratarea pielii încetinește

migrarea celulelor epiteliale, iar un exces de lichide provoacă macerarea

marginilor rănii. În aceste cazuri, trebuie aplicate pansamente care să menţină

un grad corect de umiditate a ţesuturilor.

Marginile epidermei (Epidermal margin): keratinocitele care nu migrează și

celulele rănii care nu răspund la stimuli, împiedică formarea marginii

ţesuturilor. Trebuie, din acest motiv, să se asigure migrarea keratinocitelor și

răspunsul celulelor rănii, luând în considerare tratamentele corective ca

debridement, transplanturile de piele, produsele biologice sau terapiile

suplimentare.

Gestionarea necrozei

Întrucât ţesutul necrotic este receptacul de infecţie, lungește răspunsul inflamator,

împiedică mecanic restrângerea ulceraţiei și împiedică procesul de re-epitelizare, este

necesar să se efectueze o eliminare eficientă a ţesutului devitalizat pentru a ușura

începerea procesului de cicatrizare.

Îndepărtarea ţesutului devitalizat reprezintă un pas important și obligatoriu în cadrul

unui tratament eficient al escarei (Baharestani 1999, Drager 1999, Green 1991,

www.epuap.org ).

Există patru metode diferite de debridare a ţesutului necrotic al unei răni, iar alegerea

uneia dintre acestea depinde de diferiţi factori:

rapiditate;

lipsa agresivităţii în raport cu ţesuturile vitale;

59

gradul de durere al escarei;

prezenţa exsudatului;

prezenţa infecţiei;

costul.

Se va alege metoda de debridare cea mai potrivită condiţiilor și obiectivelor persoanei

asistate. Tehnicile de debridare mecanică, enzimatică și/sau autolitică pot să fie

utilizate atunci când nu este necesară drenarea sau îndepărtarea urgentă a ţesutului

devitalizat. Dacă acest lucru este urgent, ca în cazul celulitei sau a sepsisului, este de

preferat să se folosească tehnica unui instrument tăietor.

Efectuaţi un pansament curat și uscat pentru 8/24 ore după o debridare cu un

instrument tăietor, asociată cu sângerarea; după care se refac pansamentele umede.

Pansamentele curate pot fi folosite și în cazul tehnicilor de debridare mecanică sau

enzimatică. Ca alternativă pot fi folosite pansamente cu alginaţi (proba VI B).

Leziunile călcâielor cu escare uscate nu trebuie să fie debridate dacă nu există edem,

eritem, fluctuaţie sau secreţie. Verificaţi zilnic aceste leziuni pentru a monitoriza

complicaţiile escarelor de decubit care au nevoie de debridare (edem, eritem,

fluctuaţie sau secreţie). Se va preveni sau trata durerea asociată debridării.

Curăţarea escarei

Escara va fi curăţată la început și la fiecare schimb de pansament. Se va folosi o forţă

mecanică foarte mică la curăţarea leziunii cu fașe. Escara poate să fie curăţată cu ser

fiziologic, Ringer lactat.

Pentru a reduce suprafața bacteriilor si pentru a minimiza trauma ţesutului, ulceraţia

de dimensiuni medii trebuie să fie curățată cu cel puțin 100-150 ml de soluție.

60

Soluția utilizată pentru curățirea ulceraţiei trebuie să fie la temperatura camerei. O

soluţie rece provoacă durere și încetinește procesele reparatorii; ideal este să se

folosească o soluţie la temperatura corpului.

Se va folosi o presiune de irigare suficientă pentru a îmbunătăţi curăţarea rănii fără să

se provoace traumatizarea bazei escarei. O presiune de irigare sigură variază între 4

și 15 psi (care este presiunea furnizată de diferite aparate clinice disponibile). Această

presiune se obţine, de asemenea, folosind o seringă de 35 ml cu un ac cu diametrul de

19G. Se va lua în consideraţie hidroterapia turbionară sau de înaltă presiune cu

recircularea fluidelor pentru curăţarea escarelor de decubit care conţin mult exsudat,

fibrină (slough) sau ţesut necrotic. Atunci când escara este curăţată, se întrerupe

hidroterapia turbionară.

NOŢIUNI DESPRE PRODUSELE PENTRU TRATAMENTUL ESCARELOR DE

DECUBIT

Hidrogel - Indicaţii - Răni cu exsudat moderat, prezenţa ţesutului necrotic, Slough sau

fibrină.

Avantaje - Menţinerea unui ambient umed, favorizează o autoliză rapidă, poate să

rămână in situ până la 3 zile.

Dezavantaje - Dacă este utilizat în exces, poate să ducă la macerarea pielii din jurul

plăgii, poate să provoace hipergranulaţie. Are nevoie de pansamente secundare

adecvate.

61

Hidrocoloizi - Hidrocoloizii sunt pansamente compuse din amestecuri de polimeri

absorbanți (pectina, gelatină) și un agent de gelificare (NaCMC), suspendate în formă

micro-granulară într-o matrice adezivă

INDICAŢII - Escare cu exudare redusă sau medie. Patul rănii curat, superficial,

granular. Pielea în jurul escarei intactă.

CA PANSAMENT PRIMAR

- pentru escare fără sau cu exsudat ușor;

- preponderent pentru escare de decubit în stadiul II – III

- pentru leziuni în principal granulare.

CA PANSAMENT PT „ZONELE DIFICILE”

- Acestea au proprietatea de a absorbi fluidele până la saturare, apoi devin suspendate în fluid, formând un gel. Pot să fie ocluzive sau semi-ocluzive.

- Sunt disponibile în multe forme, măsuri, grosimi.

- Sunt cunoscute la scară largă și folosite încă din anii ’80

GELIFIERE

- Interacţiunea cu exsudatul escarei și generarea unui gel moale

- Crearea unui mediu umed ideal pentru vindecare

- Îndepărtarea ţesutului necrotic și fibrinos

OCLUZIE

- Nu pătrund agenţii contaminanţi externi

62

- Tensiunea la oxigen stimulează „angiogeneza” precoce

- Impermeabilitate

- Barieră bacteriană și virală

ATENŢIE

- Escara se poate extinde în faza iniţială

- Gelul gălbui nu trebuie confundat cu puroiul

- Deseori dezvoltă un miros urât

- Facilitează formarea ţesutului de granulaţie

- Favorizează debridarea autolitică

- Aplicarea și îndepărtarea sunt automate (efect de amortizare)

- Este foarte adaptabil și maleabil - Video

Spumă

- Protejează pielea, apărând ţesuturile nou formate intacte Hidrocoloid

- Este translucid: permite controlarea escarei sau pansamentul primar de bază

- Este subţire, flexibil și adaptabil pentru confortul maxim al pacientului

- Este subţire: poate să fie folosit ca pansament primar sau secundar

Hidrocolocoizi

- Schimbarea pansamentului la fiecare 3 - 7 zile

- Oferă o protecţie și o ocluzie eficientă (previn difuzia MRSA)

- Sunt rareori asociaţi cu dermatita de contact

63

- Se menţionează unele sensibilizări la colofoniu

- Frecvente dermatite de contat non alergice, în caz de îndepărtări frecvente, pe pielea din jurul ulceraţiilor venoase ale membrelor inferioare

Hipergranulaţie, Hidrofibre

- Indicaţii: Răni cu exsudat abundent, potrivite și pentru răni cavitate. Și pentru escare în granulare.

- Avantaje: Putere de absorbţie foarte mare, îndepărtează și blochează murdăria și bacteriile. Reduce riscul de macerare.

- Se îndepărtează prin simpla spălare, schimbare la fiecare 3-5 zile

- Pot să conţină argint cu eliberare lentă

- Nu este hemostatic

- Poate să deshidrateze patul rănii

- Nu este indicat în leziuni uscate

Convatec aquacel

- Fibre subțiri de carboximetilceluloză cu putere mare de absorbție și de retenție, formează un gel moale și compact.

- Capacitate mai mare de gestionare a exsudatului

- Contactul strâns cu patul rănii reduce „spaţiile moarte”

- Ușor de aplicat și de îndepărtat (reducerea durerii), risc redus de macerare datorită scurgerilor, absorbţie verticală a fluidelor prin fibrele care se transformă în gel, reţinând în interiorul lor exsudatul (niveluri egale cu de 25 de ori greutatea lor) și bacteriile; se poate utiliza sub bandaj.

64

Alginaţi -Indicaţii:

LEZIUNE SUPERFICIALĂ LEZIUNE PROFUNDĂ

- Răni exudative și sângerânde și/sau în fază de granulare

- Avantaje: Foarte absorbanţi, favorizează debridarea autolitică, nu sunt aderenţi, sunt adaptabili, ușor de îndepărtat, non ocluzivi, pot să conţină Ag.

- Pot deshidrata patul rănii

- Nu sunt indicaţi în răni uscate

- Alginatul - Alginatul de sodiu se obţine din acidul alginic, component natural al unor alge brune.

- Acidul alginic este compus din 2 copolimeri: acidul manuronic (flexibilitate) și acidul glucuronic (rezistenţă). Cantităţi ridicate de reziduuri de acid glucuronic (73% din compoziţia totală) dau o mai mare rezistenţă la degradare, o mai mare porozitate și stabilitate în timp. Alginaţii bogaţi în acid manuronic (62% acid manuronic, 38% acid glucuronic) produc structuri mai moi, mai fine, mai puţin poroase și supuse degradării în timp.

Spume

- Pansamente hidroactive din spumă de poliuretan, cu membrana externă semipermeabilă din poliuretan sau alte materiale (silicon, poliester etc.).

- Pansament primar și/sau secundar.

- Absorb fluidele în mod controlat, în sens vertical.

- Membrana externă împiedică trecerea exsudatului, creând și menţinând, astfel, mediul umed. Absorb mari cantităţi de exsudat.

- Pot să interacţioneze cu soluţii de hipoclorit și H2O2. Se pot folosi și sub bandaj compresiv.

65

LEZIUNE SUPERFICIALĂ, LEZIUNE PROFUNDĂ

- Indicaţii: Ulceraţii în fază de granulare sau fibrinoase, cu exsudat moderat/abundent, neinfectate

- Mare capacitate de absorbţie, în special comprimate.

- Nu sunt eficiente în cazul escarelor. Nu se utilizează în combinaţie cu agenţi oxidanţi (hipoclorit, H2O2). Dacă sunt utilizate în leziuni puternic exudative, pot să macereze pielea din jurul leziunii.

Pansamente neaderente

- Ţesut reticular impregnat cu diverse produse, grăsimi neutre, gel, parafină, vaselină, acid hialuronic etc.

- Pentru ulceraţii superficiale, cu exudare redusă.

- Previn durerea și teama la îndepărtare.

- Pansamente primare sau secundare

- Unele conţin Ag, materialul de suport acoperit cu argint este impregnat cu un unguent hidrofil pe bază de trigliceride.

Membrane de film de poliuretan/film

- Sunt compuse dintr-o peliculă foarte subţire din poliuretan, pansamente semi-ocluzive: impermeabile la micro-organisme și lichide

- Permit transpiraţia și evaporarea lichidului în exces; bine adaptabile, ne dureroase la schimbarea pansamentului primar în cazul ulceraţiilor în fază de epitelizare, puţin exudative. Deseori în pansamente secundare.

- Pansamente cu silicon

- Pansamente cu aderenţă scăzută

- Netraumatice la îndepărtare

66

- Pentru leziuni în granulare sau epitelizare

Celuloză biologică cu hidro echilibrare:

- Produs steril din celuloză biologică, apă și 0.085% gluconat de clorhexidină

- Cel cu PHMB conţine poliexamidă la 0,3% (antiseptic)

- Produs de echilibrare hidrică, capabil să absoarbă și să hidrateze leziunea, menţinând un echilibru perfect al fluidelor.

- Acţiune bună la durere.

- Indicaţii: leziuni cronice cu exsudat ușor și/sau moderat.

- Fundamental pentru pansamentul secundar

- Poate să fie utilizat sub bandaj elastic de compresie, datorită unei foarte bune adaptabilităţi.

68

INFIRMIERA

ASISTENȚA PACIENȚILOR VÂRSTNICI

Formarea a devenit tot mai importantă, mai relevantă, în ultimii ani, iar acest nou

interes se adresează tuturor domeniilor de activitate, celor mai diferite și disparate.

Ne aducem și noi contribuţia, ca unitate operativă care încearcă să intervină în special

în sprijinul femeilor, la formularea unor răspunsuri cu privire la nevoile sociale la

nivel local. În acest sens, formarea devine un instrument fundamental, devine un

instrument de bază pentru traducerea nevoilor în răspunsuri și apoi în acțiuni

concrete de intervenţie. În ultimii ani exigenţele s-au maturizat, au devenit tot mai

puternice deoarece persoanele au nevoie să-și consolideze, să-și îmbunătățească, să-și

aprofundeze abilitățile profesionale, capacităţile și, mai ales, trebuie să specializeze

aceste aptitudini, trebuie să le facă să devină specifice. În activitatea noastră de zi cu

zi trăim chiar necesitatea de a le instrui pe aceste femei, care vin din diferite țări străine

și care sosesc în serviciile noastre, în instituțiile noastre, în familiile noastre, care

doresc să exercite acest rol atât de delicat, atât de complex de asistență. Deci, haideți

să spunem că femeile străine, așa-numitele îngrijitoare, reprezintă într-un fel, pentru

moment, singurul instrument disponibil și singura strategie utilă la dispoziția

familiilor pentru a putea să sprijine starea precară a celor dragi. În același timp, aceste

femei amplifică perspectiva gamei de servicii și într-un fel facilitează, de asemenea,

evitarea instituționalizării persoanelor în vârstă, deoarece reprezintă o nouă resursă,

un sprijin nou, important, de valoare, pentru familii, care le pot permite, în sfârșit,

persoanelor în vârstă, să se bucure de cel mai prețios dar, și anume să rămână acasă,

în mediul lor, să fie cu cei dragi, să stea acolo unde este locul memoriei lor,care nu

reprezintă numai un spațiu fizic, ci, mai ales, locul unde se nasc relaţiile de prietenie,

sociale, de cetăţenie, unde se trăiește tot trecutul, povestea personală.

69

Obiectivele principale legate de formarea acestor femei privesc mai multe domenii: pe

de o parte, pregătirea femeii pentru a gestiona în mod organizat, atent, respectuos,

valoros și sensibil nevoile reale ale persoanei asistate și, de asemenea,respectul în

gestionarea a ceea ce este viața de zi cu zi, casa și mediul în care trăiește această

persoană; dotarea acestor femei cu capacitatea de a ști să gestioneze, de a ști să

utilizeze facilitățile oferite de dinamica care determină o relație atât de profundă, atât

de intensă, atât de complexă. Nu este întotdeauna ușor, de multe ori, aceste femei sunt

lăsate să se descurce singure, în cadrul familiei, în care membrii familiei nu sunt

întotdeauna prezenţi, de multe ori sunt oameni în vârstă care locuiesc singuri, care nu

au rude în măsură să îi coordoneze, să îi gestioneze, să îi controleze. Totul este

încredințat în mâinile unei îngrijitoare și, deseori, îngrijitoarea este copleșită de

această sarcină atât de grea, atât de complicată, drept pentru care trebuie să învețe

bine cum să gestioneze situația în ansamblu său.

Creșterea duratei medii de viață a condus, de asemenea, la o înmulţire a unor boli care

erau destul de rare mai demult; printre acestea domină, cu siguranță, boala

Alzheimer, o boală sever invalidantă, o boală caracteristică mai ales vârstei înaintate.

Există o relație directă între vârstă și procentul de pacienți care prezintă aceasta boală;

datele cu sunt îngrijorătoare deoarece dincolo de 80 de ani, poate ajunge la vârfuri de

aproximativ 30% dintre persoanele care au această boală care cauzează demență,

handicap grav și, deci, necesită o îngrijire adecvată. Prin urmare, trebuie să ne

pregătim în cel mai bun mod pentru acest tip de activitate care, cu siguranță, va angaja

considerabil întregul serviciu naţional de sănătate în următorii ani. Inițiativa de a da

instrucţiuni, adică de a-i forma pe toți cei care vor trebui să se ocupe de acești bolnavi,

luând în considerare toate aspectele, de la aspectul cel mai evident de tip medical la

cel de asistenţă medicală, dar și cel al îngrijirii zilnice, deci de multiplele operaţiuni

care trebuie făcute în legătură cu un subiect care nu este auto-independent, are o

deosebită importanţă. Va trebui să organizăm un număr mare de astfel de cursuri, va

70

trebui să îi pregătim pe cei din familie, pe îngrijitoare, pe asistentele medicale, pe cei

care se ocupă de boala Alzheimer în cel mai bun mod posibil. Este foarte important

un studiu care a apărut în 2006 în British Medical Journal, care arată cum organizarea

pregătirii celor care trebuie să ocupe de pacienții cu boala Alzheimer, se traduce

printr-o ameliorare a simptomelor acestor pacienți și, de asemenea, printr-o scădere a

consumului de medicamente. Am concentrat această discuție pe boala Alzheimer, dar,

evident, aceleași principii, aceleași reguli se aplică pentru multe alte boli invalidante,

cum ar fi accidentul vascular cerebral: acești pacienți nu mai sunt auto-suficienţi, astfel

încât au nevoie de același îngrijiri. Există alte boli degenerative, cum ar fi boala

Parkinson, pentru care chiar resursele terapeutice sunt relativ limitate comparativ cu

istoricul natural al acestei boli, și la fel multe alte boli, chiar mai rare, cum ar fi scleroza

amiotrofică laterală, toate boli care au nevoie de o mare atenție din partea celor

desemnaţi să îngrijească acești bolnavi, iar atenția se poate căpăta numai printr-o

instruire corespunzătoare.

Bolile neurologice cele mai invalidante sunt cele care, ca număr, ca entitate numerică,

implică în primul rând persoanele în vârstă; sunt boli care au o vârstă medie de debut

în jurul a 60-65 de ani și sunt: accidentul vascular cerebral, în primul rând, adică toate

accidentele vasculare ischemice și hemoragice care duc la invaliditate sau la alterări

motorii; apoi toate bolile neurodegenerative care implică segmentul de vârstă medie

- înaintată a populației și sunt boala Alzheimer pe primul loc, toate celelalte forme de

demenţă, demenţa vasculară, demenţa cu corpi Lewy și alte boli neurodegenerative

care asociază demenţa, apoi boala Parkinson care este o altă boală foarte invalidantă

atât din punct de vedere motric cât și, uneori, deși în mai mică măsură, din punct de

vedere cognitiv. În grupele de vârstă mai tinere ale populației există alte boli

neurologice care pot determina un handicap grav și acestea sunt scleroza multiplă,

care este mai cunoscută, și scleroză laterală amiotrofică, care, în schimb, este mult mai

puțin frecventă. În stadiile mai avansate ale bolii, aspectul cognitiv devine foarte

71

important; de exemplu accidentele vasculare cerebrale care, după cum spuneam mai

înainte, sunt cel mai frecvent eveniment în cadrul populației vârstnice și nu pot

implica sfere cognitive neurologice cum ar fi vorbirea, memoria, ci numai o implicare

motorie; pe măsură ce boala progresează este posibil, totuși, ca pacientul să dezvolte

unele reacții ale acestei boli, iar reacțiile sunt adesea de tip depresiv și, prin urmare,

pot provoca tulburări de comportament, între ghilimele. Și în accidentele vasculare

cerebrale aspectul cognitiv poate fi în faza inițială, când evenimentul ischemic implică

anumite zone ale creierului care controlează vorbirea, de exemplu, sau memoria sau

raționamentul. Tulburarea de comportament are loc, în principal, prin modificări ale

ritmului somn-veghe: de exemplu, pacienții au tendința de a dormi în timpul zilei și

nu pot dormi noaptea; de asemenea, pot exista stări de agresivitate: uneori pacientul

devine furios pentru un nimic, ajunge să fie mutat un scaun despre care el crede că

trebuie să fie pus într-un anumit loc și se dezlănțuie o ieșire de furie incontrolabilă; de

asemenea,o altă tulburare de comportament poate fi, în special în demență,

vagabondajul: în stadiile avansate ale bolii, pacientul pleacă de acasă și se rătăcește,

nu mai este de găsit; altă problemă mare este cea a halucinațiilor, adică: pacientul vede

sau aude persoane sau lucruri care nu există și atunci se agită foarte mult; o altă

tulburare gravă de comportament este delirul, care este un exces de dezorientare

foarte gravă spațio-temporală care apare dintr-o dată și se întâlnește adesea la

persoanele în vârstă, fiind, adesea, cauzat de boli organice sau infecții ale tractului

urinar sau la febră; apare această confuzie care face, de multe ori, ca pacientul să fie

internat. Atunci când bolnavul are halucinații, vede lucruri care nu există, nu trebuie

să fie contrazis, zicând: "Nu, nu este adevărat, deloc, nu vezi că nu există? ai greșit",

ci trebuie să se încerce să fie calmat, săi se spună: "Da, așa este, acum îl vom goni de

aici, nu-ţi face griji, îndepărtăm totul, îl facem să plece" și să fie distras, eventual

ducându-l în altă cameră, schimbând subiectul, apelând la alte subiecte care pot să-l

facă să uite lucrul, între ghilimele, pe care vede, și este convins că vede și îi provoacă

72

frică. Trebuie să fim de partea pacientului, să fim de partea persoanei pe care o avem

în faţă, care este o ființă umană, și pe care boala, din păcate, îl golește de trăirile,

amintirile, felul lui de a fi. În bolile invalidante ca boala Alzheimer, scleroza multiplă,

boala Parkinson, o dată cu progresia bolii pot exista întreruperi ale comunicării, pe de

o parte cauzate de perturbarea memoriei, pe de altă parte chiar de o dificultate în

articularea limbajului. În plus, este adevărat că menținerea comunicării, cât mai mult

posibil, cu un pacient este un pas critic pentru a menține o calitate optimă de viaţă.

Suntem obișnuiţi să comunicăm mereu, orice relație este comunicare.

Dacă mă duc să văd un bolnav, îi spun: "Mă bucur să te văd," bineînțeles că va trebui

să am un gest, o expresie facială care să exprime cu adevărat ceea ce spun în cuvinte,

așa că, dacă spun: "Mă bucur să te văd" și ţin braţele încrucișate, sau mă uit pe geam

sau mă uit într-un punct îndepărtat, îi transmit un mesaj contradictoriu. Și amintiți-

vă, întotdeauna, că predomină mesajul nonverbal, prin urmare, prin gesturile noastre

spunem un lucru care este contrazis de cuvintele noastre, iar bolnavul va interpreta,

cu siguranţă, mesajul nostru nonverbal, deoarece comunicarea non-verbală este prima

comunicare pe care o învăţăm de mici și ultima pe care o pierdem, deci și în stadiile

foarte avansate ale bolilor, comunicarea este întotdeauna posibilă, deoarece mesajul

nonverbal predomină și rămâne oricum constant, rămâne prezent până la capăt. Este,

de asemenea, foarte important modul în care facem față dificultăților pe care pacientul

le are în a se exprima; foarte frecvent se întâmplă, de asemenea, ca pacientul să

folosească cuvinte greșite, pentru că poate că se aseamănă ca sunet cu cuvântul pe

care ar dori să-l spună sau pentru că sensul este similar cu cuvântul pe care ar dori să-

l spună. În acest caz, comportamentul cel mai corect este, cu siguranţă acela de a nu-l

corecta încontinuu pe bolnav. De obicei, comportamentul pe care noi îl numim agresiv

nu are o intenție rea, răuvoitoare faţă de noi. Este, de cele mai multe ori, o reacție

defensivă și nu agresivă, deci este o reacție la o acțiune a noastră, care a fost

interpretată greșit. Și tăcerea este comunicare. Tăcerea este un lucru care face parte

73

din viața noastră, toţi ne dorim, în anumite momente, din motive personale sau

circumstanțe de conjunctură, să rămânem în tăcere. Unii au tendința de a hiper-

stimula bolnavul: dacă bolnavul se află într-o stare de pasivitate, de tăcere, tendința

poate fi aceea de a i se pune întrebări, de a-l implica în unele activități, deci de a hiper-

stimula bolnavul. Cu toate acestea, tăcerea poate avea multiple semnificaţii, care

trebuie să fie respectate și, mai ales, înțelese. Așa cum am spus pacientul are dificultăți

în a găsi cuvintele potrivite atunci când vrea să se exprime; tăcerea poate fi deci, chiar

un mod de a-și găsi cuvintele potrivite de pus împreună, pentru a exprima o

propoziție; devine astfel o tăcere pentru prelucrarea unui conținut: pacientul are ceva

de spus, dar are nevoie de tăcere tocmai pentru a articula o propoziție care să aibă un

sens complet. Chiar și atunci când vorbim, sau punem o întrebare, poate să existe un

moment de tăcere tocmai pentru că este nevoie de timp pentru a reuși să înțeleagă

semnificația celor spuse de noi. Tăcerea poate fi un moment de reflecție în care

bolnavul își amintește evenimente din trecut, un moment în care bolnavul poate că nu

este dispus să împărtășească aceste amintiri, sau este o activitate plăcută, pe care are

o desfășoară pentru sine. Pur și simplu, tăcerea poate fi un moment în care nu am de

spus nimic sau nu vreau să fac nimic, poate mă odihnesc, este foarte bine, toți facem

așa. Este evident că toate aceste sfaturi, trucuri mici și mari pe care le putem folosi cu

un bolnav, nu valorează nimic dacă nu există într-adevăr un respect, o dorință, totuși,

de apropiere de o persoană care îşi păstrează propria demnitate până la sfârșit,

propria lui dorinţă pe care o împarte cu toată omenirea, chiar cu noi, de a fi iubit,

recunoscut, respectat. Noi simţim întotdeauna când apropierea de o altă persoană este

un apropiere reală sau este o apropiere care are doar un scop utilitar. Vă asigur că un

bolnav poate să dăruiască mult, nu are nevoie de multe cuvinte; apropierea sa, care

este, uneori, este o simplă mângâiere sau o atingere ușoară a mâinii, sau un zâmbet

pentru o frază rostită de dumneavoastră, este cu siguranță cea mai mare răsplată pe

74

care o persoană o poate avea. Deci, într-adevăr, sfatul meu este: să știţi să priviţi în

ochii un pacient și veţi găsi bogăţii nebănuite, chiar dacă nu mai poate să vorbească.

CUNOAȘTEREA BOLNAVULUI DE ALZHEIMER

Boala Alzheimer este datorată pierderii lente progresive a volumului creierului

(atrofie). Cauzele pentru care se întâmplă acest lucru nu sunt pe deplin cunoscute; se

știe că se acumulează proteine anormale între celule ("plăci de amiloid") și în interiorul

acestora ("neurofibrils"). Celulele care mor nu pot fi înlocuite, iar creierul, lent, începe

să-și piardă funcțiile. Prima funcție care se pierde este memoria, în special cea

referitoare la evenimentele recente, în timp ce sunt amintite evenimentele foarte

îndepărtate. Urmează orientarea în spațiu (pacienții nu știu exact unde se află), în timp

(nu mai știu ziua, data, anul), în limbaj.

Nevoile pacientului

Cum se prezintă pacientul în stadiile incipiente ale bolii?

În faza următoare se manifestă dificultăţi în capacitatea de umbla cu obiectele, de a

recunoaște persoane, de a se îmbrăca, de a se îngriji, de a mânca singuri.

Într-o fază și mai avansată se pierde capacitatea de a merge în mod independent, de a

controla sfincterele (pacienți pierd urină și fecale).

Pot să apară în orice moment al bolii tulburări de comportament (nevoia constantă de

a merge, uneori până la a fugi de la domiciliu, agresivitate verbală sau gestuală,

refuzul hranei sau consumarea continuă de alimente sau substanţe confundate cu

alimentele).

75

După mulți ani de boală (aproximativ 7-10 ani după diagnosticare) apare un declin

fizic cu o predispoziţie la infecții pulmonare și urinare, imobilizare la pat, până când

pacientul, treptat, se stinge.

Bolnavul în stadiul iniţial

În stadiile inițiale, pacientul este autonom, predominant amnezic. În anumite cazuri

este conștient de problemele sale, de multe nu îşi dă seama de acestea. Uneori este

prezentă o depresie reactivă. În această etapă, se poate încerca încetinirea progresiei

bolii prin medicamente stimulante specifice și cu exerciții pentru memorie.

Cum poate fi stimulat pacientul?

În această etapă, se poate încerca să se stimuleze funcțiile reziduale ale pacientului,

încurajându-l către lectură, discuții, jocuri de memorie, cuvinte încrucișate,

comentarea programe de televiziune.

Este inutil să fie contrazis pacientul dacă greșește, deoarece critica acțiunilor lui este

slabă. Dacă manifestă agresiune verbală, deseori este suficient să i se distragă atenția,

să se schimbe subiectul, să i se ignore acuzațiile.

Este foarte util să îi amintim de multe ori ziua, ora, data, să fie întrebat unde se află.

Plimbările în locuri cunoscute pot servi ca să-i distragă atenția și să îl mobilizeze.

Cum evoluează boala?

Bolnavul în stadiu intermediar

În acest stadiu, de multe ori pacientul începe să-și piardă auto-suficiența, trebuie

asistat cel puţin la îmbrăcare și la igiena personală.

În afară de tulburările de memorie sunt clare tulburările de orientare, de vorbire,

uneori tulburările de comportament.

76

Pot fi utilizate medicamente pentru a întârzia evoluţia bolii în stadiul mai avansat

(memantina). Uneori se utilizează medicamente sedative pentru insomnie.

Cum poate fi ajutat pacientul?

Mai mult decât a încerca stimularea funcțiilor rămase, sunt importante funcțiile de

asistenţă: bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, să se cureţe; i se va pregăti masa și i se

va aminti să mănânce.

TREBUIE SĂ I PREGĂTEASCĂ PACIENTULUI ALIMENTE FAMILIARE ȘI CU UN

GUST PE CARE SĂ ÎL ACCEPTE

Trebuie să ne amintim mereu că avem de-a face cu o persoană în vârstă, care, chiar și

cu deficit cognitiv, are, în orice caz, demnitatea sa.

Nu trebuie forțat să poarte haine confortabile, dacă el nu le acceptă, mai ales pentru a

ieși din casă.

Nu trebuie să i se impună cu cuvinte sau gesturi dure, și în acest caz este mai bine să

fie distras, să nu se dea atenţie acuzaţiilor, să nu se insiste să i se corecteze

convingerile.

ATENŢIE LA MEDICAMENTE

Pacienții sunt foarte delicaţi, trebuie să se respecte cu stricteţe dozele și programul

stabilite de medic.

Nu se vor adăuga doze sau medicamente "la nevoie" fără autorizare

Efectele pot fi foarte grave: o sedare excesivă poate duce la căderi urmate de fracturi,

la afecţiuni cardiace și de circulaţie, inclusiv mortale.

77

Cum se gestionează relația cu membrii familiei?

Boala Alzheimer este printre cele care îi pun mai mult la încercare pe membri familiei,

pentru a nu vorbi de o patologie indusă la rude (îngrijitori). Aceștia, nu numai că văd

cum se stinge o persoană dragă, dar văd cum această persoană se transformă în

altcineva, care nu îi recunoaște, îşi pierde identitatea, până când ajunge un străin, cu

toate sentimentele de neliniște și vinovăție pe care le aduce.

Prin urmare, trebuie să înțelegem starea lor de spirit, care, uneori, pare să subestimeze

simptomele pacientului sau să se înstrăineze de boală.

Cu toate acestea, există asociații ale rudelor unde acestea se pot întâlni, să facă schimb

de sfaturi, să se confeseze, să primească informații și, eventual, ajutor în asistență.

Și în etapele ulterioare ale bolii, ce i se întâmplă pacientului?

Bolnavul în stadiu avansat

În această fază pacientul nu este complet auto-suficient.

Trebuie să i se dea să mănânce, este incontinent.

Pot să apară tulburări de comportament (nevoia constantă de a merge, țipete).

Cum poate fi asistat pacientul în acest stadiu?

Pacientul trebuie să fie spălat și curăţat.

Atenţie în a-l hrăni lent, pentru că, uneori, tinde să înghită pe nemestecate mâncarea

care poate să se ducă greșit.

Sunt mai bune alimentele pasate, semi-solide, cu aceeași consistență: nu supă cu tăiței,

carne cu oase, orez cu mazăre, ci alimente omogene, cum ar fi supa, alimentele pasate,

omogeneizate.

Cum ne comportăm dacă pacientul este agitat sau agresiv?

Încercați să îl contraziceţi cât mai puțin pe pacient.

78

De exemplu: dacă continuă să meargă fără să deranjeze, este inutil să încercaţi să îl

opriţi cu forța. Evitați să schimbaţi repede locurile și persoanele care îi sunt familiare.

De exemplu: pacienții care erau liniștiţi anterior devin confuzi și agitaţi atunci când

merg la spital, în vacanţă sau pur și simplu schimbă casa sau văd persoane diferite.

Se va păstra ambientul luminat

De exemplu: pacienții, o dată cu venirea serii devin confuzi pentru că nu mai văd

obiectele și persoanele de referință care servesc pentru a-i orienta și a-i liniști. Este util

să se mențină luminile aprinse noaptea în baie, uneori și în cameră, cel puțin până

când adoarme pacientul.

Nu subestimaţi țipetele sau neliniștea bruscă

De exemplu: un pacient până acum liniștit, poate să urle brusc din cauza durerilor

abdominale, durerilor în oase sau articulații, din cauza crampelor musculare din

cauza poziţiei greșite, pentru că nu are nici o altă cale de a se exprima.

Boala Alzheimer se datorează pierderii lente și progresive a volumului creierului,

care se numește atrofie.

"Domnule doctor, cum se prezintă pacientul în stadiile incipiente ale bolii?"

Prima funcție este afectată este memoria, în special pentru evenimente recente, în timp

ce evenimentele mai vechi sunt memorate de pacient până la cele mai avansate stadii

ale bolii. Ulterior apar problemele de orientare, orientare în timp - nu știu exact cât

este ora, data, ziua, luna, anul - și în spațiu - nu știu exact unde se află; urmează

deprecierea vorbirii și, într-o etapă ulterioară a bolii, tulburări în recunoașterea

obiectelor folosite zi de zi și recunoașterea persoanelor dragi. În fiecare stadiu al bolii

pot să apară tulburări de comportament: neliniște, agitație, fuga de acasă, din cauza

nevoii care îl face pe pacient sa meargă continuu, fără oprire.

79

"Și, de asemenea, cum pot să îl stimulez pe pacient în acest stadiu?"

În acest stadiu, puteți încerca să stimulaţi funcţiile reziduale ale pacientului

încurajându-l să discute, să citească, să rezolve jocuri de memorie, de cuvinte

încrucișate, să comenteze programele de televiziune. Este ori foarte util să fie întrebat,

deseori, unde suntem, să îi amintim ora, data, ziua; să evităm să îl contrazicem, să

depășim acuzațiile, încercând să schimbăm subiectul.

"Boala evoluează sau este constantă?"

Este important să se ia în considerare că pacientul pe care îl avem în față nu este același

pacient pe care îl vom vedea peste un an, doi ani, cinci ani: boala tinde să evolueze

treptat. În stadiul următor al bolii, pacientul îşi continuă declinul fizic, până când

ajunge să fie complet dependent, tinde să rămână la pat, pot să intervină complicații

de infecții respiratorii, pulmonare, iar pacientul se stinge încet, încet.

"Care este cel mai bun mod de a îl ajuta pe pacient?"

Pacientul trebuie ajutat să se spele, să se îngrijească, trebuie să i se pregătească

mâncarea și, de multe ori, i se amintește când și cum să mănânce. În pregătirea

mâncării, este important să se aibă în vedere preferinţele pacientului, pentru a-i

pregăti alimente care îi sunt familiare și cu gust cunoscut; de multe ori pacientul

refuză mâncarea pentru că nu o recunoaște. Trebuie să ne amintim întotdeauna că

pacientul, chiar în această fază, este un pacient în vârstă, care îşi păstrează demnitatea:

mi trebuie forţat să facă lucruri sau să fie pus în condiții care să îi provoace jenă: de

exemplu, nu forțați-l să folosească un trening pentru a ieși din casă, dacă pacientul

este obișnuit să iasă îmbrăcat elegant.

80

"Cum pot gestiona relația cu familia?"

Boala Alzheimer este una din bolile care îi pun mai mult la încercare pe membrii

familiei; se vorbește chiar de o boală a rudelor care au grijă de pacienți; acestea o văd

deseori pe persoana din faţa lor cum se stinge treptat, nu atât de mult sub aspect fizic,

dar mai ales de la psihologic, de personalitate; persoana pe care o au în faţă, încet,

încet, nu mai reușește să îi recunoască, iar ei înșiși nu-o mai recunosc ca fiind persoana

lor dragă. Acest lucru duce la sentimente puternice de vinovăție: de la frică, uneori se

ajunge la minimizarea bolii în stadiul incipient, uneori se ajunge la unele forme

reactive de depresie.

"Știţi, uneori, are un comportament agresiv, puţin cam ciudat: cum este cel mai bine

să mă comport? "

În diferitele etape ale bolii pot să apară tulburări de comportament: de multe ori

pacientul confundă ziua cu noaptea, tinde să fie somnolent în timpul zilei și agitat în

timpul nopţii; uneori pot apărea accese de furie, accese de reactivitate verbală, deliruri

de gelozie, deliruri sexuale. Cel mai bun lucru este să încercaţi să ignoraţi acuzațiile,

să încercaţi să schimbaţi subiectul. De multe ori ajunge doar să i distragă atenția

pacientului pentru a face să înceteze tulburarea. Nu trebuie să se supraestimeze

tulburarea în sine: de exemplu, în cazul în care pacientul merge toată ziua în casă și

nu face nimic deosebit de periculos pentru el și pentru alții, nu există nici un motiv

să-l opriţi cu forța. Pierderea punctelor de contact, de referinţă cu familia îl sperie și

reacționează în consecință, uneori inadecvat. Păstrați ambientul cât se poate de

luminos: știm că,deseori, tulburările de comportament apar seara, după lăsarea

întunericului, atunci când pacientul își pierde punctele de referință pe care le

cunoaște. Trebuie să încercăm să menţinem ambientul cât mai luminos, să păstrăm

aprinse luminile de la baie în timpul nopţii și, uneori, chiar și luminile din cameră,

până când pacientul adoarme.

81

"Dar se poate agrava și mai mult?"

În stadiul cel mai avansat al avansat al bolii, pacientul devine total dependent și are

nevoie de ajutor pentru toate necesităţile sale. Pacientul va fi, în esență, spălat și

îngrijit, trebuie să fie hrănit încet și să i se ofere hrană omogenă, pe cât posibil, astfel

încât acestea pot fi asimilate de către pacient fără dificultate, deci alimente foarte

simple și preparate, eventual, sub forma de piure, omogenizate, piureuri, evitând

alimente cu dublă consistență, cum ar fi, supă cu tăiței, orez cu mazăre, carne cu oase,

care pot fi mai ușor rău digerate și prost înghițite de pacient, până când se ajunge la

imobilizarea la pat, iar pacientul, în acest moment, se prezintă ca orice pacient

dependent imobilizat la pat.

"Ok, și îngrijirea?"

În acest stadiu sunt utile medicamentele pentru stimularea funcțiilor reziduale ale

pacientului, care sunt, de obicei prescrise de către unitățile de evaluare pentru

Alzheimer speciale, de neurologi sau geriatri, eventual se pot utiliza, de asemenea,

forme de exerciții de memorie sau exerciții pentru a încerca să se îmbunătățească

tulburările de comportament. Se pot folosi medicamente pentru a stimula sau întârzia

eventual evoluția bolii in etapele mai avansate, uneori pot fi utilizate medicamente

sedative, în cazul tulburărilor de comportament majore, și medicamente pentru

insomnie. Atunci când este necesar tratamentul medicamentos, în special cu sedative,

sunt administrate strict la orele și în cantităţile în care au fost prescrise de medic; nu

pot fi administrate la nevoie sau în doze necorespunzătoare: acest lucru poate provoca

reacții adverse majore, în special legate de o sedare excesivă - pacientul poate să cadă,

îşi poate provoca fracturi - și, în cazurile severe se poate ajunge la boli de inimă care

să ducă la decesul pacientului.

82

BOALA PARKINSON

Boala Parkinson este o boală degenerativă lent progresivă în care, tulburărilor motorii

li se adaugă, de-a lungul anilor, și tulburări non-motorii; poate fi asociat, de asemenea,

în afară de încetinirea mișcărilor, un anumit grad de tulburări cognitive, astfel că,

pentru această boală, este configurată o imagine foarte complexă, care necesită din

partea persoanei care îngrijește, a personalului care are grijă de bolnav, o atenție

deosebită, poate chiar mai mare decât cea care se acordă, în general, la multe alte boli

degenerative. În prezent, în Italia, există aproximativ 150.000 de pacienți cu Parkinson,

dar, dacă vom include, de asemenea pacienții care au forme de Parkinson secundare,

de exemplu modificări vasculare de tip ischemic sau circulator sau, în general, ale

creierului, probabil că sunt mai mulţi de 200.000 de bolnavi; deci o populație de

pacienți care, datorită introducerii a unei multitudini de tratamente medicamentoase,

are,în prezent, o speranţă de viaţă mult mai mare și care tinde să se cronicizeze în

situația lor. Faptul că există tratamente medicamentoase eficiente înseamnă că, pentru

primii ani de boală, boala Parkinson poate fi, în general, destul de bine gestionată,

pacientul poate să desfășoare o viață relativ independentă. Cunoaștem cu toţii

experiența unor pacienți celebri cu boala Parkinson, poate cel mai faimos dintre toate

este Papa Wojtyla, care, în ciuda bolii, și-a continuat activitatea de pontificat pentru

mai mulți ani, într-un mod relativ autonom. Aceasta datorită faptului că tratamentul

medicamentos permite o anumită compensare în ceea ce privește simptomele motorii

ale bolii. Printre cele mai frecvente simptome motorii pe care le cunoaștem se află,

evident, tremor-ul, încetinirea mișcărilor mâinilor și dificultatea în deplasare.

Simptomele care îl duc mai repede pe pacient la handicap sunt cele legate de deplasare

și controlul posturii. Aceste simptome încep să apară, de obicei, atunci când pacientul

are în urmă cel puțin 5-10 ani de boală și se adaugă la cele care se observă în mod

normal, ca rezultat de asemenea, al îmbătrânirii normale a individului. Aveţi în

83

vedere că boala Parkinson începe în jurul vârstei de 60 ani, deci însoţește, în general,

aș spune în medie, ceea ce reprezintă evoluția în îmbătrânirea normală a populației.

Printre simptomele cu handicap major ale mișcării de deplasare, aș spune că este, cu

siguranţă, după cum se poate vedea în film, fenomenul de a târî picioarele: mersul

devine dificil, pasul se scurtează, astfel încât pacientului îi este dificil, nu numai să se

ridice în picioare, dar și să meargă, chiar pentru distanţe mai scurte, pentru că

picioarele sunt ca lipite de sol, pacientul nu reușește să înceapă un program motric,

din care cauză fiecare pas în sine devine deosebit de dificil. Acest lucru face ca

pacientul Parkinson să fie deosebit de expus riscului de cădere în aceste momente și

are nevoie, deci, de o atenție deosebită din partea persoanei care îl însoțește, sau de a

îngrijitorului, în general, tocmai pentru că acum pacientul trebuie să aibă un sprijin și

să fie susținut de prezența cuiva din apropiere, care să poată să îl ajute să depășească

aceste treceri de postură mai complicate. Un moment deosebit de dificil pentru

bolnavul de Parkinson este, de exemplu, momentul în care trebuie să se întoarcă,

trebuie să-și inverseze direcția de mers. În acest moment, pe lângă dificultatea de a

face pasul, motiv pentru care pasul este foarte scurt, se adaugă dificultatea de a trebui

să-și modifice direcţia corpului: în aceste momente, după cum se vede în film,

pacientul, atunci când se întoarce, suferă un fenomen pe care noi îl numim freezing,

adică picioare congelate, lipite de sol, cu trunchiul care tinde să fie împins înainte și

în acest moment căderile sunt destul de frecvente; trebuie ca îngrijitoarele să-l

însoţească pe pacient în aceste treceri de poziţie, trebuie ca îngrijitoarea să știe că

pacientul poate să fie ajutat, în aceste momente, sugerându-i, de exemplu, să înalţe

genunchiul, să lungească pasul, deci să facă un pas mai lung și să îşi activeze acele

circuite motorii care sunt încă, destul de funcţionale și în stadiile mai avansate ale

bolii. Este important de știut că aceste fenomene de freezing, de festination, adică de pas

scurtat sau picioare lipite de sol, se întâmplă mai des acasă, la domiciliu, de exemplu,

atunci când spațiile sunt foarte înguste, mișcându-se între o masă și alta, printre

84

scaune, atunci când se ridică în picioare în dormitor pentru a merge la baie, chiar în

baie, dacă spațiile sunt destul de înguste. Acest fenomen, prin urmare, necesită o

atenție deosebită, deoarece, în cazul în care picioarele sunt lipite de podea, iar

trunchiul este împins înainte, acest proces de anteropurtare, adică împingere înainte

a corpului, poate face ca pacientul să cadă și să sufere una din cele mai frecvente

complicații pentru cei cu Parkinson, pentru acești pacienţi, fracturile membrelor

inferioare. Fracturile sunt grave deoarece, pe de o parte necesită perioade lungi de

imobilizare, deci pacientul este imobilizat la pat pentru perioade lungi de timp, pe de

altă parte, este întârziată posibilitatea ca pacientul să poată recupera, în comparație cu

ceea ce se întâmplă la un subiect normal, în vârstă, dar fără Parkinson; în cele din

urmă, fac, apoi, ca recuperarea să fie deosebit de dificilă, deoarece creierul tinde

oarecum să uite aceste scheme motorii și devine deosebit de complicat să fie

reconstruite după aceea, să fie restructurate în momentul în care pacientul este capabil

din nou, inclusiv din punct de vedere al mușchilor, să se deplaseze în mod

corespunzător.

Alte momente care necesită atenția îngrijitorului sunt cele în care pacientul trebuie să

ia pastilele: administrarea medicamentelor în Parkinson avansat este marcată de

ritmuri foarte dese, de obicei, la fiecare 3 ore pacientul trebuie să ia un medicament.

Este important ca pacientul să ia medicamentele la orele care sunt indicate și sunt

prescrise de neurologul curant; este important ca unele medicamente, de exemplu

levodopa, să fie luate înainte de masă, deci pe stomacul gol. Un alt aspect important

este faptul că pacientul care, cu avansarea bolii, pierde o parte din capacitatea de a

înghiți, trebuie să ia, totuși, pastilele tot în mod corect în cursul zilei; în acest scop

sugerăm adesea asistentei să dizolve pastilele în apă: există formule ale acestei

levodopa care pot fi dizolvate în apă; sau se pot administra pastilele sub limbă, astfel

încât se topesc și apoi pot fi înghiţite cu mici cantităţi de lichide administrate ulterior.

Acest tip de fenomene, de strategii, sunt importante pentru a permite pacientului să

85

aibă un control adecvat al propriei condiţii medicale. În cele din urmă, cred că un alt

element important se referă la posibilitatea de a gestiona unele atitudini

comportamentale pe care pacientul cu Parkinson le poate dezvolta de-a lungul anilor,

în parte ca urmare a bolii, în parte ca urmare a tratamentului medicamentos. Într-un

mod foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă în alte boli neurodegenerative,

pacientul cu Parkinson poate dezvolta trăsături agresive, poate avea probleme în a

adormi, în adormi bine noaptea, poate să sufere o inversare a ciclului somn-veghe,

din care cauză, deseori, somnul de noapte este perturbat și este foarte fragmentat, și

există multe repausuri scurte, de scurtă durată în timpul zilei. Acest lucru poate duce

la distrugerea efectivă a ceea e este întrucâtva armonia familială și poate să devină

cauza unui stres semnificativ pentru persoanele care îi îngrijesc pe acești bolnavi.

Tulburările de somn sunt deseori deosebit de supărătoare pentru cei care îl asistă pe

bolnavul cu Parkinson, deoarece acestea sunt asociate cu fenomenele pe care le

numim disperceptive, adică halucinații, interpretare a mediului înconjurător în mod

modificat, cu percepţia unor amenințării cu moartea iminentă pentru pacient, care, în

somn, crede că este agresat și visează că cineva îi va provoca vătămări fizice grave. În

aceste momente, desigur, sugestia principală este de a rămâne calmi, să nu încercaţi

să îl scuturaţi sau să îl mișcaţi pe bolnav, care este, evident, într-o stare de confuzie,

care are dificultăţi, uneori, chiar să realizeze exact ceea ce face, și aș spune mai ales,

este important să relataţi acest tip de fenomene neurologului curant care apoi va

putea, prin reglarea adecvată a tratamentului, eventual prin introducerea unor

medicamente psihiatrice antipsihotice, să încerce să corecteze aceste complicaţii.

Foarte des, noi îi sugerăm pacientului cu Parkinson, de exemplu, să mănânce în

timpul zilei, să evite să mănânce brânză, să evite să mănânce ouă, dacă trebuie să

mănânce carne, să prefere, de exemplu, carnea foarte slabă, pentru că alimentele grase,

cu un ridicat conţinut de proteine pot, într-un fel, să împiedice absorbţia

medicamentelor, deci acesta este un sfat pe care cred este bine să îl transmitem tuturor

86

celor care îngrijesc un pacient cu boala Parkinson. Celălalt aspect important, aș spune

că este necesitatea de a îl mobiliza pe pacient mai mult în timpul zilei: pacientul cu

Parkinson de multe ori tinde să petreacă mult timp așezat în fotoliul său, pe canapea,

și, deci, să ia poziții care sunt, în general, considerate anormale modificate: cei care îi

gestionează pe bolnavii de Parkinson știu că acest pacient trebuie mobilizat deseori,

trebuie să i se amintească să stea cu spatele drept, să nu se aplece prea mult înainte

când este așezat, să ridice bine picioarele atunci când merge, deci o serie de situaţii

care trebuie, desigur, să îl facă să menţină o condiţie ortopedică ideală, în general.

Acest lucru garantează, desigur, și o mai mică incidenţă a problemelor de postură, o

dată cu trecerea anilor și, deci, și o frecvenţă redusă de lombosciatică sau a altor

modificări care post să afecteze în mod semnificativ calitatea vieţii. Este clar că, atunci

când la simptomele motorii, adică la mișcarea pe care am menţionat-o, se adaugă și

demenţa, decăderea intelectuală, care, din păcate se manifestă la circa 30% din acești

bolnavi, situaţia se complică considerabil și, deci, pacientul nu mai are numai

problemele de mișcare, ci și probleme în a înţelege ce mesaj i se adresează, pentru că

este, deseori, în stare de confuzie: este clar că trebuie să recomandăm ca îngrijitorul să

fie atent în aceste momente, la modul în care i se vorbește, cum i se vorbește

pacientului: i se va vorbi întotdeauna foarte lent, pronunţând bine cuvintele și

încercând să se folosească termeni clari și să se dea ordine cu indicaţii foarte simple:

acest lucru este important pentru a putea să se menţină un nivel adecvat de

comunicare. Demenţa, în boala Parkinson, nu este demenţa din boala Alzheimer, în

care se pierde memoria referitoare la oameni, la lucruri. În boala Parkinson memoria

se păstrează, încă, destul de bună, dar, din contră, se pierde luciditatea, capacitatea de

a efectua lucruri în mod raţional și această capacitate se traduce apoi, într-o mare stare

de confuzie care, din punctul de vedere al consecințelor vitale, este foarte

asemănătoare pierderea de memorie, dar care permite, însă, cel puțin, să se menţină

un anumit raport relaţional cu persoanele din jurul pacientului.

87

Doamnă doctor, care sunt cauzele care duc la malnutriţia pacientului cu Parkinson?

Bolnavul de Parkinson, adesea, este predispus la depresie, are tendința de a se izola,

are un apetit scăzut, o lipsă de inițiativă, atât în cumpărarea cât și în pregătirea mesei

și atunci când mănâncă obosește foarte ușor. Dieta la bolnavul de Parkinson nu ar

trebui să fie înțeleasă ca o privare, ci ca regim alimentar care poate îmbunătăți starea

sa de sănătate. Malnutriția la bolnavul de Parkinson poate fi din cauza unui aport

scăzut de substanţe nutritive, sau a unui exces a acestor substanţe nutritive. În ambele

cazuri, se generează o stare de nutriţie care nu poate să îl ajute pe pacientul care suferă

de această boală. Idealul este un aport nutrițional adecvat de vitamine, de săruri

minerale, un aport adecvat de apă, respectiv o bună hidratare a pacientului și un

aportul util de fibre. Trebuie să găsim o dietă adecvată pentru starea lui de boală. Din

păcate, în boala Parkinson, mesele pot interfera cu eficacitatea tratamentului

medicamentos. Medicamentul utilizat, levodopa, este un aminoacid care, pentru a fi

absorbit trebuie să ajungă repede în intestin, fie transportat în sânge și să ajungă la

creier pentru a-și îndeplini funcția. Tot ceea ce încetinește absorbția intestinală a

acestui medicament poate duce la o reducere a eficacității medicamentului. În cazul

în care pacientul este într-o stare de malnutriție, din care cauză a pierdut în greutate,

obiectivul nostru principal este de a oferi pacientului un aport de energie si de

substanţe nutritive corespunzător, astfel încât, dacă a pierdut in greutate, trebuie să

facă în așa fel să se recâștige greutatea pe care pacientul a pierdut-o. În cazul în care

pacientul este supraponderal, trebuie să se realizeze o reducere de calorii, care să ducă

la o pierdere lentă, dar progresivă, în greutate.

În dieta bolnavului de Parkinson este de asemenea important să se reducă cota de

proteine. Pentru o persoană normală este nevoie de un gram de proteină per kilogram

de greutate corporală, la pacientul Parkinson se scade la 0,8 grame. Este foarte

important să se înceapă alimentarea acestui bolnav cu un mic dejun care să conțină:

88

lapte sau iaurt, cereale, pâine, cereale inclusiv integrale pentru că aportul de fibre

pentru acest pacient este foarte important. În cazul în care pacientul nu mănâncă

pâine, poate să folosească înlocuitori de pâine, cum ar fi biscuiţi sau pâine prăjită.

Având în vedere că este foarte important ca pacientul să consume o cantitate adecvată

de fructe si legume, se poate crește consumul de fructe prin introducerea unui fruct la

micul dejun. Cantitatea de fructe și legume pe care ar trebui să o consume acest

pacient ar trebui să fie în jur de 4/5 porţii de fructe/legume pe zi. E foarte important

să consume o cantitate adecvată de apă, care trebuie să fie de 6/8 pahare pe zi, acest

lucru, de asemenea, pentru a hidrata fibra care este conținută în această alimentaţie.

Dacă pacientul este constipat, trebuie să se crească cantitatea de apă, încercând să-l

faceţi să meargă timp de aproximativ 20 de minute pe zi, dacă boala o permite, nu

trebuie să se facă uz de laxative, decât numai sub strictă supraveghere medicală,

trebuie să se consume la intervale regulate fermenţi lactici, să se consume în mod

regulat fructe și legume și leguminoase, de asemenea, o dată sau de două ori pe

săptămână. Dieta pentru acest pacient ar trebui să fie redusă în carne, brânzeturi

grase, laptele pentru micul dejun trebuie să fie semi-degresat, ceea ce duce la o

reducere a grăsimilor totale din dietă. Un alt lucru foarte important este de a evita

adăugarea la primele feluri a condimentelor cum ar fi, la paste, brânză sau carne în

sos. Acest lucru ne permite,în mod strategic, să reducem atât grăsimile de origine

animală din fiecare zi, cât și aportul de proteine. Putem să înlocuim, uneori, felul

principal cu legume, cum ar fi să facem paste cu fasole, orez și mazăre, iar acest lucru

ne conduce la reducerea cantităţii de proteine zilnice. Pentru a permite levodopa să îşi

îndeplinească funcția și eficiența sa, trebuie să se evite consumul prea mare de

proteine la masa de prânz, astfel încât proteinele să fie concentrate în masa de seară.

Distribuția de calorii pe parcursul zilei este fundamentală și importantă. Am spus că

micul dejun trebuie să se facă cu siguranţă în mod regulat cu lapte, cereale și, eventual,

un fruct, fructul se poate mânca la mijlocul dimineții. La prânz felul principal sunt

89

legumele. Un alt fruct mâncat ca gustare, iar seara se mănâncă felul principal, însoțit,

eventual, de pâine și legume, dacă se dorește felul întâi o supă. În distribuirea

mâncărurilor de la felul doi, este important să fie diversificate, deci se va mânca de

două ori pe săptămână pește, la cină, să zicem, brânză o dată sau două ori pe

săptămână, nu mai mult de două ouă pe săptămână, o dată sau de două ori de carne

și mezeluri, pentru furnizarea de grăsimi animale, trebuie să se încerce să se reducă la

o dată pe săptămână. Dacă este posibil, se ţine un jurnal săptămânal în care să se indice

dacă pacientul a mâncat toată mâncarea, jumătate, un sfert sau dacă nu a mâncat

deloc. Acest lucru pentru a putea fi prezentat, apoi, medicului, un aport adecvat al

tuturor principiilor nutritive, astfel încât medicul să poată decide dacă să completeze

dieta lui cu suplimente specifice bolii Parkinson.

Doamnă doctor, care este dieta pentru bolnavul de Parkinson cu disfagie?

R: Deseori, din păcate, bolnavul de Parkinson suferă de incapacitatea de a înghiţi

corect iar acest lucru este trebuie să fie respectat în caracteristicile alimentelor pe care

le consumă acesta. Alimentele au caracteristici legate de consistenţă, de gradul de

coeziune, omogenitate, alunecare, volumul alimentelor, gustul și atractivitatea.

Atunci când pacientul suferă de disfagie, motiv pentru care este incapabil să înghită,

trebuie să ne asigurăm că alimentul are omogeneitate, în sensul că este omogen, nu

trebuie să aibă unele caracteristici, de exemplu lichid și solid împreună, brioșa este un

aliment care trebuie evitat cu siguranţă, în acest caz, grișul poate să aibă, însă, o

consistenţă corectă. Apoi, trebuie să ne asigurăm că tehnica de alimentare a

pacientului, indicată tot de specialist, este respectată. Alimentele care trebuie evitate,

așa cum am văzut, sunt: supa cu paste, ciorbele cu bucăţi de legume, legumele, orezul,

pentru că se desface și creează, cu siguranţă, posibilitatea de aspirare, pâinea prăjită

și toate acele alimente fărâmicioase ca biscuiţii, alimentele care, odată introduse cresc

dificultatea de înghiţire cum, de exemplu, pot să fie rulada de carne, omletele cu bucăţi

90

de legume, caramelele, care trebuie evitate absolut, alimentele foarte iritante, picante,

care sunt interzise, și băuturile alcoolice. Lichidele neîngroșate care nu au nevoie de o

pregătire a cavităţii bucale, de exemplu apa, ceaiurile, ceaiul verde, cafeaua, toate

aceste băuturi trebuie să fie eliminate. Atunci când există o incapacitate de înghiţire a

alimentelor lichide, acestea trebui, însă, să fie administrate, pentru că am vorbit despre

importanţa unei bune hidratări zilnice a pacientului, este vorba de 6/8 pahare de

lichide zilnic. Deci, cum se procedează? Cu siguranţă, în acest caz sunt de ajutor

agenţii de condensare, care sunt pulberi care se adaugă la alimentele lichide, le fac să

devină omogene, astfel încât pacientul cu disfagie să poată să le consume fără

probleme. Putem să îngroșăm și sucurile de fructe, laptele și astfel reușim să aducem

și aportul de alimente cu calităţi gustative diferite, cu un gust diferit. În cazul disfagiei

pot fi utilizate alimente semilichide, cum ar fi, de exemplu: îngheţata, cremele,

legumele pasate, piureurile de fructe, pireurile de fructe pentru copii și iaurtul, acesta

întotdeauna la stricta recomandare a medicului. Întotdeauna când este vorba de

alimente semisolide, se pot lua în considerare: ouăle moi, salata de carne crudă,

brânzeturi foarte cremoase, pișcoturile înmuiate, anumite budinci, creme și spume.

Dacă, însă, este vorba despre alimente solide, trebui să ne confruntăm cu: găluște de

cartofi, paste bine fierte și bine condimentate, ravioli cu umplutură de carne slabă,

ravioli umpluţi cu carne, mămăligă cu tocăniţă, ouă tari, pește, care trebuie să fie

neapărat fără oase, pentru a evita înghiţirea oaselor și apoi trebuie avută în vedere

coeziunea, alimentele administrate pacientului cu disfagie trebuie să aibă caracteristici

de coeziune care să asigure caracterul compact al bolului în timpul înghiţirii. Este

foarte important ca bolul să fie lunecos, să nu fie lipicios, motiv pentru care, este

importantă adăugarea intenţionată de ulei, care să permită ca înghiţirea să fie mai

eficientă. Și volumul bolului trebuie să fie mereu luat în considerare, nu se dau

niciodată înghiţituri prea mari ci înghiţituri mici, pentru a ușura deglutiţia

pacientului. Se are în vedere și temperatura, trebuie acordată atenţie să nu fie nici prea

91

rece nici prea caldă. Un lucru care ajută mult și din punct de vedere psihologic este

acela de a îl face pe pacient să consume alimente cu culori diferite, să se evite existenţa

unei monotonii de culori a alimentelor pe care le consumă pacientul, pentru că poate

să îşi piardă interesul și capacitatea de a avea o poftă de mâncare mai mare. Aromele

sunt foarte importante. Ceea ce este, într-adevăr esenţial, este să se încerce să se

urmărească, în orice caz, prin mâncare mărunţită sau mâncare pregătită pentru

problema deglutiţiei, gusturile pacientului, care trebuie mereu să fie permise, motiv

pentru care este important să fie menţinut un gust adecvat exigenţelor pacientului.

Vorbeam mai devreme despre agenţi de condensare, care sunt foarte utili în pregătirea

alimentelor pentru dieta pacientului disfagic. Printre acești agenţi putem să avem

produse naturale, ca, de exemplu, amidonul de cartofi, amidonul de porumb, fulgii

de cartofi deshidrataţi, gelatina, cerealele deshidratate, sau există produse comerciale

care nu au arome și care nu schimbă deloc caracteristicile de aromă, miros ale mâncării

și pentru care pot fi adăugate fără probleme pentru a spori consistenţa mâncării

administrate pacientului sau, dacă se dorește diluarea alimentelor, există tot produse

naturale, cum ar fi supa vegetală sau de carne, sucurile de fructe sau de legume și

chiar și laptele poate să fie folosit, parţial degresat, ca diluant. În ceea ce privește

lubrifianţii, este mai bine să se evite untul, pentru că este o grăsime de origine animală

și am spus mereu că trebuie să reducem aportul de alimente de acest tip, însă trebuie

să folosim ca lubrifiant uleiul de măsline. Un alt lucru important este că, atât înainte,

cât și după consumarea prânzului, trebuie să existe o bună igienă a cavităţii orale.

Ce sfaturi aţi putea să îi daţi asistentului care se ocupă de alimentarea bolnavului

de Parkinson, cum trebuie să fi poziţionat bolnavul și cum trebuie să se amplaseze

asistentul?

92

R: Bolnavul trebuie să stea aşezat în faţa asistentului, capul nu trebuie să fie mult în

extensie, ci uşor înclinat înainte, iar asistentul trebuie să se aşeze la aceeaşi înălţime cu

bolnavul. Trebuie să verifice că atenţia pacientului are un nivel adecvat, şi se începe

cu mici cantităţi, trebuie să se introducă înghiţitura următoare atunci când este sigur

că a fost înghiţită mușcătura dinainte. La fiecare deglutiţie, capul pacientului trebuie

să fie uşor aplecat către înainte, fiecărei înghiţituri îi urmează unul sau mai multe

accese de tuse, trebuie să înghită saliva după fiecare tuse, pacientul nu trebuie în

niciun caz să vorbească în timpul mesei, decât după ce şi-a curăţat bine gâtul tuşind

de câteva ori în gol. Mediul în care servește masa pacientul trebuie să fie lipsit lucruri

care îi distrag atenţia, prin urmare se vor evita radiouri şi televizoare deschise. În ceea

ce priveşte apa, este de preferat ca şi aceasta să fie consumată îngroşată, la distanţă de

mese. Foarte important în îngrijirea şi gestionarea acestor pacienţi este să se aibă în

vedere mereu că avem în faţă o fiinţă umană, drept pentru care se va încerca

satisfacerea, pe cât posibil, a cererilor sale. Dacă asistentul îşi dă seama că există unele

dificultăţi în ceea ce priveşte alimentarea, este, cu siguranţă foarte important să se

adreseze specialistului de referinţă, să îi comunice dificultăţile, încercând, împreună,

să le rezolve.

În ultima vreme preferă să mănânce singur, stânjenit de dificultatea de a înghiţi

mâncarea. Ce se întâmplă?

R: Dificultatea de a înghiţi este definită de termenul medical de disfagie. Indică o

schimbare în organizarea activităţii muşchilor gurii şi ai gâtului, care asigură

transportul alimentelor către stomac. Alimentele sunt, la început, mestecate şi

amestecate cu salivă, pentru a fi împinse, apoi, de limbă, înspre partea posterioară a

gurii. Începând acest moment, o serie de evenimente complet involuntare transportă

mâncarea în stomac.

93

În boala lui Parkinson, toate etapele deglutiţiei sunt afectate: din momentul în care

duc mâncarea la gură şi până în stomac. Acest fapt determină creşterea duratei mesei

şi anumite comportamente, ca apariţia tusei, reţinerea mâncării în gură mai mult timp,

înghiţirea de mai multe ori sau senzaţia de sufocare, care provoacă neplăcere şi îl fac

pe bolnav să se izoleze.

În unele cazuri, atunci când bea apă sau mănâncă paste în supă, apare tusea iar

vocea devine răguşită. De ce?

R: Mâncarea, în coborârea sa, întâlnește o intersecţie: pe de o parte esofagul, care o

trimite în stomac, pe de altă parte traheea, cu corzile vocale care protejează căile

respiratorii. Dacă mâncarea, din greşeală, trece dincolo de corzile vocale, apare tusea

şi vocea devine răguşită. Tusea nu reprezintă numai faptul că a trecut în căile

respiratorii, ci şi un puternic mijloc de protecţie. Atunci când tusea este ineficientă în

eliminarea fragmentelor de mâncare sau de lichid, are loc aspirarea.

Acest lucru se poate întâmpla din cauza neatenţiei sau pentru că au existat unele

deficienţe între coordonarea dintre activitatea respiratorie şi deglutiţie, din cauza

lipsei activităţii de propulsare din partea muşchilor cavităţii bucale sau ai gâtului, sau

a reducerii sensibilităţii mucoaselor care nu semnalează sosirea alimentelor.

În alte cazuri acuză o senzaţie de corp străin în gât. De ce?

R: La bolnavul de Parkinson, alterarea difuză a mușchiulaturii nu permite progresia

corectă a mâncării către stomac. Mâncarea poate, astfel, să stagneze sau să se întindă

pe pereţii gâtului, ducând la senzaţia de corp străin.

94

În ce stadiu al bolii Parkinson se poate manifesta disfagia?

R: Disfagia se poate manifesta în toate fazele bolii, încă din stadiile iniţiale. Cu

progresul bolii, se manifestă la toţi bolnavii. Recunoaşterea semnelor înseamnă să se

evite complicaţiilor respective.

Care sunt semnele disfagiei pe care trebuie să ştim să le recunoaştem?

R: Salivarea este semnul principal, și anume scurgerea salivei din gură.

Semnele disfagiei care se manifestă în timpul mesei, sunt:

creşterea duratei mesei;

dificultatea de a mesteca;

reţinerea mâncării mai mult în gură;

dificultatea de a începe deglutiţia;

senzaţia de a avea un corp străin, drept urmare se înghite de mai multe ori,

bând apă pentru a uşura trecerea mâncării;

de la apariţia tusei;

de la vocea răguşită;

prezenţa unor resturi de mâncare în gură la terminarea mesei.

Care sunt complicaţiile disfagiei?

R: Complicaţiile disfagiei sunt reducerea greutăţii, deshidratarea şi prezenţa

infecţiilor recurente. Acest fapt se datorează aportului insuficient de substanţe

nutritive şi a cantităţii de lichide. Complicaţia cea mai temută, având în vedere finalul

său, uneori dramatic, este pneumonia de ingestie, din cauza trecerii alimentelor şi a

lichidelor în căile respiratorii.

95

Ce trebuie făcut atunci când se recunosc aceste semne?

R: Atunci când există semnele disfagiei este important să se facă anumite investigaţii

medicale şi instrumentale. Medicul de specialitate de referinţă pentru studierea

deglutiţiei este foniatrul. Foniatrul efectuează studiul deglutiţiei datorită sistemului

deglutiţiei înregistrat video cu fibroendoscopul. Acest instrument, trecând prin nas,

poate să vadă ce se întâmplă în gât în momentul în care ingerăm mâncare de diferite

consistenţe, de la lichide la semilichide, semisolide şi solide.

În acest mod este în măsură să poată evidenția toate modificările care merg de la

vopsirea peretelui faringelui la stagnarea în gât, care sunt responsabile pentru

semnele pe care le putem constata şi care pot să îl pună în pericol pe pacientul nostru,

din cauza unei pneumonii de deglutiţie. În acest mod capabili să putem să definim

gravitatea bolii şi să furnizăm indicaţiile necesare pentru modificarea alimentării,

evitând anumite consistenţe şi favorizând altele. Dăm, astfel, informaţii

nutriţionistului, pentru a putea alcătui o dietă adecvată pentru persoanei cu

consistenţa şi bilanţul calitativ în ceea ce priveşte substanţele nutritive. În anumite

cazuri trebuie să aprofundăm ulterior, efectuând o investigaţie radiologică,

videofluoroscopia.

Ce trebuie făcut pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii?

R: Calitatea vieţii bolnavului de Parkinson poate să fie cu siguranţă îmbunătățită,

oferindu-i plăcerea convieţuirii, a faptului de a fi împreună, de a mânca cu alţii, de a

merge la restaurante sau în baruri. Pentru a face toate acestea, după studiul

fluoroscopic, evaluarea fibroendoscopică funcţională a deglutiţiei înregistrată video

şi după evaluarea nutriţionistului, se stabilesc consistenţele pe care le putem include

în bilanţul nutritiv. În acest moment, în timpul mesei este important să se realizeze

câteva condiţii: masa trebuie să se facă într-un mediu liniştit, nu trebuie să existe

elemente care să distragă atenţia, cum ar fi discuţiile sau privitul la televizor, în poziţia

96

aşezat, trebuie să ţină spatele drept; dacă pacientul este la pat, este important ca

poziţia spatelui să fie cât mai verticală posibil. Apoi, trebuie acordată atenţie în

administrarea lichidelor şi în administrarea solidelor. În ceea ce priveşte

administrarea lichidelor, acestea trebuie consumate nu la temperatura mediului, cu

mici sorbituri, evitând băuturile gazoase, iar atunci când le consumă, cu mici sorbituri.

Trebuie să aplece uşor capul în jos, pentru a uşura înghiţirea. În cazul în care se

administrează solide, trebuie să fie evitate în faza iniţială, atunci când nu sunt

prezente modificări reale ale deglutiţiei alimente ne uscate, cum ar fi biscuiţi, grisine

sau pâine prăjită, se vor evita substanţele fibroase cum ar fi carnea foarte uscată sau

legumele cu filamente ca ţelina sau spanacul, dar, mai ales, se vor evita substanțele cu

dublă consistenţă, ca supele formate dintr-o parte lichidă şi o parte solidă, compusă

din paste, şi la fel şi ciorbele. La terminarea mesei, trebuie să se efectueze câteva accese

de tuse, pentru a se asigura că sunt expulzate fragmentele de mâncare sau de lichide

intrate pe căile respiratorii. Un lucru foarte important este și asigurarea că, la

terminarea mesei, nu există resturi alimentare în cavitatea bucală, pentru că, în afară

de faptul că predispun la infectarea cavităţii bucale, pot să devină chiar ele, în timp,

sursă de pneumonie de aspiraţie.

REABILITAREA

Boala Parkinson este o boală cu evoluţie cronică degenerativă și, în pofida noilor

descoperiri farmacologice, rămân unele puncte cu tratare dificilă, în special freezing-ul

sau dificultatea de a începe să meargă sau să se întoarcă și tulburările de echilibru. În

cadrul acestor simptome, s-a încadrat, încă din 1973, reabilitarea care permite, printr-

o serie de exerciţii, îmbunătăţirea acestor aspecte. În ultimii 10 ani, reabilitarea a făcut

mari pași înainte în tratarea bolii Parkinson, în special le utilizăm, în prezent, pe cele

97

numite cues, care sunt niște stimuli vizuali, auditivi sau senzoriali și care permit

transformarea unei mișcări din automatizat, folosind nucleele de bază implicate în

boală, într-o mișcare de tip voluntar, folosind, deci, căile nervoase care sunt întregi. În

afară de cues, în ultimii ani s-a dezvoltat utilizarea treadmill training, care nu este

altceva decât banda de alergat, pentru care a fost demonstrată eficacitatea în

îmbunătăţirea transmiterii dopaminergice în ganglionii bazali. Noi folosim atât cues cât

și treadmill training. În special folosim cues asociaţi cu o platformă stabilometrică

pentru îmbunătăţirea echilibrului pacientului, în timp ce folosim cues asociaţi cu un

treadmill training pentru îmbunătăţirea deplasării, și anume a capacităţii de a merge.

Aceste aparate sunt integrate într-un parcurs de tip de reabilitare intensivă, care

prevede două ședințe pe zi de 2 ore 5 zile pe săptămână, timp de 4 săptămâni, pentru

că a fost demonstrat că, pentru activarea de grow factor, adică a substanţelor care

stimulează creșterea celulară, este necesar să existe un număr minim de ședinţe și un

număr minim de zile de tratament. La terminarea tratamentului de reabilitare, dăm

pacienţilor simple sfaturi pentru câteva exerciţii, pe care apoi, mergem să le vedem,

pe care pacientul le va efectua la domiciliul său, pentru a menţine funcţionalitatea

articulară obţinută în timpul tratamentului în regim de recuperare. De asemenea,

recomandăm, boala fiind o afecţiune a mișcării, să se efectueze, zilnic, dacă este

posibil, 2 plimbări de câte 30 minute fiecare, pentru a menţine rezultatul obţinut prin

treadmill training.

Pacienta se află cu numai cu un picior pe o platformă proprioceptivă; mișcând

platforma cu piciorul, trebuie să încerce să ţină un senzor într-un inel, încercând și să

echilibreze sarcina atât pe membrul care este pe platformă, cât și pe membrul care este

sprijinit în afara platformei. Aceasta este coloana sarcinii pe care pacienta trebuie să o

dea cu membrul drept, încercând să nu suprasolicite nici membrul drept și nici pe cel

stâng. Poate să încerce să schimbe sensul și să învârtă în sens antiorar. De fiecare dată

când pacienta face o eroare, este semnalată de reperele vizuale de pe partea laterală a

98

ecranului. De asemenea, rămâne urma parcursului urmat de piciorul pacientei în

timpul exerciţiului, pentru a acţiona ca un bio-feed-back vizual. Pacienta poate să se

auto corecteze, controlând ceea ce face cu piciorul său pe ecran, datorită urmei pe care

senzorul o lasă pe aceste ecran. Dacă pacienta și duce corpul înainte, este apelată și i

se spune să se îndrepte. Vă rog să vă îndreptaţi. Felicitări, este foarte bine.

Exerciţiile pe care vi le propun sunt exerciţii foarte simple, sunt importante pentru că

vă permit să păstraţi libertatea mișcării articulare și să o dezvoltaţi ulterior. Le puteţi

efectua dimineaţa, imediat după trezire, în patul dumneavoastră. Culcaţi-vă. Cu mâna

stângă prindeţi încheietura mâinii drepte, duceţi mâinile în spatele capului, îndoiţi

acest picior și împingând în el, rotiţi-vă pe partea stângă, apoi întoarceți-vă. Foarte

bine. Acest exerciţiu, atât pe partea dreaptă cât și pe partea stângă, va trebui repetat

de 5 ori pe fiecare parte. În fiecare zi veţi crește cu o repetare, până când veţi ajunge

la maxim 10/15 repetări.

Acum să facem un alt exerciţiu. Din această poziţie o sa vă întoarceţi cu burta în jos.

Îndoiţi acest picior, împingeţi până când ajungeţi cu burta în jos, foarte bine, acum

duceţi acest picior înspre mine,peste celălalt și întoarceţi-vă cu burta în sus. Foarte

bine. Și acest exerciţiu, atât pe o parte cât și pe cealaltă, îl veţi executa de cinci ori pe

fiecare parte, crescând în fiecare zi cu o repetare, până când veţi ajunge la maxim

10/15 repetări. Să facem un alt exerciţiu, ne așezăm în centru, coborâm braţele și le

ţinem bine la 90º faţă de corp. Îndoiţi bine ambele gambe, picioarele bine așezate pe

pat și ne rotim la dreapta și la stânga. Acum vă voi cere să însoţiţi exerciţiul cu

respiraţia. Dacă aveţi probleme să respiraţi pe nas, veţi trage aerul înăuntru, veţi

inspira și expira, adică veţi sufla aerul afară pe gură. Inspir și, inspirând duc gambele

pe partea stângă, inspir și apoi expir, ducând gambele în partea dreaptă. Și aceste

exerciţii vor fi câte 5 pe fiecare parte, veţi adăuga câte unul în fiecare zi, până la maxim

10/15 repetări. Acum ne așezăm pe pat, cu gambele întinse. Foarte bine. În această

99

poziţie trebuie să fiţi sigură că sunteţi așezată bine pe oasele bazinului, puneţi mâinile

sub șezut, simţiţi osul pe care trebuie să vă așezaţi astfel încât bustul să nu se ducă

nici înainte și nici înapoi, gambele trebuie să fie întinse, pentru a forma un unghi

drept, un unghi de 90 de grade între gambe și spate. Acum duceţi mâinile înainte,

uniţi mâinile, încrucișaţi degetele și asociem și acestuia exerciţiul de respiraţie,

inspirăm, ducând braţele mult în sus, încercăm să întindem coloana în sus cât se poate

de mult, apoi expirăm, ducând braţele în jos, rotim braţele și mâinile până când

ajungem la poziţia de plecare. Și pentru acest exerciţiu veţi face 5 repetări, crescând în

fiecare zi o repetare, până la un maxim de 10/15 repetări.

Acum să trecem la alt exerciţiu. Menţineţi mereu poziţia spatelui corectă, cum am

spus mai înainte; acum încercaţi să atingeţi picioarele, trebuie să îndoiţi bine la nivelul

șoldurilor, și când coborâţi expiraţi, în această poziţie menţineţi bine spatele în poziţie

corectă, ochii privesc vârfurile picioarelor și în această poziţie inspiraţi și inspiraţi,

pentru a încerca să menţineţi întinsă musculatura cât de mult se poate. Foarte bine.

Perfect. Lent, inspiraţi și expiraţi și apoi ridicaţi-vă. Perfect. Foarte bine. Acum să

trecem la un alt exerciţiu, care este tot pentru întinderea musculaturii posterioare, dar

îl facem ducând un membru rotit către exterior și îndoit, în această poziţie, plecând

tot cu spatele drept, menţineţi poziţia, inspirând și expirând pentru a încerca să

menţineţi musculatura cât se poate de întinsă. Foarte bine. Inspiraţi și expiraţi. Foarte

bine. Veţi face asta de 5 ori pe o parte și pe cealaltă tot de 5 ori, crescând în fiecare zi

cu o repetare, până la un maxim de 10/15 repetări. Acum să trecem la exerciţiile în

poziţie așezată. Exerciţiile în poziţie așezată trebuie să fie executate pe o suprafaţa

rigidă, poate fi un scaun sau o bancă. Ne așezăm cu gambele în afara patului, ţineţi

picioarele bine sprijinite pe pardoseală, acum vă dau acest bason, va trebui să

inspiraţi, ridicaţi braţele în sus, întindeţi-vă, expirând aduceţi-l în jos. Foarte bine. Și

acest exerciţiul îl veţi face de 5 ori și în fiecare zi veţi crește, până la maxim 10/15

100

repetări. Acum, tot în această poziţie așezat, păstrând bine poziţia corectă a spatelui,

duceţi braţele înainte și efectuaţi rotirea corpului într-o parte, finalizată cu rotirea

capului, ca și cum aţi avea pe cineva în spate, într-o parte și în cealaltă, inspiraţi și

expiraţi. Foarte bine. Sprijiniţi-l, vă rog. Și acesta va fi efectuat de 5 ori, crescând cu

câte o repetare pe zi, de o parte și de cealaltă, până la un maxim de 10/15 repetări.

Păstrând mereu poziţia corectă șezând pe oasele pe v-am făcut să le simţiţi la început,

ale bazinului, menţineţi spatele drept, o să facem alt exerciţiu, depărtaţi bine gambele

și duceţi corpul înainte, aplecaţi-vă, capul trebuie să privească mereu la baston,

trebuie să îndoiţi bine zona lombară a spatelui, pentru a menţine întinderea, inspiraţi

și expiraţi, menţinând poziţia. Inspiraţi și expiraţi încercând să eliminaţi tensiunile la

nivel lombar. Dacă sunteţi prea obosită, nu le faceţi unul după altul. Puteţi să faceţi și

această serie de 5. Dacă aveţi ameţeli, tulburări când mișcaţi gâtul, puteţi să întrerupeţi

exerciţiile. Acum să ţinem din nou bastonul în mână, tot cu poziţia corectă a spatelui,

așezată bine, rotim bastonul într-un sens și în celălalt, aceasta ajută pentru mobilitatea

tuturor articulaţiilor membrelor superioare, spate, coate și încheieturi. Foarte bine.

Exerciţiile pe care v-am propus să le faceţi la domiciliu, va trebui să le faceţi în fiecare

zi, fiecare exerciţiu va fi repetat de 58 ori, în fiecare zi va trebui să creșteţi pentru

fiecare exerciţiu cu o repetare, până când veţi ajunge la 10/15. Dacă vă simţiţi obosită,

nu este necesar să le executaţi pe toate dintr-o dată, puteţi să împărţi activitatea pe

care v-am arătat-o o parte dimineaţa și o parte după-masa. Important este să le faceţi

în fiecare zi și să creșteţi în fiecare zi cu o repetare, pentru a ajunge la un antrenament

eficient pentru dumneavoastră. Când veţi fi acasă și veţi avea senzaţia de picioare

lipite de pardoseală, sau va trebui să vă antrenaţi continuu pasul pentru o lungime

adecvată, puteţi să vă construiţi un traseu în casă, folosind bandă adezivă pe care să

o puneţi la o distanţă regulată, astfel încât să puteţi să lungiţi pasul și să evitaţi

senzaţia de a avea picioarele lipite de pământ. Acum vă arăt cum trebuie să faceţi.

Dacă pasul este scurt, va trebui să încercaţi să depășiţi linia albastră, pentru a lungi

101

pasul. La acest punct, trebuie să vă rotiţi pentru a vă întoarce înapoi, mișcând ambele

picioare și să reîncepeţi să depășiţi linia albastră. Acum o să vă pun să executaţi.

Sunteţi gata? Începeţi. Acum întindeţi cât puteţi de mult, treceţi de linia albastră.

Foarte bine. Când vă întoarceţi ridicaţi bine picioarele. Foarte bine. Bine. Acum

întoarceţi-vă, încercând să întindeţi cât se poate de mult pasul, treceţi de linia albastră.

Foarte bine. Acest exerciţiu îl puteţi executa 15 minute dimineaţa și 15 minute după

masa. Vă va ajuta să lungiţi pasul și să reduceţi senzaţia neplăcută de picioare lipite

de sol.

CLINICA PENTRU BOALA PARKINSON

(întrebarea infirmierei) Care sunt primele simptome ale bolii Parkinson?

R (Răspunsul medicului): Debutul bolii Parkinson este atât de treptat și insidios, încât

rareori pacienţii pot să stabilească data la care s-au manifestat primele simptome. Îşi

amintesc, însă, de momentul în care și-au dat seama de prezenţa bolii. Uneori,

suferinţa poate să înceapă cu mulţi ani înainte de recunoașterea simptomelor. Se

întâmplă deseori că primul simptom este semnalat nu de pacient, ci de alţii (soţ, rudă,

prieten), care remarcă o schimbare: un braţ îndoit din cot și la piept în timp ce merge,

rigiditatea unui picior, spatele aplecat înainte. Deseori pacientul nu îşi dă seama de

aceste schimbări, uneori este deranjat și are tendinţa de a le nega, la prima vizită

medicală, care este solicitată de familie. Cu trecerea timpului, însă, pacientul îşi dă

seama că este ceva care nu este bine: o stare vagă de rău, o oboseală mai mare în

mișcări, cu senzaţia de oboseală, uneori tulburări ale somnului, iritabilitate, depresie.

Simptomele sunt încă foarte vagi, nespecifice. Cu trecerea timpului, apar simptomele

mai tipice ale bolii: dureri ale unui braţ sau ale unui umăr (senzaţia de „umăr

congelat” duce la multe investigaţii ortopedice și la radiografii ale umărului normal),

102

slăbiciune și amorţeală a unei mâini sau a unui picior (debutul este, aproape

întotdeauna, lateral pe o parte a corpului), schimbarea vocii, tremur al mâinii în

repaus.

Când se poate da diagnosticul în boala Parkinson?

R: Diagnosticul poate fi pus cu certitudine numai atunci când sunt prezente trei

simptome foarte caracteristice ale bolii: tremurul, rigiditatea și încetineala mișcărilor

(bradichinezia). La vizita medicală pacientul vine cu o expresie caracteristic fixă a

feţei, puţin mobilă (facesfigeè);atunci când merge, dacă poate să o facă fără nicio

problemă, tinde să fie ușor aplecat în faţă, iar mișcările de însoţire a braţului în timpul

mersului se reduc pe o parte. Scrisul, deseori, tinde să devină mic (micrografie),

mișcările fine ale degetelor pentru închiderea cravatei, nasturilor, curelelor devin

lente și obositoare. O parte a pacientului este mai rigidă și mai lentă decât cealaltă și

poate să aibă (în 30% din cazuri) un tremur în repaus.

Deci, boala Parkinson este o tulburare exclusiv a mișcării?

R: Nu, chiar dacă trebuie să existe trei simptome motori despre care am vorbit, există

multe simptome non motorii care pot precede, în unele cazuri, cu anii, boala și să se

manifeste oricum pe durata sa. De exemplu, a fost observată la un procent ridicat de

pacienţi o dificultate de a recunoaște mirosurile (hiposmia), tulburări de somn, uneori

ca insomnia, dar deseori și ca o excesivă somnolenţă diurnă, sau coșmaruri nocturne

foarte dese, depresie a stării de spirit și stare de anxietate. Toate aceste simptome pot

să anticipeze simptomele motorii, în timp ce eventualele tulburări cognitive (încetinire

psihică, probleme de atenţie, concentraţie, execuţia unor planuri complexe) apar în

stadiile mai avansate ale bolii.

103

Ce examene trebuie făcute pentru confirmarea diagnosticului de boală Parkinson?

R: Într-o eră tehnologică, în care numai examenele instrumentale, în special

radiologice de altă rezoluţie ca Ecografia Totală Computerizată, Rezonanţa

Magnetică, par indispensabile pentru o diagnosticare corectă, pentru boala Parkinson

este valabil, încă, conceptul că diagnoza este, în esenţă, clinică, adică rezultă din

examinarea medicală a pacientului. Pot fi cerute unele examene instrumentale de tip

TAC sau RMN cerebral, pentru excluderea altor boli similare bolii Parkinson (de

exemplu un parkinsonism provoacă leziuni vasculare sau unele forme rare de boli

degenerative similare bolii Parkinson, care au tablouri radiologice caracteristice) însă

aceste examene în boala Parkinson sunt normale. O discuţie separată este pentru

examenul scintigrafic (DAT SCAN SPECT) care este în măsură să evalueze, în mod

aproximativ, funcţia structurilor cerebrale profunde implicate în coala Parkinson.

Acest examen este util atunci când există dubii asupra diagnosticului, în special în

stadiul iniţial și în special, de exemplu, faţă de tremurul esenţial, care nu are nimic de

a face cu boala Parkinson, dar poate să semene cu un Parkinson iniţial cu tremur.

Ce anume duce la boala Parkinson?

R: Boala Parkinson se datorează unei degenerări, adică unei pierderi treptate de

celule, dintr-o zonă restrânsă a creierului, care se numește SUBSTANŢA NEAGRĂ.

Aceasta este o zonă esenţială în structura mișcărilor automate care însoţesc mișcările

voluntare. Pacientul cu boala Parkinson nu este paralizat: poate să efectueze foarte

bine o mișcare dorită voluntară, numai că, pentru a o efectua, face un efort

considerabil pentru că această mișcare nu este suportată de o serie de reglări

automatizate (ca o servo-frână sau o servo-direcţie) care o fac mai rapidă și mai sigură.

Pacientul, pentru a efectua chiar și o mică mișcare trebuie să se concentreze

considerabil asupra acesteia. În realitate, în afara substanţei negre, există multe alte

104

structuri care, ca și aceasta, funcţionează emiţând o substanţă specială numită

dopamină, și a cărei lipsă explică simptomele motorii și non motorii ale

parkinsonismului, pe care le-am descris anterior. Tratamentele actuale tind să

furnizeze dopamina, o substanţă cu acţiune analogă, pentru a descoperi deficitul

producerii reduse al dopaminei, utilizată în mod normal la nivel cerebral.

De ce degenerează aceste structuri care produc dopamina?

R: Mecanismul din care se declanșează procesul neurodegenerativ este necunoscut

pentru boala Parkinson, la fel ca pentru alte boli neurodegenerative (Alzheimer, SLA).

Se știe că sunt factori constituţionali(o tendință mai mare de a dezvolta boala este

probabil din cauza unei defecțiuni latent în mitocondrii, care sunt ca niște generatoare

de energie ale celulelor) și factori de mediu (s-a instituit pe utilizarea ierbicidelor,

pesticidelor, care au o structură chimică similară cu a unor substanţe toxice utilizate

pentru a testa o boală Parkinson experimentală pe animalele de experiment). Cele

două condiţii concură la formarea agregatelor de material proteic în celule (Corpii lui

Lewy), care provoacă moartea celulară la persoanele predispuse. În mod normal este

compensată dar, atunci când depășește 80% din celulele prezente, începe să producă

primele simptome ale bolii. Un mic procent de pacienţi prezintă o boală Parkinson

genetic, legată de un deficit cunoscut al funcţionării unei enzime. Aceste cazuri sunt

cele mai familiare, deseori un debut rapid, dar nu diferă de ceilalţi pacienţi cu boala

Parkinson.

Cum evoluează boala Parkinson?

R: Evoluţia este foarte diferită de la pacient la pacient, în special în ceea ce privește

rapiditatea bolii. Unii pacienţi au o desfășurare rapid progresivă, cu răspuns slab la

tratament, alţii o evoluţie foarte lentă, motiv pentru care rămân cu același tratament

pentru mai mulţi ani. Cea mai mare parte manifestă un decurs cu un progres lent,

105

drept pentru care, în general, este evaluat de două ori pe an, pentru a stabili dacă

tratamentul care merge în pas cu boala, trebuie să fie controlat și eventual modificat

și adecvat. Tratamentul a modificat profund cursul bolii: lăsaţi singuri, pacienţii

mergeau către o „paralizie agitantă”, din care cauză rămâneau paralizaţi în căruţuri

cu rotile, deseori un tremur intens, dar cu intelectul lucid (este foarte frumoasă

descrierea în filmul „Revenire la viață” (în engleză Awakenings). Dacă sunt trataţi, însă,

au beneficii foarte bune din tratamente pentru mulţi ani și aproape că nu par bolnavi,

dar, ulterior, tratamentul îşi poate pierde efectul și se constată blocări de sfârșit de

doză, mișcări neașteptate necontrolate, pierderea beneficiului tratamentului. După

mulţi ani de boală, tratamentul tinde să îşi piardă eficienţa, apar blocări motorii

neașteptate, pot să se manifeste dificultăţi în deglutiţie, mai ales la lichide, iniţial,

constipație încăpățânată, scăderea presiunii sanguine cu posibile sincope. Este util să

se efectueze o igienă alimentară adecvată, completând dieta cu tărâţe și cu fibre,

reducând aportul de proteine (interferează cu absorbţia medicamentelor),

concentrându-le în masa de seară și să se înceapă să se obișnuiască cu o alimentare cu

piureuri și semisolide, dacă apa începe să se ducă greșit.

O parte din pacienţi, după mulţi ani de boală, poate să dezvolte un deficit cognitiv, mi

ales în programarea acţiunilor decât de memorie, iar alţi pacienţi pot să fie afectaţi de

o depresie legată de mecanismele bolii. Cu medicamente speciale se poate, în parte,

să se trateze și aceste simptome.

Se poate vindeca boala Parkinson?

R: Pentru moment există unele dovezi reduse că, pentru unele medicamente poate să

existe un efect neuroprotector, și anume că pot efectiv cel puţin să încetinească

evoluţia bolii. Medicamentele pe care le folosim sunt, în mare parte simptomatice,

adică acţionează asupra simptomelor bolii și pot să îi ofere pacientului, pe termen

lung, o stare de bine și o calitate a vieţii acceptabilă, cu siguranţă.

106

Se poate face ceva și pentru simptomele non motorii ale bolii?

R: Da, cu siguranţă. Pentru simptomele psihiatrice ca depresia și neliniștea există

posibilităţi de terapie bune, cu medicamente specifice. Există măsuri de igienă a

alimentaţiei pentru prevenirea constipaţiei, simptom caracteristic al bolii, datorat

încetinirii mișcărilor viscerelor. Se poate interveni cu medicamente, deși limitat, și

asupra deteriorării cognitive din stadiile mai avansate.

Cu ce frecvenţă un bolnav de Parkinson trebuie să se ducă la neurolog pentru

controalele regulare?

R: În mod normal, pentru cea mai mare parte a pacienţilor, este suficient un control

medical ambulatoriu la fiecare 4-6 luni. În unele situaţii speciale, ca în cazul

modificării tratamentului anti Parkinson sau al problemelor speciale, controalele pot

să fie mai dese, la 30 sau la 60 de zile, de exemplu.

Atunci când se stabilește diagnosticul de boală Parkinson, trebuie să se înceapă

imediat tratamentul medicamentos?

Nu neapărat. Neurologul expert în tulburările de deplasare este cel care decide care

este momentul cel mai potrivit pentru a începe tratamentul medicamentos. Și, mai

ales, ce medicamente să aleagă adaptând tratamentul la fiecare pacient în funcţie de

vârstă, activitate și obiceiurile de viaţă.

Care este cel mai bun tratament pentru boala Parkinson?

R: În prezent există multe tipuri de medicamente eficiente în Parkinson. Având în

vedere că boala este diferită la fiecare persoană, tratamentul trebuie să fie strict

individualizat și „croit” pe fiecare bolnav, continuând, în timp, să fie schimbat, chiar

și câte puţin, pentru a urma nevoile pacientului și dezvoltarea bolii. Cea mai mare

parte a medicamentelor pentru Parkinson sunt simptomatice, adică asigură controlul

107

și remisiunii a simptomelor tipice ale bolii. Pentru unii dintre ei, s-a demonstrat si un

posibil efect neuroprotector, care ar putea să fie util pentru încetinirea progresiei bolii.

Medicamentele funcţionează mai bine, în general, dacă sunt administrate urmând un

program regulat, stabilit cu neurologul curant și combinându-le cu o activitate fizică

regulată, o alimentaţie adecvată și o odihnă nocturnă bună. Cea mai mare parte a

medicamentelor anti Parkinson acţionează asupra dopaminei, care este

neurotransmiţătorul util pentru mișcare și coordonare. Efectele secundare cele mai

frecvente sunt greaţa, durerile gastrice, scăderea tensiunii arteriale, halucinaţiile și

mișcările necontrolate ale capului și ale membrelor, numite dischinezie.

Cel mai bun tratament este cel care asigură cel mai bun control al simptomelor clinice

în 24 de ore cu minim de efecte colaterale și care este cel mai simplu și mai ușor de

administrat.

Care sunt medicamentele utilizate în mod normal în boala Parkinson?

R: Există diferite posibilităţi terapeutice care sunt stabilite de neurolog în funcţie de

următorii factori: vârsta pacientului, anii de boală, efectele secundare, necesităţile

funcţionale de muncă, sociale și familiale ale pacientului.

Tratamentul o dată stabili, trebuie să fie verificat din nou și eventual modificat în timp,

controlând cu regularitate pacientul și urmărind evoluţia sa clinică.

Unul din medicamentele cele mai puternice pentru boala Parkinson se numește

Levodopa. De câţiva ani este disponibil și un tratament foarte eficient pe bază de

levodopa și carbidopa în gel, administrat printr-o pompă cu infuzie continuă la nivel

intestinal. Infuzia este stabilită în funcţie de nevoia pacientului și continuă de

dimineaţa de la trezire până seara, asigurând stimularea optimă pentru fiecare subiect

și eliminarea aproape totală a medicamentelor administrate oral. Pompa de infuzie

are o utilizare simplă și rapidă și poate să fie gestionată chiar de pacient sau de un

108

asistent familial. (film) Orice modificare a parametrilor este, însă, urmărită de

specialistul neurolog.

Care sunt avantajele administrării directe în intestin?

R: Această terapie are multe avantaje, mai întâi de toate, posibilitatea de a reduce

considerabil fluctuaţiile motorii și, de asemenea, posibilitatea de a elimina

medicamentele administrate oral. Dezavantajele sunt reprezentate, în principal, de

caracterul invaziv al tehnicii, care prevede poziţionarea cateterului printr-o gaură

realizată endoscopic la nivelul stomacului. Acesta este, oricum, o intervenţie în

anestezie locală și absolut de rutină.

Și în ceea ce privește celelalte medicamente?

R: Există medicamente care stimulează acea parte a creierului unde acţionează

dopamina, păcălind creierul, care crede că o ia. În general, medicamentele dina ceastă

categorie sunt mai puţin puternice, dar determină în mod mai redus dezvoltarea

modificărilor mișcării. Unele dintre aceste medicamente sunt disponibile sub formă

de plasture sau în formulă cu eliberare lentă și deci, pot fi administrate o dată pe zi.

Formula în plasture este comodă în mod deosebit în unele situaţii în care pacientul nu

reușește să înghită sau nu se poate alimenta, ca în cazul intervenţiilor chirurgicale.

Apomorfina este un medicament injectabil extrem de puternic și cu acţiune foarte

rapidă. Formula injectabilă are o utilizare simplă și sigură. (film) Cu o exersare

minimă, chiar pacienţii înșiși, soţii lor sau alţi asistenţi din familie pot să înveţe să

administreze medicamentul, folosind seringile speciale pre-încărcate.

Este adevărat că levodopa trebuie evitata cât mai mult timp posibil?

R: Încă de la descoperirea sa, levodopa continuă să fie medicamentul de referinţă

pentru tratamentul în Parkinson. Pe de o parte, levodopa este medicamentul cel mai

109

eficient împotriva simptomelor de Parkinson și, prin urmare, asigură de la început o

mai bună calitate de viaţă pentru pacient, pe de altă parte, utilizarea sa precoce pare

să fie corelată cu o dezvoltare mai rapidă a fluctuaţiilor motorii.

Soluţia terapeutică cea mai raţională, folosită de mulţi specialiști, este aceea de a trata

boala în faza iniţială cu medicamente mai ușoare, într-un sens, și să adauge levodopa

atunci când aceasta este necesară pentru optimizarea tratamentului pacientului. La

pacienţii cu vârsta mai mare de 70 ani, însă, este de preferat să se înceapă tratamentul

cu formule pe bază de levodopa.

Se poate interveni chirurgical în boala Parkinson?

R: Tehnica chirurgicală considerată standard, în prezent, pentru boala Parkinson, este

stimularea cerebrală profundă. Aceasta constă în introducerea unor electrozi într-un

punct specific al creierului, prin utilizarea rezonanţei magnetice și a urmelor

neurofiziologice. Un dispozitiv generator de impulsuri, este conectat la electrozi și

amplasat subcutanat în regiunea pectorală. Stimulii electrici generaţi de acest

dispozitiv stimulează creierul ca și cum ar fi prezentă dopamina și, prin urmare,

asigură o regresie, cel puţin parţială, a unei mari părți a simptomelor parkinsoniene.

Pacienţii care au implantat acest sistem, trebuie să fie mereu foarte atenţi la efectul de

câmp magnetic cum ar fi detectorul de metale în aeroporturi și să evite șocurile

electrice sau utilizarea dispozitivelor electrice, semnalând mereu prezenţa

implantului, inclusiv la dentist.

111

IGIENA FEŢEI

Cuprinde curăţarea feţei, a ochilor a nasului, a urechilor și a gâtului.

Este o acţiune zilnică, trebuie efectuată cel puţin o dată pe zi.

Persoana trebuie să păstreze o stare potrivită cu condiţiile de sănătate, de preferinţă

trebuie pusă în poziţie așezată.

Să facem o listă cu materialele care sunt necesare: mănuși nesterile; lighean cu apă

călduţă; prosoape; protecție impermeabila de unică folosinţă; detergent; mănușă sau

burete de unică folosinţă; cremă hidratantă.

FAŢA

Se începe cu igiena feţei, invitând persoana să ţină gura și ochii închise; dacă persoana

nu poate să colaboreze, se va evita trecerea cu săpunul peste ochi. Se pun mănușile,

se protejează patul și hainele cu traversa de unică folosinţă, se umezește mănușa și

apoi faţa, aceste operaţii trebuie să fie efectuate delicat. Săpuniţi mănușa începeţi de

la frunte și apoi coborâţi către obraji, nas, bărbie, urechi și gât, limpeziţi și ștergeţi,

tamponând cu un prosop curat; în final hidrataţi cu crema specială.

OCHII

Este bine să protejaţi mereu hainele cu o protecție impermeabila de unică folosinţă.

Dacă persoana asistată are secreţii la ochi, poate să fie vorba de infecţii, prin urmare

anunţaţi medicul de familie. Curăţaţi cu șerveţele de unică folosinţă speciale pentru

curăţarea pleoapelor și a genelor, aceste șerveţele se găsesc ușor în farmacie. Începeţi

să curăţaţi de la colţul intern al ochiului către exterior. Folosiţi câte un șerveţel de

unică folosinţă pentru fiecare ochi.

112

NASUL

Pentru a îndepărta eventualele incrustaţii din nas, folosiţi o bucată de fașă răsucită pe

un tampon de vată și îmbibată cu ulei de migdale sau cu vaselină. Trageți vârful

nasului în sus și efectuați o mișcare delicată de rotație. Folosiţi câte o bucată de fașă

pentru fiecare nară.

URECHILE

Și urechile pot să prezinte secreţii, cum ar fi ceara. Dacă persoana asistată poartă

proteză auditivă, stingeţi-o și îndepărtați-o delicat. Luați o fașă, înfășuraţi-o pe un

tampon de vată și, după ce aţi îmbibat-o în ulei de migdale sau vaselină, introduceţi-

o câţiva milimetri în canalul auditiv extern. Efectuaţi o delicată mișcare de rotaţie,

efectuaţi o ușoară tracţiune a pavilionului auricular în sus, datorită acestei mișcări

ceara va putea fi îndepărtată.

DANTURA

Dacă persoana asistată poartă proteză dentară sau dinţi falși, aceasta va trebui scoasă

de mai multe ori pe zi, mai ales după mese, pentru a o putea curăţa cu atenţie.

Scoaterea plăcii se face apucând proteza cu degetul arătător și cu degetul mare de la

ambele mâini, făcând mici mișcări de sus în jos, și apoi se va trage către în afară.

Curăţarea se va face cu periuţă și pastă de dinţi, sub apă curentă. Curăţaţi cu atenţie,

îndepărtând orice resturi de mâncare. La sfârșitul zilei proteza trebuie să fie pusă într-

un recipient cu apă și conservant. Înainte de a aplica din nou placa, spălaţi-o cu apă

curentă, aplicaţi pasta adezivă pe partea care este în contact cu gingia. Curăţaţi

cavitatea bucală cu unul sau mai multe tampoane de fașă îmbibate în apă de gură.

Curăţaţi gingiile, cerul gurii și limba. Dacă se observă înroșiri, anunțați medicul de

familie. În acest moment, după curăţarea cavităţii bucale, puteţi să puneţi placa.

113

IGIENA INTIMĂ

Am luat în considerare o persoană dependentă pentru toate necesităţile. Din motive

de privacy, am folosit un manechin care este folosit în prezent pentru formarea

asistentelor.

IGIENA PERINEALĂ

Pentru a putea efectua igiena perineală, va trebui să se pregătească mai înainte

materialul necesar, îl vom pune pe o măsuţă în apropierea patului unde se odihnește

persoana pe care o îngrijim. Va fi nevoie de următoarele materiale: un vas de apă; un

prosop; o protecție impermeabila de unică folosinţă; un scutec; niște detergent cu pH

acid; cremă hidratantă sau pastă calmantă; bureţi de unică folosinţă sau mănuși;

mânuși de unică folosinţă nesterile; ploscă; pungă pentru deșeuri; lenjerie curată.

Toate aceste materiale se găsesc la farmacie sau la supermarket.

Înainte de a începe activitatea, este bine să vă îmbrăcaţi, pentru comoditate, cu haine

adecvate, să vă scoateţi inelele sau brăţările care ar putea să fie periculoase pentru

persoana asistată. De obicei patul folosit pentru persoana asistată, pe laturi este dotat

cu bare de protecţie. Coborâţi bara patului pentru a începe să pregătiţi persoana. Din

motive de igienă, este bine să purtaţi mănuși de unică folosinţă nesterile. Scoateţi

îmbrăcămintea și luaţi scutecul. Respectaţi metoda prezentată în film. Este important

să vă amintiţi că în realitate există mai multe dificultăţi din cauza greutăţii, a tensiunii

și din cauza lipsei de colaborare a persoanei asistate. După îndepărtarea scutecului,

amplasaţi bine plosca. Pentru aceasta trebuie să puneţi persoana pe o parte. În acest

moment, trebuie să așezaţi picioarele astfel încât să puteţi spăla ușor toate părţile

intime. începeţi să umeziţi suprafeţele de spălat, următoarea spălare va începe de la

pubis, regiunea inghinală, până la organele genitale externe. La bărbaţi, procedura

este următoarea: descoperiţi glandul, retrăgând prepuţul, lăsaţi să curgă apă folosind

ulciorul, săpuniţi glandul, penisul, scrotul și regiunea perineală, apoi ștergeţi cu grijă,

114

fără să frecaţi. Reacoperiţi glandul cu prepuţul. La femei trebuie să desfaceţi labiile

mici și mari, lăsaţi să curgă apă, săpuniţi meatul uretral de sus în jos și din interior

către exterior, spălaţi cu apă și uscaţi. Luaţi plosca, punând persoana pe o parte. Puneţi

plosca în loc sigur. Curăţaţi regiunea sacro gluteală, apa va cădea pe traversa de unică

folosinţă care va fi îndepărtată, ulterior, uscaţi tamponând, aplicaţi cremă hidratantă.

Uitaţi-vă cu atenţie pentru a controla prezenţa înroșirilor, acestea ar putea indica un

început de ulceraţie de presiune, dacă este așa, anunţaţi imediat medicul de familie.

La acest punct, efectuaţi schimbarea lenjeriei. Repoziţionăm traversa de unică

folosinţă. Pentru toate procedeele de tratament igienic, atunci când este mutată

persoana asistată, amintiţi-vă să o faceţi cu multă grijă, pentru a nu îi provoca dureri.

Înainte de a efectua operaţiile, trebuie să îi spuneţi persoanei, ca să știe dinainte ce se

va întâmpla. Puneţi scutecul. Treceţi pe partea opusă a patului, coborâţi cea de a doua

bară și amplasaţi bine traversa sub cearșaf. Îmbrăcaţi persoana. Faceţi ordine pe pat.

La baza patului se află manivela pentru a o poziţiona pe persoana asistată ţinând cont

de nevoile sale. Igiena intimă se va efectua zilnic iar dacă este necesar și de mai multe

ori pe zi. În cursul zilei, din când în când, se vor verifica condiţiile de igienă ale

pacientului.

IGIENA INTIMĂ A PERSOANEI PURTĂTOARE DE CATETER

Igiena intimă a persoanei purtătoare de cateter vezical este identică cu cea a persoanei

fără cateter. Trebuie luate unele măsuri. Cateterul vezical îl găsiţi fixat pe coapsa

persoanei cu ajutorul unui plasture. După ce aţi spălat persoana, spălaţi sonda cu

atenţie cu un burete de unică folosinţă, cu grijă să nu îl smulgeţi în timpul curăţirii,

apoi îl fixaţi din nou pe coapsă cu un alt plasture. Nu smulgeţi niciodată sonda din

punga pentru urină. Înlocuirea cateterului vezical va fi făcută periodic de asistenta

medicală. Asistentului familial îi revine sarcina de a înlocui punga cu urină. Este

recomandată utilizarea unor pungi cu robinet de evacuare. Atunci când înlocuiţi

115

punga plină, verificaţi culoarea urinei. Dacă este roșie, chemaţi imediat medicul de

familie.

DIFICULTĂŢI DE DEGLUTIŢIE

Unele persoane, din multiple motive, înghit cu dificultate, adică au o dificultate în

înghiţirea mâncării. Este un risc major, pentru că, dacă alimentele ar ajunge pe trahee,

consecinţa ar fi o bronhopneumonie de aspirare, adică bronhopneumonie prin

ingestia alimentelor. Pentru a evita să se întâmple acest lucru, trebuie să se ţină cont

de unele măsuri. Dacă persoana este parţial autosuficientă, ar fi bine să se utilizeze un

anumit tip de tacâmuri, de exemplu cele cu prindere ușoară și anatomică, de presiune

scăzută. Tacâmuri cu prinderea deformabilă, care permit o ușoară ducere a mâncării

la gură. Folosiţi: feţe de masă cu oprirea farfuriei. Farfurie modelată care să ușureze

adunarea mâncării. Pentru a putea bea, pahare anti vărsare, dotate cu locuri pentru

paie sau pipete. Materialele necesare pot fi găsite în magazinele de ortopedie.

Dacă persoana asistată nu este autosuficientă, și dacă are dificultăţi în deglutiţie, este

necesar să fie ajutată să se alimenteze. Va trebui să vă așezaţi în faţa ei, persoana

trebuie să ducă ușor înainte capul, pentru a evita ca mâncarea să ajungă în trahee. Nu

vă așezaţi într-o parte, dacă persoana îşi întoarce capul ca să vă caute, îşi agravează

dificultatea de a înghiţi. Amintiţi-vă că mâncarea trebuie să fie mereu semisolidă, fără

cocoloașe. Pentru lichide, trebuie să folosiţi agenţi de îngroșare. Este bine să se

alterneze administrarea de mâncare solidă cu mâncare lichidă. Aveţi grijă și menţineţi

mâncarea călduţă, mâncarea fierbinte este strict nerecomandată. Dacă persoana face

eforturi sau pare obosită în timp ce este alimentată, încercaţi să pregătiţi un fel unic,

de exemplu griș cu brânză; legume cu carne mărunţită etc.. În timpul alimentării este

bine să nu se umple lingura până la margine, cu numai o treime. Atunci când îi daţi

în gură persoanei, înainte de a îi da lingura următoare, asiguraţi-vă ca a înghiţit-o pe

prima. Din când în când, dacă dificultatea de deglutiţie se accentuează, este bine,

116

atunci când se introduce lingura în gură, să se efectueze o ușoară presiune pe baza

limbii. În cazul în care persoana are probleme de vedere, va trebui să fie ajutată să

identifice lingura. Controlaţi să nu prezinte tuse, pierderea mâncării din gură.

MOBILIZAREA PENTRU DUȘ

Pentru a duce persoana din pat în căruţ este necesar să apropiaţi cât mai mult căruţul

de pat. Asiguraţi-vă că persoana poartă îmbrăcăminte adecvată, cu pantofi de sport

sau pantofi închiși. Pe pat, persoana trebuie să fie amplasată într-o parte, să-și ducă

picioarele în afara patului, să fie ajutată să se așeze pe marginea patului, ridicaţi-o,

sprijinind de sub braţ. Asistentul familial trebuie să îşi poziţioneze picioarele și

genunchii împotriva picioarelor și genunchilor persoanei pe care o mută. Braţele

persoanei trebuie să fie puse pe umerii operatorului, care trebuie să mute înainte

corpul persoanei, să îl îmbrăţișeze, să o sucească către căruţ și să o așeze. Dacă este

nevoie, pentru a evita căderea, este bine să se folosească benzi de susţinere.

Dacă persoana asistată este numai în parte cooperantă, pentru efectuarea igienei

personale este posibil să o însoţim direct la duș. Din motive de privacy, în cabina de

duș vom relua manechinul. Temperatura optimă a încăperii este între 24 și 26 grade

Celsius. Asistentul familial trebuie să o dezbrace pe persoana asistată și să o ajute să

se așeze pe un taburet special, amplasat dinainte în cabina de duș. Asistentul familial,

cu îmbrăcămintea adecvată, trebuie să între în cabina de duș împreună cu persoana

asistată, pentru a o putea spăla cu grijă. În timpul spălării, este necesar să se verifice

stabilitatea persoanei asistate. După duș, va fi important ca persoana asistată să fie

îmbrăcată repede, pentru a evita o răceală.

SPĂLAREA BRAŢELOR ȘI AXILELOR

Este bine să se protejeze lenjeria de pat și îmbrăcămintea cu o protecție impermeabila

de unică folosinţă. Scoateţi lenjeria personală. La scoaterea sau la punerea

117

îmbrăcămintei, este bine să se cunoască gradul de capacitate motorie a persoanei

asistate, pentru a putea evalua gradul de cooperare. Atenţie la prezenţa eventuală a

unei sonde nazo-gastrice, cateter vezical, pansament sau aparat ghipsat. În cazul în

care persoana este hemiplegică, adică nu poate să folosească un braţ, la schimbarea

îmbrăcămintei, se scoate mai întâi braţul sănătos și apoi pe cel bolnav. Pentru curăţirea

mâinilor, trebuie să le scufunde în lighean, să ia mănușa, să o umezească și să cureţe

mâinile, braţele și axilele. Se va folosi detergent cu pH acid. Uscaţi cu grijă și delicat și

apoi aplicaţi cremă hidratantă, și apoi îmbrăcaţi din nou persoana asistată cu lenjerie

curată.

SPĂLAREA: PIEPT, ABDOMEN, UMERI, SPATE, GAMBE, PICIOARE

După ce aţi pregătit materialul necesar pentru igienă, protejaţi patul cu o protecție

impermeabila de unică folosinţă. Verificaţi temperatura mediului, ideal este între 24

și 26 grade Celsius. Dezbrăcaţi persoana asistată, după ce aţi așezat-o culcat pe spate,

se poate trece la curățenie. Luaţi mănușa, udaţi-o pentru a umezi partea pe care vreţi

să o spălaţi, începeţi de la piept către talie, săpuniţi, mișcările trebuie să fie mereu

foarte delicate. Limpeziţi, uscaţi și hidrataţi. Asiguraţi-vă că bara patului din faţa

operatorului este ridicată. Cu atenţie, așezaţi persoana pe o parte, după ce aţi curăţat

pieptul și abdomenul, treceţi la spate, umeziţi, săpuniţi, limpeziţi, uscaţi și hidrataţi

spatele. Înlocuiţi traversa de unică folosinţă și așezaţi din nou persoana culcată pe

spate. Acoperiţi partea superioară a persoanei, pentru a nu răci, și apoi treceţi la

spălarea gambelor și a picioarelor. Protejaţi partea de jos a patului cu o protecție

impermeabila de unică folosinţă. Procedura este aceeași pe care am văzut-o la braţe.

Umeziţi gambele, săpuniţi, limpeziţi, uscaţi și apoi hidrataţi. Pentru spălarea

picioarelor, în cazul în care starea persoanei o permite, este bine să le scufundaţi în

lighean, după care le veţi spăla bine între degete. Dacă nu este posibil să miște

gambele, spălaţi picioarele cu o mănușă de unică folosinţă. Îndepărtaţi traversa de

118

unică folosinţă, îmbrăcaţi-o din nou pe persoana asistată și așezaţi-o într-o poziţie

confortabilă, acţionând manivela respectivă, situată la baza patului.

SPĂLAREA PĂRULUI

Pentru spălarea părului este necesar să se evalueze autonomia persoanei asistate. Este

posibil să se spele părul la chiuvetă sau în pat. Dacă persoana nu poate să coopereze

deloc, spălarea se va face în pat. Va fi necesar ca persoana să fie mutată până când

capul să va sprijini pe tăblia patului. Această operaţie necesită intervenţia a două

persoane. Va trebui să se pregătească materialul necesar, este nevoie de: un lighean,

un urcior cu apă caldă, șampon, mănuși nesterile de unică folosinţă, prosop și uscator

de par. Toate materialele trebuie așezate la îndemână, în apropierea patului. Protejaţi

lenjeria cu o protecție impermeabila de unică folosinţă. Sprijiniţi capul cu o mână,

după ce aţi udat părul și după ce aţi aplicat șamponul, cu cealaltă mână se trece la

spălare și limpezire. După spălare, se usucă părul, mai întâi cu un prosop și se va

termina cu un uscător de par. Nu lăsaţi niciodată părul ud. Verificaţi mereu starea

părului și a pielii capului. Când terminaţi, repuneţi persoana asistată într-o poziţie

confortabilă.

CURĂŢENIA ÎN CASA PACIENTULUI

Pentru o asistentă familială sau îngrijitoare, ziua de lucru începe foarte devreme.

Atunci când o întâlniţi pe persoana pe care o îngrijiţi, trebuie să fiţi calmi și îngrijiţi.

Salutaţi cu un surâs și schimbaţi, amical, câteva cuvinte. Dacă persoana este auto

suficientă, invitaţi-o să se scoale, însoţiţi mișcările sale cu blândeţe și sprijiniţi-o,

însoţind-o la baie, pentru igiena personală.

Lăsaţi-o să se spele singură, dumneavoastră ajutaţi-o și supravegheaţi să nu se

întâmple accidente. Însoţiţi-o la masă pentru micul dejun. Pentru o persoană în vârstă,

micul dejun este important, așa că aveţi mare grijă. Imediat după aceasta aerisiţi casa,

119

deschizând ferestrele în fiecare cameră. Faceţi ordine în dormitor. Persoana petrece

mult timp în această cameră, îngrijiţi-o bine. O casă ordonată îi dă persoanei pe care o

îngrijiţi un sentiment de securitate și de liniște. Schimbaţi cearșafurile cu cele curate

și spălaţi-le săptămânal. În funcţie de nevoi, va trebui să spălaţi toată lenjeria

personală a persoanei asistate. Puneţi un șorţ și apucaţi-vă să faceţi curăţenie în casă;

se recomandă ca detergenţii, din motive de securitate, să fie păstraţi toţi într-un singur

loc. În bucătărie curăţaţi bine: chiuveta, aragazul și toate celelalte suprafeţe. Strângeţi

masa unde s-a consumat micul dejun și spălaţibine tacâmurile. În baie spălaţi cu

atenţie: chiuveta, bideul, wc-ul, cada. Igiena băii este importantă, nu uitaţi că persoana

pe care o îngrijiţi, tocmai din cauză că este în vârstă sau bolnavă, este mai sensibilă la

boli. Pregătiţi o găleată cu apă caldă pentru spălarea pardoselii. Mai înainte, însă,

puneţi scaunele răsturnate pe masă. Pardoseala trebuie măturată mai ales în colţurile

încăperilor. Spălaţi și limpeziţi cu apă curată. După aceea ștergeţi de praf toate

mobilele. Atenţie la manevrarea obiectelor pe care le ștergeţi de praf, pentru persoana

pe care o îngrijiţi sunt, cu siguranţă, niște amintiri importante. Dacă este nevoie,

ajutaţi-o pe persoană să ia medicamentele, care trebuie neapărat să fie prescrise de un

medic. Veţi găsi și timp pentru a petrece împreună momente de dialog care va

consolida relaţia voastră.

Doresc să vă trag atenţia asupra faptului că de a considera persona în vârstă trebuie

considerată ca un actor al prezentului, deci ca o persoană cu valoarea sa din prezent

și nu numai purtător al experienţelor din trecut. Acesta este un gând foarte important,

mai ales pentru persoanele care se află foarte mult în vecinătatea persoanelor în vârstă,

indiferent dacă este vorba de cei dragi sau de operatori care, într-un mod oarecare îşi

împart o mare parte din timpul lor cu persoane în vârstă. Persoanele în vârstă sunt

primele care au tendinţa să se refugieze în trecut, acest lucru le permite să se simtă

mai puternici și mai puţin speriaţi de perspectiva singurătăţii, a abandonului, a bolii

și a morţii și atunci se refugiază în amintiri, pentru că acest lucru îi face să se simtă

120

încă vii și foarte puternici. Nu trebuie să cădem în jocul lor, dimpotrivă, trebuie să îi

ajutăm să se ancoreze în prezent, în zilele noastre, unde au, oricum, locul lor. Noi

trebuie să valorificăm acest spaţiu al lor: pentru aceasta, trebui să împărtășim

prezentul și logica lor, făcându-i să participe la experienţele pe care le avem fiecare

din noi, și făcând în așa fel încât și ei să se simtă parte. În acest fel, și mintea lor va

continua să lucreze, nu se va opri numai la o amintire, ci și la un gând din prezent.

Acest lucru, printre altele, poate să îi îmbogăţească și pe cei care se confruntă cu

persoanele în vârstă, pentru că o persoană cu experienţă poate, în orice caz, să aibă

idei și opinii în orice caz foarte importante. Și în gestionarea fiecărei zile, poate să fie

util contactul cu ei și să li se ceară păreri și sfaturi, chiar dacă sunt sfaturi poate cam

desprinse de prezent. Fiecare le poate păstra înăuntrul său și poate că, mai devreme

sau mai târziu se vor dovedi utile. Și în mod foarte simplu, un spaţiu ca bucătăria

poate să devină un spaţiu important pentru a participa la acţiune, fiecare găsindu-și

un spaţiu al său și o poziţie și un rol. În bucătărie se poate lucra în timp ce se

conversează, după care se așează la masă, totul foarte simplu, pentru a se întreţine

reciproc, eventual comentând pur și simplu ce s-a gătit. Persoanele, privind fotografii,

pot să se regăsească și să retrăiască experienţe uitate, poate. De asemenea, fotografiile

pot să readucă și amintirea celor care nu sunt prezenţi în acel moment.

Sunt numeroase activităţi care pot fi aplicate nu numai de către personalul specializat,

ci și de îngrijitorii familiali care au fost instruiţi. În primele faze ale bolii, cu siguranţă

se dovedește extrem de utilă toată această stimulare a memoriei pe termen scurt:

există, de exemplu o activitate, care este activitatea memory, care oferă posibilitatea nu

numai de a exersa memoria în caz de dificultate, ci și posibilitatea de a dezvolta

autostima persoanei. Atunci când aplic tehnica memory, nu folosesc memory clasic, ci

folosesc figuri care sunt prezentatei persoanei pe categorii, în așa fel încât persoana să

poate să fie ajutată și de imaginea obiect pe care, apoi, va trebui să și-o amintească,

pentru că face parte dintr-o categorie. Mie mi se pare acest exerciţiu mult mai

121

interesant decât clasicul memory, pentru că exersează mult și problema anomiilor,

întrucât se cere de mai multe ori să se numească obiectul, care trebuie apoi amintit.

Un alt exerciţiu extrem de util este acela de a lucra cu fotografii, cu material fotografic,

dar structurat: eu folosesc ca metodă color card; sunt niște hârtii care ajută la rezolvarea

problemelor, sunt altele care reușesc să facă să fie prelucrată gândirea fantastică; de

exemplu persoanei i se arătă fotografia unui coș de picnic și este întrebată ce anume

poate să fie în acel coș, verificând, apoi dacă, efectiv, în acel coș sunt lucrurile

menţionate. Este un exerciţiu foarte util, nu numai din punctul de vedere al

imaginaţiei, ci și al verificării. Trebuie să ne amintim mereu că persoana care nu este

auto suficientă are dificultate în utilizarea limbajului uzual, prin urmare avem datoria

să le oferim limbaje diferite, care pot să permită exprimarea proprie mai completă a

persoanei. Combinând diferite limbaje, în acest caz muzica și limbajul picturii, se

obţine, însă, o relaxare prin activitate. Eu folosesc foarte mult mandala, care sunt niște

cercuri cu semne negre care delimitează foarte bine spaţiul și ofer pentru pictură,

carioci colorate. În acest caz persoana se relaxează cu muzica și reușește să obţină

rezultate foarte plăcute. Este frumos să observi cum persoana se pierde independent

în acest desen al său și, indiferent de gradul de insuficienţă, rezultatul este

întotdeauna unul plăcut, care semnalează dorinţa de a face, dorinţa de a realiza a

persoanei. Persoanele care au grijă de cei vârstnicii dependenţi trebuie neapărat să

simtă o plăcere pentru ceea ce fac, pentru că, uneori și activităţile fără un scop precis

sau activităţile repetitive, sunt utile pentru persoana îngrijită, pot să o obosească pe

persoana care îngrijește, iar acest lucru face să scadă interesul și să devină repetitiv

modul în care se relaţionează cu persoana, cu vârstnicul, motiv pentru care trebuie să

se încerce mereu să se găsească motivaţii și satisfacţii în ceea ce se face.

Terapia prin muzică este o tehnică de comunicare non verbală care folosește sunetul,

muzica, mișcarea corpului și, în final, chiar intrarea în relaţie cu persoana, deci

reprezintă instaurarea unei relaţii mai ales cu persoanele care nu mai au la dispoziţie

122

acel canal de comunicare universal care este cuvântul, și, deci se folosesc toate celelalte

canale, foarte importante și pe care o persoană care nu este bolnavă a uitat că le are,

deci se intră în relaţie cu ajutorul corpului, a simţurilor, a emoţiilor persoanei. Acest

lucru este foarte important pentru că duce la activarea acelor abilităţi încă prezente,

în mod special la persoanele bolnave. Poate fi utilizată muzica, instrumentele

muzicale, chiar instrumente muzicale simple, pot fi utilizate mișcările corpului,

activate de muzică. Trebuie înţeles că terapia prin muzică, deci și utilizarea muzicii în

mediul familial, poate să fie utilizată și în stadiile avansate ale bolii. Desigur,

adaptându-se situaţiei, contextului familial, stării bolnavului. Faptul de a cânta

împreună, chiar și numai vorbind, este foarte important, trezește emoţii, atitudini

speciale ale corpului care sunt amplificate chiar de ascultare și de aceste sunete.

Trebuie ca folosirea muzicii și a sunetelor, în general, în familie, să fie și un moment

plăcut al zilei, în sensul că poate fi identificat ca un moment de divertisment, un

moment plăcut de audiţie împreună, în care se ascultă mișcând corpul împreună.

Poate fi folosit de exemplu, când există probleme, cum s-ar spune, în igiena persoanei

bolnave: în acele momente, folosirea unui cântec poate ajuta la relaxarea persoanei

care se simte și îngrijită în mod diferit, mai senin, mai plăcut. Există alte diferite

moduri, cum ar fi folosirea unor instrumente muzicale simple, instrumente ritmice pe

care le poate folosi orice persoană, chiar dacă nu este muzician, nu știe să cânte, însă

ca acompaniament pentru cântece, sunt foarte importante. Cu cât înaintează boala, cu

atât este mai important să se folosească sunete foarte simple, cum ar fi cântecele de

leagăn, deci cele care dau un sentiment de căldură, un sentiment de liniște și de

relaxare a corpului.

Pentru a vă verifica nivelul de cuno - Orientare Web

Documents

Transcript of Pentru a vă verifica nivelul de cuno - Orientare Web